Facultatea de Științe și Litere „Petru Maior”

STILUL în accepțiile lui

Petru Comarnescu și Tudor Vianu
(2 ore curs)

Stilistica, RE III

Conf. univ. dr. Luminița CHIOREAN

Pentru uz intern
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Cuprins
Începuturi
Secolul XX
Petru COMARNESCU: Kalokagathon (1946)
Tudor VIANU: a) Stilul (1934)
b) Stil şi destin (1937)
c) Paradoxul poeziei (1938); Limba poetică (1950)
d) Curs de stilistică (1942-1943)
e) Cercetarea stilului (1955)
f) Măiestria stilistică (1955)
g) Stilistică literară şi lingvistică (1956)
h) Atitudinea stilistică (1958)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Începuturi
Interesul pentru stil se pare că apare la Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae; Istoria hieroglifică -
primul roman alegoric), odată ce apreciază limba latină ca modelatoare a limbii literare, variantă pentru
care opta cărturarul şi căreia îi opunea, conştient, limbajul popular. Limba folosită în scrierile sale este
estetizantă, remarcându-se cu facilitate expresia intenţională, uzul elaborat.
Miron Costin (Viiaţa lumii), Dosoftei (Psaltirea pre versuri tocmită), Eustatievici şi Macarie (Gramatica ....)
oferă prin lucrările lor părţi retorice consistente de interes pentru limbă ţi stil, pentru o estetică a limbii,
expresivitate, pentru prozodie, mai ales.
Secolul XIX se află sub influenţa franceză; sunt apreciate operele lui Marmontel şi La Harpe. Sunt
preocupări pentru definirea stilului ca arta de a scrie - Radu Melidon şi Timotei Cipariu (prozodie), Ion
Heliade Rădulescu (elemente de retorică la Şcoala Filarmonică), Dimitrie Gusti (retorică), G. Ionescu-Sion şi
Ion Maniu (studii de poetică).
De la Bogdan Petriceicu Hasdeu (Limba poetică, în vol. Cuvente din bătrâni) sunt păstrate primele
consideraţii lingvistice asupra limbii şi stilului, evidenţiind rolul intuiţiei în selecţia materialului necesar
artei literare. Reţinem remarca diferenţierii calitative dintre limba poetică şi limba comună, situaţie
motivată prin instinctul creatorului de a selecta structuri expresive, cu semnificaţii poetice.
În accepţiunea lui Garabet Ibrăileanu, stilul este un element specific artei literare, iar analiza stilistică
cerută de exegeza literară. Fondator al criticii stilistice româneşti, Ibrăileanu a aplicat pentru întâiaşi dată
analiza critică de tip formal asupra operei poetice eminesciene.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Secolul XX
Stilistica estetică este reprezentată de personalităţi ale culturii româneşti. Astfel, Ovid Densusianu realizează o
primă estetică a limbii române literare; Eugen Lovinescu teoretizează limbajul prin funcţiile sugestivă şi noțională;
Mihail Dragomirescu a fost preocupat de stilistica estetică; Dumitru Caracostea îmbină viziunea estetică cu cea
lingvistică în studiul critic al operei literare (direcție vosslerianã).
În perioada interbelică se dezvoltă o stilistică filosofică şi estetică reprezentată de Mihail Dragomirescu, Lucian
Blaga, Liviu Rusu şi Tudor Vianu.
Liviu Rusu aplică analiza stilistică pe straturi ale expresiei, într-o concepţie structuralist-lingvistică. Lucian Blaga
promovează o stilistică integratoare care se ocupă de stil ca fenomen de cultură, intuiția fiind considerată o modalitate
cognitivă totală.
Teoriile noi referitoare la stilistica lingvistică şi stilistica estetică vor influența diferit pe stilisticieni ca Iorgu Iordan,
Tudor Vianu sau Ion Coteanu.
Sub influența Școlii structuraliste, Iorgu Iordan şi Ion Coteanu îşi vor defini concepțiile influenţați de opera lui Bally
şi Spitzer, iar Tudor Vianu, tributar lui Spitzer.
În încercarea de unificare a teoriei limbajului poetic şi a stilisticii limbii într-o „stilistică a operei literare”, Ştefan
Munteanu va dezvolta stilistica expresivităţii, iar Gheorghe Ivănescu va susţine revenirea la retorica antică şi la
stilistica franceză clasică.
În lingvistica românească actuală, se remarcă o diversitate de concepții, tendinţe de clarificare a domeniului stilisticii
ca ştiinţă: de la studiu diacronic (istoria stilisticii de Ileana Oancea), la stilistică lingvistică (Eugen Câmpanu, Gh. Bulgăr,
Ladislau Galdi, Dumitru Irimia) şi stilistică literară sau retorică (G. I. Tohăneanu, Mihaela Mancaş, Elena Slave, Paula
Diaconescu), ori la poetică (Paul Miclău, Solomon Marcus, Mircea Borcilă) sau psiholingvistică, pragmatică, textualitate
(Em. Vasiliu, Tatiana Slama Cazacu, Sanda Galopenţia-Eretescu, Elena Dragoş, Carmen Vlad).
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
• La definirea stilului drept o valoare extraestetică pătrunsă în estetic, aşa
cum spune Blaga, subscriu şi alţi cercetători, precum P. Comarnescu şi T.
Vianu. În ce constă însă acest ELEMENT EXTRAESTETIC, venit din
exteriorul sferei estetice?

