Unitatea de învăţare 5.

RETORICA ANTICĂ

Cuprins

Introducere.................................................................................................................
5.1. 41
.
Obiectivele unităţii de
5.2. 41
învăţare...................................................................................
Începuturile retoricii, definiţiile
5.3. 42
ei..............................................................................
5.4. Momente de referinţă ale retoricii antice................................................................... 43
5.5. Sistemul retoric........................................................................................................... 46
5.6. Rezumat....................................................................................................................... 49
5.7. Test de autoevaluare .................................................................................................. 49

5.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 conţine trei subcapitole în care se discută despre retorica
antică şi despre semnificaţiile pe care le-a avut la începuturile sale. Nicio altă
perioadă ulterioară nu a egalat strălucirea pe care această disciplină a demonstrat-o
în epoca în care a şi apărut şi s-a afirmat. Cele trei subcapitole vor evidenţia
complexitatea disciplinei, a sistemului retoric şi a ideilor pe care personalităţi
importante ale Antichităţii le-au susţinut, creionând astfel liniile de forţă ale
retoricii dintotdeauna.

5.2. Obiectivele unităţii de învăţare 5

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să definească retorica;
- să explice în ce a constat complexitatea retoricii;
- să arate cum s-a afirmat disciplina şi ca materie de învăţământ, graţie unor
oratori, retori şi profesori de retorică celebri atât greci, cât şi latini;
- să demonstreze cunoaşterea sistemului retoric în părţile sale componente.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2h.

 5.3. Începuturile retoricii, definiţiile ei

Retorica a fost una dintre cele mai prestigioase şi apreciate discipline ale cunoaşterii în
Antichitate. A apărut dintr-o necesitate, fiind legată de evenimente istorice importante. În secolul
V î.e.n. au fost expulzaţi tiranii din Sicilia şi Grecia, ceea ce a dat posibilitatea recuperării unor
pământuri ce fuseseră expropriate în favoarea mercenarilor. Revendicarea proprietăţilor sfârşea
însă de multe ori la tribunal, ceea ce impunea prezenţa unor avocaţi, persoane specializate în
susţinerea diferitelor cauze.

Aşadar, retorica, având ca obiect elocvenţa, a fost mai întâi judiciară şi nu literară şi a fost
favorizată de prăbuşirea aristocraţiei. Sicilia este leagănul retoricii – Corax şi elevul lui,
Tisias sunt consideraţi iniţiatorii ei – însă adevărata ei înflorire se petrece în Grecia unde va
domina aproape şase sute de ani, după care va ajunge şi la Roma.

Consacrarea ei este marcată prin:

 transformarea în materie de învăţământ, una dintre cele mai importante, un fel de
disciplina disciplinarum, adică o ştiinţă a ştiinţelor sau o ştiinţă globală;
 discursurile pe care le ţineau oratorii la tribunal, Senat sau pieţele publice, adevărate
spectacole extrem de apreciate de public.

DEFINIŢIA 1
Aşa cum o concepeau Platon, Aristotel, Cicero şi toţi marii oratori ai Antichităţii, retorica este
arta persuasiunii prin discurs, discursul fiind orice producţie verbală, scrisă sau orală, formată
dintr-o frază sau mai multe şi având unitate de sens.
DEFINIŢIA 2
O definiţie celebră este cea dată de stoicul Cleante, care spunea că retorica este ars sau
scientia
bene dicendi, adică arta sau ştiinţa vorbirii elegante, nu numai persuasive. Retorica a trecut
drept ştiinţă pentru că discursul trebuia sistematizat, argumentele şi dovezile trebuiau să fie
raţionale şi logice. Din această definiţie este evident procesul literaturizării retoricii, care
însemna mutarea accentului de pe persuasiune pe măiestria în compunerea discursului.
DEFINIŢIA3
 Începând cu Evul Mediu, retorica a sfârşit prin a fi ars ornandi, adică arta împodobirii
discursului, de aceea a devenit o disciplină a studiului figurilor, a ornamentelor verbale.

Concluzii cu privire la semnificaţia iniţială a retoricii care a fost:

 cunoaştere, artă şi stil, în egală măsură,

 raţionament logic, argumentaţie, urmărind persuasiunea, organizarea discursului,
 influenţare a opiniilor şi a conştiinţelor.

Arătaţi, urmărind cu atenţie sensurile pe care retorica le-a avut în timp, ce s-a
pierdut, aşa încât acestă disciplină ilustră a Antichităţii a rămas treptat fără
strălucirea iniţială.

