Publicaţie editată de LIGA SCRIITORILOR din ROMÂNIA

Anul XVI, Nr. 46, IUNIE 2023
•
Apare trimestrial

* Director: Al. Florin ȚENE * Redactor-șef: Iulian PATCA *


Întotdeauna, de-a lungul istoriei, poporul nostru, ființa
lui etnică, etnografică și limba, au suferit influențe din partea
popoarelor vecine și a împrumuturilor din tezaurul
etno-folcloric și lingvistic al altor popoare indo-europene.
Până a ajunge la subiectul propriu-zis, doresc să fac o
mică incursiune în fondul de bază a istoriei limbii române. Pe
temeiul cercetările întreprinse în ultimele decenii, în special
de I.I. Russu – cercetări care se întemeiază și pe comparația
cu limba albaneză, moștenitoare a vechi limbi ilire, care, la
rându-i, era înrudită cu limba tracă, deci și cu limba dacică
s-au putut stabili un număr de 160 de termeni românești care
sunt de origine geto-dacă. Acești termeni privesc o arie foarte
largă, începând cu corpul omenesc – beregată, buză, ceafă,
grumaz, gușă –, cu familia – copil, prunc, zestre –, cu locui-
nța – vatră, colibă, cătun –, cu îndeletnicirile agricole,
păstorești, viticole și piscicole – mazăre, țarină, baci, brânză,
mânz, strungă, țap, țarc, urdă, zară, butuc, curpen, gordin,
strugure, baltă, gard –, cu mediul fizic –măgură, mal –, cu
flora – brad, brândușe, brusture, buncet, copac, gorun, ierudă,
mugure –, cu fauna – balaur, barză, ghionoaie, melc, mistreț,
năpârcă, rânză, șopârlă, viezure, zimbru –, cu diferite acțiuni
– a răbda, a speria, a zburda –, și alți termeni – ciucă, țeapă
etc.
Al. Florin ȚENE
„Limba noastră-i
limbă sfântă..!”
Desigur, numărul acestor
termeni vor spori prin cercetările ulterioare. Ele ne vor arăta
de asemenea și alte aspecte ale moștenirii lingvistice; de pe
acum se specifică că aparțin acestei moșteniri sufixele atât de
folosite și caracteristic românești: -esc, -ește (omenesc,
crăiesc, bărbătește, trupește). Ni s-au păstrat de la daci câteva
nume de ape: Dunărea care derivă din Dunaris dacic, Argeșul
din Arges-sos, la Herodot deformat în Ordessos, Bârzava, al
cărui nume se regăsește în orașul dacic Berzobis. Someșul, o
inscripție latină vorbește de Samus. La fel Oltul – Aluta în
izvoarele latine. Mureșul are foarte probabil o legătură cu
vechiul Maris, pomenit de Herodot. În ceea ce privește nu-
mele de localități, siguranță n-avem până acum decât pentru
Abrud. Acesta derivă din Abruttus. Poate că și Tapae, unde
s-au dat cele două lupte între Decebal și Traian să se fi păstrat
în numele satului bănățean de astăzi Tăpia etc.
Am făcut această incursiune în istorie pentru a exem-
plifica faptul că limba română, fondul ei lexical, este format
nu numai din cuvinte dacice, ci și dintr-un număr destul de
însemnat de cuvinte împrumutate de la coloniști, de la alte
limbi, prin interferența culturilor, cum este franceza. Exem-
plu: telefon, însemnând: tele – transmitere, fon – sunet; tele-
vizor, însemnând: tele – transmitere, vizor – imagine, ceea ce
vedem. Sau abajur vine de la francezul abat-jour care
înseamnă dispozitiv de sticlă, abac vine din francezul abaque
ce înseamnă tablă pentru calcul, cuvântul benign vine din
latinescul benignus, care înseamnă nu este grav, fiind vorba
de boli. În fondul de cuvinte ale limbii române găsim cuvinte
din limbile slave, cuvinte de origine turcă, greacă, bulgară
1
Iunie 2023
etc. Aceste cuvinte noi intrate în limba noastră se numesc ne-
ologisme. Cuvintele vechi, din fondul de bază, se numesc ar-
haisme. Limba română fiind o limbă vie, ea, pe parcursul
anilor, se modifică, neologismele devin arhaisme și alte cu-
vinte împrumutate devin neologisme. Însă nu toate împrumu-
turile de cuvinte îmbogățesc fondul lingvistic al limbii
române. Poluarea limbii noastre se face, din păcate, prin tel-
eviziuni, traduceri, preluări de cuvinte indecente de la
grupuri de conaționali, prin traduceri și chiar prin dicționare.
Între cele două războaie mondiale firmele comerciale aveau
denumiri pur românești, cum ar fi: „Lăptăria lui Enache”, „La
gogoașa înfuriată”, „La carul cu bere”, „La cățeaua leșinată”,
„La botul calului” etc.
Preluarea de englezisme și folosirea lor, în exclusivi-
tate, pentru denumirea unor firme comerciale, în spirit cos-
mopolit-mimetic, în genul Coanei Chirița lui Caragiale, care
din „furculiță” făcea „furculision”. E cazul, de exemplu, al
preluării prin traduceri „fonetice” și mimetic-grafice – ridi-
cole și greșite – și nu semantice a recentelor achiziții de vo-
cabular: din englezescul location au făcut, de-a dreptul
„locație”, în loc de „poziție, așezare” și, în contextual respec-
tiv, „loc” – deși „locație” înseamnă altceva în limba română;
cuvântul classified îl preiau, ad literam, „clasificat”, în loc
să-l traducă, în mod corect, prin „secret”, deoarece în limba
română „clasificat” are doar sensul nevinovat de „clasificat”;
anglo-americanul responsible a devenit, tot ca „furculision”,
„responsabil”, dar este folosit în propoziții în care i se atribuie
exclusiv de „vinovat”. Exemplu: „Al Qaeda este considerată
responsabilă de atentatele contra Tunurilor Gemene” etc. În
acest context cuvântul responsabilă nu trebuia folosit, ci
trebuia folosit cuvântul vinovată. La fel, în sport mai ales,
crainicii folosesc cuvântul „determinare” în loc de „hotărâre”
sau „voință”. Au ajuns politicienii, dar și sportivii să se ex-
prime astfel: „Avem determinare să câștigăm la scor!” În loc
să se folosească cuvântul „hotărâre”. În mod greșit se mai
folosește cuvântul expertiză, poate li se pare că este de
bon-ton să zici: „Ei au expertiză în această problemă,” în loc
de „Ei au experiență”, „competență” etc.
De asemenea, deși este un pleonasm, este la mare
modă folosirea neologismului „reiterat”, preluat din limba
franceză- evident de către semidocți. În aceeași situație se
află și la fel de impropriu este folosit cuvântul impact, de la
impactus care înseamnă „izbit, lovit, tamponat” folosind cu-
vântul impact în mod greșit de „efect, consecință, spunând cu
prețiozitate”…impactul asupra… Deoarece „Limba noastră-i
limbă sfântă, Limba vechilor Cazanii” trebuie să luptăm
pentru puritatea limbii române.
Motivul că o limbă vorbită este o limbă vie nu trebuie
să ne facă să acceptăm neologisme ce sunt străine de
tradiționalul românesc, sau cuvinte pornografice, folosite,
din păcate, de unii poeți care doresc să epateze și lăudați de
Nicolae Manolescu în a sa Istorie a Literaturii Române. La
fel, cuvinte anagramate sunt folosite de tineri și tinere prezen-
tatoare sau invitați la televiziuni. Datorită acestui fapt există
riscul să fie preluate de masa mare de vorbitori ca expresii
corecte și datorită necunoașterii etimologiei acestor cuvinte.
Această problemă rămâne deschisă. Dar nouă ne
revine sarcina să luăm poziție în fața unor flagrante abuzuri
în domeniul lexicului românesc.
Iunie 2023

Una dintre marile tragedii care ni se pot întâmpla simplu. Ateul, însă, nu recunoaște asta. El știe, are
este să nu mai știm cine suntem, adică să mergem or- întotdeauna la îndemână o explicație. Pe Dumnezeu îl
becăind sau în alt mod spus, parafrazându-l pe Socrate: găsești numai dacă îl cauți cu toată inima. Asta o afirmă
„să nu știm că nu știm nimic”. Ori, cu o astfel de atitu- Dumnezeu însuși în Ieremia 29:13. Se cere, deci, sin-
dine cu siguranță că nu vom afla niciodată nimic. Vom ceritate.
fi nimic. Acesta, cred eu, este motivul pentru care lon- Cu o prefață semnată de Liliana Moldovan,
gevivul și uriașul prin opera sa literară Al. Florin Țene, volumul „Căutându-L pe Dumnezeu” este bine struc-
ne propune volumul „Căutându-L pe Dumnezeu”, edi- turat, pornind de la „Zeițele nu mor niciodată, rămân în
tura „Napoca Star” din Cluj-Napoca. subconștientul popoarelor”, trecând prin miturile
românilor (soarele), cu vorbire despre înțelepții antici,
Gelu DRAGOȘ cu referire la profeții, la „Motivul icoanei în literatura
română”, despre „Nostalgia Raiului pierdut sau mitul
veșniciei”, cu eseuri și studii aprofundate despre Orfeu,
Prin această nouă apariție, autorul se dovedește
„Hypnos și Morfeu în luptă cu Pascal”, despre
un generos și dorește să ne transmită, în scris, din ex-
„Credința creștină în lumina cu-
periențele Domniei sale acumulate în
vântului de învățătură”, despre Cruce,
timp și în regimuri diferite. Încearcă
despre „Frumusețea Limbii Române”,
să găsească răspunsuri esențiale în
despre islam și creștinismul occidental,
ceea ce privește rostul și menirea om-
despre puterea cuvântului din noi, dar
ului pe pământ, pornind de la
și multe alte subiecte și teme pe care nu
sănătoasa filosofie țărănească: „Dacă
le dezvălui acum și aici, din dorința de
nu ai clădit o casă, ai făcut un copil și
a citi cu băgare de seamă această carte
ai sădit un pom, ai făcut degeaba um-
– hrană pentru suflete istovite, într-o
bră pământului”. Încearcă și reușește
lume tot mai bolnavă, îndepărtată de
cu brio să identifice cauzele care duc
Dumnezeu, lume nesigură datorită răz-
la împlinirea sufletească (karma), de-
boaielor și crizelor care se abat con-
scoperă terenul fertil și condițiile
tinuu asupra Terrei și locuitorilor ei.
pentru o viață dedicată Creatorului,
Cunoscător al Bibliei, Al. Florin
familiei, operei Domniei sale dar și
Țene, prin această nouă realizare, s-a ghidat după
semenilor, umanității într-un singur cuvânt.
versetul lui Isaia 66:2, oferindu-ne acest minunat cadou
De altfel, Al. Florin Țene afirmă, pe ultima
literar: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre
copertă a cărții, chintesența existenței umane: „Însăși
cel ce suferă și are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de
faptul că în oceanul primordial, în ciorba aceea s-a
Cuvântul Meu”. Conștientizează că nu suntem decât o
născut prima celulă vie care a trecut prin tot lanțul tro-
mână de țărână, cu alte cuvinte, călătoria noastră are și
fic până la om, devenind Celula lui Dumnezeu, adică
un sfârșit, în Rai sau iad, acolo unde merg și savanții,
conștiința omului prin care ne vede Dumnezeu și ne
și săracii, și bogații, dar diferența este făcută de faptele
judecă, omul nu a știut s-o înțeleagă. Fiindcă însăși
noastre.
acea celulă vie primordială a fost o creație în evoluția
Cartea-balsam al sufletului „Căutându-L pe
unei forțe pe care omenirea a denumit-o Dumnezeu,
Dumnezeu” este asemeni unui cerc, fiindcă se încheie
Alah, Yehova, inclusiv taoismul chinezesc etc”
cu câteva poeme cutremurătoare din creația autorului.
Volumul „Căutându-L pe Dumnezeu”, în cele
Exemplific cu câteva titluri deosebit de sugestive:
250 de pagini, îl pune pe ateu în dificultate fiindcă au-
„Drumul Golgotei”, „A Înviat Iisus”, „Hristos a În-
torul vine cu argumente palpabile, puternice, de
viat”, „Lumină pentru mama”, „Colind”, „L-am găsit
netăgăduit. Fără îndoială, sunt lucruri pe care nu le
pe Dumnezeu?”. Felicitări!
putem explica cu mintea noastră. Ne depășesc pur și

2

Titina Nica ȚENE
Câte toamne?
Este toamnă peste țară,
prin păduri și-n câmp
e vaier,
câte toamne vor fi iară
din al vieții mele caier?
Câte toamne-s de trăit
pe această lume tristă,
astăzi, când, iar mi-a venit,
să-mi vărs lacrima-n batistă?
M-am privit într-o oglindă
să-mi aduc de mine aminte
și când m-am văzut în ea
am rămas fără cuvinte...
M-am rugat acum de toamnă,
toamnă ea și toamnă eu
și ne-am pus toată speranța,
în credința-n Dumnezeu...
Afara ninge…
Afara ninge, în casă este cald
Și amintirile mă înfioară,
Încerc să mă bucur de fiecare fulg,
Dar gândurile merg spre primăvară.
De parcă cineva, de la născare,
M-a blestemat să nu opresc în timp
Și să trăiesc, cu bucurie, clipa,
Nu să iubesc un singur anotimp.
Primăvara, când toate înviază,
Odată cu ele înviez și eu,
Viața, în jurul meu, pulsează,
Căci înviază însuși Dumnezeu…
Mariana Zavati
GARDNER
Acvariu
nu era mare, nu era țărm
am înotat spre departe
trupul de culoarea homarului
erai tu, undeva, departe
nisipul era presărat
cu scoici și lemn putred
sub picioarele goale
mareea se prelingea
priveam cum cădeam
în brațele tale de lapis
cerul scrâșnea picături
nu zburau pescărușii
Doar o schiță
flori presate
o chitară, o sticlă
și pantofii tăi
pantofii tăi
pe care i-ai scos
în acea duminică după-amiază
doar o schiță
cu flori presate
pe tapet
te-așteptam
într-un vis complicat
să devii – să te-arăți viu
printre obiecte lepădate:
o poveste de dragoste
Hologramă
brodează frunze
scoarță de mătase cu tatuaje
frescă pe câmpuri
hologramă slabă
pe o instalație vorbitoare
lumea după...
chemarea cocoșului
cofrează întunericul
vezi holograma unui copac
bântuie lumea
îi rupe trupul cum
alunecă spre departe -
Nuanțe de viespi
încă o plimbare printre
bulgări rigizi, ascuțiți
din lemn țesut,
plutitor la maluri
altă noapte:
magia e pe moarte
s-a îndepărtat -
altă zi se va naște
vise estompate
din castel s-au prăbușit
cuiburi de viespi
în drumul tău – unde?
3
Iunie 2023
Viorica POPESCU
Crez
Se despletesc
sensuri de mers
doruri coboară
în vers.
Cheie în lacăt.
Invocată în amurg,
în plin april
autumnal antinomic,
raza dimineții
mă inundă în ochi
cu săgeata ei lichidă
să încep de azi lumea
răsturnând o clepsidră
măsurând un nou drum
de oglinzi în trăiri
despletite-n cuvinte
dăruite spre zări ca albi porumbei
în chiot de lumini
– esența despletirii de sine.
Candelabru de șapte
Lumânări jumătate aprinse
jumătate clepsydra / întoarsă mai ieri
jumătate din mine / aici în efemer
jumătate cu Tine / și tot restul al Tău,
Doamne, primenește-mi / diminețile cu alte
Poeme cristice / în Anotimpul albastru
al trăirii
și Salvarea prin Iubire
cu Stampe de lumina
prin Tăcutele trepte
ale devenirii / spre întoarcere către
Oameni printre galaxii
cu Emoția gândului
că Tu ai fost / și ești Cel dintâi
în toți anii mei.
Uitați pe rogvaiv
Suspendați de-un fir de timp
mereu mai viu
ca o chemare
din zări se-aprinde
un ecou
dintr-o IUBIRE de poveste
colorată-n curcubeu
ca-ntr-un concert
de Claidermann
si-o tot mai vie
Baladă pentru Adeline
din noi zidind
alt tainic curcubeu
cu noi la câte-un capăt
de visare
și-un deziderat de curcubeu
„Așteaptă-mă și ieri
și-n veșnicia
peste zare!”
Iunie 2023
„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu
Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” Așa scrie în
Sfânta Scriptură și așa s-a zămislit și Dumnezeiasca
laudă închinată de poetul Tudor Arghezi poetului
Mihai Eminescu.
Mai întâi, a fost un cuvânt rostit de Arghezi la
Ateneul Român, în zilele de 27 februarie și 6 martie
1943. Apoi, în vara aceluiași an, conferința expusă de
autorul „cuvintelor potrivite” a fost tipărită la Editura
VREMEA, între coperțile unei cărțulii de doar 63 de
pagini, intitulată, pur și simplu, EMINESCU, în
colecția „Cartea cu vieți ilustre”.
Așadar, anul acesta, se împlinesc optzeci de ani
de la apariția minunatei bijuterii argheziene, reeditată
doar de două ori până acum, în anul 1973, la Editura
EMINESCU și, în anul 2000, la Editura UNIVERS
ENCICLOPEDIC, iar eu vă propun o clipă de frumo-
asă aducere aminte.
Eugen BURGHELEA
ACATISTUL LUI EMINESCU
Așa cum însuși Arghezi își declina orice ve-
leitate de critic literar al creației eminesciene, mărturis-
ind că el a făcut, mai degrabă, un „portret de aspecte”,
nici eu nu îmi atribui această calitate, încercând doar
consemnarea unui crochiu al bijuteriei argheziene.
Cartea este o capodoperă imensă și lapidară, în
același timp, ce se constituie într-un laudatio exprimat
poetic și dedicat „sfântului prea curat al ghiersului
românesc”. Rostite cu sfială cuvenită, afirmațiile lui
Arghezi au un ecou cosmic care vibrează și rever-
berează prin vreme pentru că: „a vorbi despre poet este
4
LECTURI FUNDAMENTALE
ca și cum ai striga într-o peșteră vastă...” Și iată, după
ce am amintit câteva perle ale gândirii și grăirii arghez-
iene, mă simt îndatorat să scriu că acest giuvaier ex-
presiv mustește de metafore și de sintagme, multe fiind
intrate deja în dicționarul de aforisme și vorbe de duh
al criticii literare.
Astfel, când spune că „poezia nu poate fi tra-
dusă”, Arghezi dă și verdictul: „Eminescu nu poate fi
tradus nici în românește...”, deoarece: „Eminescu nu
este el decât în românește”. Iar, mai încolo, șlefuind
statuia eminesciană, autorul, el însuși artizan al ver-
sului dens și înaripat, îndeamnă la a se vorbi cât mai
des despre Eminescu pentru că: „El e doar unul dintre
ctitori și ziditori. De ce să fim reticenți? mai mare ca
toți.”
Poezia de dragoste a lui Eminescu îi oferă
prilejul lui Arghezi să încrusteze alte aforisme sclipi-
toare. Astfel, după ce scrie că: „În Eminescu e dragoste
și durere de dragoste”, adaugă: „Dragostea lui Emi-
nescu e mai cu seamă senzuală, o dragoste pribeagă de
pasiune” și conchide poetic, dar amarnic: „Eminescu
nu a scris o carte, el a suferit-o; ruptă din el”.
Lăudându-i truda în ocna cuvintelor și măiestria
poetică, Arghezi afirmă că: „Eminescu e singurul poet
român care a împins meticulozitatea până la întocmirea
pentru uzul propriu a unui dicționar de rime”. Cât
despre desăvârșirea lui poetică, notează; „perfecțiunile
lui Eminescu, acestea vin ca toată perfecțiunea, din
simplicitate”.
Dovedind că pe cuvinte și pe stihuri „Eminescu
lucra ca un bijutier”, Arghezi exemplifică prin câteva
versuri remarcabile dintre care nu lipsește „În cuibar
rotit de ape, peste care luna zace”, susținând superb:
„cuibar de ape e și plastic și pitoresc și frumos”.
Decretând aforistic că: „Fiind foarte român,
Eminescu e universal”, Arghezi nu se dezminte de
pregătirea sa teologică și, după ce scrie că: „Din tumul-
tul dramatic al vieții lui(Eminescu) s-a ales un
Iisus”, se înclină cu smerenie și recunoaște că: „Slovele
de față sunt o laudă de seară, ca un acatist”.
Iar eu mă simt îndatorat să recunosc că patentul
titlului acestor consemnări nu-mi aparține, ci poartă
mirul inspirației argheziene.

