Limbajul profesional în româna actuală

Unitatea de învăţare nr. 5

IRONIA ÎN LIMBAJUL PROFESIONAL

Cuprins Pagina

5.1 Obiective educaţionale

5.2 Ironia – delimitări terminologice
5.3 Perspective teoretice în analiza ironiei
5.4 Funcţiile ironiei
5.5 Lucrare de verificare
5.6 Surse bibliografice
5.7 Sugestii de rezolvare a exerciţiilor
5.8 Rezumat

5.1 Obiective educaţionale

După studiul Unităţii de învăţare nr. 5, cursanţii trebuie să ştie:

ü să delimiteze funcţiile ironiei în cadrul comunicării profesionale;

ü să apeleze și să indice sursele bibliografice utile în studiul ironiei;
ü să descrie şi să exemplifice funcţiile ironiei în context profesional;
ü să folosească mijloacele teoretice de analiză a ironiei în cadrul
limbajului profesional.

5.2 Ironia - Delimitări terminologice

Din perspectivă retorică, ironia este văzută ca o antifrază, un enunţ care

exprimă, într-un anumit context, opusul sensului lui literal. Comunicarea
ironică presupune o inversiune semantică între sensul literal (primar) şi cel
non-literal (implicit). Etimologic, cuvântul ironie provine din grecescul
είρώυεία şi descrie „calitatea unei persoane de a se pretinde altfel” (simulare
/ disimulare). Termenul vine de la είρώυ, cel care pune o întrebare
pretinzându-se naiv sau mai puţin cunoscător decât e de fapt. Rădăcina
semitică a cuvântului grecesc derivă din termenul akkadian1 erewum, (care
ascunde / acoperă), ironia devenind astfel un mijloc de evitare a impactului
direct al unui cuvânt sau al unei expresii explicite. În acest sens, ironia
folosită în limbajul comun nu este neapărat legată de conceptul retoric de
inversiune semantică, ci e, mai degrabă, un mijloc de subliniere a realităţii
unui fapt prin aparenta disimulare a adevărului. “Funcţia ironiei (…) este de a

1
Populaţie semitică de nordică care i-a cucerit pe sumerieni în anii 2050 î.Ch. şi a stăpânit Mesopotamia.
Capitala Akkad (Accad) era situată undeva pe râul Eufrat. Limba acesteia este cea mai veche limbă
semitică, de largă circulaţie; a fost notată întrebuinţându-se scrierea cuneiformă.
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

introduce în mod disimulat o apreciere negativă, dispreţuitoare ori persiflantă

la adresa unui eveniment sau a unei persoane” (DSL).
Departe de a fi o simplă figură retorică sau o problemă strict lingvistică,
ironia aduce în atenţie aspecte comunicative importante privind interpretarea
corectă a sensurilor sale implicite. Din perspectivă comunicativă, ironia foloseşte
acel strategic ca şi cum / ca şi când, care îi permite sustragerea de la evaluarea
în funcţie de adevăr-falsitate şi suspendarea respectivilor parametri de judecată
(respectivelor valori de adevăr). Ea asigură astfel o protecţie efectivă a relaţiilor
interpersonale, lăsând deschise căile de interpretare a sensurilor şi de
negociere a interacţiunii. Considerată drept o comunicare duplicitară (cf. Anolli,
Infantino, Ciceri 2001), ironia oferă o şansă de lărgire a spaţiului psihologic pus
la dispoziţia locutorilor. Printr-o remarcă ironică, vorbitorul poate spune ceva
sau, dimpotrivă, se poate ascunde în spatele scutului oferit de sensul opac al
expresiei; vorbitorul poate oricând retrage sensul ironic, refugiindu-se în
domeniul sensului literal al expresiei lingvistice. În orice caz, responsabilitatea
valorii ironice este lăsată pe seama interlocutorului, care poate interpreta
enunţul conform propriilor sale valori şi intenţii comunicative.
Ironia cuprinde o serie largă de procese comunicative. S-a vorbit
despre ironia sarcastică, prin care vorbitorul îşi blamează interlocutorul
folosind expresii literale elogioase (blame by praise). De asemenea, s-a
menţionat ironia blândă, care laudă prin intermediul unei expresii critice
(praise by blame). Ironia „socratică” este o formă elegantă, ingenioasă şi
extrem de politicoasă pentru discuţii şi dezbateri. Ironia zeflemitoare reduce
dramatismul unor situaţii tensionate sau conflictuale.

