APARIȚIA ȘI IMPORTANȚA ORGANIZAȚIILOR

Organizaţiile sunt în expansiune, devin din ce în ce mai mari şi tind să acopere cele
mai diverse spaţii sociale. De aceea se şi afirmă că omul de astăzi şi incontestabil
cel de mâine este un „om organizaţional”, iar orice societate, mai mare sau mai
mică, îşi caută structuri organizaţionale şi moduri de funcţionare a acestora cât mai
eficientă. Din cele afirmate mai sus reiese evident faptul că, oamenii de afaceri,
administratorii, politicienii, lideri sindicali şi de fapt fiecare dintre noi trebuie să
înţeleagă raţionalitatea managerială a organizaţiilor, bazată pe cunoaştere
aprofundată, iar cursul nostru permite ca „empirismul organizării” să fie pe cât
posibil depăşit în favoarea analizei organizaţionale bazată pe cunoaştere
sistematică şi permanentă, pe instituire şi evaluare raţională, pentru a analiza şi a
înţelege procesele socio-umane şi cadrele în care ele se desfăşoară.

            Fiecare individ din societate într-un fel sau altul este integrat în diferite
tipuri de organizaţii, acestea fac parte din mediul în care trăim, muncim, învăţăm şi
ne relaxăm.

            Fie că suntem conştienţi sau nu, fie că o recunoaştem sau nu întotdeauna
am fost şi vom fi membrii ai unora sau a mai multor organizaţii. Spre exemplu încă
din momentul naşterii devenim membrii unei familii care este, în esenţă, o
organizaţie primară; iar pe măsura dezvoltării personale vom interacţiona cu tot
mai multe persoane din afara familiei, ceea ce în mod firesc va determina apariţia
unor noi relaţii cu alte tipuri de organizaţii: vom adera la un cerc de prieteni, vom
fi integraţi unui anumit sistem de învăţământ, într-o anumită profesie. Apartenenţa
noastră la o organizaţie sau alta va fi inevitabilă. Problema care ne preocupă este
cum se explică această necesitate de apartenenţă a indivizilor la organizaţii –
pornind de aici să ne explicăm apariţia organizaţiilor.
            Cea mai uşoară şi simplă explicaţie cu privire la raţiunea apariţiei
organizaţiilor porneşte de la constatarea că prin organizaţii oamenii reuşesc să
realizeze lucruri, acţiuni pe care nu le pot face singuri. Dar, în formularea
sociologului american Criss Argyeis existenţa organizaţiilor poate fi explicată prin
aceea că ele pot atinge obiective „care pot fi realizate cel mai bine colectiv”.

            Una din cele mai elaborate teorii cu privire la raţiunea apariţiei
organizaţiilor a fost realizată încă din anul 1938 de către Chester Barnard. Acesta
porneşte de la premisa că oamenii trebuie să coopereze, întrucât individul singur
are o putere limitată de alegere şi acţiune. Aceste limite ale unui individ sunt
definite de Barnard ca fiind acele obstacole sau piedici care stau în calea dorinţei
acestuia de a face ceea ce şi-a propus să facă. Iar limitele individului sunt cele
determinate pe de o parte, de situaţia în care acţionează (factorii fizici ai mediului
cu care se confruntă) şi, pe de altă parte de capacităţile sale biologice. Singura cale
de a înfrânge aceste limite individuale este în concepţia lui Barnard acţiunea
socială de cooperare.

            De exemplu când doi oameni acţionează împreună pentru a realiza un lucru
ei îşi sporesc capacităţile individuale iar când recunosc aceasta formează în mod
deliberat o organizaţie. O organizaţie apare deci când sunt întrunite cel puţin două
condiţii: 1) există persoane capabile să comunice între ele şi 2) doresc să contribuie
prin acţiune la realizarea unui scop comun. Deci intenţia de a contribui prin acţiune
la realizarea unui scop comun înseamnă de fapt, acceptarea de către individ a
necesităţii a coordonării şi cooperării prin renunţarea la conducerea personală.

