Genealogia limbii române

IDEI PRIVIND ETIMOLOGIA ŞI ISTORIA LIMBII ROMÂNE

Eseu întocmit de Neculae Dimitriu
Bucureşti 2005
Notă din partea autorului
Eseul cuprinde extrase din lucrările unor specialişti în istoria limbii române.
La "Comentarii" veţi găsi părerile personale, poate corecte, poate greşite, pe care Neculae
Dimitriu şi le-a format din analiza atentă a afirmaţiilor specialiştilor. El ar fi doritor să afle cum
văd lucrurile cei care se preocupă de originea limbii române, şi îi roagă să le scrie la
"Comentarii". Cu mulţumiri.
CUPRINSUL
Bibliografie
1 Idei generale despre limbă şi vorbire
2 Idei privind istoria limbilor
3 Unele noţiuni privind legile lingvisticii
4 Influenţele reciproce ale limbilor
5 Limba comună indo-europeană
6 Limbile indo-europene
7 Aria geografică de răspândire a limbilor indo-europene
8 Diversificarea şi scindarea limbilor indo-europene
9 Limba geto-dacilor
10 Limba latină.
11 Limbile slave
12 Teritoriul de formare a limbii române
13 Limba română
13.1 Substratul (autohton)
13.2 Stratul (latin)
13.3 Adstratul slav
13.4 Limba română literară
14 Cronologie

BIBLIOGRAFIE
1 Septimiu Albini, Direcţia nouă în Ardeal. Constatări şi amintiri, în volumul Lui Ion
Bianu amintire, Bucureşti, 1916
2 Giuliano Bonfante şi Larissa Bonfante, Limba cultura etruscilor,  Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1995
3 Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, Editura
Corint, 2000
4 Grigore Brâncuş, Istoria cuvintelor, Bucureşti, Editura Coresi, 1991
5 Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983
6 Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985
7 Ion Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromîna), Bucureşti, Societatea de ştiinţe istorice şi
filologice din R. P. R., 1957
8 Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1987
9 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968
10 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986
11 Iancu Fischer, Latina dunăreană, Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985
12 Ion Gheţie, Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1978
13 Constantin C. Giurescu şi colaboratori, Istoria României în date, Bucureşti, Editura
Enciclopedică Română, 1972
14 Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1973
15 Alexandru Graur, Evoluţia limbii române. Privire sintetică, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1963
16 Alexandru Graur, Lingvistica pe înţelesul tuturor, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,
1972
17 Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturora), Bucureşti, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1983
18 Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, 1960
19 Octav George Lecca, Formarea Poporului Românesc, Origini, influenţe şi adaose
străine, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944
20 Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1969
21 M. F. Nesturh, Originea omului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959
22 Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol. I, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1925
23 Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol. II, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1928
24 Maurice Rheims, Dictionnaire des Mots Sauvages (ecrivains des XIXe et XXe siecles), Paris,
Librairie Larousse, 1969
25 Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, Limba latină, ediţia a doua revăzută şi adăogită,
Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", 1940
26a Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1969
26b Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, II, Limbile balcanice, ediţia a doua revăzută şi
adăogită, Bucureşti. Fundaţia pentru literatură şi artă, 1943
27 Ion I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-
romanică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
28 Valeriu Rusu (coordonator), Tratat de dialectologie românească, Craiova, Scrisul Românesc,
1984
29 Marius Sala, Limba Română, limbă romanică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997
30 Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Lumii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981
31 Ion Simionescu, Origina omului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940
32 I. D Ştefănescu, Iconografia şi studiile de artă religioasă, în Revista istorică română, vol XV,
fascicola II, Bucureşti, 1945
33 Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987
34 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, ediţia a IV-a, Bucureşti,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1985
35 Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Societatea Biblică Interconfesională din România, 19
1 Idei generale despre limbă şi vorbire
1.1 Animalele au capacitatea de a-şi transmite, între altele şi prin sunete şi ultrasunete,
informaţii, mesaje de alarmare, poate chiar rudimente de sentimente etc. Se poate vorbi despre
un limbaj al animalelor.
