Literatura universală

În mod direct sau indirect obiectiv sau subiectiv literatura se bazează pe un

anumit suport social-ideologic, chiar şi politic.
În istorie sec.17 este considerat perioadă de trecere de la feudalism spre
capitalism (orînduirea burgheză). Procesul nu este uniform, ci se deosebeşte de la o
ţară la altă în dependenţă de nivelul concret de dezvoltare al fiecăreea. În Anglia
relaţiile burgheze reuşesc să se impună în majoritatea sferelor vieţei. În Franţa
relaţiile burgheze reuşesc să se impună în industrie şi comerţ, însă agricultura încă
se menţine pe cale de dezvoltare feudală. În Spania capitalismul abia începe să
apară, în timp ce Germania încă nu este un stat unitar, ci este divizată în mai multe
cnezate.
Pentru o anumită perioadă de timp se impune Spania, însă nu atît în virtutea
unor motive obiective, cît datorită faptului că a fost descoperită Americă de unde
veneau nenumărate bogăţii care erau epuizabile. Situaţia aceasta însă a avut şi
consecinţe nefaste, deoarece mizînd pe bogăţiile care vin de peste ocean, nu s-a
acordat atenţia necesară infrastructurii naţionale (economie, comerţ, industrie), fapt
care a dus spre degradarea ţării.
Principala formă de guvernare de stat este monarhia absolută
(absolutismul), atunci cînd întreaga putere este concentrată în mîinile unei singure
persoane – monarhul. Absolutismul favorizează regele (Franţa- Ludovic al 14-
monarh ideal „Statul sunt eu”). Ideală din acest punct de vedere este considerată
guvernarea lui Ludovic al 14 supranumit „regele Soare”:”Statul sunt eu”. (Franţa).
În Anglia însă în această perioadă (sec.17) are loc prima revoluţie burgheză în
timpul căreea regele a fost executat. În scurt timp după aceasta burghezimea şi
aristocraţia urmărind avîntul mişcării populare reinstaurează monarhia. Se
subînţelege în paradisul pierdut de Milton, care a fost şi politician, un adept a lui
Vrombelt, care a transpus ideile politice prin opere.În Spania monarhia a fost acea
care a pus ţara în faţa unei catastrofe economice şi politice.

Caracterizarea literaturii

Sec. 17 se caracterizează prin dezvoltarea considerabilă a ştiinţei (avîntul).

Aceasta devine putere reală, autonomă. Se deschid academii de Ştiinţe (renumita
academie franceză cu tradiţii), se înfiinţează societăţi ştiinţifice, se editează jurnale
ştiinţifice. Prin intermediul cercetărilor ştiinţifice cercetătorul putea să cîştige bani
spre deosebire de Renaşterea, cînd a apărut ştiinţa. Savantul devine o meserie.
Cele mai apreciate sunt ştiinţele experimentale (matematicile, mecanicile),
acelea rezultatele cărora pot fi implimentate în practică (aplicative). Legătura
dintre teorie şi practică. Devin cunoscute numele lui Newton, Descartes, John
Conspect Página 1
 Literatura universală

locke, Spinoza. Chiar şi filosofia împrumută metode analitice de cunoaştere.

Importante sunt experienţa, faptul şi nu analize abstracte.
Se schimbă accentele şi în filosofie. Dacă filosofia renascentistă vorbea
despre armonie, ideal, armonie, valoarea fiinţei umane, acum se vorbeşte despre
sensul tragic al existenţei, dezechilibru, discrepanţa dintre interesle personale şi
cele generale.
Principalele curente literare sunt:
1. Barocul
2. Clasicismul
Perioada de trecere de la Renaşterea tîrzie spre baroc este manierismul, care
mai păstrează încă nişte tendinţe din Renaştere (concepţia despre lume), dar are
deja şi caracteristici ale barocului (tropii, figur de stil, forma, metode de scriere).
Predominarea curentelor literare. Barocul şi clasicismul nu se dezvoltă la
acelaşi nivel în toate ţările în dependenţă de nivelul de dezvoltare, culturală,
politică, ideologică. Clasicismul se dezvoltă cel mai mult şi cel mai bine în Franţa
cu toate că aici sunt şi variante ale barocului. Barocul se dezvoltă cel mai bine în
Spania. Aici clasicism aproape nu este, fiind cultivat doar în centrele universitare
de nişte poeţi, savanţi. În Anglia în prima jumătate a secolului se dezvoltă mai mult
barocul, în a doua jumătate-clasicismul (Milton-baroc+clasicism). În Germania se
urmăresc accente atît din clasicism, cît şi din baroc.

Conspect Página 2
 Literatura universală

Semnificaţia termenului. „Clasicus” lat.-perfect, etalon, de prim rang, în

care poţi avea încredere. Un astfel de model perfect în care poţi avea încredere este
considerată antichitatea greacă şi latină, aceasta fiind un exemplu absolut
atemporal pentru toate timpurile.