Nicolae CABEL
ORA – POEME
3:37/27.01.23
...nu rătăcesc lăstuni vreodată zborul,
nici luna-n secoli singura-i cărare,
chiar dacă-și cară, uneori și norul,
să-l știe dimineața în plin soare...
în Cosmos, legi sunt pură armonie,
cometele nu-ți intră pe fereastră;
doar pe Pământ, o blândă ciocârlie
face ce vrea din chiar uimirea noastră;
iar nostalgia-nseamnă și putere
și vis, ce duce timpul mai departe,
cu-a sa eternă, enigmatic miere,
ce viața ne-nsoțește... pân’ la moarte...
01:56/03.02.23
...cristale – mici silabe se adună
într-un ghioc, de-i zicem călimară;
pe vârful de peniță se-mpreună
și pleacă-nfrigurate-n altă țară,
ce se numește coală de hârtie –
ținut întins din neștiut zăpadă...
primește ea, doar cu ceremonie,
idei-ca-fluturi din gândirea-nadă,
ce-au devenit acum sfinte cuvinte,
cu aripi fremătânde pentru zbor;
pot ele-mpinge vremea înainte
prin înțeleaptă, fapta tuturor...
01:21/02.02.23
...columba asta-a devenit legendă,
când ea din gravitație s-a smuls;
hazardul a trecut-o în...agendă,
să dea spre constelații nou impuls;
să reînvie-n noi argonauții,
lână s-aducem iar, la scărmănat,
oriunde-am fi, chiar și la Tabla Buții,
în claca întrunită pe-nserat...
acolo stau și vracii în cojoace,
cu bețișoare fragede de mirt,
tot căutându-și visu-n zodiace,
dar, el, ingratul, a plecat...la birt...
01:43/01.02.23
...e timpul nostru, iată, la răscruce;
ea nu cunoaște puncte cardinale,
de unde vine, unde el se duce,
e scris ciudat în astre-protocoale;
5
Iunie 2023
tot el, tăcut, prin veacuri înțelept,
știindu-și telegarii după lună,
ne șterge stampa fricilor din piept
și viitorul doar prin noi cunună;
și nu promite nimănui fecioare
și nici a nopții stranii preotese...
doar clipele, prezise, călătoare,
ce din neant destinul azi ni-l țese...
01:38/31.01.23
...făgăduiala – veche trecătoare,
pe buzele juneții – abur doar...
aromă împăiată, pieritoare
sub hățul-timp, solemn și mult avar...
primejdia cunoaște vremea bună;
pe-aceea rea o ține chiar la sân
și slobodă o lasă în furtună,
ca singur și neîndurat stăpân...
dar noaptea are-un sfetnic ce cuvântă
și o privire caldă, înțeleaptă
și, limpezind ce cugetul frământă,
urcă firesc doar a izbânzii treaptă...
01:31/30.01.23
...într-un tablou, cu îngeri la cascadă
și-o căprioară, din neant ivită,
a vrut, un pictor, seara să nu cadă,
să aibă ochiul încă o ispită,
pentru-o iubire – amăgire vie –
și iederă ce nu cunoaște-nfrângeri,
când, în pocal, dorința rubinie
lasă cometei vreme de răsfrângeri,
în chiar destinul celui ce semnează,
nu doar pe pânza, în delir-suspin,
ci pe cuțitul care încrustează
pe inima-mi... chiar un stigmat...divin...
00:15/29.01.23
...poetu-acela, sigur, te așteaptă
pe tine, clipă – veșnic zeu înfrânt...
îl urci pe-a vremii incitantă treaptă,
să lase-n urmă fermecat cuvânt;
prin scris aduce mai aproape cerul...
femeia lui o venerează blând,
sporindu-i grav și ne-ncetat misterul
și dorul unic...tandru și flămând;
își este sieși o instanță pură
și martor treaz, din seară până-n zori;
tăcerea sa, vezi, nimeni nu i-o fură,
strunind în ea furtunile-fiori...
Iunie 2023
Am primit recent, cu dedicația autoarei, albu-
mul-carte „Trecând prin timp”, volumul al II-lea, octombrie
2019 – ianuarie 2022, al scriitoarei profesor Lucia-Elena Lo-
custeanu din Cluj-Napoca, apărut la editura Nadiei Fărcaș,
„Ecou Transilvan”. Peste 500 de pagini, cu alte multe sute
de ilustrații stau mărturie și chiar devin garant de veridicitate
pentru mirifica trecere prin timp a unui intelectual român din
generația aristocraților cuvântului, format la lumina marilor
luminători și mentori ajunsă la rându-i în aceeași postură
pentru alte multe generații urcătoare prin cultură.
Teodor ARDELEAN
Omul și timpul său
În cartea de față coexistă și consistă momente, repere
și episoade extrem de relevante pentru o memorialistică a
„timpului creației”, totul înscriindu-se majuscular pe filonul
propășirii limbii române și tradițiilor strămoșești. De altfel, în
mărturisirea de credință de la începutul cărții-album („Se-
ducția cuvântului”) Lucia-Elena Locusteanu ne explică pro-
cesul unei fine geneze de „creștere prin cuvânt” text pe care
autoarea îl încheie cu o mențiune pe post de „pecete”. „Și
pentru că pasiunea mea rămâne cuvântul, voi încheia acest
popas asupra drumului meu subliniind: «Cuvântul este harul
meu, îmi este dat de Dumnezeu!», pentru că … «Trecând prin
timp, m-am risipit alene … V-am dăruit din sufletu-mi lumini,
trăiri, poeme, ce-s revărsate-n vreme, trecând prin timp!...»“.
I-am găsit sau regăsit pe unii dintre vechii și bunii pri-
eteni ai mei, ai cărților, ai evenimentelor culturale, precum:
Octavian Butuza (fenomenalul prezentator profesionalizat în
timp inclusiv ca om de televiziune), Ion Cristofor, Gheorghe
Pop (editorul și tipograful clujean) și soția sa Mariana, Al.
Florin Țene (președintele Ligii Scriitorilor), Iulian Patca, Io-
ana Butuza, Viorel Nimigeanu, Nadia Fărcaș, Ștefan Cotae,
Maria Vaida, Eugen Cojocaru, Alexandra Cotae, Liliana
Moldovan, acad. Nicolae Dabija, Elena Dabija (Director la
Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”
Chișinău), George Călin, Marcel Lupșe, Dorel Vișan și mulți
alții.
Surpriza cea mai mare a fost momentul când am
ajuns cu lectura la paginile 334-336, care îmi sunt dedicate
prin câteva rânduri de prezentare însoțite de șase fotografii
de la evenimentul organizat la Galeria „Casa Artelor”
(președinte arh. Ionel Vitoc), marți, 29 iunie 2021, când, cu
sprijinul prietenilor Mircea Popa, Florian Roatiș, Ștefan
Vișovan și Vasile G. Dâncu, au fost lansate volumele „Bib-
lioteca de idei. Semper fidelis” și cartea omagiu „70 de ani
sub semnul lui Homo Doctus”, apărute la Editura „Școala
Ardeleană”. Comentariul la ilustrația ce o are în loc central
pe doamna Lucia-Elena Locusteanu este relevant, mai ales
sub imperiul dictonului „Ars longa. Vita brevis!”: „Trebuia
să iau cuvântul și să-i cânt «La mulți ani!»“.
Versuri, proză scurtă, momente „In memoriam”,
„clipe de lumină-aniversări”, recenzii, prefețe, reportaje,
amintiri ș.a. constituie împreună un florilegiu de cuvinte
orânduite sistematic și epistemic cu un vector absolut refer-
ențial. Să ne arate nouă, contemporanilor și celor ce vor veni,
cum știu intelectualii adevărați să-și „amenajeze” pașii spre
a cuprinde plenar timpul ce li s-a dat!
6
Scriitorul Ion Pena (1911-1944), a avut parte de un des-
tin tragic uman și literar. Acest demers face parte din proiectul
„Ion Pena, din nou printre pământeni”, care continuă restituirea
literară a scriitorului interzis și uitat.
A scris și s-a impus într-o perioadă tulbure a istoriei no-
astre, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care
a dus la scoaterea sa în afara circuitului public prin includerea
de către ciracii cenzurii în „fondul special interziși – (S)”, între
1945 și 1989. Viața lui s-a desfășurat sub zodia tragicului, ca să
nu spun a blestemului. Ca prim născut, a avut parte de un destin
frânt la doar 33 de ani, fiind al cincilea copil, din cei șapte, pe
care părinții l-au pierdut în timpul vieții.
Începând cu anul 1942 poetul Ion C Pena era publicat în
„Universul Literar”. În 7 martie 1942, redactorul Ștefan Baciu
(1918-1993) îl numea pe Pena – „Un poet plin, de un talent ro-
bust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul
celorlalți”, „astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul
înnoită, așezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei
tinere... versurile lui trebuie citite cu toată atenția. În miezul lor
se zbate un poet de rasă care semnează simplu și deslușit: Ion
Pena. Celelalte poezii, toate, una mai întreagă decât cealaltă.
„Iată un poet!”, am exclamat către camarazii mei după ce is-
prăvisem lectura lor. Și nu mă înșelasem deloc: Ion Pena, acest
nou poet, i-a cucerit și pe ei, prin simpla lectură, fără reverențe
și fără salamalecuri. Aceasta este pecetea talentului.”
Marin SCARLAT
In memoriam: Poetul ION PENA
Profesional, ca finanțist (perceptor), a funcționat timp de
4 ani și 10 luni în Banat la Sichevița – județul Caraș Severin
(1936-16 iulie 1941), ca delegat de agenție. Aici înființează
Căminul cultural – „Lumina”, cu sediul în incinta Primăriei,
donează cărți bibliotecii și împreună cu sătenii procură un apa-
rat de proiecție.
Apoi, la Domnești – Muscel, actualmente în Argeș,
Pena lucrează ca agent administrativ. Aici înființează, în 1941,
„Biblioteca modernă” prin care caută să satisfacă cerințele de
lectură ale localnicilor, în special intelectualii comunei, precum
și tineretul școlar. A fost susținător al Partidului Național
Țărănesc, de aici și prietenia lui cu Gheorghe Șuța, președintele
PNȚ din Domnești. Orientările amintite aici i-au adus – decedat
fiind pe 29 iulie 1944 – în perioada 1945-1989 – represaliile
sistemului care l-a înscris în „Fondul special – interziși (S)”.
Portret
Eu sunt sălbatec ca un vis
Ce noaptea liniștea sugrumă,
Ca un profet păgân închis
În carapacea mea de humă.
Eu sunt înalt ca un stindard
Ce-i ros de umbră și de glorii,
Ca un păcat spălat de nard
În patruzeci de purgatorii.
Eu sunt pribeag ca un strigoi
Ce scuipă lumea cu blesteme,
Ca un nebun cu pumnii goi
Și tidva plină de poeme.

Poeme de
Felicia Ana-Maria STAN
Culori din cer
Mut culorile din cer pe hârtie,
În cuvinte romantice uitate demult,
Le scriu la lumina lunii argintie,
Și fac din nou un legământ.
Nu te chem la mine în zori,
Te știu departe și rătăcit prin lume,
Nu aștept de la tine nici flori,
Poate câteva cuvinte a-ți spune.
Din zâmbete culese în primăveri,
Fericirea noastră nu are nume,
Pe umerii noștri încă ducem poveri,
Despre care nimănui nu vom spune.
Să te bucuri de soare la răsărit,
După nopțile tale albe pierdute,
Și nu uita că spre asfințit,
Gura mea caută să te sărute.
Când trist și singur tu vei fi,
Și o vorbă n-ai cui spune,
În sus spre cer te rog a privi,
Voi fi eu lângă o stea fără nume.
Frânturi din amintiri
Atât îmi e de dor iubite,
De buzele care îmi șopteau,
Sub copacul cu crengi umbrite,
Iar brațele tale mă cuprindeau.
Îmi ești atât de puternic iubite,
Ca bradul de înalt și frumos,
Cu privirea-ți ageră și fierbinte,
Iar uneori ca un vulcan nemilos.
Îmi e atât de dor de tine,
Încât ape albastre au secat,
De dorul pe care-l port în mine
Din ziua în care tu ai plecat.
7
Iunie 2023
Eu nu te plâng ci doar zâmbesc,
Ca soarele din a noastră vară,
Iar ochii din fotografie îmi vorbesc,
Că vom fi împreună ca prima oară.
Mai trece o toamnă
De când te aștept fericire,
Să treci puțin pe strada mea,
Să-mi lași măcar ca amintire,
Un suvenir la ușa mea.
Tot mă uit pe lungi poteci,
Poate te-ai pierdut un ceas,
Și ai uitat ca să mai treci,
Măcar în toamna ce a rămas.
Cad frunze peste chipul meu,
Și vântul șuieră a toamnă,
Pomii își scutură în drumul tău,
Un dor sau o iubire ce condamnă.
Și dacă ai ști că ți-am oprit,
Atâtea pagini scrise și îngălbenite,
De dorul tău ca ceara s-au topit,
Zac în sertarul cu vise neîmplinite.
Sus, mai aproape
de cerul albastru
Pe un colț de munte aș vrea să fiu,
Sus, mai aproape de cerul albastru,
Sau cât mai departe într-un pustiu,
Să nu mai văd în lume atâta dezastru.
Aș vrea să dispară toată ura din lume,
Universul să o transforme în iubire,
Și atunci ne-ar fi mai ușor a spune,
Fericirea din a noastră calmă privire.
Aș fugi dincolo de acest pământ,
Să caut liniștea și să mă întorc cu ea,
Să vă împart și vouă prin al meu cuvânt,
Iubirea sinceră și toată dragostea mea.
Iunie 2023

Prolificul jurnalist și scriitor Al. Florin Țene, metaforică, adică o mobilitate a polilor în câmpul met-
președintele Ligii Scriitorilor, membru UZPR, este aforic, o glisare de sensuri.”
prezent din nou în librării cu o nouă apariție editorială. În primul volum, Al. Florin Țene este un
Este vorba de două volume apărute sub titlul „Orice adevărat cercetător, istoric literar, care cu acribie con-
călimară poate să devină un vezuviu”, un aforism al turează un compendiu al jurnalismului pe teritoriul
lui Honore de Balzac. țării. Este o formă de a face cunoscut efortul
Primul volum se intitulează „Compendiu la o Is- înaintașilor pentru promovarea adevărului în istoria
torie a jurnalismului pe teritoriu carpato-danu- patriei.
biano-pontic”, apărut la Editura Napoca Star, 2019 și Jurnalistul este cronicarul vremurilor ce s-au
al doilea volum „Aventura ideilor” care a văzut lumina rostogolit peste țară. Vorba lui N. Iorga, cum spune în
tiparului la Editura UZPR, în anul 2018. încheiere Al. Florin Țene, că ziaristul
și reporterul este” unul ce trebuie să
Theodor-Marin BARBU rămână, în chip firesc, după sfârșitul
lumii”, iar POETUL „este propria sa
poezie. Iar POEZIA este POETUL.”
CÂND CĂLIMARA DE- concluzionează autorul „AVEN-
VINE UN VEZUVIU TURII IDEILOR.”
Profesoara univ.dr. Mariana I
Dumitrașcu concluzionează plastic și
În primul volum, structurat în două
sugestiv în Postfața la cele două vol-
părți: „Drumul de la cronicari la profesion-
ume: „Al. Florin Țene acționând în
alismul ziariștilor de astăzi” și „Atitudini
spiritul scriitorului total, nu își
jurnalistice”, autorul ne surprinde prin fap-
propune să exorcizeze viața de
tul că așază pe cronicarii din cele trei pro-
tentațiile, de riscurile și capcanele ei,
vincii românești în categoria primilor
ci doar să o reflecte prin mijloacele de care dispune cu
jurnaliști din istoria acestei categorii profesionale. Lu-
încrederea că misiunea scriitorului este să înfățișeze
cru ce ne convinge prin exemplele date din opera aces-
cititorului oglinzile manifestărilor universului ome-
tora, inclusiv prin imaginile cu pagini din lucrările
nesc, să recreeze povestea din urmele întâmplărilor,
cronicarilor.
sentimentelor, trăirilor și năzuințelor omenești. Istorii
Remarcăm articolele și eseurile din partea a
ale faptelor săvârșite și culese de pe scena lumii noas-
doua a compendiului, în care autorul dezbate in-
tre.
teresante idei despre democrație, rolul jurnaliștilor în
În cele două volume apărute sub genericul
apărarea statului de drept, despre ambiguitatea și sen-
ORICE CĂLIMARĂ POATE SĂ DEVINĂ UN VE-
sul în jurnalism etc.
ZUVIU autorul lărgește aria cunoașterii despre istoria
Multitudinea de date, fapte și analize asupra
jurnalisticii de la noi și aprofundează unele idei despre
evoluției ziaristicii în țara noastră conturează o in-
mari personalități cu ajutorul evantaiului eseistic.
teresantă istorie despre jurnalismul ca o meserie ce
Ca promotor de cultură, după cum spuneam, și
surprinde clipa, care nu este altceva decât timpul is-
vocația de lider, devine președinte al Ligii Scriitorilor
toric al neamului românesc.
din România cu treizeci și trei de filiale în țară și chiar
Al doilea volum, intitulat „Aventura ideilor”,
peste hotare, manifestând deschidere și preocupare
apărut la Editura UZPR și având un text pe ultima
pentru descoperirea, încurajarea și promovarea creato-
copertă semnat de Doru Dinu Glăvan” cuprinde eseuri
rilor devotați cuvântului.
ce dezbat probleme de stil, raportul dintre expresie și
Activitatea sa greu de cuprins în câteva rânduri,
conținut.
a fost răsplătită deseori cu medalii, premii, diplome și
Lucia-Elena Locusteanu, în prefață, subliniază:
titluri onorifice atât în țară cât și-n afara țării. (Cei in-
„Al. Florin Țene, completându-l pe Titu Maiorescu,
teresați pot consulta CV publicat pe internet.)
consideră că «Stilul unui poet trebuie dedus din con-
Aforismul cu care încheie Al.Florin Țene,
secvența sa la sistemul de semnificații care, în final, îl
primul volum, citându-l pe Nicole Iorga referitor la
definește.»”, că „Esența filosofică, la unii poeți pro-
ziarist este: „unul ce trebuie să rămână, în chip firesc,
funzi, se află în câmpul metaforic”, și că „Universul
după sfârșitul lumii.”, mă face să afirm că acela este
poeziei este creat de sistemul metaforic. Prin poezia
autorul celor două volume despre care fac vorbire.
lui Eminescu, sau a lui Blaga, a lui Nichita Stănescu,
se creează impresia că se evidențiază o disfuncție
8
 Iunie 2023

Poeme de Ștefan DOROFTEI Toamna iubirii

Cu pași de val pășim pe fruntea zării

Dorința din taină
În ochii mării stă o toamnă slută
Ne-au părăsit și vara și cocorii
Se depune bruma pe tragismul toamnei
Numai în noi mai cântă o lăută.
Verdele nostalgic tremură de teamă
Pe suspinul frunzei, lacrima icoanei
Oglinda toamnei ne-a-ntristat privirea
Repictează zarea ca o fotogramă.
Bucăți de soare s-au topit în sânge
Iar ascultăm cum plânge fericirea
Nu mai am putere, nu mai zburd prin vene
Văzând că vremea ei, în noi se stinge.
Se rărește pulsul, sângele orbește,
Am scaieți pe frunte prin obraji, prin gene
Nu vom uita că ne-am iubit fanatic
Și-n saloane albe noaptea îmi vorbește.
Cu freamătul din plasma nemuririi
Astăzi vedem cum clipa din fantastic
Nu mai simt clipita verbul amuțește
A adormit în spasmele brațele privirii.
Parcă-ntreaga viață s-a ascuns de mine
Racla din gândire zilnic mă privește
Rămas-am două bărci plutind pe marea
Amorțite-s toate, patimi și suspine.
Plină de valuri în cămăși albastre,
Orice furtună poate fi cărarea
Unde ești dorință, ieși din taina sfântă
Spre veșnicia sufletelor noastre.
Vino lângă mine teama să-nceteze,
Spune-i străduinței, când prin vers m-ncântă
Hai s-ascultăm chemarea depărtării
Să rămână trează sus pe metereze.
Și din ecou s-alegem noi neantul,
Ne vom găsi în seva neuitării
Iar valsul nostru ne va fi garantul.
Lupii vieții

Ne răzvrăteam în catedrala nopții

Și-n țara vorbelor neîmblânzite, Vasile B. GĂDĂLIN
Fără de straie, fără de emoții,
Ne ascundeam în patimi infinite. Mai aproape de Hristos

Ne răsăreau pe buze, lungi săruturi Când suntem mai aproape de Hristos,

Iar munții ne fierbeau în palme-avide, Îi înțelegem jertfa, răstignirea,
Ne rătăceam și-n alte noi ținuturi, Golgota, când și-a dus crucea pe jos,
Toride, senzuale și fervide. Să ne aducă nouă mântuirea!

