C3_Originea limbii

Problemă ce ţine de cultura umanităţii, încercarea de cunoaștere a originii limbii nu şi-a

găsit încă o soluție pe măsura eforturilor. Cercetarea trecutului limbilor pentru aflarea adevărului
în această chestiune n-a ajuns prea departe în timp, oprindu-se cu doar câteva milenii în urmă,
într-un moment în care Pământul era deja plin de populaţii vorbitoare de limbi diferite. Ce va fi
fost mai înainte se poate doar presupune. Adevăratul răspuns la această întrebare este îngropat în
străvechimea speciei umane. El a fost doar sugerat sau intuit de filosofi, antropologi, lingvişti,
scriitori, teologi etc., care au formulat diverse ipoteze sau au sprijinit cu argumente şi exemple
ipoteze deja existente, mai mult sau mai puţin plauzibile. Cu greu se poate însă articula o teorie a
originii limbii, fiindcă misterul în această speţă a generat mai degrabă speculaţii decât
demonstraţii ştiinţifice.

„Deşi am dezvăluit urme ale existenţei omului pe pământ cu mai bine de 500.000 de ani în
urmă, nu avem nicio evidenţă asupra felului cum au vorbit strămoşii noştri. Poate tocmai această
lipsă de documente este cauza apariţiei speculaţiilor privind originile limbii.” (G. Yule, 2000: 1)

O trecere în revistă a celor mai cunoscute ipoteze va oglindi, pe de o parte, frământarea

oamenilor de cultură sau de ştiinţă pentru a găsi explicaţia cea mai convingătoare în această speţă
şi, pe de altă parte, faptul că ne aflăm încă prea departe de posibilitatea de a soluţiona această
problemă cu mijloacele pe care cultura şi ştiinţa ni le pun la dispoziţie în prezent. Am considerat
oportun să nu ne referim la aceste „soluţii provizorii” cu termenul de teorii ale originii limbii,
mult prea pretenţios pentru ceea ce reprezintă ele de fapt, ci să le recomandăm ca pe nişte ipoteze
privind sursele limbii, cum, de altfel, s-au şi dovedit a fi în istoria culturii.

1.1.1. Ipoteza sursei divine

Complexitatea limbii, efectele civilizatoare şi culturale impresionante ale utilizării ei, ca

şi incapacitatea omului contemporan de a crea o limbă comparabilă ca structură şi evoluţie cu
limbile vii de pe glob, deşi are la îndemână modelul acestora, au iscat ideea că limba nu a putut fi
creată de om, ci de o zeitate supremă care i-a încredinţat-o acestuia cu mult timp în urmă.
 De exemplu, în hinduism, există credinţa că limba le-a fost dată oamenilor de zeiţa
Sarasvati, soţia lui Brahma, creatorul Universului. În creştinism se spune atât că Dumnezeu
însuşi a dat nume celor create de El:

„Dumnezeu a numit lumina zi (jőm), iar întunericul l-a numit noapte (láila) [...] a numit
pământul uscat pământ (éreţ) şi adunarea apelor a numit-o mare (jamim).” (Geneza 1, 5.8.10);

cât şi că, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a încredinţat acestuia menirea de a
denumi toate cele ce există:

„Şi Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate animalele sălbatice de pe pământ şi toate
păsările cerului şi le aduse omului ca să vadă cum o să le denumească pe fiecare, şi aşa cum
Adam a denumit pe fiecare din sufletele vii, aşa i-a fost numele.” (Geneza 2, 9-12).

Rezultă din acest ultim pasaj că Dumnezeu i-a vorbit lui Adam într-o limbă deja
existentă, pe care acesta a şi înţeles-o. Prin urmare, aceasta ar fi fost limba originară. Umberto
Eco interpretează mai nuanţat situaţia de comunicare ce generează o asemenea supoziţie:
„Este neclar în ce limbă îi vorbeşte Dumnezeu lui Adam,... un soi de limbă prin iluminare
interioară, în care Dumnezeu, ca de altfel şi în alte pagini ale Bibliei, se exprimă prin fenomene
atmosferice, tunete şi fulgere. [...] se conturează aici cea dintâi posibilitate a unei limbi care,
intraductibilă în termenii unor idiomuri cunoscute, este totuşi înţeleasă de cel ce o ascultă, printr-
un dar ori printr-o stare de graţie aparte.” (2002: 13)

