8.2.

Stilurile de jazz

Ragtime

Ca precursor al jazzului, ragtime-ul timpuriu a adus sincoparea,

element care a devenit într-atît de popular încît editorii precizau
pe frontispiciu partiturilor că este vorba despre o piesă
„sincopată”. La baza ragtime-ului era structura de „strains”,
specifică dansului european numit cadril, încadrată de introducere
şi un interludiu situat înaintea trio-ului. Elementul care dădea
savoare acestui stil era decalajul ritmic între metrul binar al
măsurii de 4/4 emis de mîna stîngă şi construcţia hemiolică furnizată de mîna dreaptă.
Rezultatul era acesta: 8 + 8 = 2.3.3.+ 3.3.2. Structura unui rag este aceasta: INTRO//
AA // BB // A // CC // DD//, în care C şi D formează secţiunea „trio”, aflată la
subdominantă faţă de tema A. În anul 1899 Scott Joplin a publicat primul ragtime dintr-o
lungă serie de piese care vor împînzi lumea şi vor crea o adevărată vogă.

Jazzul Clasic

La începutul secolului al douăzecilea a apărut un stil de muzică

interpretată de ansambluri instrumentale reduse numeric care va purta
numele urbei de origine, New Orleans, bazat pe un puls special
provenit din muzica afro-cubană, generator al unor cicluri de accentuări
asimetrice amplasate deasupra unui debit constant. Pe scurt, în Caraibe acest
procedeu era denumit „claves” (pe româneşte, „chei”). Rezultanta era 4 + 4 = 3.3.2, cu
accentuarea primului timp din aceste trei măsuri. O caracteristică distinctă a stilului New
Orleans este improvizaţia colectivă efectuată pe principiile polifoniei de către
instrumentele secţiei melodice: clarinetul, trompeta şi trombonul. Este important ca stilul

1
de New Orleans, practicat de muzicieni de culoare, să nu se confunde cu cel de
„Dixieland”, acesta din urmă fiind denumirea unui curent ulterior, promovat de muzicieni
albi, care doreşte să-l resuscite pe cel dintîi. Stilul de New Orleans denumit uneori
Classic Jazz combină sincoparea, întîlnită şi în ragtime, cu adaptări ale unor melodii
populare, imnuri religioase, marşuri, work songs şi cu un alt element esenţial, precursor al
jazzului, bluesul.

Bluesul, la fel de dificil de definit precum jazzul însuşi, are aceste trăsături
definitorii:

- originea vocală exprimată prin texte care expun deznădejdea omului de

culoare şi dorinţa sa de a-şi găsi rostul
- utilizarea exclusivă a unui mod care corespunde unei game majore cu
două trepte mobile, terţa şi septima (uneori şi cvinta) Mijlocul veacului
trecut a înregistrat o puternică resurecţie a acestui stil.

- pulsul ternar regulat

- recurgerea la efecte expresive ca: vibrato, atacuri cu glissando, zgomote

onomatopeice, ornamentări specifice

Iată cîteva nume reprezentative ale acestui stil: King Oliver's Creole Jazz Band, Clarence
Williams, Jelly Roll Morton, Kid Ory, Louis Armstrong în prima parte a carierei sale.

Hot Jazz

În anul 1925 Louis Armstrong a imprimat cel dintîi disc din seria
sa Hot Five Band. Acesta, împreună cu cele care i-au urmat, în care
se includ cele realizate cu Hot Seven, constituie segmentul de jazz
clasic. În înregistrările timpurii predomină improvizaţia colectivă
pe structuri melodico-armonice bine determinate care ţintesc, fără
rabat, inducerea unei senzaţii de efervenscenţă dansantă, vizînd
ascensiunea către aşa-numitul climax „Hot”. Secţia ritmică, formată din tobe, bas, pian şi

2
banjo (sau ghitară) sprijinea efectiv această gradare, adeseori în tempo de marş. Nu după
mult timp, formaţii mai mari au preluat acest procedeu şi, în special cu ajutorul
tehnologiei aflată în mare progres, stilul „Hot” s-a răspîndit pe întreg teritoriul Americii
şi în Europa. În anul 1924, fiind încă membru al big bandului condus de Fletcher
Henderson, Armstrong a înţeles foarte bine rolul său de solist. El a devenit cel dintîi solist
de jazz autentic, emancipîndu-se de sub umbrela improvizaţiei colective. Dacă la
începuturile sale jazzul nu se preocupa de improvizaţie decît ca o formă ornamentală
specifică de înfrumuseţare a melodiei, stilul hot a manifestat o tendinţă evidentă de a
promova improvizaţia de dragul libertăţii creative solistice.