Nave de-argint se prăbușeau în valuri Aproape de Hristos mă simt și-L chem

Ca pescăruși amețiți de unde, Și cât trăiesc Îl simt că-I lângă mine,
În doi, sorbeam din cupe idealuri Că doar prin sacrificiul Lui suprem
De nu puteam în noi a ne ascunde. A înviat și știu că iară vine!

Dar lupii vieții ne-au prădat întruna În El crezând, ne vindecăm de toate,

Și-au devorat cu sete anotimpuri, Suntem curați, mai toleranți, mai buni,
Azi plânge marea și se-ncruntă luna Ne bucurăm de-această libertate,
Iar noi purtăm alt trup și alte chipuri. Păstrând credința noastră din străbuni!

Acum ne cântă frunze năucite Să fim toți mai aproape de Iisus,

De sângele din vânturi ucigașe, Biserica ne-așteaptă, dragii mei,
Avem doar toamnă-n gânduri peticite Să ne rugăm, precum a scris și-a spus
Și-n ochi ni se aprind numai lămpașe. ÎNALTPREASFINȚIA SA ANDREI!

9
Iunie 2023
Poeme de Teofil MÂNDRUȚIU
Fiecare Zi
Fiecare zi e-o agonie
pentru-acei ce nu voiesc să știe
că pe pământ umblăm încet, pe jos,
doar pentru a păși după Isus Hristos.
Oricare altă cale-i drum de jar,
o punte-ntre durere și amar,
o ispitire și o amăgire,
un drum de lunecare în murire.
Dar nu suntem orfani
și n-am fost părăsiți,
cu gelozie-am fost și mai suntem iubiți;
umblăm pe jos, poate desculți și goi,
dar va veni Mesia după noi.
Cuvinte răsturnate
Se spun povești prin gurile de râuri,
În albii cu cuvinte răsturnate,
Când limbile bolborosesc desfrâuri
Vin oameni la botez cu viețile uscate.
Mărturisind torente păcătoase
Cu fața către cer, ca răstigniți,
Se înfioară ape până-n oase
Când Dumnezeu întreabă: „Mă iubiți?”
Ce ar putea el, omul, să răspundă?
Se face mic, s-ar înveli cu ape,
Dar dragostea Lui Dumnezeu inundă,
Întinde mâna sfântă să ne scape.
Abia un bob de grâu
Abia un bob de grâu în lanul copt
Și totuși cu genom de pâine frântă
Pământule, țărâna ți-o adopt
Cât vremurile trec și mă frământă.
Apoi îți dau țărâna înapoi
S-o pui în groapa unei amintiri,
Rupem contractul ce era-ntre noi
Căci eu mă dăruiesc marii iubiri.
Mă dau Aceluia ce a suflat
În nările deschise duh de viață
Căci, dac-am fost pierdut, El m-a aflat
Și mi-a spălat picioarele de gheață.
De-atuncea umblu pe pământ și ape,
Îl caut, îmi răspunde, Îl găsesc,
Iar mâna Lui se-ntinde să mă scape
Și mai ales mă-nvață să iubesc.
10
UN REGAL DE POEZIE CREȘTINĂ
Cutie poștală
Viața noastră închisă și goală
E doar o cutie poștală
În care, prin sfânt Mesager,
Primim înștiințare din cer.
Și semne de pace primim
Și inimi să știm să iubim,
Dar, omule, ce faci cu ele
În lumile tale rebele?
Ce semeni, apoi, ce culegi?
De care nădejde viața îți legi?
De ce lâncezești în tavernă
Ființă umplută cu viață eternă?
Crăpături
De ce bat tunete la porțile norilor?
oare n-au și ploile orele lor de liniște?
dar războaiele de ce nu-și topesc armele
când focul trece prin inima lor?
Construim mereu turnuri babel
în loc de curcubeu,
ni s-au încurcat limbile și gândirea,
ne-am depărtat prea mult de Dumnezeu,
oare a înnebunit toată omenirea?
Bat tunete la porțile inimilor de piatră,
a surzenie, în hățiș de păduri;
poruncile din tabla legilor spartă,
dau drum la izvoare, prin crăpături.
Jumătate de infinit
Întrebându-l pe om
cât îi este dat să dăinuie,
ar trebui să răspundă:
„o jumătate de infinit”
și nu va greși,
pentru că nu a apucat
infinitul de dinaintea lui,
dar se va însoți pentru totdeauna
cu infinitul de după el.
Ai putea să-mi spui, tu, omule
că infinitul nu poate fi divizat;
perfect adevărat,
dar îți sun și eu:
ce e cu neputință la om
e cu putință la Dumnezeu.

Poetul Teofil Mândruțiu își completează pan-
oplia cu trofee cu încă două volume de poezie
creștină: „Împărțind înmulțirea pâinii” și „Poli mi-
gratori”, apărute la Editura Napoca Nova, Cluj-Na-
poca, 2023. La noi poezie religioasă a scris și: Tudor
Arghezi, Nicolae Crainic, Radu Gyr, Elena Jucan etc.
Analizându-l pe Teofil Mândruțiu, eu l-aș pune în
aceeași barcă cu Traian Dorz sau cu Vasile
Voiculescu, pentru că, poetul este un sentimentalist
notoriu, așa cum îl numește de altfel președintele
Ligii Scriitorilor, domnul Al. Florin Țene „poetul
sentimentelor adânci”, care te impresionează prin
forța sa de exprimare, prin profunzimea cugetării, dar
și prin modul și stilul său de a penetra sufletul uman
și a te pune pe gânduri.
Gavril MOISA
VIBRAȚIA
CREDINȚEI
Teofil Mândruțiu știe că poe-
zia religioasă dă credință în
Dumnezeu. Sufletul său este cu-
prins de neliniște și se străduiește să ne spună și nouă
că, a fi creștin înseamnă a fi doar un călător (un pasa-
ger) pe acest pământ, că, Isus s-a coborât la noi,
pentru ca noi să putem urca la cer. Poezia lui Teofil
Mândruțiu are ceva aparte. Ea cuprinde și sensibiliz-
ează în același timp ochiul, mintea și sufletul citi-
torului, cu o vibrație nedefinită, ca o melodie de orgă
care te înalță și care te transpune într-o altă lume.
Teofil Mândruțiu scrie frumos, întotdeauna
riguros și elevat, apelând la metafore alese, iar
mesajul versului său este unul direct și de o acuratețe
aparte, pe înțelesul tuturor, care te pătrunde și te înfi-
oară până în străfundurile ființei și ale conștiinței.
Consider că în aceste vremuri tulburi, în contextul
cultural actual, versurile poetului aduc un spor de
credință, pietate, de înțelegere și de liniște sufletească
de care avem atâta nevoie. Fiecare poezie din cele
două volume are farmecul și frumusețea ei, din fiec-
are răzbat gândurile și sentimentele sale creștine,
dându-ți senzația că poetul vorbește sau dialoghează
cu Dumnezeu. Pentru mine, majoritatea titlurilor
poemelor sunt adevărate bijuterii lirice, iar prin
conținutul, mesajul și sensurile pe care ni-le dez-
văluie, o Biblie în versuri.
11
Iunie 2023
În poezia creștină Teofil Mândruțiu excelează.
El este un prinț care se plimbă galant prin universal
ei liric, pentru că dragostea(iubirea) divină în poezia
sa este „un centru mundi”, axa centrală în jurul căreia
se învârt toate lucrurile. El se exprimă direct fără cu-
vinte inutile, adresându-se nu doar sufletului, ci mai
ales conștiinței: „Mi-e dor să înverzesc lângă Hristos
/ Precum smochinul dătător de rod, / Mi-e dor de
preumblarea cu folos, / Chiar dacă-n țară rege e
Irod.(poezia Mi-e dor, din vol. Pelerini prin iubire,
Ed. Napoca Nova, 2022, p. 82)
Când scrie, Teofil Mândruțiu luminează și
înmiresmează foaia cu miresme de lumânări par-
fumate și de tămâie. Vrând-nevrând, te simți în strai
de sărbătoare și parcă într-un altar sacru, cu sufletul
învăluit de mari emoții și de acea căldură și iubire
divină pe care ți-o insuflă poezia sa. E în poezia lui
o luptă continuă între real și imaginar, o luptă între
contrarii de unde răzbate pregnant tensiunea sa
lăuntrică, pentru atenționarea și binele semenilor
săi.
Poetul nu este un individ dogmatic, este un
clarvăzător și un altruist, care are conceptele de ex-
presie foarte bine definite, iar prin ceea ce face și
scrie, nu face o treabă de pionierat. El nu este un
închistat într-o gândire metafizică, ci un om deschis
și rațional, un om onest și un clasicist în general, prin
stilul și modul de versificație. Am citit multă poezie
creștină, dar m-a surprins de fiecare dată deosebit de
plăcut intuiția sa, dar mai ales puterea de penetrație
absolut uimitoare, dovadă a stăpânirii reale a fe-
nomenului abordat. Am înțeles și din recentele vol-
ume că Dumnezeu are cu fiecare dintre noi un plan și
că acesta depinde până la urmă de fiecare dintre noi.
Am înțeles de asemenea că nimic nu se poate
întâmpla cu niciunul dintre noi, dacă nu ne naștem
din nou. Avem nevoie de acel „moment zero”, fără
de care nu-l putem vedea pe Dumnezeu, care este:
„Calea, Adevărul și Viața.” „Nu te voi lăsa să dormi
în țărână/ cât timp nu ți-e lumea stăpână; / ai minte,
ai cuget, ești vorbitor, / în chipul Meu tu ești nemu-
ritor.” (poezia Vibrând a ecou, din vol. Împărțind
înmulțirea de pâini, Ed. Napoca Nova, 2023, p. 181)
Concluzionez, afirmând că, pentru poetul
Teofil Mândruțiu, poezia creștină este o platoșă a su-
fletului său sensibil, cu care se apără și purifică,
pentru că el nu numai că simte dar și trăiește real poe-
zia pe care o scrie și ne-o oferă cu atâta generozitate.
Iunie 2023
Maria IEVA
Am nevoie de tine
am nevoie de tine
închide ochii
și îmbrățișează-mi sufletul
lumea de dincolo
nu ne cunoaște
în fața oglinzii
nimeni
nu stă îngenunchiat
am nevoie de tine
deschide pleoapele
și învață-mă să merg
Epidemie
a fost epidemie de iubire
ninge cu aripi de fluturi
vezi
mi se topesc palmele
în primăvara îngerilor
rugăciunea și moartea
fiecare le trăiește în inima lui
a fost epidemie de visuri
ne-au visat frunzele
copacilor adormiți
taci
taci și îmbrățișează-mă
primăvara
nu e pentru oameni singuri
Tu
tu cel care m-ai privit
de la distanță
ce știi despre mine
în ce limbă
ți-a vorbit sufletul meu
când l-ai îmbrățișat
prima dată
mie nu mi-a spus
nici până azi
de ce tu...
de ce tu
mi-ai dăruit viața
moartea
și dorul
Lacrima orbului
n-am știut nimic despre mine
doamne câte m-am imaginat că sunt
n-am știut nimic
nici despre cerul albastru
nici despre cel violet
nici despre cel lipsit de culoare
cum aș fi îndrăznit
să cred că știu ceva despre tine
și totuși știam...
oarbe mi-au fost mâinile
dar și orbii plâng
pentru fluturii
care nu mai au amintiri
Liliana BURAC
Vocea lacrimei
Mi-au lăsat mama și tata,
Grija, cheia și lăcata
De la poarta părintească...
Și s-au dus, umili ca sfinții,
Căci îi așteptau părinții,
În grădina lor cerească...
Mi-au lăsat casa și masa,
Traista, sapele și coasa
Agățată-n grinda șurii...
Streșina cu rândunele
Și-un izvor cu doruri grele,
În țărâna bătăturii...
Mi-au lăsat prispa de lut,
Pițca pe care-am crescut,
Ferestruica tupilată,
Candela, lampa cu gaz,
Și chibrituri pe-un pervaz
Dintr-un vis de altădată...
Mi-a lăsat, săraca mamă,
Furca, fusul și-o icoană
Și-a rugat frumos un înger,
Să-mi arate cum se toarce,
Doar prin rugăciuni dibace,
Caierul din care sânger...
Toate mi-a lăsat măicuța...
Iia, brâiele, catrința
Și casânca de mătasă,
Zestrea până în podele,
Și țolincul de cordele
Care mă primea în casă...
Iar tăicuța mi-a lăsat
Numele ce i-a fost dat,
Moștenire peste neam
Și suprema bogăție,
Firmitura sa de glie
Și mândria de țăran...
Port în piept apus de soare,
Florile de pe ponoare,
Ciocârliile-n huceag
Și la gât o cruciuliță,
De când eram copiliță...
Dintr-o așchie de prag...
Mi-a lăsat sărmanul tata,
Și cociova, și covata,
Lemnele de foc sub vatră...
Să coc pâine și plăcintă,
Colăcei și alivincă,
De i-oi pomeni vreodată....
Și mi-au mai lăsat părinții
Poza lor din ziua nunții,
Pe perete-n casă mare,
Să le pot sorbi privirea...
Zâmbetele....amintirea...
Când mă clatin pe picioare...
În orice ungher din casă
Stă iubirea părintească
Ce veghează-n urma lor...
Da-mi lipsesc povețe multe,
Mângâierile pe frunte
Și mireasma palmelor...
Nu găsesc îmbrățișarea,
Înțelegerea, răbdarea,
Nici sărutul de pe frunte...
Și când strig, ca altădată,
Mamă! Tată!...de la poartă...
Vocea lacrimei răspunde...
12
Nicoleta
DRĂGAN-BUCȘĂ
Femeia-Duminică
Femeie cu trup de cântece
viola da gamba
vioară
la umbra coapselor crinii
se roagă
din petalele norilor
buzele arcuiesc poeme
într-un zbor de păsări
invers revărsat de aripi
Femeie răsărit de soare
femeie răsărit
în mugurii cerului
pe tâmplele tale înfiorate de flori
sprijinind stelele
dragul tău surâs blond
un rai înfloritor
mirare de zei
cu chip de copil
Femeie-Duminică
floare albastră.
Desfrunzire...
Octombrie
colier de emoții
despletită mirare
harfe înfiorate
privind spre zenit
desfrunzite
inimi aprinse
inimi aprinse
duminică rouă
la o ceașcă cu ceai
Octombrie
Patinând, patinând
pe pojghița zilei
lacrimile pot fi ușoare
suferința altfel
oul atât de migălos încondeiat
noaptea îmi aduce
sălbatică ninsoare
torsul tău mistic.
Baladă
Sub salcia tăcută
umbra lutului adormise
să nască dimineața
crescută din cântecul
ramurilor sale
baladă să-ți fie
pe tâmpla de soare
Nevăzută se destrăma
în geana răsăritului
să caute o rază
să-ți deseneze cu ea
un surâs pe inima nuntită
în raiul de visare
Se scălda în adâncul
unei lacrimi nedurute
să-ți fie picătură de rouă
în fântâna palmelor tale
zidite în rugăciune.