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Petru COMARNESCU, Kalokagathon (1946)

• Pentru P. COMARNESCU, conceptul de STIL, în sens larg, înseamnă „o atitudine socială”, stilul
fiind în acest sens „întruparea anumitor idealuri şi imagini” propuse de un singur individ sau de un
grup. Întruparea e o obiectivare generală a unor principii (religioase, morale ori estetice), astfel
încât „stilul este o generalizare colectivă a unor idealuri individuale, luate ca norme”.
• Elementul extraestetic pătruns în estetic este în acest caz o atitudine socială obiectivată, ca atare
generalizată la nivel normativ, estetic.
• La fel ca Blaga, dar punând un accent mai apăsat pe factorul socio-cultural, Comarnescu apreciază
că „stilul este atmosfera socială în care normele estetice trăiesc într-o anumită unitate spaţială şi
temporală”. „Cu problema stilului intrăm de-a binelea în timp şi în spaţiu. Căci stilurile, deşi
generale, nu sunt permanente” (ideea succesiunii temporale şi a dialecticii istorice a stilurilor).
• Regăsim, altfel formulate, ideile blagiene despre matricea stilistică (cu toate că accentul este mutat
acum dinspre factorul inconştient-abisal spre cel exterior, social; dar, aşa cum apreciază Valéry,
„inconştientul, subliminalul nu este, în fond, decât lumea exterioară”) şi spre orizontul spaţio-
temporal (dar nu ca substrat, ci ca mediu ori context). Comarnescu adaugă ideea de participare
colectivă, căci idealurile artistice ale creatorilor unei epoci reprezintă o realitate vie la care cu toţii
participă prin efortul lor creator.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• Participare înseamnă atât trăirea în societate, deci în concret, in actu, a anumitor forme
estetice, cât şi conduita adecvată acestora. Se observă că, pe lângă îmbogăţirea unei forme
estetice („stilul este un proces de înfrumuseţare generală a unei societăţi”), stilul deschide un
orizont etic şi pragmatic totodată. El nu numai că se obiectivează în formă estetică (frumosul
care la rândul lui `colorează” o societate), dar este şi o expresie a atitudinii practice, ca valoare
ce se întemeiază în binele social. E de la sine înţeles că fiind o obiectivare socială, colectivă,
stilul este totodată o obiectivare istorică. E o formă socială a artei, utilă societăţii într-o anume
epocă istorică, o valoare concretă ce se afirmă în tradiţia artistică, deci în istoricitatea proceselor
social-culturale.
• Ideea normativităţii idealurilor întrupate în forme stilistice este însă nuanţată, căci
aceste forme sunt concretizări ale unor expresii social-estetice. Expresivitatea stilului poate
avea caracter individual (stilul propriu al unui creator) sau general (stilul unei epoci, al unui
curent). Din nou însă, stilul – în oricare din accepțiile sale – nu e desăvârșit decât atunci când el
este expresia unei armonii (a unei personalităţi armonioase sau a unei epoci armonioase). Idee
prin care reîntâlnim de fapt normativitatea (ca expresie a armoniei dintre bine şi frumos). Prin
urmare, originea anestetică a stilului se explică, pentru Comarnescu., tocmai prin raportul pe
care el îl stabileşte între realitatea socială şi arta care conferă nemurire acestei realităţi. Pe
urmele lui Nietzsche, el defineşte cultura ca `unitatea stilului artistic în toate manifestările vitale
ale unui popor”. Or manifestare vitală are doar o sensibilitate metafizică, în armonie cu tradiţia
(situaţia originalităţii – cazul Brâncuşi, care avea o sensibilitate comună cu cea a strămoşilor).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Tudor VIANU, Stilul (1934)
a. Până la un punct, la fel gândeşte şi T.Vianu. În Stilul (1934), el e de acord cu
Blaga în definirea stilului drept o „tendinţă extraestetică a spiritului”, fie el spirit
individual (şi atunci vorbim de un stil individual), fie spirit înţeles în sens larg ca
totalitate (stil epocal, naţional: romanicul sau goticul, un stil francez sau german,
antic sau modern).
• E de acord şi cu caracterul sintetic şi determinat istoric al stilului: Stilul este o
noţiune în acelaşi timp sistematică şi istorică”-, dar de data aceasta orizontul său se
referă doar la operele de creaţie artistică. Este o primă reașezare a problemei. De
aceea, încercând să definească stilul, Vianu îl află într-un concept în care se
împletesc unitatea şi originalitatea; pe de o parte, el asigură elementelor unei opere
individuale sau mai multor opere o unitate de structură care este un factor artistic
revelator a ceea ce se numeşte universul cutărui scriitor sau al unei epoci, al unui
curent artistic; pe de altă parte, el pune accentul pe individualitatea neînseriată a
creatorului, pe originalitatea sa inconfundabilă.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• Stilul este ca atare un raport între unitate şi originalitate, între structura estetică a
operei de artă şi structura existențială a creatorului: „unitatea structurii artistice într-
un grup de opere raportate la agentul lor” (sigur că dacă avem de-a face cu un stil
epocal, agentul este epoca ce însumează artiștii unei anumite perioade istoric
determinate). Prin opoziţie, lipsa de stil este non-unitatea şi non-originalitatea, adică
amestecul de lucruri disparate, confuzia, dizarmonia, haosul, dar şi unitatea moartă,
coeziunea mecanică (aici nu mai avem o originalitate care unește, ci un epigonism
care imită şi simulează; este cazul manierei, al prețiozității, al pastișei, parodiei,
considerate ca degenerări ale stilului literar, cf. Curs de stilistică, 1942-43).
• De amintit, în acest context, diferența dintre stil şi manieră la Schelling: „stilul
este absolutul, maniera este non-absolutul”. Cel dintâi unește particularul cu
universalul; în cel de-al doilea particularul cedează universalului. Stilul este o
particularitate absolută, adică ridicată la absolut; doar el este forma absolută. La fel,
pentru Vianu, „adevăratul stil este acela în care se armonizează originalitatea
individuală cu aceea a timpului şi a societăţii. Numai armonia acestor factori,
dozajul lor delicat şi precis întregește adevăratul stil”.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Tudor VIANU, Stil și destin (1937)