5.3 Perspective teoretice în analiza ironiei

Teoria raţionalistă
Propunând o teorie raţionalistă de explicare a ironiei, prin formalizarea
cadrului clasic al antifrazei, Grice (1975: 41-58) susţine că ironia rezidă în „a
spune p şi a intenţiona non-p”. Rezultă o distanţă semantică între ceea ce se
spune într-un enunţ şi ceea ce el înseamnă de fapt, ironia încălcând astfel
maxima calităţii („Nu spune nimic din ceea ce crezi că este fals sau pentru
care nu ai probe suficiente”) şi declanşând o implicatură conversaţională.
Searle (1979) merge mai departe şi identifică ironia cu o negare logică a
interpretării literale a unui enunţ. Actorul recurge la ironie pentru a produce
efecte perlocutorii asupra interlocutorului, prin îndepărtarea de orizontul de
expectaţie al acestuia (generat de expresia literală a unui enunţ). Fish (1983)
atribuie o importanţă deosebită interpretării în comunicarea ironică. Atât
interpretarea literală, cât şi cea ironică sunt posibile şi provin dintr-un proces
de inferenţă. Nu există nici aluzie sau ambiguitate, nici univocitate, nici
echivoc; dilema ironică se transferă asupra competenţei interlocutorului,
deoarece ironia nu e o strategie comunicativă indirectă, ci una directă, clară.
Acest model raţionalist propune o logică duală: o logică a limbajului,
care se aplică sensului literal (sensul propoziţional), şi o logică a
conversaţiei, privind regulile folosite de vorbitori pentru a conveni asupra
mesajului „ascuns” (sensul enunţului). Distincţia presupune un proces aditiv
în analizarea unui enunţ ironic: analizăm mai întâi ceea ce se spune şi apoi
ceea ce înseamnă (sensul ironic) un enunţ. Dar, după Gibbs, Buchalter,
Moise, Farrar (1993), interpretarea unui comentariu drept ironic se face