Raportul „clasic-clasicism” („Clasic-clasicist”)

Clasicist- ce ţine de casicism.

Clasic - care întruneşte idealul este perfect, armonios, echilibrat. Noţiunea
clasic este mai amplă. Etape clasice se urmăresc în toate perioadele, artele,
perioadele, domeniile de dezvoltare (realismul clasic ş.a.). Astfel clasicul nu se
rezumă doar la clasicism şi nu tot clasicismul este clasic; termenii au un fundament
comun, dar nu se suprapun.

Periodizări în clasicism

Sunt mai multe în dependenţă de diferite criterii:

1. După loc şi succesiune:
a) Sec. 5 îen- Pericle la Atena (antichitatea greacă)
b) Sec. 1 îen-August de la Roma (antichitatea latină)
c) Sec. 17 en-Ludovic al 14 în Franţa. Periada a 3 s-a inspirat din primele două.
De acolo, din antichitate s-au preluat şi s-au dezvoltat, interpetat mituri,
personaje, raţionalismul, sistemul de versificaţie ş.a. Însă literatura din sec.
17 nu e o literatură epigonică cu plagiere a celei antice, ci din contra a creat
opere artistice autentice de înaltă valoare.
2. După evoluţia estetice clasiciste
a) A doua jumătate din sec.16 - perioada Renaşterii tîrzii în Franţa. Se
caracterizează prin activitatea pleeadei. O mare atenţie se acordă imitării
antichităţii care însă acum încă este practicată destul de liber.
b) 1600-1660. Principiu de bază rămîne imitarea antichităţii care acum este
reglementată de reguli stricte (caracterul normaiv)
c) Sfîrşitul secolului 17(clasicism pur-sec.17)-prima jumătate din
sec.18(clasicism iluminist-sec.18). Clasicismul din sec. 18 a fost numit
clasicism iluminist. Imitarea antichităţii rămîne principiu de bază, însă
normativitatea este substituită prin regula bunului gust. (Fiecare scriitor vine
cu propriul punct de vedere.

Conspect Página 3
 Literatura universală

Clasicismul şi Renaşterea

Clasicismul s-a bazat foarte mult în antichitate (practic în exclusivitate), însă

a avut şi unele rădăcini şi în Rreanştere. Astfel deja în Renaştere se urmăreşte
admiraţia faţă de antichitate, credinţa în raţiune, idealul armoniei şi al măsurii.
Din practica teatrului italian renascentist se cristalizează următoarele
caracteristici care mai tîrziu vor deveni reguli în clasicism:
• Divizarea genurilor literare şi interzicerea suprapuneii lor
• Tematica eroică
• Eroul sublim
• Moartea eroului în final (tragedia ca principală specie literară)
• Regula celor 3 unităţi
• Stilul poetic (înalt)

Baza filosofică a clasicismului

Baza filosofică a clasicismului-este raţionalismul lui Rene Descartes. A fost

pregătită de avîntul în dezvoltarea ştiinţei din acea perioadă.
Descartes, savant şi filosof francez, a fost dualist şi a afirmat atît existenţa
materiei cît şi a spiritului, dar a dedus existenţa omului din raţiune: omul se
autoconştientizează, se determină ca personalitate prin intermediul gîndirii
(raţiunii). „Cuget, deci exist”. Raţiunea este considerată arbitrul suprem al
adevărului şi al frumuseţii.
În sec.17 francez raţiunea supremă este considerată monarhia absolută unică
capabilă să domine anarhia şi să instaureze în ţară pacea şi armonia.
În literatură (clasicism) raţionalismul presupune respectarea unor reguli
stricte; dualismul cartesian şi-a găsit reflectarea într-o regulă a clasicismului:
conflictul principal al tragediei clasiciste dintre raţiune şi sentiment.
Clasicismul este o doctrină ce se bazează pe reguli stricte obligatorii de a fi
respectate. Un rol important în cristalizarea acestora l-au avut toate discuţiile
polimicile după punerea pe scenă a tragicomediei „Cidul” de Pierre Corneille. Prin
„Arta poetică” Boileau a generalizat esenţa clasicismului, deci a fizat starea de
lucruri deja existentă.

14.02.11

Caracterul normativ al clasicismului

1. Principiul raţiunii. Este unul dintre principalele şi le dirijează pe
toate celelalte. Cere respectarea strictă a regulilor. În opera de artă
presupune armonie, echilibru, claritate, proporţionalitate.