Poeme de Alexandru Ioan CHIȘ
Lacrima de dor
De strâng durerea rotunjită
în lacrima ce se prelinge
e semn că-n viața netrăită
doar gându-mi te mai poate atinge
Și nu știu dacă printre stele
un fir de colb din Marea Tină
e toată arderea din ele
sau oful care mă alină
Tu, suflet împăcat acuma,
în care necuprins te-oi pierde
când lacrima de dor e bruma
și glia ta surâs de verde?
Consolare
Să faci din viață poezie
când viața-i rost neîmplinit
e ca și cum ai vrea să-nvie
un zero pentru infinit.
Și-ncepi să-ți minți nerostuirea
căutând un Dumnezeu durut
crezând că El ți-ar da-mplinirea
în toate câte te-au pierdut.
Așteaptă, dar, că nu-i departe
nici cel din urmă univers
ce scrie-n ultima lui carte
în viață cât mai ai de mers.
Numai tu..
Primăvara care ne desparte
o veneau pe aripi obosite
strigăte cu doruri de departe
pentru cuiburile părăsite.
Și semințe de sub glia udă
renășteau în frunze și în flori
să le vadă și să le audă
îmbrăcate-n tril de sărbători.
Numai tu din liniștea adâncă
cum nu poți o clipă să te bucuri,
să-mi poți spune draga mea, că încă
viața e-nceput de începuturi!
13
Iunie 2023
Constantin MÂNDRUȚĂ
Începe iarăși toamna
Începe iarăși toamna, dar nu e ca-nainte,
Se simte doar răcoare și văd cer înnorat,
Cât îmi rămân din gânduri, nu știu câte-s cuvinte,
Din ramuri când cad frunze, mă simt înaripat.
Mai ieri erai cu mine, acum nu am repere,
Singurătatea este atât cât a rămas,
Altfel îmi este viața, dacă e și durere
Și inima tresare-n auzul vreunui glas.
Chiar dacă-s anotimpuri, ele-și întorc plecarea,
Cu rele și cu bune pe toate le iubesc,
Începe iarăși toamna, aduce neuitarea
Și amintiri cu care eu încă mai trăiesc.
E toamna nemurire, eu sunt un muritor,
Mai bine ridic frunza, decât să calc pe ea,
Ei îi rămâne ramul, va fi tot roditor,
Pot face din el scara, să urc către o stea.
Aveam doar o alee, o singură iubire,
Acum sunt doar cu toamna, e bine și cu ea,
Că nu înșală anul, revine la rotire,
Cu timpul ce înseamnă îmbătrânirea mea.
Dacă apare dorul și intră în simțire,
Voi ști, nevinovatul, de ce e vinovat,
Că viața se împarte-n trădare și iubire
Și inima, un suflet, n-a vrut, dar l-a-mpușcat.
Nu timpul mi s-ar duce, mai am în ceas un cuc,
Oricine, bătrânețea nu poate înțelege,
Aș vrea să am cui spune că vreau ca să mă duc,
Că vama către cer n-ai cum a o alege.
Azi nu mai vezi o ținere de mână,
Aș vrea o defilare ținută de bătrâni,
Căci pentru ei iubirea rămâne o stăpână
Și iar să ne învețe, să ne ținem de mâini.
Moartea nu e decât, o altfel de trăire
Să poată să măsoare o vârstă ce-are ani,
Măsura bătrâneții rămâne în iubire,
Plecând, să nu rămână în urma noastră bani.
Eu vreau să îmi rămână un înger ce mi-a fost,
Trimis de Duhul Sfânt, să-mi fie păzitor,
Numai cu el în viață eu am avut un rost,
Să îl preia și pe-altul, că nu rămân dator.
Să fii bătrân cinstirea este dumnezeiască,
Doar sufletul ne trebuie mereu îmbogățit,
Doar el ne mai rămâne și poate să trăiască,
Dacă în veșnicie, Domnul, mereu a fost iubit!
lumină!
Iunie 2023
Mihai AURELIAN
Clepsidra
Clepsidra, la trup ca femeia,
Îmi picură timpul-nisip
Și scrie-n nisip epopeea
Unor eroi fără chip!
Eroii pierduți în uitare,
Luați de nisip fără veste,
Dar care în timp, fiecare,
A scris pe nisip o poveste!
Tu picuri din pântec vecia,
Din tine clipa-și ia zborul,
Măsori, picurând, veșnicia
Și naști, din nisip, viitorul!
Clepsidră cu mijloc subțire,
Tu ești a timpului cheie
Și, cum sunt romantic din fire,
Te văd în oglindă femeie!
Înserarea
Când se lasă înserarea,
Mii de candele pe cer
Se aprind, îngustând zarea.
Umbrele apar și pier!
Și se lasă peste fire,
Nevăzută ca o boare,
Intră-n suflet și simțire
Pacea binefăcătoare!
Aș fi liniștea deplină
Dacă dorul ți-ar da pace,
Dar zburdă ca o felină
Când încolo, când încoace!
Și te poartă, năzdrăvanul,
Pe cărări demult umblate,
Aducând cu el noianul
De-amintiri, din vremi uitate!
Și-uite așa te perpelește
Și-ți aduce întristarea!
Păi, pușlamaua pândește
Când se lasă înserarea!
Poeme de Luci
TRUȘCĂ
Îmi tot ieși în cale,
Toamnă
Între valurile mării,
Mă ascund de tine, toamnă,
Credeam că m-ai dat uitării,
Dar îmi ieși în cale, doamnă.
În codrul verde-ntunecat,
M-ascund să nu mă găsești,
Pică frunza, bate vântul,
Tu tot lângă mine ești.
Un loc m-am străduit să-mi fac,
Printre gânduri călătoare,
Și tot nu-mi este pe plac,
Îți simt suflul ca pe-o boare.
Simt adieri pe la tâmple,
Gândurile-mi simt atinse,
Te găsesc în lucruri simple,
Ești în ale mele vise.
În viața și-n anii mei,
Te simți ca într-o livadă
Când cad frunzele din tei,
Și șade bruma să cadă.
Când este cald, când e frig,
Grijile sunt tot mai multe,
Vine iarna și te strig
Merg pe drumuri neștiute.
Miroase-a toamnă
Dansează ploaia, s-au spart norii,
Și pleacă departe cocorii,
Vântul hoinar, zurliu se-agită,
Natura e neliniștită.
Un stol de berze-ntârziate,
Parc-ar mai sta, deși-s plecate,
Drum lung li se-așterne-n cale,
Rămase-s cuiburile goale.
O liniște neînțeleasă
E-n codrul trist și-o umbră deasă,
Covor de frunze se așterne,
Îl udă ploaia și îl cerne.
Câte-un strigăt se mai aude,
Altul ici-colo mai răspunde,
Plouă de zor, miroase-a toamnă,
Își intră-n drept măreața doamnă.
14
Marinela
BELU-CAPȘA
Toamna
pe ramuri frunzele
dansează
valsul toamnei în violet
pe dealuri corbi lacomi oftează
lupi și urși prin tufiș berechet
pânza tăcerii ruptă-i deodată
de-un negru țipăt de ajutor
albastre fantome din văi se arată
câini răgușiți se-ațin în calea lor
ruginia toamnă sosit-a devreme
cu frig și cu ploi peste orele mici
tristă-n amurg printre garduri ea geme
corbi și fantome dansează pe-aici
frunzele mor călcate-n picioare
clopotu-n dungă bate mereu
gutuile dorm pe galantare
ziua-i mai scurtă, visul mai greu
Nimic întâmplător
cine suntem?
ființe aruncate pe pământ
din necunoscut
ființe create de Dumnezeul
etern întrupat în om
Energie plină de iubire
nevăzută, necunoscută
o înțelepciune nemăsurată în noi
prin Spirit suntem în legătură cu Creatorul
nimic din jur nu este întâmplător
frunza cade din copac cu un scop
noi ne supunem unor legi nescrise
într-un Univers fără cuprins
călători vremelnici suntem
care iubesc, urăsc, iartă, trădează
ființe vii cu suflet, corp și minte
totul e un joc în spirala lui a fi
totul e o creștere continuă în
călătoria noastră pe pământ-
șansa existenței noastre
de ieri, de azi, de mâine
nimic nu e întâmplător
trebuie doar să avem încredere
în Justiția Universului
 Iunie 2023

Sonete de Adrian MUNTEANU Paraschiva CĂRBUNAR

Te aud vorbind Cu poetul nepereche
Te-aud vorbind. Cuvintele cad mute. Cum plouă peste lume
De pe rotundul buzei prind să zboare, Și-n suflet e pustiu,
Dar zvonul lor până la mine moare,
Iar valurile vremii se sparg;
Cărări se pierd prin văi mereu abrupte.
Rostești un gând. Privirea-mi trecătoare Sub raza luminii îți scriu
Descrie-n jur haotice volute. Pe-al timpului catarg.
În încăperi de mii de ani știute
Deschide trist fereastra spre uitare. Și chiar dacă timpul
Mă plimb tăcut prin dimineți străine Mă-nfășoară în uitare,
Copil firav sau visător cărunt. Dorul de tine, în suflet s-a aprins
Privesc drumeți ce vor să ți se-nchine, Am înțeles divina ta chemare
Neliniștea din fibre o înfrunt, Când aripa îngerului m-a atins.
Dar cum s-ascult ce-mi spui, ce e cu tine,
Când nu-nțeleg o clipă cine sunt? Valul vremii, fruntea îmi sărută
Să-mi aducă alinare;
Umbra Codru-ți cântă,... cu-ncântare
„Nu va rămâne piatră peste piatră!”... Doina cunoscută,
Am râs de el, de vorba lui smintită.
Plâng frunzele cu mine pe cărare.
„Torenți de foc v-ajung, gust de pirită!”...
Ce născociri în gura lui ce latră.
„Furtuni se nasc în iarba necosită!”... Cresc zorii pe umerii mei
L-am biciuit în vuietul de șatră. Și din noianul de cuvinte, ramuri cresc;
„Striviți veți fi, zdrobită orice vatră!”... Își varsă lacrima, floarea de teih
În urmă las făptura lui pierită. Și tot la tine, Luceafăr blând gândesc,
Trăiesc la fel, în fadă răvășire, Ochii-ți mari prin ramuri îi zăresc!
În zbaterea de-a fi pentru a fi, ⁂
În necurmata, dulcea amăgire Munți de dor îmi bat sub pleoape,
Că încă-s viu, că încă pot trăi. Însoțind pașii mei,
Nepăsător, alung o prevestire. În codrul bătut de gânduri,
Astfel devin o umbră într-o zi. Cu flori, ce cad rânduri, aproape,
Pe poteci și pe alei.
George FILIP – Montreal, Canada
Și-n inimi de codru, sfinte,
Sania vieții Templu plin de înțelepciune,
urcă-n ceruri iarăși blândul fum. Nu am grai și nici cuvinte
hiena gerului e peste drum. Ție numai să-ți pot spune,
sania vieții mă așteaptă-n poartă Dorul Creatorului!
și iarăși mă călătoresc prin soartă.
hai să pornim, voi...caii vârstei mele. Iar când primăvara sună
eu v-am hrănit cu crez și menestrele Neamurile-s împreună;
și ați păscut prin tinerețea mea; Cântând, elegiac lângă izvor,
haide...zburați cu mine unde-o-ți vrea. Mai am un singur dor,
...dar să mai poposim – ca altădată, Mai am un singur dor!
când pentru-o salbă mă iubeam cu-o fată,
opriți la crâșmă – să azvârl biștari Ochii codrului sclipesc
la văduve...bețivi...la lăutari...
De dorul Luceafărului doinesc;
zburați căluții mei, spre blânzii zori
ce m-au găsit scriind, de-atâtea ori. Și eu, doina frunzelor aș asculta
zburați-mă spre-acel luceafăr sfânt, Codrule, Măria – Ta,
care mă știe cine-am fost...și sunt. Codrule, Măria – Ta!
și mai opriți -un strop- la Marea mea,
ce m-a-nfășat în fald de peruzea
și mi-a ursit să zbor spre ideal,
ca prin furtună – neînvinsu-i val.
în zborul fantomatic, printre stele
eu sunt birjarul tinereții mele.
potcoave noi le-am pus la bidivii,
că lung e drumul printre fantezii...
zvâcniți în ham – voi ducipali bălani.
zburați până la suta mea de ani.
și-n gări de vis – flămânzi de drag și dor,
să nu opriți...că nu vreau să cobor...

15
Iunie 2023
Omul a fost înzestrat de Creator cu o serie de remarcabile
însușiri (gândire, limbaj articulat, conștiință, caracter, voință,
personalitate, simțire artistică, sentimente și idei morale, ce-i
permit să deosebească binele de rău și să cunoască sensul vieții,
capacitatea de-a se cunoaște pe sine și de a-și planifica acțiunile
viitoare etc.), însușiri care-l fac să fie ceea ce este, adică superior
tuturor celorlalte viețuitoare, oricât ar fi acestea de inteligente.
Cu completarea că, aidoma mușchilor, „funcțiile
creierului se atrofiază prin nefolosire, însă se fortifică printr-o
neîncetată gimnastică a minții!” (idee încorporată în Creierul și
misterul său tulburător, text pe care l-am scris pe data de 18 feb-
ruarie 2018).
În același articol, despre limbaj scriu următoarele: „În
ceea ce privește limbajul articulat sau al doilea sistem de sem-
nalizare, psihologul american David Premack formulează
următoarea concluzie, după încercările nereușite de a-i învăța pe
cimpanzei un limbaj simplu al semnelor: «Vorbirea umană este
un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial
mult mai mare decât poate explica cineva».
George PETROVAI
LIMBĂ, GÂNDIRE
ȘI DINAMICĂ SOCIALĂ
Iată câteva redutabile argumente în sprijinul afirmației de
mai sus:
a) Centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea lobului
frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a
fost descoperită la maimuțe.
b) În cartea The Language Instinct (Instinctul vorbirii),
autorul canadian Steven Pinker purcede de la premisa că «Ni-
ciodată nu s-a descoperit vreun trib mut și nu a existat nicio
dovadă a faptului că a fost vreo regiune care a servit drept
‘leagăn’ al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la
grupurile care nu aveau o limbă», pentru a ajunge la concluzia
fără replică din partea științificilor: «Caracterul universal al
vorbirii complexe este o descoperire care îi copleșește pe
lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gâ-
ndim că vorbirea este...rezultatul unui instinct uman deosebit».
c) Nu există limbă sau limbi primitive, creierul nostru
nu-i «cablat» pentru o singură limbă, ci a fost conceput de
Atoatefăcător ca noi să putem învăța mai multe limbi (cimpan-
zeii, de pildă, nu sunt în stare să folosească nici măcar cele mai
simple entități ale limbajului uman, pe când creierul unui copil
este capabil să asimileze rapid o limbă complicată), forța cu-
vântului alimentat de Cuvânt are «mai multă eficacitate decât
orice altă forță» și, lucru recunoscut de tot mai mulți specialiști
din diverse domenii, originea limbajului «rămâne unul dintre
cele mai deconcertante mistere ale creierului», iar dezvoltarea
creierului uman, «unul dintre aspectele cele mai inexplicabile
ale evoluției»“.
Gândirea, vasăzică, se desfășoară pe baza și cu ajutorul
limbajului în general, limbajul interior fiind adevăratul instru-
ment al cugetării, iar cuvintele constituie semnalele/semnele
16
celui de-al doilea sistem de semnalizare. Pentru o corectă
înțelegere a triadei limbă-gândire-dinamică socială, este necesar
să se țină cont de următoarele precizări:
a) Unitatea dintre gândire și limbaj nu trebuie confundată
cu identitatea lor, pentru că atunci logica (știința formelor gâ-
ndirii – noțiune, judecată, raționament) ar fi totuna cu gramatica
(știința formelor limbii). Lesne de dedus că nici funcțiile celor
două discipline nu sunt identice: a gândi înseamnă în esență a
cunoaște, iar a vorbi înseamnă a comunica.
b) Nu numai că gândirea bogată și limpede este incom-
patibilă cu exprimarea confuză și rău construită, dar fraza
corectă și coerentă este ea însăși condiționată de gândirea
sprintenă, dezvoltată, fără poticneli. Prin urmare, este total ero-
nată „scuza” unor semeni: „Eu știu ce vreau să spun, dar nu pot
să mă exprim...” Neputința exprimării decurge din precaritatea
culturii și a limbajului, care inevitabil generează carențe în ex-
primare și gripări sau derapaje în gândire, toate astea fiind
catastrofale pentru nație și țară în cazul piloșilor cu funcții
decizionale. Căci, așa cum spune un proverb japonez, „Nu ex-
istă dușman mai periculos decât prostul”.
c) Limba este un fenomen social
(atenție, un fenomen!), iar limbajul (vorbirea)
un fenomen individual.
Dacă la toate astea se mai adaugă că cen-
trul vorbirii se află în emisfera stângă a
creierului și gândirea este dependentă de dez-
voltarea întregii noastre personalități, că
termenul/cuvântul este purtătorul unui înțeles, ce corespunde
noțiunii, și că semnificația cuvântului este stabilită de societate,
iată-ne ajunși la noțiune.
Teoria noțiunilor ca entități logice (în Geneza formelor
culturii, BPT, Editura Meridiane, București, 1993, Petre P
Negulescu ne informează că noțiunile au valoare obiectivă și ex-
istență subiectivă – „nu se găsesc decât în mintea oamenilor ce
le gândesc, nu în afară și independent de ei”), teoria noțiunilor,
deci, îi aparține lui Socrate, pe baza căreia Platon elaborează te-
oria ideilor (ca entități metafizice) și fără de care Aristotel n-ar
fi putut să conceapă teoria formelor, ca instrumente ale creațiu-
nii.
Evident, ar mai fi multe de spus pe această temă, inclusiv
despre bogăția unei limbi (româna, de exemplu, este după span-
iolă cea mai bogată limbă în expresii și sinonime), despre pol-
uarea limbilor considerate periferice (și nu numai) cu termeni
nenecesari, preluați din alte limbi (anglicismele prezentului) sau
despre sistematica siluire/pocire a limbii române de către
agramații noștri cârmuitori, falșii culți și mulțimea în creștere a
analfabeților funcționali.
Pentru a ilustra procesul de formare al statului centrali-
zat, voi încheia cu admirabila opinie a lui Neagu Djuvara din O
scurtă istorie a românilor (Editura Humanitas, 1999): „(...)sun-
tem singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv înte-
meiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era
sinonim cu neam sau popor). Mai toate celelalte state europene
s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori
cu populații de limbi sau dialecte diferite (ca Franța, Spania, Ita-
lia, Elveția, Anglia etc.”.