2
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

imediat, automat, fără un efort cognitiv suplimentar, deoarece nu necesită

niciun control conştient, niciun algoritm complex. Vorbitorii sunt interesaţi de
sensul real al unei remarci ironice şi îl receptează imediat, fapt ce depinde nu
de enunţul în sine, ci de contextul situaţional specific, contingent, care
permite descifrarea corectă a enunţului.
Perspectiva machiavelică
Ca formă de comunicare care doreşte să creeze anumite efecte asupra
interlocutorului, fără a respecta regulile formale ale limbajului sau condiţia de
adevăr a enunţului, ironia a fost analizată din aşa-numita perspectivă
machiavelică (Anolli, Infantino şi Ciceri 2001). Conform acestei viziuni,
atenţia cercetătorului se mută dinspre analiza lingvistică spre procesul
interactiv implicat in comunicarea ironică. Ironia poate fi un mijloc eficient de
dezorientare a interlocutorului, prin trecerea de la seriozitate la glumă, de la
descriptiv la ironic. Efectele ironice sunt generate prin aluzii şi prin
răsturnarea orizontului de expectaţie general, specific unei anumite situaţii, la
un anumit nivel de convenţionalizare (după un eşec, o persoană se aşteaptă
la critică, nu la laude). Comunicarea ironică se bazează pe un dezacord între
replică şi scenariul obişnuit al situaţiei descrise. Înţelegerea ironiei ca proces
se face la două niveluri: perceperea dezacordului cu situaţia de fapt şi
înţelegerea valorii ironice a unui enunţ drept soluţie de rezolvare a
dezacordului. Eficienţa comunicării ironice devine invers proporţională cu
semnalarea explicită a acesteia; de fapt, cu cât ironia este mai subtilă, mai
implicită, cu atât îşi atinge ţinta mai eficace.
Teoria ecoului
Teoria ecoului, în viziunea lui Sperber şi Wilson (1992), aduce în
atenţie ironia ca mijloc de evocare a gândurilor, acţiunilor, atitudinilor şi
sentimentelor unui interlocutor. Printr-un comentariu ironic, vorbitorul produce
un enunţ-ecou (o menţiune implicită) a ceea ce interlocutorul a spus sau a
făcut anterior, exprimându-şi, în acelaşi timp, atitudinea peiorativă sau plină
de umor faţă de gândul, acţiunea sau chiar persoana la care se referă
enunţul. Ironia devine un fel de citat indirect, folosit pentru evocarea unui fapt
sau a unor cuvinte într-un mod care îi poate induce în eroare pe cei
neavizaţi. Deşi punctează aspectele interactive ale schimbului ironic şi ţine
cont de condiţiile generate de contextul situaţional, teoria ecoului / evocării
păstrează ideea naturii duale a comunicării ironice, sensul ironic fiind
considerat încă un sens suplimentar, care se adaugă celui literal.
Perspectiva dramatică
Perspectiva dramatică (în termenii lui Anolli, Infantino şi Ciceri 2001)
revine la interpretarea etimologică a ironiei ca disimulare (pretence).
Haverkate (1990) vorbeşte despre o „disimulare transparentă”, deoarece
vorbitorul rosteşte un enunţ în care pretinde a crede, dar pe care, în acelaşi
timp, îl semnalează prin mijloace paralingvistice, ca fiind disimulat. În mod
asemănător, conceptul ironiei ca simulare, propus de Clark şi Gerrig (1984)
aduce argumente pentru susţinerea perspectivei dramatice. Ironistul nu
recurge la un enunţ ironic pentru a dezvălui realitatea unui fapt, ci simulează
şi creează un fel de complicitate cu interlocutorul său, care recunoaşte
simularea. Acest lucru implică crearea unui fond comun de cunoştinţe între
cei doi interlocutori. Comentariul ironic îşi selectează destinatarul conform
competenţei acestuia de a utiliza fondul comun de cunoştinţe şi datele de
referinţă ale contextului situaţional în vederea descifrării mesajului.