Exemplu
Persuasiune este traducerea aproximativă a termenului peithô, care implica
încântarea şi cucerirea necondiţionată a auditoriului. Într-o povestire mitică a lui
Apollonius, apare ca personaj Orfeu, care aplanează cu cântecul său de liră un
conflict violent pe cale să izbucnească între doi din tovarăşii lui de călătorie.
Cântecul este cuceritor, pentru că deţine calitatea divină, peithô. Deci sensul
persuasiunii era mai complex în Antichitate, pentru că implica un acord armonios
şi voluntar între public şi orator sau aed.

5.4. Momente de referinţă ale retoricii antice

Retorii şi profesorii de oratorie au făcut celebră această disciplină a comunicării publice care a
ajuns să fie cunoscută în principiile ei şi de marele public.

Retorica greacă

Gorgias
 De origine siciliană, a ajuns la Atena în timpul războiului peloponesiac şi a devenit
celebru, fiind profesor de filosofie şi de elocinţă, dar a şi călătorit, ţinând discursuri
publice foarte apreciate;
 Este fondatorul discursului epideictic, adică al elogiului public rostit cu diferite
ocazii, mai ales la ceremonii publice;
  Îl preocupa mai mult plasticitatea exprimării decât subiectele în sine ale
discursurilor, fapt ce i-a fost reproşat, deci a fost printre primii interesaţi de
asocierea frumosului retoricii, care trebuia să semene, din acest punct de vedere
poeziei;
 Pentru că nu credea că lumea poate fi cunoscută cu adevărat, s-a concentrat asupra
efectelor de persuasiune, nu asupra adevărului, fapt care l-a şocat pe Socrate, cel
care condamna dorinţa unor oratori de a convinge cu orice preţ, chiar şi cu preţul
nesocotirii adevărului.
Sofiştii
 Sunt cei care, interesaţi de gramatică şi de alcătuirea discursurilor, au transformat
retorica într-o materie de învăţământ sistematic;
 În secolul V î.e.n. erau numiţi sofişti profesorii de oratorie, plătiţi pentru a le da
lecţii tinerilor;
 Platon acuza retorica practicată de sofişti pentru că ar fi fost lipsită de caracter
moral, adică pleda pentru tot felul de cauze, inclusiv injuste – filosoful era revoltat
că rhêtôrii nu erau interesaţi de adevăr, în schimb aveau puterea de a convinge
mulţimea ignorantă după bunul lor plac;
 Orice discurs era acceptabil pentru sofişti, dacă reuşea să persuadeze, deci
importantă pentru ei era opinia, nu adevărul.
Aristotel
 Este una dintre cele mai importante personalităţi ale Antichităţii, filosof interesat nu
doar de poetică, etică, politică, logică, metafizică, ci şi de retorică;
 A scris Techné rhetoriké, reprezentând primul tratat fondator al disciplinei;
 Aprecia utilitatea retoricii întrucât era necesară pentru cetate, dar admitea şi el că
poate fi utilizată şi în cauze nedrepte, însă în acest caz nu retorica era vinovată, ci
cel care o folosea ca pe o modalitate de manipulare;
 A scos în evidenţă un fapt foarte important: retorica nu urmăreşte adevărul, care
este sarcina dialecticii, ci verosimilul (adică plauzibilul, credibilul), deci retorica nu
mai trebuie acuzată de lipsă de onestitate;
 Retorica este, în viziunea sa, o tehnică de argumentare, având ca scop crearea de
convingeri, în felul acesta disciplina şi-a recâştigat poziţia ameninţată prin
discreditarea indirectă pe care o suferise prin asocierea cu sofistica.
Retorica latină