Oricum, limba „sacră” a începutului absolut s-a pierdut. Altfel, toţi oamenii ar vorbi încă
aceeaşi limbă. Explicaţia înmulţirii limbilor, care face aproape imposibilă comunicarea între cei
ce vorbesc limbi diferite, o găsim în mitul Turnului Babel, în care acest fenomen este privit ca o
pedeapsă divină pentru trufia oamenilor. În varianta „laică”, diferenţierea idiomatică a fost
interpretată ca un fenomen natural, de evoluţie a dialectelor unei limbi primare în idiomuri noi,
fapt ce duce la multiplicarea progresivă a limbilor oriunde pe glob (nu doar în Babilon):

„Desigur că, în cursul tradiţiei, atenţia s-a îndreptat asupra amestecului babelic, iar
pluralitatea limbilor a fost resimţită ca efectul tragic al unui blestem divin. Atunci când nu a fost
trecută cu vederea, Facerea 10 a fost redusă la rangul unui episod marginal: nu a fost vorba de o
 înmulţire a limbilor, ci de o diferenţiere de dialecte tribale. [...] Dacă limbile nu s-au
diferenţiat ca pedeapsă, ci printr-o tendinţă naturală, de ce să înţelegem amestecul lor ca o
nenorocire?” (Ibidem, 15)

În cultura lumii, există numeroase dovezi ale încercărilor de a se ajunge la limba

originară. O vreme s-a crezut că, izolaţi de o comunitate lingvistică, în absenţa oricărei
posibilităţi de a auzi vorbindu-se într-o anumită limbă, copiii ar începe să vorbească în limba
dată omului de Dumnezeu sau de un agent divin.
Primul experiment de acest tip consemnat de istorie, relatat de Herodot, datează din
secolul al VI-lea î.H. şi a fost realizat la comanda unui faraon egiptean numit Psammetich. El a
încredinţat spre creştere doi nou-născuţi unui păstor de capre mut. Acesta a avut grijă ca nimeni
să nu vorbească în preajma lor. După vreo doi ani, primul cuvânt rostit de copii a fost bekos.
Faraonul a aflat că în frigiană acesta însemna „pâine” şi a tras concluzia că frigiana este limba
dăruită de zei. Nefiind o limbă foarte veche, era exclus ca frigiana să fi fost o limbă sacră, deci
concluzia experimentului a fost greşită. În fapt, bekos trebuie să fi fost o onomatopee, deoarece,
trăind în preajma caprelor, micuţii ar fi putut începe să imite limbajul acestora.
James al IV-lea al Scoţiei a desfăşurat un experiment similar în jurul anului 1500. După
ce s-a raportat că limba în care au început să vorbească oamenii era ebraica (şi sub influenţa
doctrinei creştine), secole la rând s-a considerat că ebraica a fost prima limbă a umanităţii.

Niciun experiment nu a confirmat însă până acum această ipoteză a originii divine. De
regulă, copiii care au crescut în absenţa unui contact direct cu o limbă vorbită nu au ajuns să
vorbească nicio limbă.

2.1.2. Ipoteza sursei onomatopeice

Renumiţi filosofi (v. Platon, Leibniz) şi lingvişti (Steinthal, Potebnea) au fost de părere că
imitaţia sunetelor şi a zgomotelor din natură putea determina şi explica naşterea limbii. De pildă,
tot auzind că o zburătoare rostea „cu-cu”, primitivul a numit-o reproducându-i „cântecul”:
cuc(u). Aşa pasărea putea fi nu doar identificată, ci şi recunoscută de ceilalţi membri ai
comunităţii la simpla pronunţare a numelui ei. În mod analog şi cu aceleaşi consecinţe, primitivul
putea imita şuierul vântului, susurul apelor, zgomotele furtunii, strigătele sau răgetele animalelor
etc., adică tot ceea ce auzea în mediul său de viaţă. În sprijinul acestei teorii vine faptul că toate
limbile moderne păstrează cuvinte onomatopeice în lexicul activ.

Trebuie să ne dea totuşi de gândit faptul că numărul acestora este prea mic pentru a forma
nucleul unui vocabular fundamental şi că, dimpotrivă, majoritatea zdrobitoare a cuvintelor din
fondul vechi al limbilor nu admite o motivaţie onomatopeică. În plus, procesul imitaţiei
„vocilor” naturii continuă şi astăzi pentru exprimarea unor impresii auditive dintre cele mai
diverse. Onomatopeele actuale intră cel mult în masa vocabularului şi nu servesc ca bază pentru
formarea de cuvinte sau de paradigme flexionare, deci nu sunt mai deloc productive.