Conspect Página 4
 Literatura universală

2.Regula imitării naturii. Sub noţiunea de natură se presupune nu

doar flora, fauna, ci în primul rînd natura relaţiilor umane. Însă se
menţionează că nu întreaga natură poate fi obiect al operei de artă, ci
doar acea selectată, adică frumosul (aspectele pozitive), care poate
servi ca exemplu (scop educativ-clasicism). Urîtul este neglijat,
deoarece în baza exemplelor din această arie nu se poate educa omul.
3. Regula verosimilităţii. Îşi are rădăcinile încă în antichitate în
„Poetica” lui Aristotel. Acolo se delimitau istoria şi poezia. Istoria
dscrie evenimente concrete, veridice, care într-adevăr au avut
loc.Poezia descrie evenimente posibile, potenţiale, general-umane
care pot avea loc. Regula verosimilităţii se raportează mai mult la
poezie şi presupune descrierea realităţii nu aşa cum este ea într-
adevăr, ci aşa cum ar trebui să fie (dar această nu neagă ceea ce deja a
fost), reieşind din ideal. Această regula este interdependentă
4. Regula bunei cuviinţe. Presupune încadrarea textului într-un anumit
context. Textul - opera de artă concretă. Contextul – timpul în care a
fost scrisă opera de artă cu toate evenimentele. Opera trebuie să se
conformeze anumitor principii, reguli sociale, ideologice, politice şi
de altă natură a timpului său. Textul este plasat într-un context. De
aceea, o operă scrisă în perioda clasicismului trebuie analizată din
perspectiva modului de gîndire şi comportament al timpului cînd a
fost creată şi nu al prezentului.
5. Teoria genurilor literare. Clasicismul a divizat categoric genurile
literare în:
 Majore (superiore) - tragedia, imnul, oda, epopeea. Genuri majore tratează o
tematică şi problematică superioară, general-umană, socială. Subiectul
trebuie să fie preluat din:
• Mitologia antică
• Paginile de glorie ale istoriei naţionale
Personajul trebuie să fie eroul:
• antic, mitologic
• naţional
În „Cid” de Pierre Corneile nu se păstrează această regulă, deoarece
Corneile fiind un francez care descrie istoria reconquistei spaniole. Pe cînd Racine
în „Andromaca” a păstrat regula preluînd subiectul din mitologia antică.
 Minore (inferioare) – comedia, fabula, farsa ş.a. Genurile minore se inspiră
din realitatea cotidiană, personajele fiind oameni obişnuiţi.
Clasicismul nu doar a divizat genurile literare, ci şi a interzis categoric
suprapunerea lor.
6. Rigoarea (stricteţea) compoziţională. Se referă în primul rînd la
genurile majore (tragedia). Se cere ca aceasta să fie alcătuită din 5

Conspect Página 5
 Literatura universală

acte, prolog şi epilor (5+1+1); să fie scrisă în vers alexandrin (12

silabe, cu pauza-cezură la mijloc, după silaba a şasea). Se cere
minimum de acţiune exterioră. Clasicismul preferă ca acţiune adeja să
fie săvîrşită, iar în prezent eroul doar să-i suporte consecinţele.
7. Regula celor 3 unităţi. A apărut din necesitatea de concentrare
maximă a acţiunii în spaţiu şi timp. Operele nu se citeau în sec. 17
deoarece majoritatea operelor erau cunoscute prin intermediul
spectacolelor. Din necesităţile scenice era necesară concentrarea în
spaţiu şi text.
• Unitatea de timp. Se cere ca acţiunea tragediei să fie
concentrată în cadrul cronologic de 24 de ore.
• Unitatea de loc (spaţiu). Se cere ca acţiunea tragediei să fie
petrecută pe un spaţiu unic, neschimbat de la început pînă la
sfîrşit, astfel ca decorul spectacolului să rămînă acelaşi pe tot
parcursul desfăşurării ei.
• Unitatea de acţiune. Se cere o singură linie de subiect, un
singur conflict.
Acestea sunt regulele, însă scriitorii puteau să nu le respecte întocmai.
Ei găseau diverse modalităţi de a le interpreta.
8. Conflictul tragediei clasiciste:(tragedia) dintre raţiune şi sentiment.
Raţiunea presupune datoria. Există chiar o ierarhizare:
 Datoria faţă de stat- cea mai superioară. Orice nu s-ar întîmpla,
oricît de mult ar suferi, oricît de devastatoare nu ar fi
consecinţele, eroul trebuie să se supună datoriei faţă de stat.
 Datoria faţă de neam, clasă (faţă de aristocraţia)
 Datoria faţă de familie
În conflictul dintre raţiune şi sentiment prevalează raţiunea. Omul
trebuie să se supună unor reguli în orice situaţii.
9. Caracteristici ale personajului clasicist (tragedia)
• Raţional
• Patriot (prevalează datoria faţă de stat)
• Nu este liber (se supune anumitor reguli, datorii)
• Nu este individualizat – reprezintă tipul general-umanul
• Nu are trăsături concrete, istorice şi naţionale. Prezintă modelul
valabil pentru toţi şi întotdeauna
• Reprezintă idealul