Între perioada greacă şi perioada romană, adică între secolele IV şi I î.e.n. diciplina retoricii nu s-
a mai evidenţiat prin ceva anume. Roma, după ce într-o primă fază a respins retorica greacă, o
adoptă în secolul II î.e.n. graţie prezenţei retorilor greci şi a unor şcoli de retorică în spaţiul latin.
În secolul I e.n. împăratul Vespasian dispune înfiinţarea de şcoli publice de retorică.
Cicero
 Om politic important, avocat înainte de a împlini vârsta de 25 de ani este totodată
cel mai mare orator al Antichităţii latine;
 În faimoasele sale opere de maturitate, De Oratore, Brutus, Orator, caută să
demonstreze că retorica nu se opune filosofiei (aşa cum fusese acuzată nu de puţine
ori) ci o completează – pentru el, spre deosebire de ce credeau Platon şi Aristotel,
adevărul şi opinia se pot îngemăna foarte bine în retorică, nu sunt deloc
incompatibile;
 Obiectivele artei retorice stabilite de marele orator erau: delectare (a plăcea),
movere (a emoţiona) şi docere (a învăţa);
 Considera retorica o artă esenţială pentru formarea individului şi pentru educaţia
acestuia, o artă centrală având legătură cu toate aspectele vieţii cetăţeneşti;
 Stilul nu era văzut ca un adaos artificial la un conţinut, de fapt verba (forma) şi res
(conţinutul) nu trebuiau separate;
 Frumuseţea, apanajul obligatoriu al oricărui discurs, însemna pentru orator forţă,
blândeţe şi patetism.
Quintilian
 Cel mai important profesor de retorică pe care l-au avut romanii a dus mai departe
ideile lui Cicero;
 De institutione oratoria (Arta oratorică), tratatul său monumental din anul 96 este
cea mai variată şi bogată lucrare despre arta oratoriei din Antichitate, chiar dacă,
atunci când a apărut respectivul tratat, retorica decăzuse destul de mult;
 Acordă o importanţă deosebită problemelor pedagogice şi formării oratorice încă din
copilărie – erau recomandate modele literare (Homer, Horaţiu) pentru compoziţia
retorică;
  Tânărului orator i se cereau:
♦ calităţi morale certe,
♦ cultură solidă,
♦ memorie prodigioasă,
♦ imaginaţie cultivată prin lecturi,
♦ talent în compunerea discursurilor,
♦ ştiinţa alegerii argumentelor celor mai potrivite,
♦ dicţiune de excepţie.
 Sunt prezentate părţile discursului, felul în care trebuie dispuse dovezile, sunt
discutate, printre altele, chestiuni care ţin de stil, imitaţie, memorie → deci tratatul
avea un caracter destul de eclectic.

Arătaţi care sunt trăsăturile generale ale învăţământului de tip retoric, din
recomandările pe care le făceau mari retori, profesori de retorică şi oratori greci,
dar şi latini.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 persuasiune;
 elocinţă;
 verosimil.

5.5. Sistemul retoric

În cunoscuta sa lucrare, Techné rhetoriké, Aristotel organizează regulile disciplinei într-un

sistem stabil, omogen şi închegat. În general, un dispozitiv retoric conţine patru mari părţi şi tot
atâtea sunt şi principalele capitole ale tratatelor de retorică:
- inventio, care implică alegerea tipului de discurs, a subiectului şi a mijloacelor de a
convinge,
- dispositio, adică planul şi ordonarea discursului, organizarea materialului,
- elocutio, trimiţând la tot ce are legătură cu redactarea în scris sau stilul discursului, ceea
ce este legat de problemele expresiei;
- actio sau dicţiune priveşte susţinerea propriu-zisă a discursului.
În perioada romană, lui actio i s-a adăugat şi o a cincea parte, memoria.
Prima componentă a sistemului retoric, inventio
 - nu e vorba, aşa cum am crede, despre invenţie, adică o creaţie bazată pe imaginaţie, ci
despre alegerea discursului din următoarele posibilităţi:
♦ judiciar, cel care se pronunţa la tribunal,
♦ deliberativ sau politic, de la Senat, în legătură cu legislaţia, impozitele etc.
♦ epideictic sau demonstrativ, în care cel mai adesea e lăudat un zeu sau om.
- Aristotel arată că cele trei tipuri de discurs se diferenţiază prin timpul specific fiecăruia:
♦ judiciarul e preocupat de trecut, de faptele trecute care trebuie judecate,
♦ deliberativul are ca obiectiv viitorul, cântăreşte şi impune decizii,
♦ epideicticul e genul prezentului, urmărind obţinerea admiraţiei publicului.

A doua componentă a sistemului retoric, dispositio

- reprezintă partea cea mai importantă în conceperea unui discurs,

- pe lângă planul discursului, conţine şi organizarea argumentelor, topoi, adică locuri
comune, clişee învăţate pe de rost de oratori,
- cel mai clasic plan conţinea patru părţi:
♦ exordium – introducerea, deschiderea discursului cu rolul de a capta atenţia
♦ narratio – povestirea propiu-zisă a cauzei, de preferat în ordinea cronologică,
♦ confirmatio – cu ansamblul dovezilor şi distrugerea argumentelor adverse,
♦ peroratio – încheierea discursului, conţinând elemente de afectivitate.

Elocutio sau stilul

- a treia componentă a sistemului retoric, deşi nu a fost prezentă de la începuturile retoricii,

a devenit ulterior chiar componenta esenţială,
- tot ceea ce privea limba (şi utilizarea ei corectă), stilul, redactarea discursului aparţinea
lui elocutio,
- stilul (sau elocutio) vădea cel mai bine personalitatea autorului, graţie acestuia retorica a
devenit o artă,
- necesitatea ornamentării cu figuri adecvate subiectului s-a impus pentru că, s-a constatat,
fără acestea discursul era plictisitor,
- frumosul rezultat din folosirea tropilor şi figurilor nu era menit doar să creeze plăcere
auditoriului, ci avea obligaţia de a contribui la obţinerea persuasiunii, deci estetica
retoricii era funcţională, avea utilitatea ei.

