Acest articol a apărut în ziar în ziua de marţi 21 septembrie 1897.

Şi a făcut înconjurul oraşului New

York, apoi al Americii, apoi al lumii întregi. A rămas cel mai retipărit articol scris vreodată în limba engleză.
Răspunsul „Da, Virginia, Moş Crăciun există” a devenit o poveste în sine, a căpătat aripi proprii.
„Virginia, micuţii tăi prieteni nu au dreptate. Sunt influenţaţi de scepticismul epocii în care
trăim. Ei cred doar ce văd cu proprii ochi. Ei cred că nimic nu poate exista dacă nu poate fi explicat prin
judecata minţilor lor micuţe. Dar toate minţile, Virginia, fie ele de copii sau de oameni mari, sunt micuţe.
În acest Univers vast, omul este doar o insectă, o furnică în intelectul său comparat cu măreţia lumii care
ne înconjoară, comparat cu inteligenţa capabilă a înţelege adevărul şi cunoaşterea. Da, Virginia, Moş
Crăciun există! Există cu aceeaşi certitudine cu care există dragostea, generozitatea, dăruirea, iar acestea
există din abundenţă în jurul nostru şi dau vieţii frumuseţe şi bucurie. Vai!. Cât de tristă ar fi lumea fără
Moş Crăciun! Ar fi la fel de tristă că şi când nu ar exista fetiţe cu numele Virginia. Nu ar exista fantezie
copilărească, nu ar exista poezie, dragoste, romantism care să ne uşureze traiul de zi cu zi. Nu ne-am mai
bucura decât de ce simţim cu degetele sau vedem cu ochii. Lumina nemuritoare a copilăriei care bucură
lumea s-ar stinge. Să nu crezi în Moş Crăciun e ca şi cum nu ai mai crede în zâne! Dacă l-ai pune pe tatăl
tău să plătească o armată de oameni care să îl pândească pe Moş Crăciun la fiecare coş de şemineu în
seară de Crăciun, chiar dacă nimeni nu îl va vedea pe Moş Crăciun coborând pe coş, ce ai dovedi?
Nimeni nu îl vede pe Moş Crăciun, dar acest lucru nu înseamnă că Moş Crăciun nu există. Cele mai
adevărate lucruri pe lume sunt cele pe care nici copiii, nici oamenii mari nu le pot vedea. Ai văzut
vreodată zâne dansând pe câmpie? Bineînţeles că nu, dar acest lucru nu este o dovada că zânele nu sunt
aclolo, pe iarbă, dansând. Nimeni nu poate vedea sau imagina toate minunăţiile care sunt nevăzute pe
lume. Poţi să rupi burtica păpuşii să vezi ce face zgomotul de plâns, dar nu dovedeşti nimic. Există un val
care desparte nevăzutul de realitatea zilnică, un val pe care nici cel mai puternic om, nici măcar toţi
oamenii cei mai puternici care au trăit vreodată adunaţi împreună nu l-ar putea destrăma. Doar
credinţa, fantezia, poezia, dragostea, romantismul pot ridica un colţ al valului, al cortinei, pentru a trage
un pic cu ochiul la minunăţiile nevăzute ale lumii ascunse. Aceste lucruri nevăzute oare sunt adevărate?
Ah, Virginia, nimic nu e mai adevărat şi mai statornic decât lucrurile nevăzute! Să nu existe Moş
Crăciun!? Doamne fereşte! Există, trăieşte, şi va trăi întotdeauna! Peste o mie de ani, Virginia, ba nu,
peste de zece ori zece mii de ani de acum înainte, Moş Crăciun va continuă să bucure inima copilăriei”.
Când am citit şi eu prima dată povestea Virginiei parcă am primit un pumn în piept. Ce mi s-a întâmplat?
Cum de am putut să mă îndoiesc vreodată de existenţa lui Moş Crăciun? Îmi amintesc ca ieri când, copil fiind,
cam de vârsta Virginiei dacă nu şi mai mic, aşteptam îmbrăcat frumos, lânga surioara mea Mihaela, lângă pom,
sosirea lui Moş Crăciun. Şi Moş Crăciun a sosit. Mergea cocarjat şi îşi cam ascundea faţa. Iar vocea suna cam
ciudat. Barba părea un sul de vată întreg, cum era vata de pe vremuri, cea din pungi. M-a luat pe genunchi şi a
trebuit să spun poezia pe care o repetasem de câteva ori în baie chiar înainte să vină. Barba mirosea a vată din
pungă. Mi-am spus poezia emoţionat şi mi-am primit cadoul. Apoi a venit rândul surorii mele care a spus şi ea
poezia şi a fost răsplătită din sacul Moşului. Apoi Moşul a plecat, că doar mai avea multă treabă în acea noapte
fermecată. M-am repezit la punga mea cu cadouri. În timp ce eu foşeam hârtia de împachetat, am auzit-o pe
sora mea spunând: „Mamă, tată, să nu credeţi că m-aţi păcălit! Acela nu a fost Moş Crăciun! A fost Domnul
Stan, vecinul de la etajul trei. L-am recunoscut după ceasul de la mână!”. Parcă mi-a căzut ceva în cap. A
trebuit să stau un pic să mă dezmeticesc. Cum ? Nu se poate aşa ceva! Moş Crăciun? Domnul Stan? M-am uitat
repede la mama şi la tata care au fost luaţi pe nepusă masă. S-au fâstâcit un pic, s-au uitat cu disperare în ochi,
căutând ajutor unul de la altul. Apoi au început să vorbească în acelaşi timp ceva de genul: „Ce aiureală,
Mihaela, bineînţeles că a fost Moş Crăciun! Şi dacă te îndoieşti, ia vezi, poate îţi vor dispărea cadourile peste
noapte!! Uite, ăla micu' crede din tot sufletul, nu-i aşa, Dănuţ?”. Eu eram cu ochii mari şi plini de lacrimi. Dar
m-am ţinut tare. „Da, eu cred în Moş Crăciun!”. Şi ce dacă a fost Domnul Stan vecinul de la trei? Ce dacă?
Atunci, în clipa aceea, în sufletul lui şi în sufletul meu el era Moş Crăciun. Barba dintr-o pungă întreagă de vata
nu conta, era doar un detaliu fară importanţa. Şi nici ceasul de la mana nu conta. Din acea noapte magică nu
mai tin minte ce cadou am primit, nu mai tin minte ce poezie am spus, nu mai ţin minte ceasul de la mâna lui
Moş Crăciun, nu mai ţin minte decât esentialul. A fost o noapte vrăjită, o noapte adevărată, în care micuţul
Dănuţ şi micuţa Mihaela au primit personal vizita lui Moă Crăciun. Ce frumuseţe!!! Ce minunaţie!!!! Anii au
trecut. Şi cea mai frumoasă amintire pe care o am despre Dl. Stan este cum a fost el Moş Crăciun, cum a purtat
în el scânteia miracolului din noaptea de Crăciun şi cum mi-a transmis şi mie acea scânteie. Domnule Stan,
vecinul meu drag de la trei, dacă te uiţi în jos, îţi fac cu mâna. Daca încă mai am o bucată de inimă de copil în
pieptul meu de 40 de ani îţi datorez ţie această minunăţie. Multumesc din suflet, domnule Stan!