3
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

Comunicarea ironică este o enigmă numai pentru cei care nu o pot înţelege.
Ea devine o strategie de excludere, făcând diferenţa între cei care ar trebui
să înţeleagă şi cei care trebuie împiedicaţi să înţeleagă mai mult decât
sensul literal al unei expresii.
Modelul ironiei ca „joc de scrimă”
În modelul teoretic propus de Anolli, Infantino şi Ciceri (2001), atenţia e
focalizată nu numai asupra nivelului lingvistic al ironiei, ci în special asupra
situaţiei ironice, descrisă ca o „clasă de episoade interactive în care un
comentariu ironic apare drept cea mai bună soluţie posibilă între interlocutori,
date fiind anumite constrângeri şi oportunităţi comunicative”.
Văzută ca un „joc de scrimă”, în care cei doi adversari „nu ţin în mână o
spadă masivă şi stânjenitoare, ci o floretă rapidă, ascuţită”, ironia ne apare,
din perspectivă funcţională, drept un fenomen flexibil, pe care oamenii îl
folosesc ca pe o mască, pentru a evita cenzura într-un mod cultural şi social
acceptat, pentru a-şi asigura spaţiul privat şi pentru a lăsa deschise
posibilităţile de renegociere a sensurilor. Ironia se înscrie în aşa-numitele
„strategii relaţionale” (Dindia 1994), de creare şi menţinere a relaţiilor
interpersonale prin adaptarea repertoriului de acţiuni verbale şi nonverbale al
unei persoane la situaţia dată, cu scopul de a fi eficient, dar şi de a respecta
constrângerile sociale.
Secvenţialitatea (acţiunile comunicative se înlănţuie) acestui model ţine
cont de întregul „scenariu” ironic, iar flexibilitatea şi interdependenţa
mişcărilor comunicative permit ajustări progresive ale sensului „înţelese ca
acord şi sincronie” (Anolli, Infantino şi Ciceri 2001: 152).
Situaţia comunicativă e guvernată de un scenariu predictibil şi bine
închegat, alcătuit din patru paşi: ipotezele, evenimentul central, comentariul
dialogic şi efectul ironic.
Ipotezele sunt parte a fondului comun de cunoştinţe (convingeri,
obişnuinţe de comunicare, standarde culturale etc.) la care vorbitorul face aluzie
în remarca lui ironică. Ipotezele pot fi textuale (ceea ce s-a spus anterior) sau
contextuale (o gamă largă de reguli şi expectaţii – invariabil pozitive).
Evenimentul central este cel care declanşează pregătirea enunţului
ironic (asocierile mentale şi de idei, alegerea figurilor de stil, a expresiilor
idiomatice, a proverbelor şi referinţelor contextuale celor mai adecvate la
situaţie şi la standardele socio-culturale la care se raportează vorbitorii).
Concomitent, vorbitorul alege intonaţia şi mijloacele nonverbale care vor
însoţi comentariul său. Ipotezele şi evenimentul central alcătuiesc elementele
inductoare care prefigurează actul comunicativ. Elementele inductoare sunt
independente de cei care comunică, dar e important ca aceştia să le observe
şi să le folosească ca subiect al interacţiunii comunicative.
Cea de-a treia fază a situaţiei ironice este comentariul dialogic – ironia
ca expresie a unei intenţii comunicative clare din partea vorbitorului. Acesta
poate critica, lăuda, glumi, zeflemisi ş.a.m.d. Producerea enunţului reclamă o
operaţie de alegere între diferitele tipuri/strategii ale comunicării ironice
(sarcastică, blândă, zeflemitoare, socratică etc.) şi între modelele lingvistice,
prozodice, de mimică şi gestică analizate anterior. Remarca ironică este un
act global de comunicare, rezultat unitar al unor sisteme de semnalizare
complexe (lingvistice, paralingvistice, mimice şi de gesticulare), fiecare
contribuind la articularea coerentă a enunţului ironic şi la împlinirea intenţiei
comunicative dorite de emiţător.

4
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

IPOTEZE

cunoştinţe interpersonale
· a face referinţe textuale
· a evoca contextul
elemente
inductoare

EVENIMENT CENTRAL (CATALIZATOR)

COMENTARIU DIALOGIC

intenţie comunicativă
a blama, a lăuda, a zeflemisi, a se distra,
a nu dramatiza

elementele strategia ironică

actului
comunicativ opţiunea
· ironie sarcastică
ironică
· ironie blândă

proces de
codare · opoziţie
(syncoding process) · emfază

EFECT IRONIC

· neînţelegere
· negare
· „touché”

Articularea scenariului ironic în modelul „jocului de scrimă” (cf. Anolli,

Infantino şi Ciceri, 2001)

Efectul ironic, rezultat în urma comentariului, reprezintă maniera în care

un enunţ este interpretat de interlocutor. Acesta decide dacă să îi atribuie
enunţului sensul ironic sau să-l ignore. În modelul „jocului de scrimă”, Anolli,

5
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

Infantino şi Ciceri (2001) descriu trei mişcări posibile de contracarare a

comentariului ironic:
o Neînţelegere – atunci când, din diferite motive (zgomot,
incapacitate fizică sau cognitivă etc.), destinatarul nu percepe sensul ironic.
Interpretarea se limitează la nivelul lingvistic, fără să ţină cont de aspectele
semantice ale nivelelor paralingvistice.
o Negare – atunci când destinatarul, deşi a înţeles sensul ironic, îl
ignoră şi se conformează sensului literal al expresiei. Această mişcare de
contracarare a disimulării ironistului este tot o disimulare, în spatele căreia
destinatarul încearcă să neutralizeze sensul ironic, devenind astfel intangibil
şi arătând clar indisponibilitatea pentru situaţii conflictuale. Strategia de
negare poate fi o contracarare indicată în situaţia în care se doreşte evitarea
efectului de face-threatening asupra destinatarului.
o Touché – atunci când sensul ironic îşi atinge ţinta şi destinatarul
îl recunoaşte şi admite că a fost „atins”: fie se amuză, în cazul ironiei blânde,
fie ripostează, în cazul celei sarcastice.
&Exemplul 1
Context: Cristi, şeful departamentului de resurse umane, vine în biroul
asistentului său, Marius, care a întârziat la şedinţa ce trebuia să înceapă de
câteva minute. Marius este foarte prins în ceea ce face la calculatorul de pe
birou şi nu îl observă pe Cristi, decât atunci când acesta i se adresează.