Actio şi memoria
- cea de-a patra parte a dispozitivului retoric, actio, are în vedere efectele de voce, debitul
verbal, respiraţia şi dicţia, mimica şi gestica; deci persuasiunea nu se obţine doar prin
ceea ce se comunică, ci şi prin felul în care se comunică, prin tonul oratorului, modul în
care vorbeşte şi gesticulează pentru a atrage atenţia şi a menţine această atenţie,
- memoria a fost adăugată celorlalte componente ale sistemului retoric şi se afla în strânsă
legătură cu conţinutul, deoarece un discurs coerent, logic şi cu o structură bine închegată
era mai uşor de reţinut; însă se reţinea nu doar discursul propriu-zis, ci şi tot felul de
citate din autori celebri.
- când discursul n-a mai fost exclusiv oral, s-a renunţat la cele două componente, actio şi
memoria, considerate minore şi chiar inutile.

Identificaţi tipurile de discurs, din cele prezentate mai sus, care încă pot fi întîlnite
în societate. Arătaţi care sunt formele pe care le îmbracă în contemporaneitate.

Exemple
Exista şi o retorică apreciată de Platon, aceasta se identifica cu dialectica şi
avea un caracter filosofic. În schimb, retorica sofiştilor nu era pentru Platon nici
ştiinţă, nici artă, ci era o competenţă de natură practică, departe de raţionamente şi
logică şi aproape de plăcere.
Cicero a fost una dintre cele mai culte personalităţi ale vremii sale, cunoscând
foarte bine şi filosofie şi literatură sau istorie. Se explică de ce era extrem de
exigent, pretinzându-i unui orator „ascuţimea de minte a logicianului, cugetarea
filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria jurisconsultului, vocea
tragedianului şi gesturile unui actor celebru. De aceea nu se poate găsi nimic mai
rar pe lume decât un orator desăvârşit”, spunea Cicero.
Unul dintre cele mai frecvente toposuri în exordium, adică în deschiderea
discursurilor, era scuza oratorului pentru lipsa lui de experienţă şi totodată lauda
talentului adversarului. De fapt, se mima doar lipsa de experienţă, pentru ca
oratorul să atragă bunăvoinţa ascultătorilor faţă de modestia lui. Cicero, în opera sa
Orator, dedicată lui Brutus, începe prin a spune că tema îi depăşeşte puterile şi că îi
este teamă că va fi criticat de oameni învăţaţi, inclusiv de Brutus, ceea ce, evident,
nu era cazul la un om atât de învăţat şi talentat ca Cicero. Această afectare a
modestiei va fi extrem de răspândită în Antichitatea târzie păgână şi creştină.
Mai toate discursurile în Antichitate conţineau şi digresiuni sau momente de
destindere (glume, anecdote, pilde, citate) care serveau uneori şi ca probe indirecte
şi care puteau fi plasate oriunde în discurs, însă de obicei între confirmatio şi
peroratio.
Utilizarea unui număr prea mare de figuri de stil în discursuri era condamnată
pentru că acestea dădeau impresia de artificialitate, preţiozitate şi, se credea, chiar
de vulgaritate. Ţelul primordial trebuia să fie, în discursurile din perioada de
înflorire a retoricii, persuasiunea, nu etalarea de procedee artistice. Însă chiar din
Antichitatea târzie, când procesele n-au mai fost de actualitate, nici dezbaterile
publice, problemele expresiei şi ornării au devenit primordiale în detrimentul
persuasiunii.
Cicero considera memoria o însuşire naturală, în schimb Quintilian o vedea ca
pe o tehnică ce trebuie exersată. De aceea, indica procedee de mnemotehnie
precum descompunerea discursului în părţi care vor fi mai uşor reţinute, stabilirea
unor semne mentale pentru momente importante etc.

5.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 5 prezintă retorica în epoca de maximă înflorire, Antichitatea,
cu cele două arii ilustrative, greacă şi romană. Reprezentanţi de seamă în domeniu
au transformat retorica nu numai în cea mai importantă materie de învăţământ pe
atunci, dar şi într-o disciplină foarte complexă, implicând cunoaşterea secretelor
compunerii unui discurs care să impresioneze, cultură umanistă bogată, talent
oratoric şi capacitate superioară de comunicare în faţa unui public foarte exigent.

5.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)

1. Comentaţi următoarea afirmaţie a lui Renato Barilli care spunea „Retorica are o
constituţie ambiguă, oscilând între formă şi materie”.