Trei sînt caracteristicile acestei perioade:

- variaţiunile tematice diatonice, îndeosebi de factură ornamentală,

fundamentate pe o tonalitate unică

- umplerea spaţiilor cu arpegii, acoperind pasajele cu figuraţii armonice,

procedeu provenit din ragtime

- maniera bluesy, constînd în vehicularea elementelor de blues: blue-notes,

o anumită tărăgănare a ritmului faţă de metru, emisia mai apropiată de onomatopee.

Stilul de Chicago

Oraşul Chicago a fost un teren fertil pentru mulţi jazzmani inventivi. După
anul 1917, cînd s-a închis cartierul Storyville din oraşul New Orleans,
diminuarea şanselor de subzistenţă prin practicarea muzicii a
determinat ca cea mai mare parte a muzicienilor de jazz să migreze
spre Chicago, New York, Kansas sau Detroit. În Chicago s-a
dezvoltat un stil axat pe aranjamente armonice inovatoare şi pe
virtuozitatea interpreţilor. Stilul de Chicago se distinge prin creşterea calităţii
improvizaţiilor solistice şi dezvoltarea armoniei care le susţine. Muzicieni precum Benny

3
Goodman, Bud Freeman sau Eddie Condon , laolaltă cu impetuosul toboşar Gene Krupa
au contribuit generos la ieşirea jazzului din faza de copilărie.

Stilul swing

Anii ’30 au aparţinut stilului swing. De-a lungul acestei

perioade, majoritatea formaţiilor erau big banduri. Derivat
din stilul New Orleans, swingul era robust şi tonic.
Destinaţia acestei muzici era să ajungă rapid şi complet la
îndemîna publicului prin calitatea sa dansantă. Deşi se baza
pe soundul colectiv, swing-ul oferea oportunităţi soliştilor pentru a improviza melodic,
unele dintre solo-uri fiind foarte complexe. În această perioadă s-a dezvoltat foarte mult
tehnica de aranjament pentru formaţii mari şi s-au evidenţiat dirijorii-compozitori.
Decada a cincea a secolului trecut a înregistrat un „revival” al swingului produs de
tendinţele de dans retro. Printre numele sonore ale acestui stil amintim: Benny Goodman,
Frank Sinatra, Artie Shaw, Benny Goodman, Buddy Rich, Cab Calloway, Count Basie,
The Dorsey Brothers, Duke Ellington, Earl Hines, Fletcher Henderson, Gene Krupa,
Glenn Miller, Gloria Parker, Harry James, Louis Prima, Shep Fields, Coleman Hawkins,
Johnny Hodges, Lester Young, Louis Armstrong, Roy Eldridge, Harry Edison, Art
Tatum, Oscar Peterson, Teddy Wilson, Jelly Roll Morton, Sonny Greer, Chick Webb.

Stilul de Kansas City

De-a lungul perioade de prohibiţie din America (1920-33),
scenele de jazz din Kansas City au exercitat o atracţie
specială pentru muzicienii emigraţi din New Orleans,
beneficiînd, în schimbul găzduirii acestora, de o prosperitate
deosebită de pe urma soundurilor înnoitoare. Caracterizat
prin abordarea unei maniere bluesy plină de sensibilitate,
stilul acesta pune adeseori în valoare solourile practicanţilor

4
săi. Magul swingului de big band Count Basie, ca şi genialul saxofonist Charlie Parker
provin din acest oraş. Alte nume simbolice pentru stilul de Kansas City sînt: Bennie
Moten's Kansas City Orchestra, Coon-Sanders Original Nighthawk Orchestra, Buck
Clayton, Herschel Evans, Coleman Hawkins, Jo Jones, Pete Johnson, Lee Harlan
Leonard, Jimmie Lunsford, Jay McShann, Bennie Moten, Hot Lips Page, Sammy Price,
Jimmy Rushing, Joe Turner, Ben Webster, Claude Williams, Mary Lou Williams, Lester
Young, Andy Kirk, Walter Page, Julia Lee, Ned White.