În concluzie, deşi pune problema apariţiei limbajului în contextul comuniunii omului cu

natura – situaţie incontestabil reală –, context cu rol stimulativ pentru orice creaţie umană,
ipoteza onomatopeică e valabilă pentru un segment foarte îngust din „creaţia limbii” pentru a
putea soluţiona problema originii acesteia.

2.1.3. Ipoteza sursei interjecţionale

Cei ce consideră că sursa limbajului trebuie căutată în exteriorizarea unor emoţii

(lingviştii W. von Humboldt, J. Grimm, W.D. Whitney, filosoful W. Wundt) aderă la ipoteza că
reacţiile afective au generat, involuntar, primele cuvinte. Exprimarea interjecţională a unor
emoţii negative prin au!, vai!, of! etc., sau a unor emoţii pozitive prin uau!, ura! etc., şi apoi
generalizarea acestor expresii ar fi putut constitui etapele incipiente ale procesului de creare a
limbii de către om. Această ipoteză este infirmată de comportamentul interjecţional al primatelor
care produc asemenea semne ale afectivităţii, dar nu articulează şi nu dezvoltă pe baza lor un
limbaj.

Dacă sursa onomatopeică presupune interiorizarea unor sunete şi zgomote exterioare

omului prin imitaţie, sursa interjecţională implică exteriorizarea unor trăiri interioare. Ele sunt
complementare în motivarea unei experienţe primare a cuvântului ca semn ce reuneşte un
conţinut obiectiv sau subiectiv cu o formă sonoră. Primele semne cu statut de elemente
constitutive ale limbii vin din afara omului – semnele cu referinţă obiectivă, sau din interiorul
acestuia – semnele cu referinţă subiectivă:
 „În formele sale timpurii, vorbirea poate fi interpretată atât ca expresie pură a
lăuntricului, cât şi a exteriorului, ca o expresie a simplei subiectivităţi, cât şi a simplei
obiectivităţi. În primul caz, sunetul rostit se pare că nu este decât o expresie a excitaţiei şi
emoţiei, în cel de-al doilea caz, pare a fi o simplă expresie onomatopeică. Diversele speculaţii cu
privire la „originea limbii” se mişcă într-adevăr între aceste două extreme, niciuna neatingând
însă sâmburele şi esenţa limbii înseşi. Căci ceea ce limba desemnează şi exprimă nu este nici
ceva exclusiv subiectiv, nici ceva exclusiv obiectiv; ea iniţiază o nouă mediere, o relaţie
reciprocă particulară între cei doi factori. Nici simpla descărcare emoţională, nici repetarea
stimulilor fonetici obiectivi nu ne oferă semnificaţia caracteristică şi forma limbii.” (Ernst
Cassierer, 2008, vol. I: 37)

2.1.4. Ipoteza sursei gestuale

Cuvântul a fost perceput şi ca un gest sonor (v. Platon, Kratylos), a cărui apariţie este
ulterioară celei a gesturilor trupului. Alături de mulţi alţii, Luc Benoist (1995), de pildă, vede în
gest originea primului limbaj al omenirii. El susţine că omul s-a exprimat mai întâi prin gesturi,
care au devenit apoi semne, atât pentru sine, cât şi pentru apropiaţii săi. Antropologul A. Leroi-
Gourhan, în renumita sa lucrare intitulată chiar Gestul şi cuvântul, consideră cuvântul un gest
oral, fiindcă este actualizat la nivelul gurii.

În istoria fiinţei umane, după etapele verticalizării posturale, s-a produs un salt calitativ în
privinţa exprimării. Corelarea gestului cu cuvântul este o consecinţă a evoluţiei pe care i-au
facilitat-o omului progresele înregistrate în diferenţierea sa de alte animale: trecerea la statura
bipedă, eliberarea mâinii în locomoţie, expansiunea cerebrală, dezvoltarea unui aparat locomotor
în paralel cu cea a unui aparat fonator. Astfel, devine tot mai evident faptul că între gesturile
fizice şi sunetele articulate se creează o „sinonimie” funcţională, omul folosindu-se simultan de
ambele tipuri de semne în exprimarea orală:

Perfecţionarea paralelă, dar diferenţiată, a comunicării gestuale şi a celei verbale a

determinat, cu timpul, transformarea gestului într-un comentariu al vorbirii. De la un anumit
punct încoace, ritmul de dezvoltare a celor două limbaje devine inegal. Se poate vorbi mai mult
de diferenţe decât de asemănări între ele. Limbajul gestual rămâne universal, în timp ce limbile
se diversifică şi se înmulţesc. Inventarul gestual rămâne acelaşi, în timp ce vocabularul se
îmbogăţeşte mereu şi fără limite. În fine, apar tot mai multe cuvinte care nu mai pot fi echivalate
cu un gest:

„Gestica, implicând întregul corp, este un mijloc de comunicare nonverbală, ea fiind încă folosită
pe scală largă, chiar şi de vorbitori cu înaltă competenţă lingvistică. Putem, într-adevăr, folosi
mimica şi gesturile fizice pentru variate scopuri comunicaţionale, dar există o cantitate uriaşă de
enunţuri lingvistice care nu se pot comunica gestual.” (G.Yule, 2000: 4)

2.1.5. Ipoteza sursei fiziologice

Limba îi este specifică omului tocmai pentru că acesta este singura fiinţă a cărei dezvoltare
fiziologică a creat posibilitatea exprimării printr-un limbaj articulat. Din acest motiv, se
avansează ipoteza apariţiei limbii abia în momentul în care omul a evoluat ca specie până la acel
nivel la care să aibă capacitatea de a vorbi.

„Punându-mi vasta întrebare «Ce face ca omul să fie om?», constat că, de o parte, se află
cultura sa, iar, de cealaltă, genomul său, e limpede.” (Jacques Monod, 1988: 37)

Din punct de vedere genetic, omul moşteneşte logistica necesară vorbirii. De pildă,
diferenţierea faţă de primate se poate ilustra prin compararea unor aspecte ale aparatului fonator:

- dinţii oamenilor sunt drepţi, - nu bombaţi şi îndreptaţi în afară ca la maimuţe – şi, de

aceea, pot fi antrenaţi în articularea consoanelor dentale (/t/, /d/, /n/, /l/) şi labiodentale
(/f/, /v/, /θ/);

- buzele umane sunt mai relaxate, mai flexibile decât cele ale primatelor şi, datorită acestei
flexibilităţi, participă la articularea vocalelor labializate (/o/, /u/) şi a consoanelor
labiodentale (/p/, /b/);

- statura bipedă a făcut ca laringele la om să fie mult mai lung decât la primate. Această
poziţie a presupus lungirea cavităţii prin faringe, care funcţionează ca o cutie de rezonanţă
pentru orice sunet produs prin laringe;
 - creierul uman are două semisfere, funcţiile sale sunt distribuite bilateral. Manipularea
uneltelor şi a semnelor oricărui limbaj sunt, în linii mari, localizate în emisfera stângă.

După Broca, în cea de-a treia circumvoluţiune a lobului frontal stâng s-ar afla la om un
centru al limbajului. Şi Noam Chomsky susţine metaforic că omul, spre deosebire de celelalte
animale, este dotat genetic cu un „organ” destinat achiziţionării limbajului, care se maturează
progresiv, fiind responsabil de ceea ce lingvistul numeşte competenţă şi performanţă lingvistică.

Chiar dacă limbajul nu rezultă din exerciţiul natural al unui anumit organ, pentru
producerea actelor lingvistice sunt activate organe, sisteme şi aparate. De exemplu, în vorbire,
atât sistemele auditiv şi respirator, cât şi aparatul fonator sunt coordonate de creierul uman.

Prin ele însele, aceste particularităţi fiziologice nu generează limba, dar sunt, fără îndoială,
premise ale apariţiei limbajului uman.

2.1.6. Ipoteza sursei interacţionale şi tranzacţionale

Adepţii acestei ipoteze susţin că originea limbajului s-ar afla în instinctul de sociabilitate al
omului primitiv. Limbajul a apărut din nevoia individului de alteritate, de descoperire a
semenului său şi de relaţionare cu „celălalt”. Interacţiunea socială este de neimaginat în absenţa
limbajului. Integrarea în viaţa societăţii presupune interlocuţie, transmitere reciprocă de emoţii,
cunoştinţe, idei etc., altfel spus, comunicare prin limbă.

Datorită capacităţii sale naturale de a emite sunete şi de a articula o formă sonoră cu un

conţinut, încercarea omului primitiv de a se identifica cu grupul său social îşi găseşte principalul
punct de sprijin în ceea ce se poate presupune că începea să fie o limbă comunitară. Pentru a
vorbi cu cel de lângă sine, primitivul trebuia nu numai să folosească o limbă, ci să folosească o
limbă cunoscută şi de celălalt. Cu alte cuvinte, limba trebuie să fi apărut în societate, din nevoia
oamenilor de a avea acelaşi instrument de comunicare, în jurul căruia să se solidarizeze şi să se
definească.