• b. Precum P. Comarnescu, T. Vianu îl citează pe Nietzsche (în Stil şi destin,

1937), în legătură cu rolul important acordat unității stilistice; unde nu e
unitate, nu e nici originalitate, iar Nietzsche imputa culturii timpului său
lipsa de unitate stilistică, deci lipsa de originalitate. Dacă însă ideea
nietzscheană a unității de stil a culturilor le vede pe acestea în sinteza lor
statică, pur teoretică, ar trebui dimpotrivă, pe urmele lui Spengler, ca ea să
fie înlocuită cu ideea unității de stil în mişcare. Unitatea stilistică a unei
culturi trebuie înţeleasă în devenire, ca element constitutiv al morfologiei
istoriei. De data aceasta, prin stil – ca reprezentare estetică a lumii şi a vieţii
– vechea reprezentare mitică a destinului reintră în filosofie.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Tudor VIANU, Paradoxul poeziei (1938); Limba poetică (1950)
• c. O a doua reașezare a problemei stilului ţine de înscrierea acestuia în orizontul limbajului; stilul este în
primul rând o problemă de limbaj; matricea stilistică a unei culturi este înainte de toate lingvistică (un copil rus,
citind poveşti germane în traducere, a fost stupefiat când a descoperit că moartea, o femeie, era reprezentată ca un
bărbat bătrân, der Tod).
• De aceea, atunci când în Paradoxul poeziei (1938), Vianu amintește „tonul cu care vorbim” sau „mobilitatea
topică”, el numeşte o funcţie importantă a limbajului: alături de funcţia de comunicare a gândirii
(intenționalitatea „tranzitivă”), el o are şi pe aceea de a sugera gânduri (intenționalitatea „reflexivă”).
• Prima funcţie este a limbajului explicit, a doua e a celui implicit. Doar a doua funcţie, sugestivă, dă naştere
creaţiei poetice, iar cealaltă, intelectuală şi practic-activă, rămâne un mijloc de comunicare socială. Încărcătură
stilistică mai mare are funcţia sugestivă, iar poetul nu face altceva decât să se lupte cu uscăciunea termenilor pur
comunicativi, cu locurile comune sau cu vulgaritatea (e de discutat însă dacă vulgaritatea limbajului este doar a
limbajului şi nu a realităţii căreia îi dă glas). „Izbânda miraculoasă a poeziei”, şi paradoxul ei totodată, constă în a
plasticiza limbajul, a-l face mai sugestiv, mai expresiv. „S-ar putea spune că poetul merge în contra curentului
limbii, că el urcă panta pe care limba coboară”, pentru că limba poetică nu mai comunică un mesaj sau o
informaţie, nemaifiind instanţa unui discurs pragmatic, ci sugerează într-un mod indirect, ocolitor, nu relatat ci
translatat. E vorba de „pecetea stilistică individuală” a limbii şi, implicit, de expresivitatea ei, oarecum
improprie materiei sale. „Manifestările vorbirii dobândesc puterea de a produce nu numai imaginea sau ideea care
alcătuieşte obiectul mărginit al comunicării, dar şi reprezentarea locului pe care vorbitorul îl ocupă în viaţa socială
şi a felului activităţii sale”, adaugă Vianu în Limba poetică (1950).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Tudor VIANU, Curs de stilistică (1942-1943)