Teofil HANĂȘ
Poemul mamei
De ziua ta, măicuță bună,
Îți dăruiesc ce am mai sfânt,
Căci în ureche dulce-mi sună,
Când tu rostești câte-un cuvânt.
Privesc cu dragoste spre tine,
Când te zăresc zâmbind în prag
Și parcă un fior îmi vine,
Simțind și eu cât ți-s de drag.
Aș vrea ce-i mai frumos pe lume
Din inimă să-ți dăruiesc,
Dar nici nu știu exact ce-anume
Să înțelegi cât te iubesc.
Flori câte-ar fi îmi par puține
Chiar nobil de-i al lor parfum,
Dar dacă știi că-s de la mine
Din fericire guști acum.
Din toate câte-s pe sub soare
Spre merit nu-i de-ajuns nimic,
Dar poate darul cel mai mare
E să te-mbrățișez un pic.
Prin „codrii de aramă”
Mă pierd prin „codrii de aramă”
Când stropii de pe ramuri curg
Căci Eminescu iar mă cheamă
Să-i caut visul spre amurg.
Privind de sus nemuritorul
Mă face să rămân târziu
Să-i caut printre ramuri dorul
Cum el m-a învățat să știu.
Luceafărul rămâne rece,
Nu are somn, nu e flămând...
Al lui fior prin mine trece
Și nu s-o pierde în curând.
Mă pierd prin „codrii de aramă”
Și-ntr-o melancolie pic.
Limba Română-mi este mamă,
Iar Eminescu mi-e bunic.
Crezul din mine nu mă-nșală
Și nu o să rămân orfan,
Mi-e sprijin codrul cu-a lui poală
Și vorba simplă de țăran.
Model având pe Eminescu,
Român voi fi și-un bun creștin
Până-al meu sentiment, firescu’,
Mă-ndeamnă lui să mă închin.
Mă pierd prin „codrii de aramă”,
Să caut ce-a lăsat Mihai,
Când visul lui tăcut mă cheamă
S-admir apusul peste plai.
Iunie 2023
Ecaterina NEGARA
ODĂ ÎN METRU SACRU
Noi nu vom mai fi în deplină siguranță
În veacul ce vine și cerul de apoi
Se va muri, fără Eminescu nu e nici o speranță de-a dăinui.
Te lăudăm, Doamne, că ne-ai dat pe Eminescu.
⁂
Noi putem întrece orice măsură
De iubire, de geniu, de unitate
Fără Eminescu în lumea ce este
Nu avem nici vrednicie, nici dreptate.
Te lăudăm, Doamne, că ne-ai dat pe Eminescu
Din darurile tale cele mai rare și mari.
⁂
Noi putem acosta veșnicii
Din realitate, vise, mai în nemoarte,
fără Eminescu nu știm a ne explica imaginea, efectul;
ție pe tine, ție pe mine, mie pe tine, pe tine însuți, redă-te.
Te lăudăm, Doamne, că ne-ai adus
Toată slava limbii române prin Eminescu.
⁂
Prea multe s-au trecut cu vederea,
s-au luat în derâdere, și-n nevaloare,
cât s-a putut, cât n-a durut rana, sângele, idea de țară.
Fără Eminescu se moare,
Doar cu el am înviat când s-a născut.
Te lăudăm, Doamne, că ne-ai răscumpărat
Cuvântului tău cu Eminescu
⁂
Mai presus de pădurea de aur,
De pădurea de argint și lacul codrilor albaștri
Se vede; Luna pe cer trece așa sfântă și clară,
Se vede; Văzduhul cum se absoarbe în pasărea rară
Strident, clopotul bate, aproape uscat în bisericuța de la
Ipotești, fără Eminescu orice sacrament, devine păcat.
Te lăudăm, Doamne, că ne-ai orânduit întru Eminescu.
⁂
Îndură-te grăitoare stare
Vechii lumini și idei istovitoare
În clipe de netăgăduită întristare; pe lângă plopii fără soț
pentru noi, fără Eminescu toate sunt pare,
toate par egale, toate neîmplinite, bogate, reci, morminte, ape și
luceferi, steaua care a răsărit, cuvinte,
teiul, Copoul, Junimea, fără Eminescu?!
Doar cu Eminescu toate ne sunt sfinte.
Te lăudăm, Doamne, pentru bunătatea nesecată
Care este Eminescu.
⁂
Dacă te naști pe acest pământ
Invocă starea de Eminescu să obții,
materia mea cosmică miroase a dumnezeire,
eu sunt Eminescu în suflet, tu ești Eminescu în iubire…
fac abluțiuni cu lapte galactic din Calea Lactee
înainte de Rugăciunea unui dac din Luceafăr îmi iau lumina
direct și necondiționat.
Te lăudăm, Doamne, că solemnitatea respirației
noastre este Eminescu.
⁂
Ce-aș fi vrut, ce aș fi putut
Seara pe deal să admir, sunete să emit
Să luminez forma deplină, apartenența la eternitate,
ne-a plasat dincolo de toate
de prezent, de mâine, de floare albastră,
iar printre nuferi se mai cutremură o barcă.
Te lăudăm, Doamne, el este harul nostru nemeritat.
⁂
El a fost foarte bogat
El a rămas cel mai bogat fără el
Câtă sărăcie am fi măsurat, căutări și bătălii,
Cu el suntem în funcționalitate din valabilitatea lui perenă.
Te lăudăm, Doamne, te lăudăm.
17
Iunie 2023

Luciana VLAD Dan NEICUȚESCU Mircea

(SUA) D. DUMITRESCU
MĂRTURII
Iubire imperfectă Copiii se joacă
Suflete impure... Ieri, am văzut o stea uriașă, Valuri de ape sărate
Că a lovit un suflet blând, sau dulci,
Nu au făcut curățenie Azi, trupul greu, ca o cămașă, Copiii se joacă
de Crăciun. Îmi strânge oțelit chiar primul gând. pe plaja însorită,
* Castele efemere
Luptăm cu dorul, Un gând ce luminos răsare, cu ziduri din melci,
Vreau să ascund tristețea într-un pod, O scoică sub pași jucăuși e strivită.
cădem la examenul
Și-n suflet, petele din soare
răbdării... Căzute pe pământ, să n-aibă rod. Întinsuri polare cu case de gheață,
* Copiii se joacă senini Baba Oarba,
Gustul discordiei, O ceață rece mă pătrunde, Fetiță ce strigă un nume de viață,
Salvați un suflet obosit, Sub stânca golașă surâde și iarba.
Gustul nemulțumirii,
De pete negre, gânduri ude,
Tentante pentru prea mulți... Deșert spulberat de vânt risipit,
Cu-n început făr’ de sfârșit.
* Copiii se joacă de-a leul și ursul,
Nefericirea se așterne Și-ntr-o coloană-a nemuririi Un om de zăpadă făcut din nisip,
Să ne-mpletim, ca un fior, De praf ți se ascund și ochii și nasul.
ca seara liniștită,
peste iubitorii de tristețe. Să bem din cupa fericirii,
Să ne iubim, și-apoi să mor! Cadență țintată în zgomot de arme,
* Rafale de sânge și salve de tunuri,
Gânduri bune și urări Picaj zdrobitor care caută moarte,
Tu să rămâi, să modelezi, O navă înțesată cu rachete în borduri.
balsam Ca pe-o sculptură,
peste rănile din suflet. Iubirea noastră prematură… Copiii se joacă pe plaja însorită,
* Copiii se joacă senini Baba Oarba,
Mă hrănesc cu firmituri Gânduri Copiii se joacă de-a leul și ursul,
de la masa nădejdilor. Și amintirile se cern O floare răzbate prin sârma ghimpată!
Prin iarna-ntunecată,
Niciodată sătulă... Și ne izbim de-un vis etern, La moartea ta
* Căci viața e ciudată, La moartea ta
Văd puntea ce duce Nu a căzut o stea
spre inima ta. Cu coborâșuri și cu munți Și nici o floare n-a înclinat petala,
Prea grei când clipa doare, Să-ți plângă ducerea pe alte lumi.
Doamne, de ce nu pot Copii ajunși acum cărunți,
merge pe ea? Cu vise arse-n soare. La moartea ta
* Absurdă și reală,
Împăcare cu tine, Pe-aceleași drumuri ne-ndreptăm Pe cer n-a apărut umbra de nor
La fel ca-n tinerețe, Iar codrul des nu și-a clintit tăcerea.
împăcare cu alții,
Și-un sâmbure de adevăr
și totuși, neîmpăcat. Acum ne dă binețe, La moartea ta,
* Venită din neant să te cheme,
În jur doar mâhnire... Și suntem mai trecuți prin foc, Furtuni n-au început ciudat pe mări
Fiecare afirmă dreptul Aceiași ca și ieri, Râurile și-au continuat pieirea în fluvii.
Fugind mereu din loc în loc
la răstignire... Spre-a visului chemări. La moartea ta,
* Doar tatăl ți-a albit de timpuriu,
Răceală, înstrăinare, Voiam mai sus, voiam mai mult, Iar mamei tale pe obraz,
durere în ani... O viață ne-ntinată, Șirag de lacrimi, brazde au săpat.
* Chiar ne-ndreptăm către apus?
Iubește clipa tată! La moartea ta,
Pașii mei, Soția ți s-a îngemănat cu chinul,
prin ceață O clipă vreau, și-apoi plecăm, Copiii tăi cu obraji trandafirii,
spre inima celuilalt rătăcit. Spre amintiri cu soare, Sunt doar bătrâni, trecuți și înțelepți.
* Și-n grabă să ne închinăm
Cu-n vers și-un gând ce doare! La moartea ta,
Implacabil timpul Nu a căzut o stea,
ne-mpinge-nainte. Vreau să pătrundem nepătrunsul, Doar trupu-ți în neființă a trecut,
Îl pierdem printre degete. Când soarele sărută-apusul… Lăsând neființă în trupuri vii.

18
 Iunie 2023

V. Puiu SFÂRLEA Anatol COVALLI

Rădăcină Am să aleg...
Gelu e ohabă și baștină Am să aleg alt drum. Cred că e timpul
La a țării streașină să-mi scot din suflet ghimpele durerii
Gelu e ghindă și grindă și să îmi schimb o vreme anotimpul
În a Transilvaniei tindă punând în el vigoarea primăverii.
Gelu a fost ostaș și viteaz Nu mai suport dezmăț de ploi în iarnă,
Pe al nostru talaz cu stropi mărunți și reci care mă-ngheață.
Gelu a fost țapină în mână Am să ascult de gândul ce mă-ndeamnă
De strajă în țarina română să ar în trupul meu o nouă viață.
Gelu e o poartă și o toartă Voi semăna grăunțe de lumină
La a patriei soartă pe care le-am visat o viață-ntreagă,
Gelu-nume de legendă adâncă smulgând și aruncând acea neghină
Ce arde și ne luminează încă! ce a făcut s-arăt ca o pârloagă.
Iar soarele speranței de-o să fie
Persida RUGU nici prea dogoritor și nici prea rece,
voi aduna în snopi de bucurie
ultimul rod și voi putea petrece.
Poeme pe Zimții Vântului
Atunci am să-mi clădesc o lume nouă,
uitând c-am plâns adesea în derivă
1.
și viața mea, spălându-se cu rouă,
Literele au căzut din poem
va căpăta o altă perspectivă.
formând un alt
poem / mă întreb / cum stă unul lângă
celălalt / de parcă nu s-ar fi cunoscut Liviu Floria JIANU
niciodata / poemul cel vechi
și poemul cel nou care / s-a format singur Bineînțeles
amândouă se agață / de zimții vântului Bineînțeles că nu a ajuns la marginea mării.
călătorind / fiecare / în altă parte. L-au dus într-o tabără de Psihiatrie.
El, a avut inspirația să meargă totuși
2. La mare, într-o poezie.
Aș vrea să ai lumina corolei de-nceput Bineînțeles că nu l-au lăsat să moară acolo.
și arborii să geamă de lacrimi și de ploi i-au asigurat toate condițiile
să înfrunzim trecutul cu pașii noștri goi de cazare: tratament, îngrijire, băutură, mâncare.
din sferele de ambră să înălțăm un scut i-au asigurat și umbră de cetini, și luceferi,
prin pajiști de argilă să-nsămânțăm rumori și i-au spus nu cumva, chiar dacă vrea, să și moară.
astrala ctitorie să ne cuprindă sfânt i-au asigurat chiar și vechile lui amintiri
miresmele de cedru iscate din pământ (nu aveau în creierul lui, altele,
să ne-nsoțească-n taină pe albul țărm în zori. Și au zis măcar, să nu își bată joc de el,
Măcar pe astea, să i le respecte),
3. Și vechii lui prieteni
Înveselește-i, Doamne, pe oameni în lumină De Adevăr, Vero, nu au suflat nicio vorbă.
ca-ntr-un bandaj de suflet Despre iubire, o amintire, atât, restul este tăcere
ori ca-ntr-o velință scoasă din lada Așa că adevărul s-a sinucis, într-o mănăstire,
de zestre a timpului / acolo rănile se vindecă singure Nemainimerind drumul până la el,
se-aud șoaptele lui Dumnezeu De atâta orbire.
între ierburile livezii și fructele căzute în țărână Și pentru că toate acestea trebuia să poarte
și totul tace ascultându-le ca pe-un șopot / de râu. Un titlu, o firmă, un nume, un colectiv,
Acolo inima ascunde o groapă comună I s-a spus Teatrul Național Marin Sorescu.
cu toți și cu toate cele petrecute în veac Cea mai megalomanică reprezentare
nu se ițește niciun colț de privire A Cimitirului Mondial Belu
sau umbră de vânt / de la marginea de iarnă a vremii În care își dorm somnul poeții
lacrima zăpezii topește țurțuri Prin care a vrut să ne vorbească Dumnezeu,
doar inima noastră nu cunoaște dezgheț. Dar oamenii erau ocupați cu tot felul de lecții
Înveselește-i, Doamne, pe oameni în lumină nu altceva...
să înfrunzească crucea pe care Te întorci.
19

Eugen BURGHELEA
Cuvintele mele
CUVINTELE MELE
Iubito, cuvintele mele,
Mi te-au ridicat în stele,
Ți-au fost zbor prin galaxie,
Farul din mitologie,
Umbrelă în vremuri grele,
Ți-au fost cuvintele mele,
Luceafăr în prag de seară,
În noapte, Steaua Polară.
Iubito, cuvintele mele,
Ți-au fost visele rebele,
În călătorii fugare,
Spre clipele dulci și amare.
SIMILITUDINE
Iubita mea e ca un vers,
Sufletul ei, un Univers,
Prin viața mea cât ea a mers,
A lăsat urme de neșters.
Ochii, o revelație,
Din altă constelație,
Mers fără gravitație,
Cosmică ondulație.
Vocea ei o melodie,
Dintr-o altă galaxie,
Trupul ei stă mărturie,
Cum statuia este vie.
Iubirea mea, un fapt divers,
Cum e moneda cu avers,
De-aceea, am să fac demers,
Să mai rămân în Univers,
Model de adulație,
Bolnav de venerație.
20
Iunie 2023
Niculae SUCIU
Confesiunile Ravecăi
Între cele două extreme existen-
țiale, nașterea și moartea, viața pe care o
dorim lungă, fericită și în deplină
sănătate ne definește ca oameni.
Cam așa ceva rezultă, pe ansamblu, din cea de-a 10-a
carte a Ravecăi Vlașin. În cele 124 de poezii, ea ne derulează
o poveste a vieții, cu sentimente acumulate, cu idei și
învățăminte, amintindu-ne „calea vieții pe Pământ/ de la
leagăn la mormânt/ E și nor și încercare/ Bucurie
și-ntristare/Cum o simte fiecare”.
Creatoarea acestor vibrante versuri nu se dezminte pe
sine. Toată viața a visat și a creat, „torcând izvorul de cu-
vinte” ale graiului românesc în frumuseți lirice emoționante,
zugrăvind în cuvinte alese și potrivite „dorurile, patimile și
amintirile despre trecut”.
Urmând exemplul lui Arghezi, poeta a „treierat și a
ales cuvinte/ Cântărindu-le în minte/ scormonind spații ui-
tate/ prăfuite... afumate”. De ce? Ca să se dăruie pe sine.
Cu o bună mânuire a cuvintelor, poeta ne induce
încântare și bucurie. În multe din versurile ei ne regăsim cu
aceleași frământări și alinări tămăduitoare. În buchetul de
rime, ritmuri și metafore găsim truda și talentul pentru
șlefuirea frumosului.
De la o carte la alta, însumând cele zece titluri,
Raveca Vlașin ne oferă și de data asta bucurii elevate
împodobite în parfumul busuiocului și a altor mirodenii po-
trivite ca balsam pentru suflet.
Confesiunile rimate ale Ravecăi Vlașin reprezintă o
treaptă superioară în opera poetei cu semnificații aparte.
Confesiunea presupune, încredere, dăruire, apropiere de
celălalt și speranță în destăinuire, eliberare de angoase ex-
istențiale. Iar faptul că aceste mărturisiri le îmbracă cu ritm,
rime și metafore, înseamnă nu doar a le face cu sinceritate,
ci și a le prezenta cu frumos și armonie, ceea ce poeta
reușește pe deplin.
Așa cum descifrează mesajul poeziilor pr. Ioan Chi-
rilă, în volumul Ravecăi Vlașin avem de a face cu o „cuprin-
dere întru mărturisire ca dorire de trezire și de înțelegere că
ne mișcăm întru liturghia firii
de la naștere până la eternul
colind al întrupării Domnului”.

