Noțiunea de clasic, în mod curent face referință cu precădere către aparteneța stilistică a epocii

clasice. Față de literatură, muzica clasică își face apariția mai târziu și are o durată de timp mai
scurtă, această durată fiind cuprinsă între anii 1750 și 1827, acesta din urmă fiind anul decesului
lui Beethoven. Fiind situat în a doua parte a secolului al XVIII-lea, clasicismului muzical i se v-a
mai adăuga și epitetul de vienez, deoarece cele mai deseamă nume ale acestei perioade de timp
au viețuit la Viena.

Stilul clasic aduce după sine atât o simetrie pătrată (frazele sunt formate din patru măsuri)
cât și ritmuri ordonate, iar melodica își trage izvorul dintr-o armonie consonantă cât și dintr-o
multitudine timbrală și armonică. Dramatismul contrastelor se armonizează într-un decurs
sintetic, folosindu-se de o tematică clară cât și de perfecțiunea formei. În categoria genurilor
clasice se încadrează: cvartetul, sonata, concertul și simfonia. Prin intermediul variatelor
procedee dezvoltatoare genurile clasice trec de la funcția și expresia de divertisment la adâncirea
expresiei.

Termenul de clasicism și clasic este folosit în mod continu în exprimarea muzicologică,

având mai multe înțelesuri. Cuvântul clasic, din punctul de vedere al terminologiei, mai poate fi
folosit ca apelativ când este vorba despre un autor, o interpretare, un gen sau o creație ce pot fi
preluate ca model de către urmașii oricărei epoci îi aparțin.

Clasicismul ca epocă, poate fi structurat în două mari perioade. Prima perioadă, mai poate
fi numită și perioada de formare, fiind situată undeva prin mijlocul secolului al XVIII-lea. Cea de
a doua perioadă se mai numește și perioada de manifestare și se regăsește undeva prin jumătatea
secolului al XVIII-lea și a începutului de secol XIX.

În perioada marilor compozitori precum Mozart, Beethoven și Haydn, compozițiile

muzicale, indiferent de stil, gen sau proveniență au fost la mare căutare. Publicul din acea
perioadă, fie profesionist sau diletant, era considerat un mare consumator de artă, selectiv și
critic, a căror reacții au avut în anumite momente o importanță desăvârșită. Acest public a fost
format din burghezi, nobili, meseriași și târgoveți, care în calitate de public doreau să primească
din partea compozitorilor un mesaj cât mai simplu și accesibil, care trebuia sa fie însoțit de
tehnici de compoziții ușor de înțeles. Unul din motivele pentru care s-au găsit un număr destul de
mare de melomani care la rândul lor proveneau dintr-o paletă socială amplă, s-a datorat prezenței
unei vieți muzicale cât și ansamblurilor de instrumentiști din interiorul curților monarhale,
saloanelor muzicale din castele nobilimii, căt și spectacolele oferite de anumite asociații
muzicale. Printre primele centre din Europa care au contribuit în mare măsură la conturarea vieții
muzicale de tip clasic se numară Berlin, Dresda, Praga, Manheim, Paris, Salzburg și Weimar.