• d. Înainte de a aborda problema expresiei şi a expresivităţii, să ne oprim puţin

asupra dubletului stil propriu – stil impropriu. În Cursul de stilistică, stilul
propriu denumeşte exprimarea directă (clară şi distinctă, Descartes) a unui
conţinut mental (clasicii francezi). Orice conţinut mental află (sau nu) acea
expresie proprie prin care se comunică fără echivoc înţelegerii („Nouă ne plac
adevărurile declarate”, spune Saint-Évremond; iar Platon: „vorbirea să fie o copie
a gândului” – ceea ce gȃndești să şi spui; spune ceea ce gȃndești). Dar gândirea
este vorbire, iar în actul de vorbire ia naştere actul de gândire („ideea vine
vorbind”, H. Wald): „Vorbirea nu este un mulaj al unui conţinut mental, ci un act
creator”. Abia în vorbire, după Croce, se fixează expresia şi totodată gândirea.
Stilul literar însă e de fapt un stil impropriu, figurat, adică indirect. Prin el vorbirea
nu comunică o gândire, ci se comunică drept ceea ce este: o gândire paradoxală, i-
logică. Intenţia ei nu mai e tranzitivă, ci reflexivă. Dacă stilul direct este stilul
vorbirii sau al exprimării cotidiene, stilul vorbirii literare (stilul literar) este cel al
exprimării poetice, indirecte (în general, stil scriptic).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• Nu se poate însă nega faptul că şi stilul vorbirii poate beneficia de valori stilistice specifice, adică
poate fi impropriu. El poate fi afectiv, evocator, emoțional, atitudinal, şi atunci el se situează oarecum
între limba comună şi limba poetică (fiind totuşi, dacă nu derapează în construcţii ilicite, expresia
limbii literare). Caz în care nu mai spun ce gândesc în mod direct, propriu comunicării impersonale,
clare, ci indirect, aluziv, personalizând enunţul (din moment ce gândesc la modul „personal”, „cu
propria-mi minte”).
• Astfel că, acum, „stilul se confundă cu modul subiectiv al vorbitorului de a construi imaginea lumii.
În actul vorbirii, creşte şi se dezvoltă imaginea noastră despre lume”. Nu e vorba de aspectul formal
al vorbirii, de organizarea ori configurația enunţului ca atare, ca material de limbaj, ci de
individualizarea acestui material, de faptul că stilul e conţinut şi nu formă. Dacă el e un fenomen
exterior sferei esteticului, el e în schimb interioritatea însăşi a unei instanțe de discurs care îşi
exprimă semnificativitatea. „Diferenţa cea mare dintre formă şi stil este că stilul are un aspect
conţinutul. Valorile stilistice sunt valori de conţinut. Sunt aşa-zisele conţinuturi ajutătoare,
slujitoare”. Avem pe de-o parte, iniţial impersonal, conţinutul fundamental, de fond (sensul propriu,
literal: nucleul comunicării), la care se adaugă, pe de altă parte, conţinutul ajutător, acele valori
stilistice personale care dau relief şi pitoresc comunicării verbale (sensul impropriu, figurat: zona
stilistică sau expresivă), drept cale indirectă a oricărei conotaţii ce se adaugă denotaţiei. În concluzie,
„VALORILE DE STIL SUNT ACELE VALORI PRIN CARE LIMBA DEVINE AFECTIV
REZONANTĂ”.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• e. În ceea ce priveşte expresia şi expresivitatea, înainte de a ne întoarce la T.
Vianu, cităm o afirmaţie a lui Al. Paleologu, din cap. Cunoaştere şi stil (Ipoteze de
lucru): „stilul nu e un adaos exterior, un ornament pe deasupra fondului, ci
expresia necesară şi conaturală a substanţei”. În primul rând, exterioritatea
stilului faţă de estetic nu intră defel în contradicție cu non-exterioritatea lui în ceea
ce priveşte conţinutul limbajului; am văzut că el este acest conţinut adăugat celui
fundamental, dar nu adăugat din exterior, ci concrescut din interioritatea substanţei
vorbirii. În al doilea rând, fiind conatural acestei substanțe, el îi este expresia
necesară, modul său de exprimare, care poate merge de la stilul strălucitor,
somptuos, până la cel tern, șters (scriitura albă a lui Camus, sau gradul zero al
scriiturii la Barthes), până la aparenta lipsă de stil. Aparentă pentru că nici un
limbaj nu e totalmente lipsit de stil, adică de o expresie pe măsură. „Lipsa propriu-
zisă de stil e lipsa de rezistenţă estetică, lipsă de autenticitate”. Diferenţa dintre
originalitate şi autenticitate constă în faptul că cea dintâi poate fi imitată,