(1) CRISTI: Scuză-mă că te deranjez în toiul distracţiei, dar a trecut de zece.

(2) MARIUS: (râzând) Ce mai distracţie!

Ipotezele legate de situaţia de comunicare prezentată în acest exemplu

includ o serie reguli de comportament adecvat în cadrul profesional în care
se desfăşoară activitatea participanţilor la interacţiune. Prezenţa la o întâlnire
în locul şi la ora stabilite sunt premisele unui comportament adecvat la
serviciu. Evenimentul central, care declanşează enunţul ironic, este marcat
de încălcarea expectaţiilor pe care Cristi le are în legătură cu Marius. Acesta
ar fi trebuit să fie prezent în sala în care are loc şedinţa la ora zece. Prin
urmare, atunci când intră în birou şi îl găseşte pe Marius încă la calculator,
deşi e trecut de zece, Cristi produce comentariul ironic din replica 1. Enunţul
este construit în cheie ironică printr-o pretinsă scuză, marcată suplimentar de
alegerea verbului a deranja, care presupune o acţiune invazivă în spaţiul
interlocutorului. Expresia în toiul distracţiei se opune ca descriere semantică
activităţii desfăşurate de Marius şi declanşează mecanismul reinterpretării
întregului enunţ în direcţia detectării intenţiei comunicative a emiţătorului,
care acum a devenit clară pentru Marius. Acesta sesizează ironia şi declară
touché în replica 2.
Dacă ar fi refuzat să se recunoască atins, Marius ar fi putut alege o altă
mişcare de contracarare a efectului ironic, negarea. El ar fi luat în
considerare sensul literal al replicii 1 şi astfel îşi menaja imaginea publică.
Recunoscând intenţia comunicativă reală a lui Cristi, Marius acceptă critica
ironică şi răspunde auto-ironic: Ce mai distracţie! Familiaritatea relaţiilor de
colegialitate dintre cei doi participanţi este motivul pentru care Marius a
admis cu atâta uşurinţă sensul ironic al enunţului lui Cristi.

6
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

?Exerciţiul 1
Daţi un exemplu de scenariu ironic, în care remarca ironică să poată fi
contracarată (cu efecte diferite) prin toate cele trei mişcări descrise mai sus
(neînţelegere, negare, touché).
Folosiţi pentru răspuns spaţiul liber din chenar.

Prin modelul „jocului de scrimă”, ironia apare ca un mod natural şi viu

de a comunica. Prin diversele ei forme, ironia s-a răspândit în limbajul
modern, permiţându-le oamenilor să se exprime eficient. Modelul prezentat
de Anolli, Infantino şi Ciceri are meritul de a fi economic: el elimină ceea ce
nu e necesar şi unifică structura lingvistică, nonverbalul şi condiţionările
socio-culturale într-un tot semantic. În comunicarea ironică, vorbitorii îşi
etalează competenţa lingvistică prin folosirea cu succes a acelor expresii
lingvistice şi extra-lingvistice care să exprime indirect, dar eficient intenţiile lor
comunicative.