1.2 Unii lingvişti consideră că limba şi vorbirea constituie împreună limbajul, adică facultatea
oamenilor, şi pe care nu o au animalele, de a exprima prin sunete articulate tot ceea ce gândesc şi
simt. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 320, nota 1, J. Vendryes]
Este desigur alt limbaj decât cel pe care îl au animalele.
1.3 Termenul limbaj se întrebuinţează şi cu privire la orice semne cu ajutorul cărora putem
transmite idei şi sentimente (cf. limbajul surdo-muţilor, limbajul gesturilor etc.). Limbajul, astfel
definit, este comun tuturor oamenilor, întrucât depinde de constituţia lor fizică şi psihică, aceeaşi
oricând şi oriunde.
1.4 Limba aparţine unei singure comunităţi lingvistice determinate, pentru că este produsul unor
anumite condiţii istorice, care diferă de la o colectivitate umană la alta.
1.5 Vorbirea reprezintă realizarea practică a unei limbi date, ea variind după indivizi şi grupuri
de indivizi în interiorul uneia şi aceleiaşi comunităţi lingvistice. Limba este organul creator al
gândirii: ideile noastre devin, prin exprimare, elemente obiective (din subiective, cum sunt
înainte de a le comunica altora) şi ca atare se întorc iarăşi în creierul nostru, unde sunt
întrebuinţate la formarea de idei noi. [Ibidem p. 112-113, citându-l pe Wilhelm von Humboldt]
Chiar dacă vorbirea nu este singurul semn evident de diferenţiere a omului de celelalte forme de
viaţă, ea este cu siguranţă unul dintre semnele distinctive ale umanităţii.
1.6 Gândirea este un act individual, iar limba un produs colectiv. Problema limbii nu este, în
ultimă analiză, decât unul din aspectele problemei raporturilor dintre individ şi societate. [Ibidem
p. 346, citându-l pe Albert Sechehaye]
1.7 Dintre toate faptele umane cel mai evident social este limba, căci nu ne putem închipui nici
limbă fără societate, nici societate omenească fără limbă. [Ibidem p. 316, citându-l pe Antoine
Meillet]
1.8 Populaţiile istorice sunt definite îndeobşte pe baza limbii lor. [Giuliano Bonfante şi Larissa
Bonfante, Limba şi cultura etruscilor, p. 70]
1.9 Limba este, la un popor, organul fiinţei lui intime, este chiar această fiinţă, aşa cum ajunge
ea, încet-încet să se cunoască pe sine însăşi şi să se manifeste. [Iorgu Iordan, op. cit. p. 113,
citându-l pe Wilhelm von Humboldt]
1.10 Limba maternă contribuie într-o largă măsură la formarea şi dezvoltarea gândirii noastre:
tocmai pentru că serveşte ca mijloc de exprimare a celor ce gândim şi simţim, limba ne
influenţează profund sufletul, atât din punctul de vedere al conţinutului (graţie imensului tezaur
cultural depozitat în operele scrise ale unui popor), cât şi din acela al formei (vorbind ne
deprindem a gândi într-un anume chip, a da produselor noastre intelectuale o înfăţişare
particulară, care diferă de la o naţiune la alta). [Ibidem p. 358, citând pe Bally, Sechehaye şi
Brunot]
2 Idei privind istoria limbilor
2.1 Diferitele aspecte ale limbii sunt: fonetica, lexicul, formarea cuvintelor, morfologia, sintaxa
şi stilistica, la care putem adăuga istoria lingvistică şi geografia lingvistică.