autenticitatea nu. Original poţi fi cu un dram de talent, autenticitatea ţi-o dă însă
calitatea umană, profunzimea ontologică. Doar autenticitatea pretinde o expresie
adecvată, irepetabilă şi inconfundabilă, inimitabilă, şi aceasta înseamnă stil.
„Talentul e virtualitate, stilul e confirmarea lui efectivă”.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
• f. Nu există propriu-zis vorbire şi operă fără stil. Există în cel mai rău caz vorbire
ori operă care are stilul lipsei de originalitate, stilul platitudinii sau al atitudinii
indiferente. De aceea, banalitatea e întotdeauna izbânda comunității asupra
individualității; „[…] banalitatea exprimă totdeauna inteligența celorlalţi. Orice
expresie are însă inevitabil un anumit stil” (H.Wald).
• Stilul constă în folosirea originală a mijloacelor comune ale limbii. B. Uspensky
definea varietatea stilistică drept „un fenomen de poliglotism al aceleiaşi limbi, iar
stilistica, drept o ştiinţă care se ocupă de studiul acestui fenomen” (Les problèmes
du style).
• O atitudine originală nu poate fi comunicată decât prin stil. Dacă nu putem vorbi
de o lipsă propriu-zisă de stil, se poate vorbi în schimb de un anti-stil; dar chiar şi
în această situaţie, el exprimă o atitudine anti-expresivă. Vorbirea poetică nu
comunică concepte identice pentru toată lumea, ci o atitudine prin care vorbitorul
(autorul) se diferenţiază de toată lumea. Vedem acum că originalitatea şi
autenticitatea stilistică înseamnă diferență, stilul fiind creat de puterea
emoţională a vorbirii.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Tudor VIANU, Cercetarea stilului (1955)
• În Cercetarea stilului (1955), T. Vianu apreciază că faptele de stil „sunt acele fapte de
limbă care adaugă comunicării unei știri, expresia reacțiunii individuale a autorului
comunicării faţă de știrea comunicată”. Faptul stilistic este prin urmare expresia stării de
sensibilitate, sau ceea ce Blaga numea „atitudinea sufletească în faţa vieţii şi a lumii”, dar el
este totodată un fapt de limbă. Se disting deci în faptele de limbă un nucleu al
comunicării şi o zonă înconjurătoare a expresiei individuale (zona stilistică).
„Particularitățile de expresie nu sunt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere,
valori”.
• Faptele de limbă trebuie nu numai înțelese, ci şi simţite. Reacţia individuală sporeşte în
jurul nucleului comunicării zona stilistică, accentuată afectiv (în argou: pentru „cap”:
bostan, dovleac, bilă; „a judeca”: a găsi cu cale; „a dispune”: a pune la cale; „intersecție”:
răscruce). În interiorul domeniului general al limbii literare apar astfel aşa-zisele „stiluri ale
vorbirii” – conformarea exprimării pentru anumite scopuri ale comunicării (a decedat, a
încetat din viaţă: şi-a dat duhul, şi-a dat obștescul sfârșit, a dat ortul popii, a adormit întru
Domnul). Nucleul comunicării este acelaşi, dar expresia stilistică diferă.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• Se întâmplă ca unele fapte de stil să se generalizeze, şi atunci zona stilistică a
expresivităţii devine simplu fapt de comunicare. „Nucleul comunicării tinde să
absoarbă zona lui expresivă, comunicarea absoarbe treptat expresia”. Argoul şi
limba populară sunt văzute ca „etape intermediare între expresie şi comunicare.
Nucleul comunicării n-a absorbit cu totul zona expresivă” (a-l face pe cineva să-şi
piardă mintea: a întoarce capul cuiva; dar acestea nu mai poartă note strict
individuale).
• Pe o treaptă mai apropiată de simpla comunicare stau faptele de limbă care
compun stilurile vorbirii („un caz letal” – atitudinea obiectivității ştiinţifice, dar
poate implica şi o conotație eufemistică). Formele stilurilor vorbirii nu sunt lipsite
de note expresive sau de „efecte de evocare” (Ch. Bally), dar nucleul comunicării a
absorbit aici în mai mare măsură zona expresivă (proces de „gramaticalizare”: în
mintea cuiva se încheagă un gând – aşa cum prinde laptele cheag). Dacă procesul
gramaticalizării reduce zona expresivă a comunicărilor, există şi procesul contrar al
dezvoltării zonei expresive, în creațiile literare.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Tudor VIANU, Măiestria stilistică (1955)