21.02.11
10. Principiul tipizării presupune accentuarea unei calităţi de caracter
predominante (dar foarte răspîndite în societate) care rămîne aceeaşi

Conspect Página 6
 Literatura universală

pe tot parcursul acţiunii. (Moliere, „Avarul) Se manifestă mai mult în

comedie
11.Stilul
• Exprimare clară, neafectată
• Utilizarea raţională a tropilor (epitete, metafore)
• Evoluţia previzibilă a liniei de subiect (conflictul e previzibil,
datorită faptului că noi ştim cum va proceda eroul, ce va alege,
deoarece va alege ceea ce este dator)
• Claritatea liniei de subiect (trebuie să fie una singură)
• Predominarea dialogului şi monologului în comparaţia cu
descrierea acţiunii

Îşi începe cariera artistică prin a scrie poezii galante, epigrame. După aceasta
scrie comedii care se caracterizează printr-un psihologosm profund, tratarea
problimaticii etice (specifică pentru literatura franceză din perioada respectivă).
Însă devine cunoscut prin intermediul tragediilor sale. De cea mai mare
popularitate s-a bucurat tragedia „Cidul”
Polemicile, după punerea pe scenă a acestui spectacol, au dus spre
definitivarea regulilor clasicismului; pune începuturile teatrului naţional francez.
Chiar dacă „Cidul” este o operă clasicistă se urmăresc destule devieri de la
caracterul normativ al acestuia.
Particularităţile care nu se respectă:
1. Subiectul. Nu este preluat nici din Antichitate, nici din istoria
franceză, ci din istoria reconquistei spaniole.
2. Personajul. Nu este nici erou antic, nici erou naţional, ci erou
legendar şi istoric spaniol.
Scriindu-şi opera autorul s-a ispirat din tragedia contemporanului său Guillen de
Castro („Tinereţea Cidului”), din baladele populare spaniole, poemele eroice
medievale.
3. Regula celor 3 unităţi.
a) Unitatea de timp. Acţiunea nu se petrece într-o singură zi, ci în cîteva luni
(războiul cu maurii)
b) Unitatea de loc. Acţiunea se petrece în casa Jimenei, pe piaţa, la palatul
regelui)
c) Unitatea de acţiune. Concomitent cu principala linie de subiect (Rodrigo-
Jimena) autorul mai include încă una (Rodrigo-infanta) pe care însă nu o

Conspect Página 7
 Literatura universală

urmăreşte atăt de desfăşurat. Atunci lui Corneille această linie de subiect i s-

a reproşat autorul a apărat necesitatea ei prin faptul că es pune şi mai mult în
evidenţă caracterul excepţional a lui Rodrigo pe care îl iubeşte chiar fiica
regelui.
4. Stilul/versul. Nu întotdeauna este respectat versul alexandrin.
5. Puritatea genurilor literare. Singur autorul şi-a numit opera –
tragicomedie, deoarece
a) Finalul nu este tragic, mai mult ca atît este fericit
b) Linia de subiect şi personajele nu sunt preluate din antichitate
6. Regula verosimilităţii. Nu întotdeauna se respectă. Critica a
considerat o acţiune a personajelor nedemnă de a servi ca exemplu,
amorală chiar (dragostea cu final fericit dintre Rodrigo şi Jimena în
pofida faptului că el i-a ucis tatăl ei). Corneille a argumentat că el a
păstrat momente istorice. Există unele adevăruri care trebuie să fie
ascunse Richelie, a spus prim-ministrul Franţei pe atunci.
Particulariţăţile
Din clasicism se respectă:
1. Conflictul care chiar este dublat dintre datorie şi sentiment. La început
Rodrigo, apoi Jimena este pusă în faţa aceleaşi alegeri (datoria-sentiment)
2. Dezlegarea lui. Ambii se supun datoriei.
3. În mare parte caracteristicile personajului clasicist
4. Proslăvirea absolutismului. Prevalarea datoriei faţî de stat, supremaţia
regelui. Conflictul începe atunci cînd este pusă la îndoială decizia regelui,
se temină deasemenea prin decizia regelui de a nu-l pedeepsi pe Rodrigo
de a-i permite uniunea, căsătoria cu Jimena.
5. În cea mai mare parte se respectă stilul tragediei cu mici devieri
(descrierea duelului fiind o acţiune momentană)