5.4 Funcţiile ironiei

S-a enunţat anterior faptul că „incomunicarea” ironică este un fel de

mască semantică oferind posibilitatea de a face mai difuze graniţele dintre
sensuri pentru a îmbunătăţi procesul de negociere a acestora în anumite
situaţii.
Comunicarea ironică folosită din respect pentru convenienţe
O expresie directă, impulsivă este adesea nepotrivită în contextul unor
situaţii de conflict, în care imaginea (face) persoanei este ameninţată. Ironia
serveşte interacţiunea comunicativă într-un mod subtil, diplomatic, astfel
încât vorbitorul să îşi atingă scopul, în concordanţă cu regulile nescrise ale
comportamentului civilizat. Ironia este o strategie cu adevărat eficientă pentru
„a lovi drept la ţintă” în mod indirect, fără a viola normele impuse de un
anumit background cultural.
În anumite situaţii, cenzura comportamentului civilizat interzice o serie
de subiecte de discuţie, pe care comportamentul ironic le face posibile, cu
respectarea convenienţelor sociale. Ironiştii acceptă normele sociale, dar le
şi încalcă, în acelaşi timp, în limite social acceptabile. În cultura anglo-
saxonă, oamenii preferă să vorbească despre emoţii, nu să le arate. Aici,
comunicarea ironică este la ea acasă. Autocontrolul şi detaşarea de
evenimente sau emoţii permit comunicarea lor prin ironie, ca mijloc de
distanţare, dar şi de respect pentru sentimentele interlocutorului – în spiritul
strategiilor politeţii (Brown şi Levinson 1987).
&Exemplul 2
Context: Marius, a întârziat la o întâlnire de afaceri importantă.

CRISTI: Felicitări, Marius! Eşti foarte punctual astăzi!”.

7
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

În realitate, întârzierea lui Marius l-a deranjat pe Cristi, care a decis să

folosească ironia sarcastică în locul criticii directe. Contextul formal în care
se situează interlocutorii îl forţează pe Cristi să i se adreseze lui Marius
indirect, fără însă a evita subiectul (critica la adresa comportamentului său).
Relaţiile interpersonale sunt protejate de masca ironică, aceasta permiţându-i
vorbitorului să fie sau să apară aşa cum regulile sociale şi contextul
comunicativ îi dictează.
Protejarea spaţiului personal
Ironia este adesea folosită ca metodă de menţinere a demnităţii, a
atitudinii personale şi a spaţiului privat. Ironia poate fi descrisă drept o
îngrădire simbolică, drept un cerc magic, care îl face pe ironist să pară
„intangibil”, „inabordabil” în jocul relaţiilor interpersonale. Ironistul îşi creează
aura de înţelept, care observă lucrurile de la distanţă, fără a se implica sau
compromite. Asemeni lui Socrate, prototipul ironistului, cei care folosesc
ironia pot calma pasiuni cu aceeaşi mină cu care dezbat dogme.
„E foarte inventiv!” se spune despre directorul de marketing, Bogdan,
care obişnuieşte să schimbe planurile de la o şedinţă la alta, astfel încât ceea
ce s-a discutat anterior abia se mai poate recunoaşte. Intenţia de a nu fi
agresiv în mod explicit e evidentă în vorbele pe care colegii i le adresează lui
Bogdan, atunci când acesta modifică substanţial planul de marketing, fără
să-i consulte şi pe ei. Remarca ascunde o intenţie de agresiune asupra
imaginii interlocutorului şi îi permite acestuia să se protejeze cu inocenţă,
într-o situaţie jenantă pentru el, apelând la sensul literal al enunţului.
Atât în situaţii conflictuale, cât şi în cele cooperante, ironia reduce
tensiunea şi dramatismul, limitând exprimarea emotivă. Ironia este un
instrument util de menţinere şi restabilire a simetriei în relaţiile cu semenii, o
strategie pe care interlocutorii o folosesc pentru a arăta respect faţă de
imaginea celuilalt, în concordanţă cu modelul politeţii propus de Brown şi
Levinson (1987).
Re-negocierea interacţiunilor
Natura duală a ironiei ne permite să jonglăm cu interpretările posibile (şi
legitime) ale unui enunţ, în favoarea unuia sau a altuia dintre locutori. Putem
vorbi de o polisemie pragmatică în comunicarea ironică. Printr-un proces
continuu de negociere a sensului, interlocutorii pot sau nu să cadă de acord
asupra intenţiei comunicative a enunţului. Fiind indirectă, ironia lasă loc unei
ambiguităţi semantice pentru descifrarea căreia avem nevoie de sisteme de
semnalizare complexe. Acestea interacţionează concomitent, atât la nivel
lingvistic (segmental), cât şi la nivel suprasegmental. Aparenta opoziţie dintre
semnalele emise la cele două niveluri generează sensul ironic, perceput de
destinatar. În anumite ocazii, când restricţiile contextuale sunt foarte dure,
nivelul lingvistic este suficient pentru crearea sensului ironic.
Ambiguitatea ironiei lasă loc negocierii şi re-negocierii sensului unui
enunţ ironic, astfel ironistul nefiind obligat să-şi asume responsabilitatea
pentru cuvintele sale. Prin urmare, acesta nu îşi compromite imaginea.
Responsabilitatea captării sensului ironic şi a interpretării lui ca atare apasă
numai pe umerii destinatarului. Sensul ironic îşi atinge scopul nu numai când
reflectă intenţia vorbitorului, ci mai ales când este recunoscut ca intenţie
comunicativă de către receptor.