Gypsy Jazz
Zămislit în anii ’30 de către faimosul ghitarist Django Reinhardt,
ceea ce poartă numele de gypsy jazz sau jazz manouche 1este un
melanj aparte alcătuit din swingul american şi din elemente
folclorice est-europene precum dansul francez „musette”. Acest
stil degajă, în piesele rapide, un balans ritmic de un înalt voltaj,
iar în cele lente, o seducţie languroasă. Virtuozitatea
improvizatorică este aici la mare rang. Unul dintre cei mai
reprezentativi muzicieni pentru acest stil este violonistul Stéphane Grappelli.
Instrumentaţia specifică a stilului manouche cuprinde: ghitarele, uneori cîte trei-patru sau
chiar mai multe laolaltă, vioara şi contrabasul. Stilul acesta şi-a cîştigat mulţi adepţi în
lumea întreagă. Se organizează festivaluri care promovează exclusiv acest gen de muzică
precum Festival de Jazz Django Reinhardt at Samois-sur-Seine ,în Franţa, Music Park in
Waldo, Florida, Les enfants de Django Strassbour, în Franţa. Printre promotorii stilului se
numără: Django Reinhardt, Biréli Lagrène, Stochelo Rosenberg, Tchavollo Schmitt,
Dorado Schmitt, Fapy Lafertin, Jimmy Rosenberg, Jon Larsen, Angelo Debarre, Babik
Reinhardt, Patrick Saussois, Dario Pinelli, Ritary Gaguenetti, Robin Nolan, Samson
Schmitt, Mandino Reinhardt, Stephane Wrembel, Evan Perri, Florin Niculescu.

Bebop

1
Subgrup al ţiganilor sinti. Temenuul „manouche” derivă din limba sanscrită şi înseamnă „om”

5
Apărut la începutul anilor ’40, bebop-ul s-a impus efectiv, în rîndul muzicienilor, prin
1945. Reprezentanţii săi cel mai des menţionaţi sînt saxofonistul alto Charlie Parker şi
trompetistul Dizzy Gillespie. Pînă la bebop, improvizaţia de jazz deriva din linia
melodică a temei. Solistul de bebop se angaja însă în improvizaţii bazate pe armonie,
omiţînd adeseori melodia temei sau abandonînd-o total după expoziţie. Bebop-ul oferea
şansa celor mai îndrăzneţe explorări armonice. Alături de acestea, asimetriile ritmice
abundente provocate dinadins creau o senzaţie acută de echilibru instabil. Singurul cadru
de referinţă, ca structură de construcţie, rămînea chorus-ul de jazz. Divorţul de muzica de
dans emanată de stilul swing este evident. Dorinţa de a transforma jazzul într-un gen
artistic propriu-zis şi de a se emancipa de sub eticheta de muzică de divertisment s-a
manifestat din plin prin eforturile susţinute ale practicanţilor bop-ului. Cu acest prilej,
bebop-ul şi-a asumat riscul pierderii unei bune părţi din public şi este răspunzător de
scăderea drastică a popularităţii jazzului. Jazziştii anteriori bop-ului pun adeseori în
cumpănă cîştigul statutului de formă de artă cu izolarea genului în sine. Indubitabil este
însă faptul că bebop-ul constituie creuzetul în care s-au cristalizat cele mai efervescente
esenţe ale jazzului modern. Iată pe cîţiva din numeroşii muzicieni de bebop: Cannonball
Adderley, Art Blakey, Clifford Brown, Ray Brown, Don Byas, Charlie Christian, Kenny
Clarke, John Coltrane, Tadd Dameron, Miles Davis, Kenny Dorham, Carl Fontana, Curtis
Fuller, Dizzy Gillespie, Dexter Gordon, Wardell Gray, Al Haig, Sadik Hakim, Barry
Harris, Percy Heath, Milt Jackson, J. J. Johnson, Duke Jordan, Lee Konitz, Stan Levey,
Lou Levy, John Lewis, Dodo Marmarosa, Howard McGhee, Charles McPherson, Charles
Mingus, Thelonious Monk, Wes Montgomery, Fats Navarro, Charlie Parker, Chet Baker,
Oscar Pettiford, Tommy Potter, Bud Powell, Max Roach, Red Rodney, Sonny Rollins,
Frank Rosolino, Sonny Stitt, Lucky Thompson, George Wallington.