Conspect Página 8
 Literatura universală

Creaţia acestui dramaturg marchează a 2 etapă în dezvoltarea clasicismului

francez.
Corneille şi Racine.
Analiză comparată

1. Corneille consideră criteriul valoric suprem al relaţiilor interumane –

raţiunea. În timp ce Racine acordă o mai mare atenţie sentimentelor, care se
pot transforma în pasiuni pe care omul nu le poate domina.
2. În conflictul dintre raţiune şi sentiment la Corneiile se impune raţiunea, la
Racine personajele devin jertfe ale propriilor pasiuni.
3. Corneille în omul obişnuit descoperă calităţile eroului, în timp ce Racine, din
contra, în erou mitologic, rege, descoperă calităţile omului obişnuit.
4. La Corneille domină criteriul politic (este adept al absolutismului), la Racine
– cel moral, inclusiv şi atunci cînd aduce în prim plan problema puterii de
stat.
5. Racine spre deosebire de Corneille acordă o mai mare atenţie personajelor
feminine (Andromaca, Fedra, Ifigenia) pe care le înzestrează cu un puternic
sentiment al datoriei şi calităţi de caracter excepţionale.
6. Dacă Corneille preferă veridicul, atunci Racine lucrează cu verosimilul.
7. La Racine se micşorează numărul de evenimente, acţiunea principală avînd
loc în sufletul personajelor pe care autorul îl surprinde în momentul
exploziei pasionale în lupta cu sine şi cu destinul.
8. Ambii dramaturgi au considerat antichitatea principala susrsă de inspiraţie,
însă opera lui Corneille poate fi raportată mai mult la teatrul lui Sofocle
(domină raţiunea), cea a lui Racine la a lui Euripide (se pun în evidenţă
sentimentele).

Andromaca

Principiul teoriei genurilor. Linia de subiect şi personajele sunt preluate din

Antichitate. Acţiunea are loc după căderea Troei în Epir în palatul regelui.
Personajele nu sunt dintre cel emai cunoscute. Pirus (regele Epirului) - fiul luik

Conspect Página 9
 Literatura universală

Ahile. Andromaca soţia lui Hector. Hermiona - fiica Elenei. Oreste – fiul lui
Menelau.
Unitatea de loc. Acţiunea are loc la palatul regelui. Se respectă şi o singură
linie de subiect. Oreste o iubeşte pe Hermiona care îl iubeşte pe Pirus care o
iubeşte pe Andromaca.
Unitatea de acţiune. Autorul îşi pune personajele în confruntarea dintre
raţiune şi sentiment. Conflictul se respectă, însă cu o excepţie (Andromaca), toate
celelalte personaje cad pradă propriilor pasiuni.
Principiul raţiunii. De fapt, şi Racine consideră raţiunea esenţială în relaţiile
umane, însă spre deosebire de Corneille, care afirmă acest lucru în mod direct,
Racine afirmă prin a demonstra ce se poate întîmpla cu acel care-şi pierde raţiunea
şi cade pradă sentimentelor: la început degradează spiritual, iar apoi poate veni şi
moartea fizică (Pirus, Hermiona, Oreste)

Conspect Página 10
 Literatura universală

În ierarhia genurilor literare comediei i se aribuie rolul minor şi de aceea ea

nu este obligată să respecte toate regulele clasicismului. În comedie subiectul şi
personajele sunt preluate din realitatea cotidiană.

A fost actor, director de teatru, autor de piese. Împreună cu trupa sa

ambulantă a colindat întreaga ţară. Pasiunea lui nu era scrisul, ci jocul actorului,
Însă nu avea succes ca actor. Se vedea ca actor de tragedii. Dar cînd apăreea ca
erou de comedii, se bucura de succes.
Începe să scrie nu din dorinţă, ci din necestate, din cauza repertoriului scund
al trupei. La început se limitează doar la traducerea farselor italiene şi la adaptarea
lor la necesităţile vieţii franceze. Cu timpul însă evoluează mult şi devine unul
dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi francezi, creator al comediei de tip nou.
Opera sa (comedia de tip nou) a avut ca bază:
a. Farsele italiene şi spaniole;
b. Moştenirea comediei antice;
c. Tradiţia teatrului popular francez.
Moliere a scris peste 30 de comedii, dar în acelaşi timp şi studii critice
despre literatură. Pe studii critice, de cele mai dese ori, nu le formulează ca opere
separate, ci le include în structura comediei în prologuri sau epiloguri.
Autorul compară comedia şi tragedia în favoarea comediei. A criticat
tragedia din cauza ruperii ei de realitate, actualitate din cauza caracterului artificial
al fabulei şi al caracterelor. A considerat că rolul comediei este mai important,
deoaree ea nu inventează nimic, ci reproduce viaţa aşa cum este. Deci în comedie,
în personajele acesteia oricine se poate redescoperi pe sine. Astfel impactul
comediei este mai puternic. Ea este mai eficientă ca tragedia.
Moliere menţionează scopul dublu al comediei:
• Distractiv
• Educativ

Conspect Página 11
 Literatura universală

Deci comedia educă distrînd.

