Unele ipoteze despre originea limbajului uman

Din cele mai vechi timpuri, geneza speciei umane şi a

limbajului, ca o trăsătură inerentă acesteia, a fost
abordată din perspectivă teologică şi filosofică.
În India veche, în imnurile sacre ale „Vedelor”, se
discută provenienţa denumirilor şi a limbajului, în
general. În „Rig-Veda” se afirmă că Dumnezeu a creat
numele sacre ale zeilor, iar marii înţelepţi, îndrumaţi de
către Brhaspati, zeul protector al poeticii şi al artei
oratorice, ar fi elaborat limbajul.
În textele Bibliei: „La început a fost Cuvântul...”
Potrivit textelor biblice, lumea a fost creată în 6 zile; actul
vorbirii coincidea cu cel al creării divine: „Şi a zis
Dumnezeu să fie ... Şi a fost”. În Cartea Cărţilor,
Dumnezeu însuşi are darul de a vorbi.
În legenda despre turnul Babel, Dumnezeu îi pedepseşte
pe oameni pentru nesupunere şi îi dezbină, dându-le limbi
diferite.
În tradiţia lingvistică greco-romană provenienţa
limbajului este abordată în cadrul teoriei nominării,
elaborându-se două concepţii opuse: thesei şi physei.
Conform teoriei thesei, promovată de către iluştrii filosofi
greci Democrit, Aristotel şi de către sofişti, legătura
dintre obiect şi denumirea acestuia este una convenţio-
nală: oamenii înşişi au decis cum să denumească
obiectele şi fenomenele. Democrit aduce drept
argumente în sprijinul teoriei vizate sinonimele,
omonimele şi arhaismele. Cuvintele secundare,
bunăoară cele compuse, ar fi apărut datorită convenţiei
dintre membrii comunităţii. Teoria convenţiei sociale,
postulată în antichitate şi Evul mediu, este reluată şi
completată de către J.J. Rousseau. F. de Saussure
subliniază că „limba este o convenţie” şi „nu există
decât în virtutea unui soi de contract între membrii
societăţii”
Concepţia physei, împărtăşită de către Heraclit, stoici
şi epicurei, dimpotrivă, postulează ideea unei legături
naturale între obiect şi denumire, între complexul
sonor şi sens.
O viziune „intermediară” expune în dialogul „Cratylos”
Platon.
În tradiţia greco-romană sunt elaborate unele teorii
individualiste despre originea limbajului, bunăoară teoria
imitaţiilor sonore, teoria interjecţiilor şi cea
onomatopoetică. Concepţiile în cauză, dezvoltate în
perioadele următoare (inclusiv în epoca renascentistă şi
postrenascentistă), pun în evidenţă rolul factorilor
individuali, al personalităţilor dotate, în procesul
glotogenezei.
Conform teoriei imitaţiilor sonore, relatată iniţial de
către stoici, limba a apărut ca rezultat al imitării
zgomotelor din natură şi a sunetelor emise de păsări,
animale etc. Sunetele imitate s-ar fi asociat în conştiinţa
umană cu obiectele, fenomenele şi fiinţele respective,
devenind, treptat, cuvinte primitive.
Teoria onomatopoetică vine să completeze pe cea a
imitaţiilor sonore. Potrivit acestei teorii, expusă de către
teologul Augustin (sec.V e.n.), sunetele sunt apte a
exprima diferite impresii despre lumea înconjurătoare.
Spre exemplu, cuvântul latin „mel” (miere) mângâie
auzul, întrucât înseamnă o substanţă dulce, plăcută la
gust. Cuvântul „acer” (ascuţit, crâncen) provoacă o
impresie acustică dezagreabilă, iar sensul lui nu suscită
emoţii plăcute. În epoca postrenascentistă, filosoful şi
matematicianul german Gottfried Wilhelm Leibniz
aderă la teoria onomatopoetică, apoi W.von Humboldt
(relevă valoarea simbolică a unor sunete: consoana „L”
redă ideea fluidităţii), iar mai apoi reprezentanţii şcolii
psihologiste H.Steinthal şi A.Potebnea au acceptat
unele idei ale teoriei onomatopoetice.
În conformitate cu teoria interjecţiilor, fundamentată
de către filosofii epicurei, limbajul s-a format din
necesitatea firească a oamenilor de a-şi exterioriza
emoţiile şi sentimentele..
Merită atenţie teoria strigătelor de muncă, susţinută de
către lingvistul german L.Noiré: limba a provenit din
„strigătele de muncă” ce însoţeau procesul muncii
colective. Iniţial, strigătele aveau menirea de a facilita
eforturile depuse şi a „sincroniza” unele operaţii de lucru.
Mai târziu, acestea au început a se asocia cu acţiunea
respectivă, devenind cuvinte.
Adepţii teoriei „gesturilor”, numită şi teoria
„cinetică”, sunt de părere că în perioada incipientă de
elaborare a limbajului gesturile aveau o însemnătate mai
mare, iar vorbirii articulate îi revenea un rol secundar.
Spre exemplu, poporul aranta din Australia utilizează
curent circa 450 de gesturi-semne, raportabile nu numai
la obiecte concrete, ci şi la concepte abstracte. De notat
însă că limbajul în cauză este folosit doar în situaţii
particulare: în timpul comunicării la distanţă sau cu
membrii altor triburi, preponderenţă are, fireşte, limba
aranta.
O teorie individualistă, împărtăşită de unii savanţi din
sec.XX, este cea biologică, axată pe ideea că dezvoltarea
fiinţelor umane „repetă” evoluţia speciei: copilul,
însuşind limba, parcurge în creşterea sa toate fazele
prin care a trecut omenirea, de la strigătele primitive la
limbile actuale dezvoltate. „Bagajul lexical” al micuţilor
este destul de redus: mama, tata, baba, papa etc. Totodată,
„mama” are un înţeles identic în română, rusă, chineză
etc., pe când în georgiană înseamnă „tată”; „deda” are
sensul de „bunic” în unele limbi slave, iar în georgiană
semnifică „mamă” etc.