Sociabilitatea omului nu se rezumă la interacţiunea cu semenii cu care convieţuieşte. De

îndată ce omul percepe un viitor pentru sine şi pentru ai săi, simte şi nevoia să transmită celor ce
îi urmează ceea ce cunoaşte şi simte. Şi din această necesitate de natură tranzacţională se poate
să fi apărut limba. În vederea realizării tranzacţiei sociale omul a folosit semne diverse, dar cele
lingvistice, mai ales atunci când puteau fi fixate în formă grafică, s-au dovedit a fi cele mai
eficiente:

„Dorinţa de înregistrare a ceea ce era cunoscut a fost motivul principal pentru apariţia
marcajelor, inscripţiilor şi, în cele din urmă, a limbii scrise.” (G.Yule, 2000: 4)

Limba s-a dezvoltat pe fundalul şi în folosul unei societăţi. Această legătură de

intercondiţionare limbă-societate este demonstrată de numeroase caracteristici definitorii ale
limbii, dintre care amintim calitatea sa de instituţie socială, de factor coeziv în societate, de
principal instrument de comunicare, de realizare a interacţiunii şi tranzacţiei sociale. Din aceste
considerente, este logică ipoteza apariţiei sale din raţiuni de natură socială, dar asta nu înseamnă
că este şi suficientă pentru a-i clarifica originea.

2.1.7. Ipoteza sursei poetice

Cea mai hazardată ipoteză este cea a originii poetice a limbii. Cei ce o susţin (printre care
se află lingvistul Otto Jespersen) îi atribuie omului primitiv îndrăgostit, care, din dorinţa de a-şi
cuceri perechea, este deosebit de inventiv şi de expresiv, această extraordinară creaţie.

„Geneza limbii nu trebuie căutată în partea prozaică, ci în partea poetică a vieţii... În

limbajul primitiv trebuie auzit râsul exaltat al îndrăgostiţilor... Limba s-a născut în acele zile ale
omenirii când primii tineri îşi făceau curte.” (Otto Jespersen, apud G.Yule, 2000: 1)

Mulţi poeţi au văzut în limbă o imensă creaţie poetică. Să-l amintim numai pe Lucian
Blaga, care considera limba primul mare poem al unui popor. Nu e deloc exagerat acest punct de
vedere, dacă ne gândim că toate sentimentele, gândurile, cunoştinţele, atitudinile şi valorile
fundamentale ale unei comunităţi îşi găsesc expresia în limbă.

3.1.8. Concluzii

Toate ipotezele pe care le-am luat în calcul pe tema originii limbii se pretează la
observaţii critice. Niciuna dintre ele nu poate fi considerată o soluţie la o problemă atât de
spinoasă, comparabilă cu cea a originii omului însuşi pe Terra, problemă care se menţine în
atenţia filosofilor şi a lingviştilor, în special, şi a cărturarilor, în general.
 Toate acestea însă pot fi bine argumentate, susţinătorii lor fiind şi autorii unor
demonstraţii ingenioase. S-au manifestat cel puţin trei direcţii în abordarea temei originii limbii
în societatea umană:

1) direcţia de a atribui crearea limbii unei divinităţi, ai cărei adepţi afirmă că limba le-a
fost dăruită oamenilor de o divinitate supremă, dar că aceştia i-au compromis
sacralitatea originară printr-un „amestec babilonic”, având drept consecinţă dramatică
tocmai afectarea raţiunii de a fi a limbii – cea de instrument de comunicare pentru
toţi;

2) direcţia de a atribui crearea limbii individului uman, ai cărei susţinători recunosc

contribuţia omului, dotat fiziologic şi psihic pentru fonaţiune, în crearea limbii, fie
pornind de la exprimarea unor trăiri lăuntrice extrem de puternice, fie imitând
sunetele şi zgomotele din natură;

3) direcţia de a atribui crearea limbii societăţii umane, ai cărei partizani consideră că

limba a apărut graţie unui efort comun, din nevoia oamenilor din societăţille primitive
de a comunica – fie în condiţii de interacţiune, fie în condiţii de tranzacţie socială.

Dacă în multe situaţii este recomandabilă o sinteză a descrierilor parţiale ale unui
fenomen lingvistic pentru o rezolvare corectă a problematicii, în cazul originii limbii, cele trei
categorii de ipoteze se exclud reciproc. Prin urmare, în legătură cu acest subiect s-ar putea ca
nicio variantă din cele menţionate să nu corespundă adevărului. Să fie valabilă oare ipoteza
corelării lor? Este limba un dar divin, o creație divină, dezvoltată apoi de om. Rămâne de
cercetat, dezbătut, teoretizat. Și nu doar în domeniul lingvisticii, ci şi în cel, mult mai larg, al
culturii umane.