De fapt, Moliere nu a negat principiile clasicismului. Pe majoritatea dintre
ele considerîndu-le eficiente şi chiar utilizîndu-le în opere. Astfel, de exemple,
considera binevenită regula bunului simţ, menţionînd că şi comedia şi tragedia
trebuie să descrie moravurile, starea de lucruri în societatea contemporană. Din
operele lui Moliere se desprinde o întreagă galerie de tipuri sociale: avarul,
ipocritul, lăudărosul , parvenitul, micinosul, ridicolul ş.a. Simpatiile autorului sunt
de parte omului simplu, principalul obiect al criticii fiind burgezia şi nobilimea.
De asemenea, consideră foarte important principiul raţiunii, afirmînd că
aceasta are un rol decisiv în organizarea relaţiilor interumane, însă nu trebuie să se
neglijeze nici sentimentele, nici propriile interese.
Din comediile lui Moliere se observă foarte bine principiul tipizării.
Evidenţierea unei singure calităţi predominante şi rămîne neschimbată pe tot
parcursul acţiunii, ceea ce este tuturor personajelor clasiciste care sunt statice şi
neschimbătoare. Toate acţiunile, modul de gîndire sunt dictate de această trăsătură
predominantă (avarul din „Avar”, Moliere).

12.03.11
Moliere a acceptat şi regula verosimilităţii – descrierea realităţii, selectînd
părţile ei frumoase, natura relaţiilor umane - pe care însă a interpretat-o în felul
său. Nu a respectat litera legii şi a dat un punct de vedere specific. El a considerat
că obiecta al operei de artă trebuie să fie nu doar frumosul, ci întreg spectru
relaţiilor interumane, deci inclusiv şi urătul.
Moliere s-a pronunţat împotriva purităţii genurilor literare argumentînd prin
faptul că în viaţa de toate zilele nu există frumosul şi urîtul în variante absolute,
pure, separate şi dacă lucrul acesta nu se întîlneşte în realitate, opera de artă trebuie
să reproducă adevărul vieţii, adică personajele să fie înzestrate atît cu trăsături
pozitive, cît şi negative. Situaţiile şi caracterele tragediilor erau artificiale, după
părerea lui.
Moliere a fost adept al absolutismului, ceea ce se vede şi în unele opere
(„Tartuffe”) atunci cînd proslăveşte puterea regală (inteligenţa, puterea, dreptatea).
Unii critici l-au criticat pe Moliere, deoarece este un final, dezlegarea conflictului
artificială. Conflictul a fost dezlegat nereiaşiind din acţiunile comediei. („Cidul”
Corneille)
Moliere era director de teatru şi avea în grija sa întreaga grupă. Astfel,
preamărea puterea regală pe rege din motive personale materiale pentru a face
opera acceptată de rege.
Moliere este creatorul „comediei superioare”; din creaţia sa se desprind 2
tipuri de comedii:
1. Comedia de intrigă cu următoarele particulariţăţi
a. Conflict de situaţie – contrapunerea evenimentelor, situaţiilor
b. Este scrisă în proză
Conspect Página 12
 Literatura universală

c. Este alcătuită dintr-un act sau din 3 acte

d. Se apropie foarte mult de farsă
2. Comedia de caractere
a. Conflict de idei - caractere, mentalitate
b. Este scrisă în versuri şi în proză
c. Este alcătuită din 5 acte (ca tragedie, regula clasicismului)
d. Respectă atunci cînd consideră util unele dintre regulile clasicismului

Avarul

Moliere este considerat unul dintre maeştrii efectelor comice; printre acestea
– quiproquo-ul (produscerea diverselor confuzii încurcături care pe parcurs însă
se lămuresc, se dezleagă, sunt clarificate). A utiliyat foarte bine dar l-a preluat din
Antichitate, Evul Mediu, Rrenaştere. Pe parcursul liniei de subiect are loc discuţia
în care unul nuţl înţelege pe altul sau la nivelul acţiunilor, încurcături, confuzii,
încălceli, ceea ce generează rîsul.