Horea GANA
NIȘTE ÎNGÂNDURĂRI
Trup de suflet
Cu vârtej de frunze și de greieri
Trup de suflet, veșnică nălucă,
Te mai lasă toamna să cutreieri
Taina grea a dorului de ducă.
Și te-ndeamnă până-n prag de geruri
Peste albul recilor oglinzi
Să te-nalți pe palma altor ceruri,
Dor să fii și foc să te colinzi...
Ocrotit de stelele ce-nsângeri
Cu tăișul zborului tăcut
Vei rămâne aripă de îngeri
Sub arcada timpului pierdut.
Trup de vânt la ceasul tău de fluturi,
Spune-mi, la luceafărul de zi,
Nopți de neștiute începuturi
Pentru care ochi vei nemuri?
Cu gândurile
Cu gândurile ce ne rup
Trăindu-ne de azi pe mâine
Se-nalță foamea mea de lup
Dospită-n codrul meu de pâine.
Dar vine vremea ce ne-adună
Din pierde-vara mea de cuc –
Balans pe coarnele de lună
În poala dorului năuc...
Tu – cuib de doi ce ne cuprinde
În pomul vieții nimănui,
Eu – pasăre de foc ce-aprinde
Dor de cireșe amărui.
Licăr stins
Ai adus cu tine noapte
Care nu se mai termină
Nici cu liniștea din șoapte,
Nici cu strigăt de lumină.
Stelele pe care încă
Ar fi vrut să ți le-arăt
Sunt și ele-o beznă adâncă
Într-un suflet de omăt.
Licăr stins de vreme sură
Se-nfioară cânt și gând...
Zorii tăi cu ochi de mură
Noaptea cui o văd plângând.
Timp de cuc
Cucule, câți ani îmi dai?
Și număr pân’ la douăzeci,
Și-ți cer cu tine să mă ai,
Să nu mă minți, să nu mai pleci.
Dar cucule, limbă pestriță,
Știu cât mai e de colindat
Până găsești o cucăriță
Ca să te saturi de cântat.
Asemeni ție, într-un glas,
Vreau vara asta, amândoi,
Cu dorul ce ne-a mai rămas
Să tragem timpul înapoi.
Și dacă nu ne mai rămâne
Decât un zbor și-un cânt hai-hui
La sân de șarpe, până mâine,
Să ne prefacem în statui!
21
Iunie 2023
Vara frigului de ieri
Vremea se anunță schimbătoare,
Va ploua, va ninge și va fi îngheț
Mantaua iernii, ca o întrebare,
Se gârbovește-n colțul de mistreț.
Dar nu e nevoie de vin și de lemne
Până se crapă găoacea de ou
Ne vom arde în discursuri solemne
De la tribuna Anului Nou.
La ce mai e bună gura de sobă
Și ce să mai faci cu mănuși
Când ne vine căldură de robă
Pe țeava de pușcă trimisă de ruși?
Timp revolut
Timpul s-a oprit întâia oară
Din nemăsuratul lui prelung
Suspinând pe șolduri de vioară
Partitura doctorului Jung
Aș fi vrut să-l trag din arc de ceasuri
Cuc să fie dincolo de vise,
Să străbată mările de glasuri
Care spun și-acuma că Ulise...
Dar, din somn de-mpătimire vie,
Zboară frânt cocoșii fără glas
Și se face noaptea că nu știe
Câte dimineți ne-au mai rămas...
O mătușă, ca o violetă,
Ne descântă aprinzând cărbuni –
În iubire nu se mai repetă
Nopțile în care-am fost nebuni!
Iunie 2023
A scrie despre viața și personalitatea unui maestru
al literaturii române contemporane, precum domnul Al.
Florin Țene, este o mare onoare dar și o mare re-
sponsabilitate fiindcă ești nevoit să găsești formula po-
trivită pentru a prinde într-o definiție elocventă și com-
pletă, atât pe omul Al. Florin Țene, cât și pe mentorul și
autorul de literatură, care a construit un edificiu literar
solid, variat și extrem de valoros.
Încercând să surprindem structura literară a acestui
edificiu, primul palier de autoritate ne conduce, inevita-
bil, spre vastul și inconfundabilul teritoriu al poeziilor lui
Al. Florin Țene, scriitorul care a descoperit deliciile
creației poetice, de timpuriu, debutând, la frageda vârstă
de 17 ani, în revista „Tribuna” cu poezia „Eu m-am
născut când…”, publicată în această binecunoscută pub-
licație clujeană la rubrica „Debut”. După câțiva ani de la
prima apariție într-o revistă, s-a produs și debutul edito-
rial al tânărului Țene, care a luminat lumea cu fiorul ver-
surilor sale și a tipărit întâiul volum de poezie „Ochi
deschis” în 1974, la Editura Litera, din București. De la
momentul debutului și până azi, Al. Florin Țene s-a
dăruit poeziei cu o dragoste nestăvilită și
a oferit publicului 23 de volume de ver-
suri. În toate aceste cărți, talentul „poet-
ului se dezvăluie din plin, iar cititorul
este condus spre ființarea întru poezie”
(Constantin Geantă).
Liliana MOLDOVAN
Sunt versuri scrise în clipe de
tristețe și de bucurie, sunt versuri zămis-
lite în miezul unor profunde dileme ex-
istențiale sau răsărite din delicate clipe
surprinse în momente de spiritualitate și extaz. Fiecare
poem ne poartă „într-o lume aflată sub mirajul cu-
vântului” (Constantin Geantă).
În palmele gândirii sale poetice s-au așezat, de-a
lungul spornicilor ani de creație literară, versuri ce pot fi
comparate cu poemele marilor maeștri ai literaturii
naționale și universale.
Dar, președintele Ligii Scriitorilor din România
este și un adevărat maestru al prozei contemporane.
Ajunși pe cel de-al doilea palier de autoritate, cel al pro-
zatorului, este firesc să așezăm în lumina reflectoarelor,
ca într-o complexă, bogată și nemuritoare expoziție și
cele 5 volume de proză scurtă dar și cele 16 romane pe
care le-a scris. Dintre ele, un loc dominant ocupă bio-
grafiile romanțate despre viața și opera unor scriitori
români și oameni remarcabili precum: Gib I. Mihăescu,
Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Va-
leriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz. Aceste
22
inedite pagini document, aflate la hotarul dintre realitate
și ficțiune, fac parte – dacă ar fi să o parafrazez pe Mari-
ana Cristescu, autoarea prefeței cărții „Geamănul din
oglindă” – din categoria romanelor puternice, emoțio-
nante, „aflate sub drapajul literar al unor vremuri dra-
matice trăite de oamenii acestui pământ românesc”.
Printre volumele tipărite de Al. Florin Țene se
găsesc și piesele de teatru: „O stafie tulbură speranța”
(2010), „Florile Sarmisegetusei” (2010), „Cozia, dramă
istorică în versuri” (2010), „Magazinul frumoaselor vise
de vânzare: farsă comică” (2017). Fără prezența acestor
cărți de teatru, de pe scena celui de al treilea palier de au-
toritate, dl. Țene, nu și-ar fi împlinit pe deplin vocația de
scriitor.
Extrem de valoroase sunt preocupările de istoric și
critic literar ale dascălului Al. Florin Țene. Din perspec-
tiva cercetărilor de estetică și critică literară vom reține
că dl. Țene a insistat mereu asupra necesității ca inter-
pretarea oricărei opere literare să se realizeze neapărat „în
orizontul ei istorico-literar specific”. Aflat pe cel de al
patrulea palier de autoritate, criticul, filosoful și estetul
literar consideră că literatura contem-
porană are nevoie de o nouă carte de isto-
rie literară, completă, actualizată, trecută
prin filtrul prezentului și decantată prin
prisma recentelor paradigme de critică și
estetică literară. În cadrul unei noi istorii a
literaturii române, care ar putea deveni
cartea de căpătâi a neamului nostru, Al.
Florin Țene, crede că procesul de de-
cantare al operelor literare ar trebui să
înceapă cu filtrarea critică și responsabilă
a cărților de literatură scrise în perioada
comunistă.
Dorindu-și „o lume tot mai rațională, mai dreaptă,
mai bună, mai frumoasă”, Președintele Ligii Scriitorilor
din România, se dovedește a fi un vizionar ce are încre-
dere în capacitatea oamenilor de a se reîntoarce la esența
culturală și spirituală a sufletului românesc.
Încrezător în capacitatea culturii a ne îmbogăți
spiritual, Al Florin Țene a construit, și va lăsa posterității,
o solidă citadelă literară. În acest sens, s-a folosit de in-
comensurabila sa forță de creație, de o voință de fier și o
intensă și constantă activitate de documentare și cercetare
în domeniul literaturii române și universale.
Cu fiecare carte dăruită tiparului, a renăscut și s-a
împlinit, atât ca om, ca autor și critic literar, dar mai ales,
cu fiecare volum editat și-a mai construit câte o treaptă
spre cerul nemuririi literare. În consecință, cu referire la
scriitorul, jurnalistul și criticul literar Al. Florin Țene,
putem afirma pornind de la Noica, marele filozof român,
că: Președintele Ligii Scriitorilor va trăi tot atâtea vieți,
câte cărți va scrie!
 Iunie 2023

Mihaela AIONESEI Vasile Dan MARCHIȘ Doina DRĂGUȚ

Primăvară mută Doar în fața ta Mă adaug
simt nevoia să mă arunc Simplu mi te arăți Doamne mă adaug mie însămi
din mine spre tine complementele ies din gramatică niciodată-ndeajuns
mă cheamă atâta lumină de dorul minunilor. mă folosesc de timpul meu
atâta dor răscolit Doar în fața arătării Tale și trec dincolo de poarta
ar vrea să se frângă n-am avut dubii sufletului
în palmele tale să strige nici acum nutrind gândul
că mă tragi pe deget de a-mi afla limanul
înfășor tăcerile pe glezna lunii ca pe o verighetă vreau ca tot ce împlinesc
să nu mă știi tremurând și slujindu-mă
⁂
sub pleoapa închisă
când se trezesc suspine Este temporară de puterea-nchipuirii
și văd călăul lor urzind sau de probă iertarea printre trepte intermediare
din așteptări batiste că dintre toate instinctele difluente
doar cel necontrolat mișcătoare
bătăi de suflet pe minut îți dă impluls să-l urmezi cu indiferență
vestesc înmugurirea pe Mântuitorul Iisus Hristos. la câștig și faimă
buzele ard fântâni cu o așteptare risipită
și totuși am atâta sete de noi... Țel în valul alb de îndoială
Nu știu ce am ajuns prin faptul să rămână o amintire
privighetorile cioplesc acorduri că îl văd pe Dumnezeu peste care se arcuiește zborul
în inima vioară greierii scâncesc făcându-se că nu mă vede
fluturi nebuni scrijelesc simfonii dar trăiesc speranța Jocul minții
prin trup trece un convoi prin faptul că între dorință
de primăvară mută Tatăl Ceresc și accesibilitate
s-a oprit în fața mea între șansă
Insomniile bufniței prin mirarea că am înlăturat gardul și necesitate
printre vietăți clandestine ce ne-a despărțit și am pus în loc invocăm destinul
se adună destine firave o virgulă… sau întâmplarea
să le punem cătușe puterea de-a îndura
o mie să urmărim Între Dumnezeu și om se pune schimbarea
insomniile bufniței prin jocul rafinat al minții
doar virgulă nu altceva…
și cine știe poate acaua timpului ne înălțăm
nu va mai vrea să afle și ne înțelegem rostul
câți soldați supuși se vând sinelui Cursa și distincțiile destinului
După o competiție strânsă, limitați de legea
să nu latre viața.
Premiul întâi a fost acordat propriei gândiri.
Sens unic unei mirări.
Poemul acesta are Premiul al doilea s-a dat Clipa prielnică
ca și viața o singură direcție unei promisiuni. dacă adâncim o profunzime
de la suflet la suflet Premiul al treilea a fost atribuit putem găsi poarta esențelor
mă încui – mă descui speranței profunde
o tijă de oțel îmi duce După lungi contestații și auzim cum picură
diminețile la moară s-a dat o mențiune tăcerea
să macine neputința unei clipe pline de amăgiri. cu inima netulburată
dinților strepeziți de invidii și mistere
ca nimeni să nu simtă Și iubirea… simțim cum trece ca o umbră
rugina din soartă Și iubirea este o întâmplare. viața pe sub podul anilor
seara mă arunc printre galaxii Valorifică această stare. prin vidarea spiritului
cu o plasă de prins vise Ai la dispoziție de dorințe
doar – doar zece cărări și captarea energiei
voi prinde unul ancestrale
pentru o iubire,
și n-am să mai fiu fără a căuta negări
pentru zece iubiri
nu n-am să fiu sfărâmate-n judecăți
bucată de lut hămesit
nu-i de ajuns
o cărare. ne putem adapta la clipa
în gura soartei hapsâne. prielnică.
23
Iunie 2023
Al treilea volum, în ordinea aparițiilor, după „Nuanțe
de suflet” (volum de debut) „Ecouri albe din priviri de
smarald”, „Șoapte rătăcite-n valuri” întregește, în fapt, tril-
ogia lirică a poetei Marieta Coman, membru L.S.R., Filiala
Cluj-Napoca. Am avut bucuria de a primi acest volum cu
„dedicație și iscălitură”, de la autoare, în cadrul primei
întâlniri cenacliere din anul 2023, din cadrul L S.R., Filiala
Cluj-Napoca, motiv pentru care aduc laudă și mulțumire.
Azi, este despre Marieta Coman și izbânda literară
cu număr trei – „Șoapte rătăcite-n valuri”, volum apărut la
Editura Ecou Transilvan (editor Nadia Farcas), Cluj-Na-
poca, 2022, ISBN 978-606-730-980-5, 172 p., prefațat de
către dr. Victor Constantin Măruțoiu, (membru U.S.R.).
Volumul se compune din două secțiuni/capitole –
„Valuri” și „Șoapte”, fiecare secțiune/capitol având câteva
zeci de poeme și un motto aparte, dar poezia din debutul
volumului poartă și numele acestuia – „Șoapte rătăcite-n
valuri”.
Vasile BELE
ȘOAPTE RĂTĂCITE-N
VALURI
Sunt de remarcat, în cadrul acestui volum,
sensibilitatea poetei, pusă la loc de cinste, în fiec-
are strofă, în fiecare poem. O sensibilitate aparte,
care te poartă pe aripi de visare și care îți dă aripi
să zbori, pentru a înțelege frământarea poetei. Alăturat aces-
tei sensibilități este iubirea deosebită – care-și întreține ar-
derea și zbaterea în rădăcina sincerității, purității și a
naivității. Ce ne-am face fără această trilogie – sinceritate,
puritate, naivitate? Nu am fi noi! Nu am ști defini iubirea.
Nu am ști scrie atâta de frumos poeme iubirii (sau poemul
iubirii, evident la modul general).
Avem, aici, în volum o lecție de emoție și vibrație.
Emoția și vibrația lirică au cunună înveșnicită în anotimp
de vise, în lut și rugăciune, dar nu orice fel de rugăciune –
ci, în cea a inimii. Avem frământare zidită în adevăr, cu șo-
apte aduse la mal de valurile, rătăcite prin amintiri neculese,
prin cristalin de izvor, prin foșnet de vânt,
gând adâncit în apăsare de cuget, în curajul
aripilor întinse, în închipuiri și îngeri, în
zâmbet nebunesc.
Poeta Marieta Coman, rostind în
fața noastră, a cititorilor, „Încă o promisi-
une”, (p. 66) așterne frământări și zidiri de
gând și cuvânt, în „Cuvinte nemuritoare”
(p. 68) și, probabil, precum nu mulți alții,
își pune „Întrebarea vieții”, (p.69), sau
vieții o întrebare, evident retorică: „de ce
suntem aici,/ care-o fi rolul nostru, oare?”.
Poemele sunt nestemate transfor-
mate în visare, sunt clipe pierdute și
regăsite (pierdute în visarea unei regăsiri), cern o poveste –
24
CRONICA LITERARĂ
fiecare poem avându-și propria poveste în șoaptă, uneori în
„Șoapta timpului”, (p. 86). Ce frumos este să vezi că
„depărtarea e aproape”, că cerul își deschide brațele albastre
(„Prin zborul meu”), că alergarea după căutări de vise nu e
zadarnică, dimpotrivă aduce miracolul iubirii spre a fi
împărțit la doi.
Universul și crezul șoaptelor își are culoarea mitului
– paradis, scântei, maiestuos, miraj, vibrație, miere, zâmbet,
îmbrățișare, cuib... oare, ce îți propun toate acestea? Prea
mult suflet. Prea mult patos. Încredere oarbă. Mereu dorința
unui sărut, a unei îmbrățișări care va dura cât o eternitate,
priviri și căutări în perfecțiunea credinței în iubire, melodii
și sentimente într-un dans al libertății dorinței.
Alteori tăcere și limpezime. Așteptare și răsărit.
Mereu visare în lumină... „Pași de vals” – magnific.
„Îmbrățișare într-o stea”- scânteie de iubire, inima în flăcări,
beția dragostei, cerul martor acestei îmbrățișări cu
neuitarea.
Și, dacă avem mal și val, șoapte și fapte, zbatere și
sentimente, avem și o „Geamandura”, (p. 111):
Geamandura nu este altceva decât o „graniță”,
o „mejdă” între real și ireal, între vis și zidire, între
putință și neputință, între a îndrăzni și a cuteza, între
strigăt și zbaterea, între limită și dincolo de limită, în-
tre pas și popas, între pasiune și furtună, între tine și
mine, între lumesc și nelumesc, între fantastic și
credință, între ardere și zbaterea. Oare, despre ce
vorbim? Despre ce mai putem vorbi? Nelumescul în-
trece pământescul, visarea de devine realitate și toate
devin „Inocență”, (p. 117), rugăciune, răstignire, rupere și
realitate – „Cu majuscule” (p. 116).
Iubirea se întoarce în fiecare răsărit. Parcă aș (re)trăi
povestea Luceafărului – el, din univers, dorindu-și moartea
pentru o muritoare în care arde iubirea pămîntească. El, un
nemuritor, dar în stare să lase palate, bogații, cristale, smar-
alde, pentru acea oră de iubire. „O oră. Atât... mi-ar fi
de-ajuns!”... stelele care-și picură răsfăț în inimă, suflet care
mai crede în iubire, uimire și broderie în „magia și minunea
nocturnelor iubiri”, („Picura cu stele”), p. 121.
Foarte frumos apare trilogia „În gând, în suflet, în
vis”, (p. 125). Dualul „Început și sfârșit”, își are corespond-
ent în lumesc și real. În orice există un început, dar să nu
uităm că începutul, odată născut, își are pro-
priul sfârșit.
Vom întoarce și ultima filă a acestui
volum-trei, în timp ce autoarea deja scrie
primele file din cel de-al patrulea volum.
Chiar și dualitatea apus-răsărit este omni-
prezentă în volum. Mai vreți exemple?
Așteptarea își întinde toamna pentru a se
întâlni cu „Sărutul stropului de rouă”, (p. 150),
pentru ca „Din când în când”, (p. 151), în mi-
ros de cireșe coapte, pe vremea înseratului,
„mă acopăr de tine”, iubire-vis, iubire-iluzie,
iubire-așteptare, iubire-de-tine.
 Iunie 2023