• Din cele prezentate până acum rezultă că „faptele de stil se grefează totdeauna pe fapte de
comunicare. Dar, pe când acestea din urmă tind spre unicitate, faptele de stil tind tocmai
către varietate”. „Putem spune că pentru fiecare fapt de comunicare există un număr
indefinit de fapte expresive, de fapte de stil”. O consecinţă de semnalat: „dacă valorile de
stil se grefează totdeauna pe nucleul comunicării, rezultă că nu pot exista decât atâtea
categorii stilistice câte categorii lingvistice există”. Unele din faptele de stil pot fi
subsumate unor categorii generale (tropi sau figuri de stil). Faptele de stil reprezintă „o
excepţie expresivă”. Mai ales în limba poetică, dar şi în cea vorbită, excepţia expresivă se
opune uzajului limbii.
• A vorbi corect înseamnă a o face aşa cum cere uzul lingvistic; a vorbi expresiv însă nu
înseamnă a vorbi incorect, ci a adăuga uzului noi valori şi semnificaţii (uzajul se întemeiază
pe fapte de repetiţie, faptele de stil sunt fapte de invenție – aşa cum precizează Vianu în
Măiestria stilistică ,1955 – fapte din care face parte şi folosirea metaforică a cuvintelor
comune: „inovația poetică este condiţionată de faptul lingvistic comun”). Or facultatea de a
dezvolta faptele de repetiţie ale limbii în fapte de invenție reprezintă „măiestria stilistică”
(ceea ce denotă existenţa unui „element artistic” în vorbirea tuturor oamenilor). „Măiestria
stilistică a înmlădiat, a îmbogățit şi a înălțat limba comună”.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Tudor Vianu, Stilistică literară şi lingvistică (1956)

