3.2.

Componentele structurii unei organizaţii

Se pot lua în considerare anumite elemente componente:

- Centrul operaţional – include toţi membrii organizaţiei, care desfăşoară o activitate

comună;
- Centrul strategic – este format din cadrele de conducere ai organizaţiei şi consilierii lor;
- Elementul median – cuprinde toate elementele de mijloc ce se află pe linie directă între
autoritatea formală a vârfului strategic şi centrul operaţional;
- Tehnostructura – este formată din analişti şi se află în afara structurii de autoritate
formală. Analiştii sunt cei care participă la conceperea şi menţinerea structurii unei
organizaţii sau la adaptarea acesteia la condiţii particulare;
- Personalul funcţional – cuprinde toate serviciile care susţin indirect activitatea
organizaţiei. (De exemplu serviciul juridic, publicitate, relaţii cu publicul).

3.3. Clasificarea structurilor organizaţionale

Structurile organizaţionale reprezintă fundamentul pe care se înalţă şi se dezvoltă
organizaţiile în calitatea lor de instanţe praxiologice ale spaţiului social.
Clasificarea tipurilor de organizaţii o realizăm ţinând seama de următoarele criterii:
natura scopului urmărit; modul de recrutare a membrilor; restricţia participării în alte
organizaţii; modul de conducere.
În literatura de specialitate cea mai utilizată analiză a organizaţiilor are în vedere scopul
constituirii acesteia, astfel organizaţiile sunt grupate în următoarele categorii:
- Organizaţii utilitare produc bunuri materiale, realizează servicii către populaţie,
asigură circulaţia mărfurilor. Aceste scopuri, explicite se impun prin cointeresare
materială a membrilor, motivarea acestora fiind preponderent financiară. Ex.:
întreprinderile, firmele economice şi comerciale, diferitele agenţii de prestări de
servicii.
- Organizaţii coercitive au ca scop corectarea diferenţelor de socializare sau recuperarea
unor indivizi cu comportamente deviante. Recrutarea membrilor se face în conformitate
cu prevederile legale şi cu sprijinul personalului specializat în a oferi asistenţă educativă
corespunzătoare, dar şi în a utiliza mijloacele coercitive prevăzute de regulamente (şcoli
speciale, penitenciare).

1
 - Organizaţiile normative au ca scop socializarea anticipativă a indivizilor în raport cu
valorile umane acceptate la nivel social, care sunt obiectivate în modele de
comportament şi prescripţii de conduită care avantajează înscrierea indivizilor în spaţiul
social. Ex. şcolile de diferite tipuri, profile, universitatea, organizaţiile politice fac parte
tot din această categorie, întrucât au ca scop educarea membrilor în spiritul progreselor
lor, adică de pe poziţii partizane.
După modul de recrutare, organizaţiile pot fi:
- voluntare: presupun adecvarea liberă a indivizilor care-şi recunosc opţiunile de viaţă şi
profesionale în scopul declarat al organizaţiilor. Dacă aderarea este liberă, nerespectarea
regulilor de ordine interioară nu e facultativă, abatere de la regulamentele de funcţionare atrage
sancţiunea individului sau chiar excluderea din organizaţie;
- non-voluntare: se constituie prin opţiune individuală, dar implică obligativitatea depunerii
unei activităţi impuse de codul administrativ al organizaţiei. Ex. instituţiile şcolare, unităţile
din domeniul sănătăţii, armata, politica, diferitele servicii cerute;
Selectivitatea: reprezintă un criteriu şi o caracteristică în definiţia organizaţiilor. Sunt
organizaţii care se formează pe baza recrutării personalului pe baza unor examene de verificare a
abilităţilor fiind considerate înalt selective: învăţământul superior, medicina etc. Cu cât
selectivitatea este mai riguroasă la toate nivelurile cu atât mai mare este eficienţa în atingerea
scopului. O selectivitate mai mare favorizează socializarea rapidă de lungă durată şi performantă
prin raportare la scop;
În general, se manifestă o selectivitate mai ridicată în rândul personalului din sfera
deciziilor, în timp ce ea scade în intensitate în rândul personalului din sfera executivă.