8
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

“Ce super arăţi!” îi spune Maria colegei ei care iese din schimbul unu
având faţa iritată de aburii din secţie. Sensul devine subiectul unei abile
negocieri între interlocutori, deoarece ambiguitatea semantică a expresiei îi
permite Mariei să nu îşi asume responsabilitatea pentru aluzia ironică. Ca
mijloc de asigurare a unui grad mai mare de libertate în interpretare decât
enunţurile explicite, remarca Mariei îi permite acesteia să se detaşeze de
enunţul rostit, lăsând colegei posibilitatea de a se simţi atinsă de ironia Mariei
sau de a se detaşa, refuzând sensul ironic şi pretinzând că adevăratul sens
al remarcii Mariei se situează exclusiv la nivel literal.
Vorbitorul evaluează forţa cu care foloseşte sensul indirect al unui
comentariu ironic nu numai pentru a-şi ascunde intenţiile reale, dar şi pentru
a defini şi re-desena limitele interacţiunii sociale dintre interlocutori. La locul
de muncă, managerul foloseşte adesea ironia pentru a exprima o evaluare
negativă, critică (vezi capitolul 2, pentru exemple în acest sens). O critică
ironică pare mai puţin ofensatoare decât o insultă directă, iar o apreciere
explicită este mai bine primită decât una ironică. Pe de o parte, exaltarea
este diminuată, iar pe de alta, încărcătura agresivă este atenuată (Giora
1995). Ironia indică un grad ridicat de familiaritate în relaţiile interpersonale şi
adesea are funcţii defensive (de reducere a tensiunii în situaţii dificile), nu
ofensive (de atac devastator) (Gibbs 2000).
?Exerciţiul 2
Daţi un exemplu de scenariu ironic, în care remarca ironică să se încadreze
într-una dintre cele trei funcţii ale ironiei menţionate mai sus. Explicaţi ce
funcţie a ironiei se actualizează în enunţul dat (20 DE PUNCTE).
Folosiţi pentru răspuns spaţiul liber din chenar.

5.5 Lucrare de verificare

? Verificare 1
Menţionaţi principalele perspective teoretice în analiza ironiei şi comparaţi
două dintre ele, la alegere. (40 DE PUNCTE)
Folosiţi pentru răspuns spaţiul liber din chenar.

9
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

? Verificare 2
Descrieţi paşii modelului « jocului de scrimă » în analiza ironiei. (20 DE
PUNCTE)
Folosiţi pentru răspuns spaţiul liber din chenar.

? Verificare 3
Ţinând cont de rolul umorului şi al ironiei în comunicare, analizaţi remarca
plină de umor auto-depreciativ şi auto-ironie de mai jos şi arătaţi intenţia
vorbitorului.
Context: O muncitoare din secţia de producţie îi descrie unei colege posibila
reacţie a şefei de linie la aflarea greşelii făcute de ea.
RODICA: O să mă facă cu ou şi cu oţet...Ras, tuns, frezat şi pus pe
bigudiuri... O să mă pupe şefa când aude... (40 DE PUNCTE).
Folosiţi pentru răspuns spaţiul liber din chenar.