            Amplificând această explicaţie cu referire la raţiunea apariţiei şi existenţei

organizaţiilor, un autor american H.G. Hiks în anul 1967 sintetizează principalele
avantaje care determină oamenii să se organizeze. El arată că prin organizaţie omul
poate face cel puţin trei lucruri pe care el nu le poate face singuri şi anume:

1. Îşi poate dezvolta şi potenţa propriile capacităţi. Deci în cadrul

organizaţiilor, omul este mult mai eficient decât dacă ar lucra singur. De
fapt, cele mai multe lucruri pe care omul doreşte să le facă pot fi
făcute numai prin eforturi organizate. Apartenenţa omului la o organizaţie şi
implicit acţiunea concretă a mai multor indivizi pentru realizarea unui scop
creează posibilitatea diviziunii muncii care la rândul ei, presupune realizarea
scopului cu eforturi mult mai mici decât dacă individul ar fi acţionat singur.
Diviziunea muncii are totodată avantajul că fiecare persoană poate realiza
acea activitate pentru care are cele mai multe aptitudini şi cunoştinţe.
2. Îşi poate reduce timpul necesar realizării unui obiectiv. În unele cazuri,
reducerea timpului pentru realizarea unui obiectiv poate fi mai importantă
decât eficienţa. O perioadă mai mare de timp, necesară pentru realizarea unei
activităţi, sau a unui obiectiv, de către o singură persoană sau un grup mai
mic, ar putea ca în anumite situaţii, să fie cu totul inacceptabilă. De
exemplu: în cazul unui incendiu este evident că folosirea unui grup mai mare
de pompieri va conduce la realizarea mai rapidă şi eficientă a obiectivului
stingerea incendiului decât dacă ar fi folosit un grup mai mic sau un singur
individ cu aceeaşi tehnologie sau cu una similară. În organizaţiile
moderne timpul reprezintă unul din factorii cheie pentru atingerea celor mai
multe obiective. Există chiar organizaţii în care rapiditatea cu care trebuie
luate anumite decizii necesare realizării obiectivelor este mai importantă
decât orice altceva. De exemplu în realizarea proiectului unui zbor spaţial s-
a dovedit absolut necesară prezenţa permanentă a unor experţi pentru a putea
fi luate decizii rapide în situaţii limită.
 3. Se poate bucura de avantajele cunoaşterii acumulate de generaţiile
anterioare, de a sta pe umerii celor care le-au predat.

Inexistenţa organizaţiilor ar presupune necesitatea ca fiecare om, din fiecare epocă

să înveţe totul singur de la început. Reiese, în mod firesc, că un alt motiv important
pentru existenţa organizaţiilor este acela că ele furnizează omului mijloace de a
folosi experienţa şi cunoştinţele acumulate de generaţiile anterioare. În cele expuse
mai sus au fost relevate cu precădere cauzele efective sau pragmatice care au
determinat apariţia organizaţiilor, dar este evident faptul că există şi alte raţiuni la
fel de importante, prin care este posibilă explicaţia apariţiei şi existenţei
organizaţiilor. Astfel organizaţiile dispun şi de capacitatea de a răspunde diferitelor
necesităţi umane.

După cum amintea şi Aristotel omul este un „zoon politikon” deci o fiinţă socială,
o fiinţă care doreşte deci să obţină satisfacţii din relaţiile sale cu ceilalţi, care
doreşte să ofere şi să primească afecţiunea familiei, colegilor, prietenilor, într-un
cuvânt, a unui grup care îl acceptă şi îi oferă confort psihosocial. Foarte multe
dintre organizaţii satisfac tocmai aceste necesităţi umane de „apartenenţă” de
comunicare. Chiar dacă obiectivele primare ale unor organizaţii sunt cele
economice, ştiinţifice, politice, umanitare etc. ele pot satisface în acelaşi timp şi
necesităţile sociale ale oamenilor. Deseori necesităţile sociale ale unor persoane
sunt atât de bine satisfăcute prin apartenenţa lor la o organizaţie încât nu de puţine
ori, auzim formulări de genul „munca lui este viaţa lui” deci organizaţiile pot oferi
şi potenţialul unor satisfacţii umane dincolo de avantajele pur materiale.

Concluzie: Raţiunea apariţiei şi existenţei organizaţiilor poate fi explicată atât prin

capacitatea acestora de a realiza obiectivele individuale mai rapid, mai complet şi
mai eficient cât şi prin capacitatea lor de a răspunde unor necesităţi umane
fundamentale.