Rodica GHINEA Mariana MOGA Ioan FLORIAN

Ferestre în timp Privire pierdută La 18 ani

– nepoților mei –
Un gând furat din clipe... Ai adormit târziu în noapte,
ramură de măslin perna... părul ți-l răsfrânge, Încă nu aveți iluziile pierdute,
din lumină și întuneric. prin fereastră s-aud șoapte, Voi mai vedeți viața ca un bun
Uneori nopțile sunt când afară cerul plânge.
Nu știți că viața are și nevrute
aripi de păsări „Voi căutați” și-n somn al vostru drum.
care dansează la flacăra unei lămpi. Te ating tăcut cu privirea,
Unde se pierde iar trupul tău perfect și cald,
tic-tacul cântecului mă-ndeamnă să cerșesc iubirea Și deseori în Parcul Mare
inimilor terestre? și să plutim către înalt. Mergeți perechi ținându-vă de mână
Brațe din lumină solară Iubirea se strecoară ca lujerul de floare
îl învăluie Întors la foaia de hârtie, Ca Lupul singuratic la oile din stână
pe traiectorii nedefinite. alung dorinți și patimă.
Ecoul Doar pe batista din cutie Și viața e frumoasă, te crezi nemuritor
muzicii sferelor celeste Îmi stă ascunsă o lacrimă. Mama te privește cu drag, azi, din pridvor
ascuns simțurilor noastre Și ninge peste tine colinde de Crăciun
se pierde Târziu, mai simt încă durere,
Iar tu aștepți pe Moșul în noaptea de Ajun
în infinitul necunoscut. dar foaia zace plină,
Singur plutesc în jur, iele, mistere
omul contemplă imensitatea. și seara tace iar... senină. Aștepți mereu iubirea să te cuprindă iară
Visând ascultă Frumoasă, caldă, o nesfârșită vară.
tăcerea universului... „Sunt puiul mare, azi am zburat din cuib
Și unde zbor nu vreau să vă divulg”.
Plouă cu tandrețe
Hazard Dar mă-ntorc la voi, eu asta vă promit
Plouă alb, Când simt că nemurirea în mine s-a oprit
ninsori Atât de greu se Să m-așteptați în prag, ca altădată
primăvăratice, zbate... parcă Draga mea mamă, dragul meu tată.
se trezesc la viață în vis o umbră de
florile lumii. gutui,
Plouă cu stropi de felinar la poartă,
petale de magnolie privind spre cerul nimănui...
pe verdele crud al ierbii,
parcul își cheamă oaspeții Dansează licurici în bezna
într-un basm al copilăriei. din prima zi de după moarte.
Plouă Iar ceața închegată-n glezna
cu amintirile tinereții, sfrârșitului, zbura în noapte...
bibelouri
închise-ntr-o vitrină. Se-aud din zări întunecate,
Plouă bolnavi cerșind un strop de stea.
șoapte rostite de el Iar nori de pilituri... plouate
stau goi și sângerând pe ea. Vin colindători
cu tandrețea iubirii ei.
Plouă
Ecouri de cântec românesc, Nașteri de orologiu bate Vin colndătorii, vin ca altădată
Străbunii ascuns, după un ceas târziu, Dar la casa noastră poarta-i încuiată
În vuiet își cheamă Carpații. cu respirații prea udate Părinții-s în ceruri, noi... plecați în lume
Plouă și-un râs gemut de prea pustiu. Și în sat dispare astfel încă-un nume
peste urmele pașilor
uitați, neștiuți Lumina intră în cenușă, Părul de la poartă pare o fantomă
pe-ntinderile Terrei. ne plânge vremea de urât, Pere nu mai face, de când am plecat
Plouă stau vagabonzi chirciți la ușă
Azi visez Crăciunul strânși pe lângă sobă
în nopți senine de vară cu ceața închegată-n gât.
Și visez colinde ninse peste sat.
...ploaie de stele...
25
Iunie 2023
„A murit, a murit, nu mai sunt oameni pe
lume”. Așa se încheie cartea lui Iulian Bocai, scriitor
nominalizat la câteva concursuri importante și
câștigător merituos al altora, lăsând în suspans citi-
torul obligat, prin această frază, să-și imagineze
planeta restrânsă la un singur locuitor, nevoit să nu
poată trăi în afara unei persoane. Una singură, singu-
lară pentru fiecare… Avem cu toții pe cineva unic,
nu? Fără de care planeta, evident, la scară personală,
Pământul s-ar opri.
Laura ILINCA
Un roman al contrastelor
Este povestea banală a lui Mihai Câmpeanu,
un student din anul I la Studii Clasice(pe care nu știe,
de altfel, de ce le-a ales și pe care le abandonează
după un an), plecat dintr-un oraș de provincie, im-
personal și obișnuit, numit C., având în comun cu
alte localități, „o tristețe transparentă și înceată”, în
acel București, considerat de însuși personajul-nara-
tor, un fel de topos al „câinilor cu covrigi în coadă”.
Această poveste reprezintă pretextul literar pentru
realizarea unui portret(așa cum apare scris, pe pagina
de titlu, imediat sub el) de o consistență suculentă,
atipică a unui bătrân octogenar. Domnul Toader
Constantin este proprietarul unei clădiri dărăpănate
din zona Palatului Patriarhiei, unde Mihai ajunge să
închirieze o cameră precară, după experiențe
neplăcute, în fapt sau la telefon, într -un București
situat undeva în jurul anilor 2000, cu o lume chitită
să facă bani din orice, cu atât mai mult din chirii.
Vedem astfel un tânăr chinuit, părăsit de mic
de tată, cu o mamă plecată la muncă în străinătate ca
să-i trimită lui bani, un student care face naveta cu
trenul, între două chirii, îndurând compania gălăgi-
oasă a țiganilor soioși, frigul, oboseala cu care
trebuia să ajungă dis de dimineață la facultate și
teama cu care doarme la metrou, ținându-și por-
tofelul în chiloți, ca să nu-i l fure careva. Mai mult
decât prețul neobișnuit de mic pentru o cameră cu
proprietarul în casă (80 de lei, cu mult sub cât dăduse
el până atunci în apartamentul unui fost inginer de
metrou), o pornire interioară neconștientizată de
către tânăr îl face să rămână în casa aceea în care nici
cele mai elementare condiții de igienă nu erau
îndeplinite, alături de cel care i se va adresa mereu
cu persoana a doua plural a pronumelui de politețe,
strigându-l „domnu’ Mihai” Cartea reprezintă meta-
fora prieteniei stranii, ieșită din afara normelor, prin
raritatea ei, dintre un bătrân octogenar și un student,
26
CRONICA DE CARTE
care, deși iese cu gașca, are preocupări oarecum
atipice pentru categoria lui de vârstă, preferând, de
exemplu, să petreacă Ajunul Crăciunului alături de
Constantin, cel care se impunea de la început prin
tonul direct, dar politicos, plin de o fermitate evi-
dențiată de arătătorul pe care îl ridica precum un de-
get apodictic, întâmpinându-și chiriașii în halatul său
de sculer-matrițer și cu caietul dictando îngălbenit
unde trecea foaia și chiria, cu disprețul său față de
preoți și pasiunea pentru a colecționa „cocoșei”, de
care nu vă spun ce este ca să fie mai mare motivația
de a citi.
Toader Constantin este stăpânul unei lumi bal-
zaciene, regăsite în mulțimea de personaje întruchi-
pate de numeroșii chiriași pe care Mihai îi cunoaște
de-a lungul lunilor în care locuiește în casa cu două
niveluri a lui Constantin, cocoșatul chel care, deși în
cârje în urma unui accident de schi din tinerețe,
dovedește bun simț, luciditate și umanitate, calități
pe care studentul mărturisește că nu le le întâlnise
printre bucureșteni. Firul narativ dezvolta astfel o
prietenie caldă, căreia prejudecățile societății nu i-ar
fi dat nicio șansă, o conexiune care nu ține cont nici
de vârstă, situație materială sau socială, bazată pe re-
spect, sinceritate, deschidere și o profundă empatie.
Rămâne memorabilă scena în care Constantin îl sună
pe Mihai (care nu poate să mai stea după ce este ne-
voit să-l ridice din mizeria de la baie, ștergându-l și
curățind locul de nevoile bătrânului devenit tot mai
neputincios)- căci își respecta ritualul de a- i da tele-
fon o dată pe lună și face asta timp de 11 luni- con-
tinuând să-i dicteze lista de cumpărături (de care
acesta se ocupa cât locuia acolo), în frunte cu
ciocolata care nu prea-i plăcea domnului. Dar Mihai
era singurul care-i aducea așa ceva, iar asta ajunsese
unul din lucrurile care îl mai țineau aproape de el pe
care-l simțea mai prieten decât pe fiul său care-l
căuta numai pentru bani.
Stilul simplu, deși în fraze lungi, unele foarte
lungi, sunt menite să creioneze cât mai aproape de
realitate personajul pe care autorul nu vrea să-l uite,
după cum mărturisește, reușind să construiască un
Toader Constantin viu pe care te aștepți să- l găsești
în ușa dărăpănată a unui apartament de închiriat sau
în buza dealului Mitropoliei, de unde luna și stelele
se văd într-un fel miraculos, unic, suficient să de-
clanșeze în Mihai, pe loc și fără explicație, dorința
de a se statornici în acel loc. Aceeași dorință care-l
face să scrie despre domnul Constantin a cărui
moarte încă îl întristează, după 15 ani, fascinat de a
fi cunoscut o „anomalie irepetabilă” și o legătură su-
fletească asemenea.

Alexandru
BLAGA
Preamărita primăvară
Pe cărări cu stropi de rouă
Vin la tine, codru, iar,
C-am visat în casă nouă
Glasul cucului hoinar.
Și-am visat veșmântu-ți verde,
Ca un rai împărătesc,
Cu mireasma ce se pierde
Și izvoare ce grăiesc...
Plec cu dorul ce mă fură,
Să-mi alint odorul drag,
Și un prieten pe măsură
Soare cu iubiri șirag.
Că ai venit din cer măiastră
Dulce Zână din poveste,
Iar cupola cea albastră
Te cuprinde părintește.
Muguri argintii pe ramuri,
Flori din dar dumnezeiesc,
Codrul viu cu mir și daruri
Cu căldură te primesc.
Preamărită primăvară
Îngeri albi în cele-ți ies,
Tu ești sfânta mea comoară
Mândrul Soare te-a ales!
Îmi caut
Vreau să-mi caut o iubire
Prin natura adormită,
Un răgaz de împlinire
Și o clipă fericită.
Vreau să-mi caut o iubire
Printre flori și mărțișoare,
Un crâmpei de bucurie
Prin lumina din izvoare.
Și aștept îmbrățișarea
Ghiocelului plăpând
Cu tandrețea și candoarea
Unui înger cald și blând.
Vreau să-mi caut o iubire
Și în galaxii de stele,
Prin a lumii strălucire
Să văd ochii dragei mele.
Iunie 2023
Liviu ZANFIRESCU Ana Cristina POPESCU
Zidire Nu te-am meritat
„Mănâncă, roagă-te, iubește!” * Ai fost prea bun
Îndemnul dintr-un film trăznit Și nu te-am meritat,
Triada care omenește Ce e prea bun
Susține… dor de infinit… La Dumnezeu se-ntoarce,
Ai fost prea bun
Din EMINESCU descifrează
Și cale n-ai aflat
Ce-i necuprinsul în iubit Decât în lumea dincolo de moarte.
Când VIERU încă sângerează Și mi-ai zâmbit
Pe Prutul trist și înrobit Și nu te-am meritat,
Și mai citește-l pe NICHITA Un zâmbet cald
Din Bărăganul lui FĂNUȘ Din marea infinită,
Ia din VADIM rodind ispita Mi-ai fost alături,
Iubirii răstingnită-n pluș Cu fiecare pas
Iar pe SORESCU îl trezește Prin lumea de șerpi otrăvită.
Din ramuri, poartă de BRÂNCUȘI M-ai ajutat,
Poate n-am observat
Prin CIPRIAN încă doinește
Cum bunătatea ta
Un infinit al celor duși… Curge prin mine,
Mai dă-i penel lui GRIGORESCU M-ai ocrotit cu fiecare pas
Lui PĂUNESCU îngeri, sfinți Și-acum te strig
Că ne-a fost dat și ne-am ales cu În fiecare ceas.
Dorul și ruga de părinți… Și mă gândesc
„Mănâncă, roagă-te, iubește!” Că înger mi-ai rămas,
Triada focului mocnit Din tot ce-a fost
Îndemnul care românește Și mai există încă
Zidește… dor de infinit!... Și te iubesc
Prin vântul ce dă glas,
Un clopoțel de dincolo de stâncă.
Înrourare Acum te-ai dus,
Cu dor tu m-ai lăsat,
Încă pulsai în amintire Cu amintirea bunătății tale,
Vibrau și cerul și pământul Copil de aur,
Într-o fantastică nuntire Nu te-am meritat,
Când fulger s-a ivit CUVÂNTUL N-am meritat nimic,
Trecuse glonțul prin iubire Din plinul vieții tale.
Stăteai să pleci
Îmi sângera năvalnic gândul
Și nu te-ai plâns defel,
Simțeam vibrând nouă trăire Cu-o caldă-mbrățișare
Scânteile ornau CUVÂNTUL Mi-ai vestit iubirea,
Te înălțai, semn de zidire N-am știut,
Sub aura ce-o poartă Sfântul N-am vrut să știu
Venea de sus ‘naltă simțire Că-mi pleacă fericirea.
În care botezam CUVÂNTUL Departe ești
Și erau toate risipire Și încă îmi vorbești,
Simfonic scăpărarse vântul Prin tot ce mișcă,
Pe pânza Timpului iubire Prin tot ce mă-nconjoară,
Ai fost un înger
În care se scălda CUVÂNTUL!...
Ce m-a ajutat să trec
Și a sosit Bunavestire Prin lumea ce mă împresoară.
Suflarea modelase lutul Și am dansat
Era în clopot dăinuire Prin viață și prin ploi,
De strajă, până-n nori CUVÂNTUL Ne-am agățat mereu de câte-o rază,
Veneai dintr-o Dumnezeire Acum te-ai dus
Înmugurise jurământul Și nu te-am meritat,
Porneai spre altă nemurire Copile blând
Înrourând, solar, CUVÂNTUL…. Ce viața îmi veghează.
27
Iunie 2023
Fără ezitări, literatura română din toate timpurile
a avut mereu în rândurile sale personalități celebre, in-
telectuali și scriitori talentați de mare prestigiu care, prin
contribuția lor, au completat și valorificat patrimoniul
cultural român prin cele mai distinse forme și acțiuni.
Acest lucru îl demonstrează cu prisosință istoria culturii
române, domeniu care studiază neîncetat dezvoltarea
complexă a poporului român, înregistrările fiind expuse
în mod cronologic și în baza evenimentelor și consta-
tărilor obiectiv-reale. Astfel, printre intelectualii de
vază a societății române se regăsește și bine-cunoscutul,
talentatul, neobositul scriitor și om de cultură Al.Florin
Țene.
Galina MARTEA
Crochiu despre
scriitorul complet
Referindu-ne la romanul „In poeziile mele nu va
rima poporul cu tractorul – Viața poetului Vasile Mili-
taru între realitate și poveste”, vom constata cu încre-
dere deplină că și de această dată Al.Florin Țene vine în
fața publicului cititor cu o lucrare impresionantă sau,
mai bine zis, cu un roman reprezentativ și răscolitor
despre viața scriitorului/poetului Vasile Militaru (n.
21.09.1886, comuna Dobreni–Câmpurelu, Județul Il-
fov – d. 08.07.1959, temnița Ocnele Mari din
România), deținut politic din perioada comunistă, învi-
nuit de infracțiuni săvârșite împotriva sistemului social
și pentru deținerea de publicații neautorizate prin lege.
De amintit, Vasile Militaru este autorul celebrului
poem „A venit aseară mama”, dedicat lui George
Enescu, prietenul său, și lui George Coșbuc; ulterior
acest poem a fost pus pe note muzicale de George
Enescu, care între timp devine și o capodoperă a
genului respectiv (sursă din Wikipedia). Romanul de
față simbolizează o adevărată istorie despre destinul
unui scriitor care a existat prin mrejele comunismului –
regim social-politic ce încătușa integral libertatea indi-
vidului atunci când acesta oglindea în mod fidel reali-
tatea obiectivă instaurată în cadrul țării. În același timp,
opera respectivă este o dedicație și pentru toți scriitorii
români care nu au fost complice cu regimul comunist
de până la anii 1989, astfel Al.Florin Țene analizând și
zugrăvind acele împrejurări care au determinat la un
moment dat condițiile de existență ale intelectualilor
din societatea română; nemijlocit despre viața și activi-
tatea martirului Vasile Militaru, valorificându-i creația
literară până la limite complete. După cum
28
consemnează autorul, Vasile Militaru s-a afirmat ca o
personalitate foarte talentată în domeniul literaturii
române, în mod aparte abordând cu mult talent genul
liric al poeziei, ca urmare dând viață la peste 23 de titluri
de carte, dar și multe alte lucrări care nu și-au văzut lu-
mina tiparului din cauza că securitatea le-a distrus în
momentul percheziției în locuința acestuia.
Acțiunea romanului ilustrează perioada în care
societatea română, scriitorul român s-a aflat sub un
zbucium emoțional-moral, sub o grea încercare de a
face față lucrurilor împotriva unui regim politic care
împiedica mersul decent al existenței pentru o mare
parte din populație, și anume pentru acea care nu
colabora cu sistemul comunist. Între aceste ipostaze
Al.Florin Țene plăsmuiește o imagine literară ce se ba-
zează pe fapte și acțiuni reale, subiectele redând o med-
itație adâncă la tema suferinței umane. Printr-un ase-
menea model de creație literară avem ocazia să cuno-
aștem aspecte din istoria poporului român, priveliști cu
o sensibilitate absolută despre procesele vitale ale omu-
lui ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența co-
tidiană, cu relațiile reciproce și atitudinea acestuia față
de realitatea înconjurătoare. Cu acest tablou se prezintă
conținutul integral al romanului, o lucrare care sensi-
bilizează prin subiectele abordate și care, la rândul
ei, produce o impresie puternică despre viața unui
scriitor talentat și asuprit politic cum este Vasile Mili-
taru – un martir cu un destin uman nespus de trist. Drept
urmare, romanul „In poeziile mele nu va rima poporul
cu tractorul – Viața poetului Vasile Militaru între reali-
tate și poveste” oferă publicului cititor o istorie trăită, o
biografie a unui scriitor, dar și a altor condeieri români
care în timp au cunoscut ce este durerea și suferința în
limite reale, ce este lipsa de exprimare și libertatea
încătușată; nemijlocit, această operă literară pune în ev-
idență fapte despre existența nenorocită a unui popor și
a unor intelectuali în vremuri de grea cumpănă – peri-
oada de timp prin care a existat regimul comunist din
România. Romanul, scris cu mult talent intelectual și
imbold lăuntric, cucerește prin multitudinea aspectelor
abordate, prin crezul autorului față de valorile culturale
și spiritual-umane. Scrierile autorului transmit înțelep-
ciune umană, sensibilitate accentuată asupra lumii in-
telectual-spirituale și, nu în ultimul rând, dragostea și
respectul autentic față de propriul popor – națiunea
română, față de scriitorul român din toate timpurile, ev-
ident față de cultura și literatura română.
Așadar, talentatului și neobositului scriitor
Al.Florin Țene îi reușește de minune să pună în lumină
opere literare de mare valoare, atât pentru cultura și lit-
eratura română, cât și pentru propriile realizări și nece-
sități spirituale.
TINERE SPERANȚE
Poeme de Carmen Cristina OLTEAN
Sublima, grațioasa cădere
Am să-nvăț de la frunze cântul și alintul verii
Să-mi aprind sângele toamna de rămas bun
Într-o piruetă dansând, apoi să cad grațios,
Pe iubitul pământ
Am să-nvăț de la frunze
Un ultim sărut s-am pe buze
Să-l dau lutului din care-s plămădită
Și-am să-nvăț de la frunze să plec
C-un ultim fior cuprins într-un zbor
Să dorm somn adânc în culori ce umplu ochii cu dor
Am să-nvăț de la frunze liniște și tăcere
Simfonii și evanghelii purtate pe aripi de vânt
Sărutări în plete de toamnă
Am să-nvăț să reinviu în verde crud
Când înfloreau salcâmii
A venit clipa nefastă
Când mi-am găsit sufletul ruginit
Orbecăind prin viață
Marea grijilor m-a supus deșertăciunii
Goana ce-a pus stăpânire pe lume
M-a ajuns și pe mine din urmă
Acum, căutând inocența din copilărie
Am învățat să frământ pâine
M-am întors în timp, când colindam ulițele satului
Retrăind anotimpurile, jocul, libertatea
Găsind pe mama și pe tata povățuindu-ne
Pildele zămislite din aplecarea lor în trudă
S-au născut din focul mâinilor muncite
Din țărâna din care ne luam rodul
Sfințită cu lacrimi și bucurie
Caut râvna de atunci
Simplitatea și bunătatea omului
Ce horea când îi era bine sau greu
Când paharul suferinței era plin
Lăsau tot în voia Tatălui ceresc
Judecătorul adorat
În gânduri mi-a înflorit liliacul
Regăsind câmpul verde de orz crud
Când eram cu mieii despărțiți de mamă
Le ascultam plânsul, îi iubeam…
Doar acum le înțeleg durerea deplin
Aș vrea să fi rămas acolo
Unde eram toți împreună
Când înfloreau salcâmii...
29
Ianuarie 2023
Ștefan MITROI
O fată de la țară
Îmi găsesc deseori poezia cu ochii înroșiți de plâns.
Știu, îi zic, nu ești primită la baluri. Tu ești o fată de la țară,
care nu știe să mintă, umbli desculță pe drum, nu-ți dai cu
ruj pe buze și-ți miroase pielea a săpun ieftin, de casă. Ca să
nu mai spun că s-a aflat că te-ai lăsat călcată de roțile carului
mare, ca să arăți că nu pățești nimic.
N-ai pățit! Doar că ești plină de vânătăi pe dinăuntru.
Și-ți trec în fiecare primăvară toți cocorii lumii prin gânduri.
Nu mai e un secret pentru nimeni nici faptul că te ții cu
îngerul de deasupra patului. Îl ajuți, seară de seară, să
coboare din icoană și te ții de mână cu el în văzul cucuvele-
lor ce se întreabă mereu despre ce tot vorbiți voi doi până
dimineața pe pragul casei.
Doamne, ce puțină minte au! Nu-și dau niciodată
seama că tăceți amândoi și că din tăcerea voastră rupe uneori
vântul câte o fâșie și o poartă ca un steag alb pe deasupra
pământului. Un steag ce se întoarce, când se crapă de ziuă,
singur singurel, acasă și începe să fluture la poartă, semn că
a murit cineva. Cineva foarte tânăr. Nu poate fi decât
copilăria mea. Moare biata de ea imediat ce încep zorii să se
reverse.
Despre asta e vorba în tăcerea ta și a îngerului ce se
înapoiază, singur singurel și el, în icoană, în vreme ce tu te
îndrepți, ușor posomorâtă, spre fântâna din curte și scoți o
vadră cu apă. O vadră cu cer, mai bine zis. Fiindcă ție de cer
îți este sete, nu de apă. După care te speli tot cu cer pe față și
o pornești, pieptănându-ți părul cu degetele, prin sat, ca să
vezi dacă sunt toate viețile oamenilor la locul lor și e și lu-
mina soarelui unde trebuie, și dacă e gata să moară cine are
de murit, făcându-te că de moartea copilăriei mele nu îți pasă
nici un pic, deși îți pasă tot timpul. D-aia și seamănă cu
lacrimile plânsului meu de om bătrân lumina ochilor tăi.
Cum să fii primită la baluri cu o astfel de lumină în
ochi? N-ai însă nici un motiv să fii tristă. Nu observi ce drag
le e pomilor când te văd trecând pe drum? Se face din senin
primăvară când treci tu. Îi vezi dintr-odată înflorind, în toiul
iernii. Iar când se întâmplă să umbli cu picioarele goale prin
iarbă, și se întâmplă mereu, urmele tălpilor tale se văd
răsărind pe cer. Așa că bucură-te, prostuțo! Chiar și atunci
când îți vine să plângi!
(Din Flacăra lui Adrian Păunescu, Anul XXII, nr. 49, 16-22
dec. 2022, p. 16)
Iunie 2023
Antologia „Armonii de absență” publicată de Iulian
Patca la editura Napoca Star în anul 2022 cuprinde în cele
174 de pagini ale sale un număr de 103 poeme publicate în
volumele „Să vii și mâine” (2011) și „De dragul tău” (2017)
revăzute și adăugite dar și poezii noi, „îngândurări și alte
risipiri lirice” cum îi place poetului să spună.
Cartea Armonii de absență este o adevărată operă de
artă atent clădită de poet și este prezentată asemeni unei pov-
ești de taină care începe cu „A fost odată” și se încheie cu
„Sfârșit de poveste”: „Mă încearcă uneori o amintire târzie/
‘Voluptatea ierbii culcată sub pași/Strivită de trupuri în
plină câmpie/Fremătânde ca doi cai nărăvași” (A fost
odată), „Tot ce ți-am scris e numai începutul/Unei povești de
taină și de vis/Salvarea prin miracol din trecutul/În care-am
fost și rege și proscris” (Sfârșit de poveste).
Mihaela CD (Montreal – Canada)
UN REGAL AL POEZIEI
DE DRAGOSTE
Și chiar dacă poemele de dragoste din
prezenta antologie reprezintă o poveste frumoasă de
dragoste, un vis al poetului veșnic îndrăgostit care la un mo-
ment dat a obosit: „ Și vine vremea sa mă las de toate/ Am
obosit de-atâta poezie” totuși iubirea nu se sfârșește, nu se
epuizează, ea continuă să existe în inima scriitorului pentru
că iubirea și dragostea adevărată nu se termină nicio-
dată.”Iubirea mea-i nemuritoare/Din recuzita unui zeu/Ca
aripa ce vrea să zboare/Din flacăra lui Prometeu” (Măr-
turisire)
Într-o superbă comunicare cu divinitatea, într-un in-
finit izvor de iubire autorul exclamă: „Doamne-mi dă sau
Doamne-mi ia /dar mai lasă-mă cu Ea!” (Descântec)
Tristețea și nesiguranța își fac cuib în sufletul poetu-
lui care își mărturisește neputința:”Scăpare n-am într-un
destin /ursit să nu te pot uita/țintește-mi inima în plin/să știu
că mor de mâna ta!” (Mărturie), ‘‘Nefericit sunt când
mă gândesc la tine/zi de zi și fără speranță/noapte de noapte
și fără somn/Trăiesc așadar dureros/și nesigur/în acest par-
adox” ((Dureros și nesigur) confirmând citatul lui Antoine
de Saint-Exupery: „Tristețea este totdeauna formată din
timpul care curge și nu și-a dat roadele”.(Antoine de
Saint-Exupery)
Peste această văratecă și nepereche iubire se-așterne
toamna: „Și frunzele s-au risipit năuce/lăsând copacii, carte
fără foi/și-i tristă toamna care vrea s-apuce/tot hăul cuibărit
acum în noi” (Păcătuiesc cu tine-n gând) iar poetul rămâne
cu „regretul și durutul” arzând în vâlvătăi de dor „Pe rug
de vers ard gândurile aceste și doar prin ele dorul mi-l fac
scrum” (Până la scrum)
Poetul știe să brodeze atent în expresii blând
îngemănate în curgerea poemului instabilitatea care îi crează
insomnii și dureri sufletești sfâșietoare: „ Mă doare încă no-
aptea ce trecu/mă doare noaptea ce-o să vină
30
iară/cu-aceleași insomnii în care tu/ și vii și pleci precum
odinioară” (Aceleași insomnii)
Șansa fericirii rămâne totuși metamorfozată în
speranța ce gravitează în jurul iubirii și a Divinității „Mai
cred doar în Cel de Sus /și în Tine/ Și-n dragostea mea
eternă/care mă găsește/îngenunchiat și-n această
clipă/rugându-mă la icoana ta” (Mai cred)
Iubirea nepământeană, profundă, depășește limitele
logice ale înțelegerii celor mulți și în acest sens frumos
subliniază poetul faptul că părerea lumii nu contează:
„Nu-mi pasă, poate ști o lume întreagă/că sunt același ins
nevindecat/legat mă simt de tine cum se leagă/un subiect de
predicat” (N-am atâtea adjective)
Poetul Iulian Patca scrie o poezie elegantă, tandră
îmbrăcată în noblețe sufletească, o poezie de
sugestie care prin formulări gingașe atinge su-
fletul cititorului sugerând scene de iubire ex-
tazică lăsând imaginația cititorului să zburde
completând restul tabloului după bunul plac,
permițându-i să participe afectiv prin in-
cluderea propriei persoane în trăirile și emoțiile
create cu desăvârșită iscusință. „Să vii și mâine,
prea a fost frumos/te îmbrățișam cum ramurile
trunchiul/un așternut păstrează încă du-
reros/umărul tău și coapsa și genunchiul” (Să vii și mâine)
În ochii bărbatului iubit, doamna lui rămâne aceeași
frumoasă sau chiar și mai frumoasă, odată cu trecerea tim-
pului, iată găsim aici gestul galant și romantic al îndrăgos-
titului incurabil care face cea mai frumoasă declarație de
dragoste femeii care se vrea tot frumoasă chiar dacă anii trec
și peste ea: „Ești tot mai frumoasă iubito /...Ce dacă ninsori
de poveste/prin parul tău au trecut...” (Ești tot frumo-
asă) Bărbatul îndrăgostit o vede cea mai frumoasă pe iubita
lui pentru că:”Nu frumusețea ne face să iubim, ci iubirea ne
face să vedem frumusețea” –(Lev Tolstoi)
Fermecătoare sunt versurile poetului pline de alint și
încântare: „Înveșmântată-n strai de neuitare/din inima cu
miez incandeșcent/ iradiază încă cu dogoare mare/ iubirea
dintr-un timp adolescent” (Mă surp și mă ridic în calea ta)
Iubirea este de importanță vitală pentru poetul artist,
este o ‘‘dulce povară” ce o trăiește în „visul fremătând” în
care „se torc suspine” iar iubita din vis este „ poemul cel mai
frumos din cea mai minunată poveste”, ‘‘mireasa cea
frumoasă din azur”, ‘‘zâna bună”
Întocmai unei povești volumul Armonii de ab-
sență se sfârșește cu un mare dor nestins ce va continua să
lupte chiar dacă nu mai are niciun sens:”Las dorul în genun-
chi și coate/ Să lupte-n van și în zădărnicie” (Sfârșit de
poveste) Pentru că numai volumul a luat sfârșit nu și
povestea iubirii, căci ‘‘Adevăratele povești de dragoste nu
au final”– (Richard Bach)
Poetul Iulian Patca scrie cu sufletul plin de simțire, o
poezie încântătoare, de mare sensibilitate, a iubirii din iubire,
o adevărată operă de artă! Versurile sale valsează între real
și ireal, sunt simțitoare, sentimentale, pline de afecțiune și de
gentilețe ceea ce ne este dat să întâlnim tot mai rar în ziua de
azi.