Conspect Página 13
 Literatura universală

Barocul este un sistem literar şi artistic (arhitectură) de la sfîrşitul secolului

16 pînă în prima jumătate din secolul al 18-lea. Apare în contradicţie cu stilul
clasic al Renaşterii. Perioada de trecere la baroc se numeşte manierism.
Semnificaţia termenului - nu este bine definită. Cuvîntul „baroc” se
întîlneşte în mai multe limbi; în limba portugheză deseori era utilizată expresia
„perlă barocă” (perlă neşlefuită). De acum în secolul al 17-lea cuvîntul baroc se
utilizează cu sensul de „bizar, neclar, extravagant, exotic, grotesc”. Tot atunci se
formează opoziţia clasic – baroc, adică perfect – imperfect, superior – inferior.
În secolul al 17-lea temenul „baroc” se referea, în primul rînd, la arhitectura
care se caracteriza prin planuri măreţe, exces de ornamentaţii, care tindea să
impresioneze şi doar, mai tîrziu, la sfîrşitul secolului al 19-lea se ajunge la
concluzia că nu doar arhitectura, ci şi literatura poate reda:
• Sentimentul tragic al existenţei
• Jocul bizar al contrastelor
• Înalta emotivitate (figuri de stil: epitete, metafore, personificări etc)
Perioadele de dezvoltare mai intensă a barocului coincid cu perioadele de
acutizare a contradicţiilor social-politice şi ideologice. Clasicism – armonie, linişte,
absolutismul statului, reguli care trebuie să fie respectate. Baroc – războaie,
conflicte, haos, schimbări radicale de situaţii. Sunt în opoziţie absolută aceste 2
sisteme.
În Spania - criza umanismului renascentist, războaie religioase (au secătuit
ţara), criza economică, intensificarea revoltelor populare.
În Franţa – războaiele religioase dintre protestanţi şi catolici, intensificarea
opoziţiei absolutismului („fronda” – aristocraţia care s-a pronunţat împotriva
monarhiei; interese personale pentru a deveni rege).
În Anglia – revoluţiile burgheze şi perioada de după acestea – reinstaurarea
puterii regale.
În Germania – răspîndirea misticismului, războiul de 30 de ani şi perioada
de după acesta.
Astfel dacă clasicismul care este protejat şi se dezvoltă în timpul
absolutismului, reproduce o stare de lucruri în societate ce se caracterizează prin
claritate, linişte, tendinţa spre armonie şi echilibru, atunci barocul, din contra, este
un produs al conflictelor, crizelor, contradicţiilor.

Conspect Página 14
 Literatura universală

Evoluţia concepţiei despre baroc

Pînă la sfîrşitul secolului al 19-lea s-a considerat că barocul este:
1. Un fenomen artistic care apare, se dezvoltă şi dispare în secolele 17-lea
şi parţial în secolul al 18-lea.
2. Afecteză, în primul rînd, arhitectura şi mai puţin alte domenii ale artei
plastice (pictura, sculptura).
3. Demonstrează un stil şi gust inferior, prost.
4. Apare dintr-un fel de descompunere a artei clasice a Renaşterii.
În prezent se consideră că barocul este:
1. O constantă estetică care apare periodic în cele mai diferite timpuri,
astfel elemente ale barocului mai tîrziu, după secolul al 18-lea vor fi
depistate şi în alte curente literare printre care: romantismul(secolul 19),
modernismul (secolul 20-lea), inclusiv şi în prezent în postmodernism.
Postmodernismul a preluat din baroc:
 Tendinţa spre permanenta mişcare (din aceste considerente opera
reprezintă o formă asimetrică în sistem deschis, spre deosebire spre
clasicism care este deschis)
 Principiul jocului
 Fragmentarismul
 Schimbările radicale şi nemotivate de situaţie şi caractere („lovituri
de situaţie”) ş.a.
2. Se referă nu doar la arhitectură, ci la artă în genere, inclusiv şi la
literatură. Unii consideră că barocul, în genere, este un stil al vieţii.
3. Demonstrează un stil şi gust normale (fără deviere de la normă).
4. Apare nu din descompunerea artei clasice a Renaşterii, ci în contradicţie
absolută cu aceasta.

Concepţia despre existenţă

Barocul împărtăţeţte o concepţie pesimistă despre existenţă; dispare credinţa
în armonie, claritate, progres (evoluţia) specifice Renaşterii. Barocul este în
contradicţie cu Renaştere. Lumea este considerată o împărăţie a haosului, a
absurdului; ea este dominată de contradicţii, probleme, antiteze; este iraţională, nu
se supune logicii, stranie; nu se supune determinismului, deseori chiar ostilă
omului.
Omul simte propria sa nimicnicie şi incapacitate de a se opune răului
universal (care domină).
Existenţa se află într-o permanentă mişcare, transformare, schimbare, trecere
de la o formă la alta şi, de aceea, omului îi este foarte greu, aproape imposibil să se
orienteze în situaţie, să-şi prognozeze viitorul. În baroc omul nu este stăpînul

Conspect Página 15
 Literatura universală

destinului său. Destinul său este condus şi influenţat de o supraforţă necontrolabilă

de om.
Totuşi şi într-o astfel de situaţie scriitorul baroc încearcă să găsească diverse
modalităţi de înţelegere, reglemetare şi chiar depăţire a tragicului printre care:
1. Arta elitistă – artă pentru artă. În contradicţie cu realitatea mizerabilă,
tragică, absurdă, poetul îşi creează prin intermediul imaginaţiei o altă
realitate în care domină frumosul, idealul. Aceasta nu este predistinată
pentru toţi, ci doar pentru un cerc îngust de iniţiaţi, nivelul cărora este
mai superior decît cel al maselor. În acest context uneori se vehiculează
ideea despre genialitatea, iar ca consecinţă şi singurătatea poetului
(omului de artă, d/e: Luceafărul)
2. Religia – afirmă că existenţa este aşa cum este din cauza caracterului
păcătos al omului.
3. Arta – care, de fapt, a fost raţiunea. Şi barocul consideră că raţiunea
poate fi acea forţă prin intermediul căreia omul să se opună răului
universal.