Jazul mainstream

6
După încheierea erei swing, marile orchestre de jazz, aşa numitele big band-uri s-au
descompus iar foştii membri ai acestora au alcătuit formaţii reduse
numeric denumite combo-uri. Swingul nu a dispărut brusc dar
muzicienii au aderat, în cea mai mare parte, la mişcarea bop.
Solourile lor îndrăzneţe îşi aflaseră un mediu propice de
manifestare în cadrul jam-session-urilor, acele întîlniri muzicale
între jazzmani care nu cîntau de obicei împreună dar care,
cunoscînd repertoriul de bază, puteau evolua în contexte din cele
mai variate. Armonia devenise elementul primordial de dezvoltare improvizatorică iar
temele, atunci cînd existau, erau derizorii, semănînd mai degrabă cu un fragment reuşit de
improvizaţie. Resuscitat în anii ’70-’80, jazzul mainstream a resimţit influenţe din
direcţia stilurilor cool, clasic şi hard bop.Termenii modern mainstream sau post bop au
început să fie folosiţi pentru a denumi practic oricare stil care nu se relaţionează
îndeaproape cu stilurile istorice de jazz.

Jazzul cool

Emers direct din bebop la finele celei de-a patra decade a

secolului trecut, stilul cool păstra preocuparea pentru armonie
dar paleta dinamică înclina, spre deosebire de bebop, spre un
spectru expresiv mai temperat. De o mare importanţă se bucurau
aranjamentele; multe dintre acestea renunţau la instrumentele
care acompaniază în acorduri precum pianul sau ghitara,
armonia fiind asigurată exclusiv de instrumentele de suflat, în cadrul cărora încorporau
timbre ocolite de jazz precum fagotul, cornul, oboiul, cornul englez. Poreclit West Coast
Jazz datorită localizării sale în zona oraşului Los Angeles situat în vestul Statelor Unite
ale Americii, stilul cool a devenit larg recunoscut la finele anilor ’50 şi prin contribuţia
unor muzicieni proveniţi de pe coasta de est a Americii. Unii dintre cei mai cunoscuţi
muzicieni ai acestui stil sînt: Gil Evans, Gerry Mulligan, Lennie Tristano, Warne Marsh,

7
Miles Davis, Lee Konitz, John Lewis, Gunther Schuller, Johnny Carisi, Dave Brubeck,
Jimmy Giuffre.

Hard Bop
Hard-bop-ul este o extensie a bebop-ului apărută la mijlocul
anilor ’50 ca replică la curentul cool (bazat pe estetica
europeană) care devenise „prea” popular în decada a cincea.
Creatorul sintagmei a fost criticul şi pianistul John Mehegan.
Hard bop-ul a readus gospel-ul înapoi în jazz, subliniînd
sorgintea africană a jazzului şi este mai apropiat de soul şi de Rhythm and Blues. Iată
cîteva celebrităţi ale stilului hard bop: Cannonball Adderley, Donald Byrd, Sonny Clark,
Lou Donaldson, Kenny Drew, Benny Golson, Dexter Gordon, Joe Henderson, Andrew
Hill, Freddie Hubbard, Jackie McLean, Charles Mingus, Blue Mitchell, Hank Mobley,
Thelonious Monk, Lee Morgan şi Sonny Rollins.

Bossa Nova

În limba portugheză bossa nova înseamnă „noul val”.

Muzica este una derivată din cool-ul de pe coasta de vest,
din armonia muzicii europene şi din seducătoarea sambă
braziliană. Soundul subtil şi hipnotic al ghitarei acustice
intonînd în ritm de claves frecvente acorduri cu sensibilă
susţin linii melodice extrem de simple. Foarte importante
sînt versurile fermecătoare şi candide cîntate fie în
portugheză fie în engleză care dau savoare acestui stil. Bossa nova a pătruns în S.U.A.
prin anul 1962 îndeosebi datorită saxofonistului Stan Getz şi ghitaristului Charlie Byrd
care au promovat muzica compusă de Antonio Carlos Jobim sau Joao Gilberto. Alţi
autori sau interpreţi faimoşi de bossa nova sînt: Milton Banana, Luiz Bonfá, Gal Costa,

8
Astrud Gilberto, João Gilberto, Antonio Carlos Jobim, Sergio Mendes, Roberto
Menescal, Vinicius de Moraes, Toquinho, Marcos Valle.