2.2 Istoria limbilor este caracterizată prin presupuneri şi probabilităţi.
2.3 Tradiţia biblică ne transmite câteva idei privind vorbirea, ale căror sensuri mitice nu pot fi
neglijate. Atunci când Dumnezeu s-a adresat, binecuvântându-i, lui Adam şi Evei, putem
presupune că aceasta nu s-a realizat neapărat prin vorbire, ci printr-o comunicare directă de tip
telepatic. [Bibilia, Facerea 1; 28-30] La fel şi pentru transmiterea poruncii de interzicere a
mâncării din pomul cunoştinţei binelui şi răului. [Biblia, Facerea 2; 16-17]
2.4 Limba, vorbirea umană este evident citată ca atare în momentul în care Dumnezeu aduce
fiarele câmpului şi păsările cerului în faţa lui Adam, "ca să vadă cum le va numi". Iar Adam "a
pus nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice".[Biblia,
Facerea 2; 19-20]
2.5 Aflăm apoi că, după potop, din spiţa neamului fiilor lui Noe "s-au format mulţime de
popoare, care s-au aşezat în diferite ţări, fiecare după limba sa, după neamul său şi după naţia
sa". [Biblia, Facerea 10; 5, 20, 31, 32]
2.6 Totuşi, "În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi".[Biblia,
Facerea 11; 1]
2.7 "Şi a zis Domnul: Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu
se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm
limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul." [Biblia, Facerea 11; 6-7]
2.8 Pentru perioada preistorică lipsind datele efective privind limbile vorbite, este evident că tot
ce se poate spune relativ la modul în care comunicau oamenii prin vorbire decurge din fenomene
colaterale limbii.
2.9 Oamenii de ştiinţă evită pe bună dreptate să dea sentinţe definitive privind evoluţia vorbirii în
preistorie.
2.10 S-a scris despre rolul important pe care activitatea, munca şi vorbirea articulată l-au avut în
evoluţia şi perfecţionarea organismului şi intelectului uman, în dezvoltarea activităţilor sociale şi
a conştiinţei.
2.11 Ar părea justificată afirmaţia că omul şi-a meritat recunoaşterea lui ca entitate din momentul
în care a început să vorbească, să se exprime prin vorbire articulată cu suport raţional, în formule
grăite, mai complexe decât simplele semnale sonore pe care le folosesc animalele.
2.12 Singura deosebire însemnată dintre om şi vertebrate sunt sunetele articulate ce dau vorbirea,
ca şi puterea inteligenţii sale. [Ion Simionescu, Origina omului, p. 30]
2.13 Astfel, dacă antropoizii pitecantropi din Java nu aveau grai articulat, ar putea fi numiţi doar
strămoşi ai omului. În schimb sinantropul, care conform unor autori putea practica vorbirea, ar fi
primul care să intre în categoria oamenilor străvechi, în paleoliticul inferior sau mijlociu.
Neanderthalezii au însemnat o nouă treptă în evoluţia graiului articulat, se pare că folosirea
focului având aici un rol remarcabil. Sunetele graiului articulat, care probabil au servit iniţial ca
semnale ale acţiunilor, au început ulterior să desemneze şi obiecte ori fenomene.
2.14 Din ce în ce mai mult îşi face drum în ştiinţă părerea că fiinţa omenească nu a apărut într-un
singur loc pe faţa pământului, ci în mai multe centre, din ramuri deosebite de maimuţe, de tipul
acelora care s-au găsit în Iava, în China ori în sudul Africii. Ion Simionescu, Origina omului, p.
28]
2.15 Indiferent dacă admitem o origine punctuală a omului, sau apariţia lui în mai multe puncte
de pe glob, este evidentă dispersarea lui, ceea ce sub influenţa factorilor de climă, relief,
vegetaţie, animalieri, sociali etc. a provocat diferenţieri ale caracterelor anatomo-
fiziologice. Tot astfel s-au produs diferenţieri ale graiului, dacă admitem că iniţial a existat unul
singur.
2.16 Orice afirmaţii tranşante privind o limbă unică iniţială, sau o multitudine de limbi apărute şi
evoluate independent ar fi doar presupuneri, lipsite de o argumentaţie de necontestat.