Caracteristica generală a barocului

1. Barocul presupune o permanentă mobilitate, fluiditate. Se afirmă
că omul este cel mai aproape de sine, anume atunci cînd se află în
mişcare.
2. Barocul este un permanent dualism şi se manifestă prin coexistenţa
realului cu irealul, adevărului cu ficţiunea, esenţei cu aparenţa.
3. Barocul tinde spre depăşirea permanentă a formelor stabile, chiar
în momentul cînd acestea s-au constituit, pentru a crea forme noi.
4. Barocul reprezintă o permanentă oscilaţie între polii opuşi şi
niciodată nu va alege cale de mijloc.
5. Astfel, barocul reprezintă parcă un antisistem, o formă deschisă,
asimetrică.

Caracteristicile personajului baroc.

Comparaţia cu personajul clasicist.
1. Dacă personajul clasicist are origini strict stabilite (erou antic, erou
naţional), cel baroc poate fi oricine (de la rege, erou pînă la omul simplu).
Personajul baroc este mai aproape de realitate în comparaţie cu cel
clasicist.
2. Dacă personajul clasicist reprezintă modelul, idealul valabil pentru toţi şi
pentru totdeauna, cel baroc reprezintă omul real cu trăsăturile lui atît
pozitive, cît şi negative. Acesta suferă, urăşte, greşeşte, luptă.

Conspect Página 16
 Literatura universală

3. Personajul clasicist de regulă este static, în timp ce cel baroc este

dinamic, se află într-o permanentă transformare. Caracterul său (modul
de comportament, gîndire) este influenţat şi de mediul în care acţionează,
inclusiv sub influenţa circumstanţelor.Sufletul său este arena luptei dintre
bine şi rău. În el coexistă calităţi pozitive şi negative.
4. Comportamentul personajului clasicist este previzibil (orice nu s-ar
întîmpla se supune datoriei), în timp ce al celui baroc este imprevizibil
(nu este manipulat de dictatul datoriei, raţiunii; este determinat mai mult
de sentimente).
5. Dacă personajul clasicist acţionează aşa cum trebuie să acţioneze, acel
baroc acţionează aşa cum doreşte, aşa cum poate, cum îi dictează
sentimentele, raţiunea.
6. Personajul baroc reprezintă Eul de dublat, introvert, care permanent
suferă. Este măcinat de contradicţii, de întrebări la care nu găseşte
răspunsuri.
7. Deseori acesta reprezintă tipul omului care poartă mască; acela care din
diverse considerente îşi ascunde adevărata identitate.

Caracteristici ale operei baroce

1.Dacă clasicismul se bazează pe reguli stricte care trebuie să fie
respectate, atunci barocul oferă o mai mare libertate scriitorului.
2. Multitudinea liniilor de subiect. Unele dintre ele se urmăresc de la
început pînă la sfîrşit, altele apar de la început şi se pierd undeva pe
parcurs; altele apar pe la mijloc şi se menţin pînă la sfîrşit. Unele sunt
foarte bine argumentate, dezvoltate, argumentate (prin personaje,
evenimente); altele doar sunt menţionate.
3. Mulţimea personajelor (care se află în aceleaşi raporturi ca şi liniile de
subiect).
4. Suprapunerea tragicului şi comicului, superiorului şi inferiorului, inclusiv
şi la nivelul prezentării personajului.
5. Disonanţe provocatoare, rupturi neaşteptate, lovituri de situaţie,
schimbarea, deseori nemotivată, a liniei de subiect şi a caracterului.
6. Utilizarea excesivă a mijloacelor de expresie (epitete, metafore,
comparaţii, personificări, hiperbole) pentru ca să se realizeze
muzicalitatea, caracterul bombastic, deseori artificial, ornamental al
stilului. Toate acestea cu scopul de:
 A corespunde expresivităţii vieţii
 A reproduce caracterul dinamic, permanent în mişcare, contradictoriu al
existenţei
 A întuneca (ascunde) sensul

Conspect Página 17
 Literatura universală

Variante naţionale ale barocului

Lista textelor citite

28.03.11 - lucrare

Conspect Página 18