Jazul Modal

Spre sfîrşitul decadei a şasea din veacul trecut, stimulaţi de

experimentele compozitorului şi teoreticianului George Russell, o
parte din muzicienii de jazz au abordat o tehnică nouă, şi anume cea
modală. Ei au început să scrie piese bazate pe acorduri cu durată
mai lungă deasupra cărora desfăşurau melodii derivate din moduri
corespunzătoare acestor acorduri. Basistul nu mai era dator să
desfăşoare acel walking caracteristic bebop-ului care lega între ele
acordurile cadenţei II-V-I, ci era liber să aleagă oricare dintre notele modului, lucru
valabil şi pentru pianist sau ghitarist. Rezultatul a fost o mult mai mare subliniere a
culorilor armonice, această abordare aducînd cu sine reîntoarcerea la melodie şi o
expresivitate crescută. Iniţiatorul acestui stil a fost trompetistul Miles Davis. Alături de el
au evoluat: Cannonball Adderley, Paul Chambers, Jimmy Cobb, John Coltrane, Bill
Evans, Jimmy Garrison, Elvin Jones, Wynton Kelly, McCoy Tyne , Reggie Workman.

Jazzul Free

Jazzul free a însemnat o eliberare totală faţă de preceptele

convenţionale, cu accent pe improvizaţia colectivă şi expresivitatea
extravertită. Numit uneori şi Avante Garde Jazz, acest stil a apărut
în anii ’50 şi a cunoscut o maximă înflorire pe parcursul a zece ani.
Dacă Ornette Coleman a fost desemnat „profet” al acestui stil, John
Coltrane a fost „eminenţa cenuşie” a free jazzului. Ruptura faţă de
stilurile convenţionale de jazz şi discuţiile aprinse asupra
apartenenţei sale la muzica însăşi au făcut ca free jazzul să intre în sfera curentelor

9
Underground dar, lucru interesant, estetica acestui stil au influenţat, şi continuă să o facă,
mainstream-ul din prezent. Printre cei mai cunoscuţi free-işti se numără. Ornette
Coleman, Cecil Taylor, John Coltrane, Eric Dolphy, Albert Ayler, Archie Shepp, Bill
Dixon, Sun Ra, David S. Ware, Matthew Shipp, Joe Morris, James Blood Ulmer, Sonny
Sharrock, Ronald Shannon Jackson, Derek Bailey, Peter Brötzmann, Evan Parker şi
cîntăreţele Jeanne Lee, Sheila Jordan, Linda Sharrock, Patty Waters.

Soul Jazz

Derivat din hardbop, soul jazz-ul a devenit poate cel mai popular stil
al anilor’60. Improvizaţia a revenit la funcţionalitatea armonică a
bebop-ului dar ansamblul muzical se concentrează îndeosebi al asupra
groove-ului ritmic construit pe suportul viguros şi intens variaţional al
basului. Pianistul Horace Silver a introdus caracterul funky şi a apelat
la mijloace de expresie din gospel denumite vamps pentru a crea un
balans ritmic propriu acestui stil. Celebrităţi ale stilului sînt: Horace
Silver, Gene Ammons, Eddie „Lockjaw” Davis, Eddie Harris, Houston Person, Stanley
Turrentine, Lou Donaldson. Un instrument care a cunoscut un ascendent remarcabil cu
acest prilej a fost orga electronică Hammond B3 reprezentată strălucit de către pleiada:
Bill Doggett, Charles Earland, Richard „Groove” Holmes, Les McCann, „Brother” Jack
McDuff, Jimmy McGriff, Lonnie Smith, Don Patterson, Jimmy Smith, Johnny Hammond
Smith.

Groove sau Funk

Este un stil provenit din blues care se bazează eminamente pe

ritm, cu acorduri puţine, vizînd primordial balansul de dans.
Improvizaţiile au aici un rol secundar. Funk-ul se laudă cu
nume precum: Grover Washington, Jr. Roy Ayers, Gary

10
Bartz, Donald Byrd, The Crusaders, Stanley Clarke, George Duke, Charles Earland,
Ronnie Foster, Herbie Hancock, Gene Harris, Freddie Hubbard, Bobbi Humphrey,
Ronnie Laws, Bobby Lyle, Harvey Mason, Marcus Miller, The Mizell Brothers,
Alphonse Mouzon, Patrice Rushen, Oliver Sain, Johnny Smith, Lonnie Smith, Dexter
Wansel, The Jazz Funk Collective.