• g. După I. Iordan, „stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei
comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv” (Stilistica limbii
române, 1944). Referitor la valoarea expresivă a vorbirii şi la conţinutul afectiv, T. Vianu
notează în Stilistică literară şi lingvistică (1956): „Un subiect vorbitor nu foloseşte de
obicei oricare elemente ale limbii din tezaurul ei de cuvinte, forme şi construcţii, ci pe
acelea care se compun între ele într-o anumită unitate, prin care se manifestă o anumită
atitudine a celui care vorbeşte faţă de obiectul comunicării sale” (de aici şi „stilurile limbii”
sau „stilurile funcţionale”).
• Stilurile limbii se află însă în interacţiune, se pot înlocui reciproc atunci când scopul
comunicării o cere, iar raportul dintre stilul standardizat („corect”, normativ) şi cel
individual variază după natura comunicării (acte oficiale, instructaj tehnic-ştiinţific,
informaţie, articol de ziar).
• De reţinut că orice comunicare are un stil individual şi un element intenţional . Intenţia
stilistică este o impresie determinată de o expresie (cu greu s-ar putea vorbi de o
neutralitate stilistică). Când ascultăm pe cineva, primim nu numai o știre, o informaţie, dar
şi cunoaşterea atitudinii vorbitorului faţă de știrea comunicată. Or individualitatea şi
intenționalitatea formează tocmai substanţa atitudinii stilistice.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Tudor Vianu, Atitudinea stilistică (1958)
• h. În Atitudinea stilistică (1958), T. Vianu se referă la „o anumită atitudine a spiritului, un fel de a primi
comunicările verbale sau scrise”, „acea poziţie spirituală a ascultătorului sau cititorului îndreptată asupra tuturor
notelor însoțitoare ale oricărei comunicări orale sau scrise”. Putem distinge astfel o atitudine stilistică a
vorbitorului şi una a receptorului (se poate recepta doar nucleul comunicării, şi atunci scapă notele însoțitoare
colorate stilistic, uneori aluzive).
• În cazul vorbitorului, notele însoțitoare sunt voite, corespund unei intenții conştiente (uneori totuşi
neintenţionate). În receptarea unei comunicări, atitudinea stilistică trebuie să surprindă acele note specifice
vorbirii care spun ceva mai mult decât nucleul ei (cu ce intenție îmi transmite vorbitorul comunicarea lui?).
Atitudinea stilistică se exercită faţă de orice fapt al comunicării (de exemplu în romanul lui Proust). A avea o
atitudine stilistică înseamnă în ultimă instanță a te situa judicios în faţa unui act de comunicare pentru a-l
recepta şi a-l înţelege în toate nuanțele sale (în actul lecturii este vorba de abilitatea „de a citi printre rânduri”).
Astfel încât, „atitudinea stilistică este făcută totdeauna din urmărirea unui subtext” sau mai degrabă dintr-o
anumită calitate a atenţiei „repartizată între text şi subtext” (o atenție repartizată simultan între text şi subtext
sau, uneori, o orientare succesivă a atenţiei către text şi subtext, care este atitudinea stilisticianului). Prin
urmare, stilistica este, în ultimă instanță, „studiul subtextelor în toate manifestările vorbirii”.
• Studiul subtextului vorbirii luminează textul ei, la fel cum intenţia de a spune ceva se deschide şi se
realizează în spunerea însăşi. „Stilul – notează R.BARTHES – este într-un fel, începutul scriiturii”, ca şi cel al
vorbirii; „el inaugurează puterea semnificantului”, a expresivităţii conotative în raport cu semnificatul denotativ.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 TUDOR VIANU
• STILUL=„o atitudine socială”. „Stilul este atmosfera socială în care normele estetice trăiesc într-o anumită
unitate spaţială şi temporală”.
• „Stilul este un proces de înfrumusețare generală a unei societăți” stilul deschide un orizont etic şi pragmatic
A) „tendință extraestetică a spiritului; caracterul sintetic şi determinat istoric al stilului 
B) STIL=raport între UNITATEA ŞI ORIGINALITATEA  diferența dintre stil și manieră: „stilul este absolutul,
maniera este non-absolutul”
C) STILUL este în primul rând o PROBLEMĂ DE LIMBAJ; MATRICEA STILISTICĂ a unei culturi este
înainte de toate LINGVISTICĂ funcțiile limbajului: tranzitivă și reflexivă (pecetea stilistică individuală”,
expresivitatea)
D) Stil propriu vs impropriu – aspect conținutal; valorile stilistice=valori de conținut 
„valorile de stil sunt acele valori prin care limba devine afectiv rezonantă”
E) Expresie și expresivitate - „Talentul e virtualitate, stilul e confirmarea lui efectivă”.
F) originalitatea şi autenticitatea stilistică înseamnă diferență, stilul fiind creat de puterea emoţională a vorbirii. În
faptele de limbă se disting un nucleu al comunicării şi o zonă înconjurătoare a expresiei individuale (zona stilistică).
G) Atitudinea stilistică: orice comunicare are un stil individual şi un element intenţional
H) Subtextului vorbirii luminează textul ei. Stilul – notează R.BARTHES – este într-un fel, începutul scriiturii”,
ca şi cel al vorbirii; „el inaugurează puterea semnificantului”, a expresivităţii conotative în raport cu semnificatul
denotativ.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Bibliografie
Volume citate în curs:
• Barthes, Roland (1987). Romanul scriiturii. Antologie, selecție de texte și traducere de Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, prefață
de Adrian Babeți, Editura Univers
• Comarnescu, Petru (1946). Kalokagathon, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă
• Paleologu, Al. (2006). Ipoteze de lucru, Editura Cartea Românească.
• Vianu, Tudor (1975). „Studii de stilistică”, în Opere 4, Editura Minerva, pp.9-137.
• Vianu, Tudor (1975). „Curs de stilistică”, în Opere 4, Editura Minerva, pp.507-545.
• Vianu, Tudor (1975). „Problemele metaforei”, în Opere 4, Editura Minerva, pp.199-293.
• Bibliografie suplimentară:

• Blaga, Lucian, Filosofia stilului, Cultura Nationalã, Bucuresti, 1924.

• Blaga, Lucian, Geneza metaforei si sensul culturii, Bucuresti, 1937.

• Blaga, Lucian, „Arhetipuri si factori stilistici,” în Aspecte antropologice, Facla, Timisoara, 1976.