In memoriam:
Ioan CĂRĂȘEL
Mai am putere
Renaștere
Am strâns de gât cuvintele să moară,
Doar bradul le făcuse împărați,
Iar ele-au revenit în călimară,
Arhangheli și profeți adevărați.
Meditație
Am adunat din râpe vorbe – verbe
Să-mi crească elixirul pentru leac,
Poate-o veni destinul să întrebe
Unde-i în clocot sângele de dac.
Cod roșu-n călimara de cerneală
Poemele se-adună-n necuvinte
Și îngerii se-adună iar cu fală
Și se zburlesc cuvintele prin minte,
Se-adună, se întreabă, dau năvală
Și-așteaptă iar să se alinte.
Previziuni
mi-am aprins vederea de la Soare,
lumina pentru mine e îndemn
dar viața-i plină de durere,
iar durerea-i ca un imn solemn.
Nădejdile-s firave și puține,
Rugându-se la Soare și la Stele,
Când dau năvală zilnic peste mine
Și peste toate gândurile mele.
Piciorul stâng mai crede-n mers pe jos
Iar cel drept mai crede că o să zboare,
Eu nu mai sunt la fel de curajos,
Când văd că ce nu este nu mai doare.
Cuvintele se scaldă în eter,
Oceanul le-a mixat cu nestemate,
31
Iunie 2023
Doar între noi rămâne-atâta cer
Povară prin distanțe neschimbate.
E tot mai rece muzica-n ghitară,
Lumina-i tot mai slabă-n lampadar,
Cireașa e de-acum amară
Iar vinul s-a vărsat în calendar.
Strugurii s-au pârguit devreme
Ei n-o să se mai simtă vin,
Diminețile au devenit viclene
Și-și varsă liniștea-n pelin.
Picioarele sunt doar în amintiri,
Prietenii m-au părăsit din fală,
Încet se stinge dragostea-n priviri
Mi-a mai rămas nesomnul într-o doară.
E rece, dar mai cred în reveniri
Să zburd cu voi în primăvară.
Sunt prea mulți zei aicea pe Pământ
Ce-au cucerit întinderi și lumină,
Uneori ne calcă și în gând,
Și gândurile-au devenit ruină.
Sunt și unii ce se cred stăpâni,
Dar curajoșii stau la pândă,
Și ciugulesc cuvintele din mâini
Lasându-și libertatea de osândă.
Dar eu rămân cu zeii buni acasă,
Piciorul drept îl rezem de o stea
Să-l ciugulească viermii de mătase
Și să-mi facă giulgi de peruzea.
E rece, dar mai cred în reveniri,
Ca un mire să mă-ntorc acasă,
Să zburd cu voi prin amintiri
Și prin parfum de tânără mireasă.
Iunie 2023
Întrebare: Cine este Alexandru Florin Țene pentru sine?
Răspuns: Sunt un om ca toți semenii noștri care de când am
început să înțeleg mediul înconjurător, pe la doi ani, încărcat cu fru-
musețea naturii, fără să știu descoperisem Poezia. Pentru mine sunt un
meridional nordic, sentimental, iubitor de natură și poezia ei. Sunt un
poet ieșit dintr-o „Spanie” oltenească. Sunt și am fost un liric, solidar
cu originile și semnificația biografiei mele literare de care nu mă pot
despărți. Acum la vârsta înțelepților ardeleni-olteni mă simt un dascăl
ce-și revarsă cunoștințele către colegii de condei în cenaclurile pe care
le-am înființat și le conduc. Mulțumindu-mă să scriu opt ore pe zi și să
public două cărți pe an.
Întrebare: Când a apărut atracția pentru scris? Fiecare scriitor
are o poveste pe care aș dori să o afle și radioascultătorii pentru
că sunteți un model pe care îl pot urma.
Răspuns: La început a fost iubirea pentru cărți cu desene. Nu
știam să citesc. Prima carte de acest gen a fost „Aventurile Baronului
Munchausen”. Priveam la desenele, alb-negru, din carte, ce-mi stimu-
lau imaginația, iar povestirea se închega în gândul meu. Pe la vârsta de
14 ani când, deja, citeam poezii de Eminescu, George Coșbuc și Octa-
vian Goga, am început să însăilez versuri influențat de poezia emi-
nesciană „Somnoroase păsărele. „.Mă impresiona imaginea feerică
ce-mi încolțea în minte. Îmi apărea în „ochii” minții imagini deosebite
cu înserări de un albastru stelar.Am scris două catrene cu regretul că
pleca circul într-o toamnă în care tot orașul mirosea a must.
Cristina OPREA
Despre meseria de scriitor
Întrebare: Și pentru că am vorbit de modele pentru dvs cine au
fost mentorii?
Răspuns: Modelul meu au fost poeziile lui Zaharia Stancu.
Tatăl meu a fost coleg de școală la Turnu Măgurele cu Zaharia Stancu.
Jucau fotbal. Tata era fundaș și Zaharia Stancu, fiindcă avea o defecți-
une la picior, juca portar. Erau fotbaliști la echipa „Vulturii negri”. În
biblioteca părinților erau cărțile Poeme simple, apărute la București, în
1927; Antologia poeților tineri, București, 1934; Tălmăciri din
Serghei Esenin, București, 1934; Albe, poeme, București, 1937;
Clopotul de aur, versuri, București, 1939; Iarba fiarelor, București,
1941; Ani de fum, versuri, București, tipărită în 1944; Pe toate le-am
citit. Poeziile de iubire îmi plăceau foarte mult. Apăruse primele semne
ale acestui sentiment uman.
După ce am terminat liceul l-am cunoscut la București, per-
sonal, făcându-i o vizită acasă împreună cu tata. A rămas surprins când
i-am recitat câteva poezii ale dânsului. Atunci i-am citit și câteva poezii
de-ale mele pe care le-a publicat în „Gazeta Literară”, după ce și-a
publicat dânsul, aproape un an, romanul „Rădăcinile sunt amare”. Pe
atunci era la acea revistă redactor cu poezia Nina Cassian, pe care am
cunoscut-o în redacția de pe bulevardul Ana Ipătescu. Fiind elev la
Școala Tehnică Tipografică „Dimitrie Marinescu” din București,
înainte de a urma cursurile facultății, i-am luat un interviu lui Mihai
Beniuc pentru „Informația Bucureștiului”. Stătea pe strada Grădina
Bordei. Înainte de a mă duce la dânsul am cumpărat de la anticariatul
din Piața Unirii volumele Cântece de pierzanie, apărut în 1938 și
Cântece noi, 1940, pe care a scris câteva cuvinte. Însă, îmi plăceau
poeziile de dragoste ale poetului.
Întrebare: Când ați publicat prima carte? Ce sentimente v-au
încercat?
Răspuns: În caietele mele, prin anii 1966 se adunaseră câteva
sute de poezii. Colegii de la cenaclul „Gib I. Mihăescu”, pe care l-am
înființat în anul 1958, m-au încurajat să trimit un volum la o editură.
Urmare acestui fapt, m-am hotărât să fac o selecție din aceste poezii.
Astfel, am fost nevoit să le recitesc pe fiecare, să le mai modific. Astfel,
am bătut la mașina mea de scris marca Kappet 50 de poezii, am dat
titlul volumului „Ochi deschis” și am plecat cu el la București, la Edi-
tura Litera, ce se afla la Casa Scânteii. Mi-a preluat volumul Radu Al-
bala, editor cu state vechi, fost proprietar de editură înainte de a veni la
32
INTERVIU
putere comuniștii. După ce a citit poeziile, într-un birou înțesat cu cărți
și manuscrise, mi-a spus: tinere, sunt bune, din cele 50 de poezii îți
aleg 30. și așteaptă acasă vă vei primi volumele la Drăgășani.
Când am ieșit din Casa Scânteii, simțeam că zbor. Mă uitam
la oamenii care treceau pe lângă mine și aveam impresia că și ei se
bucură de fericirea mea. Atunci, în eforia aceea care m-a cuprins, mi-a
venit ideea să trec pe la Editura „Cartea Românească” unde era redac-
tor cu poezia Mircea Ciobanu. L-am așteptat puțin, a venit la redacție
pe la prânz. În perioada de așteptare am stat de vorbă cu doamna Lu-
culescu, secretara editurii. Când a venit poetul Mircea Ciobanu m-a
luat în biroul său, aflat, pe un culoar, și m-a întrebat ce poezii i-am
adus. Am scos din geantă cele 20 de poezii rămase de la Editura „Lit-
era” și i le-am dat. Le-a citit, a făcut câteva observații și mi-a spus:
acestea rămân aici, du-te acasă și mai adu! M-am dus la Gara de Nord
și, bucuros, am visat tot drumul până acasă privind secvențele dru-
mului pe fereastra vagonului.
Întrebare: Prima critică literară din partea cui a venit?
Răspuns: Primul articol despre cartea „Ochi deschis”, care a
apărut la aproximativ șase luni, a fost al profesorului Emil Istocescu
din Drăgășani, un mare exeget al prozei lui Gib I. Mihăescu, membru
al cenaclului pe care îl înființasem. Era o cronică cu o analiză profe-
sionistă, din care nu lipseau și câteva observații. A doua cronică a fost
a lui Laurențiu Ulici în cartea sa „Prima Verba”. Toate au fost încura-
jatoare.
Întrebare: Ce tematică abordați?
Răspuns: O tematică diversă. Fiindcă diversă este și viața no-
astră, trăirile noastre. Eul poetului vibrează la toate sincopele prin care
trece.
Întrebare: Se mai scrie astăzi și se publică destul de mult. Ce
părere aveți de tinerii scriitori?
Răspuns: În pleiada de poeți care umplu paginile revistelor și
internetul am descoperit și poeții foarte talentați, culți, fără să exage-
reze în experimentalism. Dar, din păcate, s-a încurajat poezia porno-
grafică, scrisă de poetese. Chiar s-au acordat premii din partea Uniunii
Scriitorilor unor astfel de poezii.
Citesc cu plăcere poeziile unor poeți, care au crescut sub ochii
mei, și care au ajuns la maturitatea biologică și intelectuală. Majorita-
tea sunt din Cluj-Napoca, unde se scrie o poezie echilibrată, cu talent
și fără epatări exagerate. Scriu în spiritul proglomodernului, noul
curent ce a apărut după mâzga postmodernistă a opzeciștilor, în care
nu spuneau nimic. Noul curent proglomodern se caracterizează prin
întoarcerea, pe jumătate, la poezia clasică, eliminând experimental-
ismul exagerat în care nu se spunea nimic.
Întrebare: Ce proiecte ați avut în această perioadă și ce vă
propuneți pentru viitor?
Răspuns: În ultimii zece ani am scris o serie de romane despre
viața poeților din închisorile comuniste. Am scris despre Radu Gyr,
Vasile Militaru, Traian Dorz și Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor.
Însă, înainte de acestea, am publicat romane despre Gib I. Mihăescu,
Ion Minulescu și Alexandru Macedonski. A fost o muncă titanică.
Până în prezent am publicat 94 de cărți de poezie, proză, romane,
teatru, eseuri și critică literară.
Întrebare: Un gând pentru românii din diaspora.
Răspuns: Dragi concetățeni, în primul rând vă doresc sănătate
și putere de muncă. Voi sunteți avangarda promovării culturii noastre
pe mapamond. În condițiile fenomenului de globalizare, cultura no-
astră trebuie promovată pe meridianele lumii. Ea se cucerește. Fiindcă
există riscul ca alte culturi să estompeze pe a noastră. Nu uitați, datorită
vitezei practicată de avioane, Pământul a devenit un sat. Poate fi par-
curs în câteva ore de la un pol la celălalt, atât cât face o căruță cu boi
de la un capăt de sat în celălalt capăt de sat.
Nu trebuie să vă fie rușine că sunteți români. Cu cât promovați
mai mult cultura noastră cu atât sunteți apreciați de popoarele în care
trăiți. Închei cu ce spunea Albert Camus:” Fără cultură și relativa lib-
ertate pe care o implică, societatea, chiar dacă pare perfectă, nu este
decât o junglă. De aceea, orice creație autentică este un dar către
viitor.”
Publicaţie editată de LIGA SCRIITORILOR din ROMÂNIA

Design: Laz@r Morcan