Fusion

La debutul anilor ’70 a început să fie folosit termenul „fusion”

pentru a denumi o combinaţie dintre improvizaţia de jazz şi
atitudinea plină de energie extravertită a rock-ului. Mai mulţi
muzicieni celebri de jazz printre care John McLaughlin, Joe
Zawinul, Wayne Shorter, Herbie Hancock, Chick Corea şi
Tony Williams au îmbrăţişat această formă de expresie, spre
dezavuarea jazzmanilor purişti. Din rock s-a păstrat
instrumentaţia electrificată şi pulsul ritmic iar din jazz armoniile şi improvizaţia. Cu
timpul, latura comercială a devenit precumpănitoare în dauna celei experimentale iniţiale
subminîndu-i într-o mare măsură creativitatea. Deşi considerată de unii perisabilă precum
orice modă, această muzică continuă pînă în zilele noastre să atragă îndeosebi muzicienii
tineri, mulţi dintre aceştia făcînd ulterior pasul de la rock la jazz datorită stilului fusion.
Numim aici pe cîţiva dintre reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai stilului fusion: Larry
Coryell, Pat Metheny, Lee Ritenour, Al Jarreau, Kenny G, Bob James, David Sanborn,
Dave Weckl, John Patitucci, Frank Gambale, Eric Marienthal, Scott Henderson, Gary
Willis, Scott Kinsey, Kirk Covington, Victor Wooten, Bela Fleck, Allan Holdsworth,
Chad Wackerman, Vinnie Colaiuta, Gary Husband, Andy Summers, John Scofield, Bill
Frisell, Kazumi Watanabe, Mike Stern, saxofonistul Bill Evans, Christian McBride,
Mitchel Forman, Jonas Hellborg, Shawn Lane, Tom Coster, Howard Moon.

11
Jazzul afro-cuban

Cunoscut şi sub numele de „latin jazz”, acest stil este o combinaţie

de ritmuri incitante de origine afro-cubană şi improvizaţie
jazzistică. Pe la mijlocul anilor ’40 prospeţimea ritmurilor aduse în
America de către trompetistul-aranjor Mario Bauza şi percuţionistul Chano Pozo l-a
determinat pe bebop-erul Dizzy Gillespie să includă ritmurile afro-cubane în programele
sale şi să compună piese în această manieră, popularizînd stilul cu rapiditate. Cu timpul,
datorită infuziilor cu muzicile celor trei Americi, jazzul afro-cuban a devenit unul
autentic de fuziune. În jazzul afro-cuban instrumentele de percuţie precum conga,
timbale, bongo, maracas şi clave ocupă un loc central. Printre artişti care expun acest stil
cu mare succes se află: Arturo Sandoval, Paquito d’Rivera, Pancho Sanchez, Chucho
Valdes şi grupul Irakere.

Post Bop

Termenii modern mainstream sau post bop sînt utilizaţi pentru a

denumi orice manieră sau stil care nu aparţin de stilurile istorice de
jazz. Începînd cu anii ’80 au apărut pleiade de tineri muzicieni care
îşi revendică sorgintea hard bop dar care incorporează în muzica
lor balansul de funky, groove-urile de latino şi rock precum şi
diversiuni free într-un amalgam plin de puls şi inventivitate.
Realitatea este că graniţele între stiluri au devenit laxe şi derizorii.
Se cîntă astăzi cu un încîntător iconoclasm şi într-o totală devălmăşie astfel încît uneori
este greu să încadrezi muzica în canoanele unui stil sau altul.