• Borcilã, Mircea, „Aspecte ale unei sinteze teoretice în stilisticã”, în Cercetări lingvistice, XVII, 2, 1972, p.309 ș.u.

• Borcilã, Mircea, „Despre lexicul poeziei lui Lucian Blaga”, în Studii de limbã literarã si filologie, vol. II, , Editura Academiei, 1972

• Borcilã, Mircea, Richard Mc Lain, Poetica americanã. Orientãri actuale, Editura Dacia, 1981.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• Bulgãr, Gheorghe, Studii de stilisticã si limbã literarã, Editura Didacticã si Pedagogicã, 1971.

• Bulgãr, Gheorghe, Scriitori români despre limbã si stil, Editura Albatros, 1984.
• Câmpeanu, Eugen, Substantivul. Studiu stilistic, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, 1975.
• Corti, Maria, Principiile comunicãrii literare, Editura Univers, 1981.
• Coteanu, Ion, Stilistica functionalã a limbii române. Stil, stilistica, limbaj, 1973; Limbajul poeziei culte, 1985, Editura
Academiei
• Diaconescu, Paula, „Structura stilisticã a limbii. Stilurile functionale ale limbii literare moderne”, în SCL, XXV (1974), nr.3,
(pp.229-242)
• Dragomirescu, Gh. N., Mica enciclopedie a figurilor de stil, Editura Academiei, 1975.
• Evseev, Ivan, Simboluri folclorice, Editura Facla, Timisoara, 1987.
• Evseev, Ivan, Cuvânt-simbol-mit, Editura Facla, Timisoara, 1983.
• Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, traducere și prefață de Antonia Constantinescu, Editura Univers, 1977.
• Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Științifică,1975 .
• Irimia, D., Limbaj poetic eminescian, Editura Junimea, 1979 .
• Irimia, D., Structura stilisticã a limbii române contemporane, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, 1986.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• Jakobson, R., „Lingvisticã și poeticã. Aprecieri retospective si consideratii de perspectivã”, în
Probleme de stilisticã, Culegere de articole, Editura Stiinţifică, 1964.
• Mancas, Mihaela, Limbajul artistic românesc in sec XIX, Editura Stiinţifică, 1983.
• Mancas, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX, Editura Stiinţifică, 1991.
• Mavrodin, Irina, Poeticã și poieticã, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.
• Munteanu, Ștefan, Stil si expresivitate poeticã, Ed. Stiintificã, 1972 .
• Munteanu, Ștefan, Limba românã artisticã, Editura Stiinţifică și Enciclopedică, 1981.
• Munteanu, Ștefan, Introducere în stilistica operei literare, Editura de Vest, Timisoara, 1995.
• Noica, Constantin, Creație și frumos în rostirea româneascã, Editura Eminescu, 1975.
• Plett, Heinrich F., Ştiinţa textului si analiza de text, Semioticã, Lingvisticã, Retoricã, Editura
Univers, 1983.
• Propp, Vladimir I., Morfologia basmuui, traducere de Radu Nicolau, Editura Univers, 1970.
• Riffaterre, M, „Incercãri de definire lingvisticã a stilului”, în Probleme de stilisticã, Culegere de
articole, Editura Stiintificã, Bucuresti, 1964.
• Streinu, Vladimir, Versificatie modernã, Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1986.
• Tohãneanu, I. G., Studii de stilisticã eminescianã, Ed. Stiinţifică, Bucuresti, 1965.
• Tohãneanu, I. G., Dincolo de cuvânt, Studii de stilisticã si versificatie, Editura Stiinţifică și
Enciclopedicã, 1976.
• Vlad, Carmen, Sensul, dimensiune esentialã a textului, Editura Dacia, 1994 .
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
• Vrabie, Gheorghe, Retorica folclorului (Poezia), Editura Minerva, 1978 .
• Vrabie, Gheorghe, Poetica Mioriței, Editura Academiei, 1984.
• Vrabie, Gheorghe, Din estetica poeziei populare române, Editura Albatros,
1990.
• Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, 1987.
• Wald, Henri, Ideea vine vorbind (?), Cartea Românească, 1983.
• Wald, Henri, Limbaj și valoare, Editura Enciclopedicã, 1973.
• Wald, Lucia, Sisteme de comunicare umană, Editura Știinţifică, 1973.
• Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva,1941
• Vianu, Tudor, Probleme de stil si artã literarã, ESPLA, 1955.
• Vianu, Tudor, Problemele metaforei si alte studii de stilisticã, ESPLA, 1957.
• Vianu, Tudor, Studii de stilisticã, Editura Didacticã si Pedagogicã, 1968.
• Vianu, Tudor, Despre stil si artã literarã, Editura Tineretului, 1965.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.