Punctaj total : 100 de puncte.

5.6 Surse bibliografice

Titlurile de mai jos cuprind trimiterile bibliografice care nu au apărut în

capitolele anterioare.
Anolli, L., M.G. Infantino, R. Ciceri (2001) - „You’re a Real Genius!”: Irony as
a Miscommunication Design, în L. Anolli, R. Ciceri, G. Riva (eds.) New
perspectives on miscommunication, IOS Press, 142-163.
Clark, H.H. şi R.J. Gerrig (1984) – On the Pretense Theory of Irony, în
Journal of Experimental Psychology: General, vol.113, No.1: 121-126.
Dindia, K. (1994) – The intrapersonal – interpersonal dialectical process of
self-disclosure, în Dynamics of relationships. Understanding
relationship processes, vol.4, S.Duck (Ed.), London, Thousand Oaks:
Sage Publications: 27-57.
Fish, S. (1983) – Is there a text in this class?, Helikon 29: 246-247.
Gibbs, R. W. Jr. (2000) – Irony in Talk Among Friends, Metaphor and
Symbol, 15: 5-27
Gibbs, R.W., D. Buchalter, J. Moise, W. Farrar (1993), Literal meaning and
figurative language, Discouse Processes 16: 387-403.

10
 Stanca MĂDA - Limbajul profesional în româna actuală, Unitatea 5

Haverkate, H. (1990) – A Speech Act Analysis of Irony, Journal of

Pragmatics 14: 77-109.

5.7 Sugestii de rezolvare a exerciţiilor

? Exerciţiul 1
Scenariul ironic:
Doi prieteni (Marius şi George) se pregătesc să plece la o petrecere. Nevasta
lui Marius, Maria, s-a îmbrăcat mai extravagant decât cerea protocolul.
George face următoarea remarcă ironică:
O, Maria, ce frumoasă eşti! Tu şi Sharon Stone!

Reacţii:
- neînţelegere: Maria sau Marius pot răspunde printr-o remarcă de genul:
Poftim? N-am auzit ce-ai spus. Ei arată faptul că, din diferite motive, nu au
înţeles sensul ironic.
- negare: Maria: Vai, mulţumesc, eşti foarte drăguţ!, Marius: Nu-i aşa?
Ambele replici arată faptul că, deşi au înţeles sensul ironic al remarcii făcută
de George, vorbitorii aleg să răspundă sensului literal al expresiei, negând
astfel că au fost atinşi de ironie.
- touché: Maria: Cam exagerat, nu? Mă gândeam că nu prea am ocazii să
port rochia asta şi e păcat s-o ţin în dulap. Maria sesizează ironia, se
recunoaşte vizată şi admite că George are dreptate.

? Exerciţiul 2
Colegii lui Radu observă că acesta a venit la serviciu după un chef, că este
mahmur şi că nu poate face faţă activităţii profesionale. Pentru a evita o
scenă penibilă, atât pentru ei, cât şi pentru Radu, ei îl avertizează discret pe
şeful lor:
Cred că Radu nu prea este în apele lui. Poate ar trebui să-şi ia o zi liberă...
(Comunicare ironică folosită din respect pentru convenienţe.)

5.8 Rezumat

Unitatea 5 defineşte conceptul de ironie, explică originea acestuia, face

o trecere în revistă a principalelor direcţii şi perspective teoretice în analiza
ironiei, prezentând mai amplu modelul ironiei ca „joc de scrimă” şi funcţiile pe
care ironia le actualizează în conversaţie. Dificil de analizat în limbajul
profesional, ironia este totuşi un mijloc social acceptat prin care se exprimă
critici sau se pot rezolva chestiuni sensibile în comunicarea profesională.
Folosirea umorului şi, parţial, a ironiei, indică familiaritatea relaţiilor
interpersonale dintre participanţii la interacţiune. Indiferent de tipul şi motivul
unei ironii fine sau al unei glume bune, rezultatul este întotdeauna mai plăcut
decât în lipsa lor şi adesea locul de muncă unde umorul este acceptat şi
încurajat este mai armonios din punctul de vedere al relaţiilor sociale.

11