Menţionăm mai jos cîteva dintre cele mai renumite personalităţi din sfera stilului post
bop: Terence Blanchard, Ron Carter, Chick Corea, Charlie Haden, Jim Hall, Herbie
Hancock, Joe Henderson, Conrad Herwig, Andrew Hill, Freddie Hubbard, Bobby
Hutcherson, Keith Jarrett, Howard Johnson, Rahsaan Roland Kirk, Harold Land, Wilbur
Little, Joe Lovano, Cecil McBee, Wynton Marsalis, Charles Mingus, Lewis Nash, Art

12
Pepper, Sonny Rollins, Woody Shaw, Wayne Shorter, McCoy Tyner, Mal Waldron,
Branford Marsalis.

Acid Jazz

Numele de Acid Jazz este folosit ca umbrelă pentru o plajă largă de

maniere interpretative moderne. Deşi nu face parte propriu-zisă din
formele de jazz tradiţional, acest stil este suficient de răspîndit
pentru a nu putea fi ignorat.

Originar din scena de dans britanică a anului 1987, acid jazz este
definit ca o manieră de jazz funky ce încorporează procedee
utilizate de discoteci precum sample-urile, elemente de hip-hop, groove-uri de funk din
anii ’70, de soul şi de latino, cu accentul pe interpretarea instrumentală şi nu pe texte.
Faptul că adeseori lipseşte improvizaţia atrage cu sine întrebarea dacă este sau nu vorba
despre jazz. Pentru cei obişnuiţi cu acest stil, numele următoare vor spune multe:
Azymuth, Blue Train, Bona Fide, Bonobo, Corduroy, Count Basic, Dancing Fantasy, De-
Phazz, DJ Jazzy Jeff, DJ Krush, Fourplay, Greyboy, Herber, Incognito, Jaga Jazzist,
James Taylor Quartet, Jamiroquai, Jay Dee / J Dill, Jazzanova, Jazzhole, Liquid Soul,
Mark Farina, Medeski, Martin & Wood, Melvin Sparks, Micky More, Paul Moran, Reel
People, Reuben Wilson, Shazz, Shilts, Smoke City, Smooth, Steely Dan.

Smooth Jazz
Apărut din „fusion” dar lipsit de solourile energice şi de
crescendou-urile dinamice exacerbate, smooth-jazz-ul
păstrează din originea sa elementul de cizelare formală şi
interpretativă. Improvizaţia este un element rar şi de aceea
există reţineri faţă de apartenenţa stilului la jazz. Utilizarea
largă a sintetizatoarelor şi a soundurilor electronice precum şi

13
a track-urilor ritmice face ca soundul de ansamblu să preleveze asupra expresiei solistice.
De aceea smooth-jazz-ul pierde elementul de spontaneitate care caracterizează alte
maniere de jazz. Smooth jazz-ul a devenit cea mai comercială formă de jazz de la swing
încoace. Vom enumera cîţiva muzicieni care promovează stilul smooth jazz-ul: Lee
Ritenour, Larry Carlton, Grover Washington Jr., Spyro Gyra, George Benson, Sérgio
Mendes, David Sanborn, Tom Scott, Dave Grusin, Don Grusin, Bob James, Earl Klugh,
Joe Sample, Kenny G, David Sanborn, Marc Antoine, Peter White, Bradley Joseph, Dave
Koz, Nathan East, Keiko Matsui, Joyce Cooling, Mindi Abair, Candy Dulfer, Sade,
Brenda Russell, Pamela Williams, Regina Belle, Anita Baker.

Jazul european

Pe la finele veacului al XX-lea, mulţi muzicieni scandinavi şi

francezi, simţind că expresia americană a jazzului devine din ce în
ce mai caducă, au început să elaboreze noi forme de muzică
improvizată denumite de ei „jazz european”. Precum acid jazz-ul,
acest stil caută reîntoarcerea la destinaţia originară a jazzului ca
muzică de dans, combinînd genul house (un tip de muzică disco
bazat pe funk, conţinînd fragmente ale altor înregistrări inserate
electronic) cu elemente din genuri acustice, electronice şi cu sample-uri în scopul de a
crea o formă populară (şi populistă) de jazz contemporan. Dintre muzicienii implicaţi în
acest curent îi amintim pe pianistul norvegian Bugge Wesseltoft, trompetistul Nils Petter
Molvaer precum şi pe pianistul francez Laurent de Wilde şi pe co-naţionalul său,
saxofonistul Julien Lourau.

14
 Iată o hartă a stilurilor de jazz de pînă la 1990 reprodusă după cartea lui Joachim
Berendt The Jazz Book.

15
Iar aici, după Bruce Clarke

16