2.17 Datorită numeroaselor şi variatelor relaţii dintre oameni, care, pentru satisfacerea nevoilor
materiale şi culturale, nu ţin seamă de hotarele politice, limbile se amestecă necontenit, adică se
influenţează reciproc. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 57,
citându-l pe Hugo Schuchardt]
2.18 Cunoştinţele despre limbi, provenite din surse antice scrise şi din evoluţiile ulterioare ale
limbilor cunoscute, au permis totuşi lingviştilor istorici să-şi imagineze care erau trăsăturile
generale ale limbilor vorbite în preistorie. S-au adăugat şi se adaugă treptat noi informaţii, din
cele mai variate domenii ale istoriei, geografiei, arheologiei, etnografiei etc., care suprapuse
peste principiile de lingvistică conduc fie la confirmarea teoriilor deja definite, fie la eliminarea
teoriilor vechi şi la elaborarea de noi teorii privind istoria limbilor istoric cunoscute.
2.19 Treptat se câştigă tot mai multă siguranţă pentru scenariile imaginate de savanţi privind
evoluţia limbilor, care, lacunare, rezumative şi eventual eronate sau deformate la început, capătă
mereu mai multă consistenţă şi credibilitate.
3 Unele noţiuni privind legile lingvisticii
3.1 Mulţi lingvişti admit că lingvistica este inferioară ştiinţelor exacte, întrucât nu poate stabili
legi şi de aceea trebuie să se limiteze la observarea metodică şi foarte întinsă a faptelor pe care
urmează să le explice. Ca urmare munca lingvistului are nevoie de puţină fantazie, de un simţ
deosebit pentru ceea ce este probabil, care duce sigur la descoperirea adevărului. [Iorgu Iordan,
Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 18, citându-l pe Graziadio Isaia Ascoli]
3.2 Metoda de cercetare în filologie şi cu deosebire în filologia comparată se izbeşte în aplicare
de multe dificultăţi, cere simţ, pătrundere şi tact ştiinţific. [I. D.Ştefănescu, Iconografia şi studiile
de artă religioasă, în Revista istorică română, vol XV, fascicola II, Bucureşti, 1945, pp. 135-137]
3.3 Regulile de transformare evolutivă a corpului fonetic, "legi", cum au fost numite de
neogramatici, acţionează mecanic, imperturbabil, după formularea neogramaticilor "orbeşte". E,
fără îndoială, în acest mod de a le înţelege o doză de exagerare, dar modificări fonetice care nu
cunosc abateri întâlnim adesea. [Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, p. 23]
3.4 În general "legile fonetice" sunt acceptate, chiar de către adversarii lor, ori de câte ori este
necesar pentru explicarea situaţiei sunetelor dintr-o limbă oarecare în comparaţie cu a sunetelor
corespunzătoare din limba de bază sau din una înrudită genealogic. De asemenea, ele sunt
invocate în cercetările etimologice sau de altă natură, pentru a confirma sau a infirma o
etimologie oarecare. Aşadar, avem de a face cu o stare de fapt, care nu poate fi evitată, nici
combătută, ci trebuie pur şi simplu recunoscută ca o necesitate care se impune din punct de
vedere strict practic. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 52]
3.5 Hazardul joacă şi el un rol în istoria lingvistică. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 136]
3.6 Resursele de care dispune limba pentru creaţii lingvistice spontane, nu numai pentru
onomatopee, ci şi pentru tot ce un idiom produce singur, independent de altele şi servindu-se de
propriile mijloace, sunt mult mai bogate decât se admite de obicei. [Iorgu Iordan, Lingvistica
romanică, evoluţie, curente, metode, p. 113, citându-l pe Leo Spitzer]
3.7 Un principiu etimologic susţine că, înainte de a recurge la alte idiome pentru lămurirea unui
cuvânt obscur, trebuie să încercăm a-l explica prin şi din limba în care el există. [Iorgu Iordan,
Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode p. 141, citându-l pe Leo Spitzer]
3.8 Cuvintele migrează, întocmai ca oamenii, adică prin ei sau cu ei: pornesc dintr-un loc anumit,
i-am putea spune locul natal, şi se răspândesc prin regiuni mai apropiate sau mai îndepărtate,
după împrejurări. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode p. 157]
3.9 În Galia, latina coloniştilor romani a îndepărtat limba celţilor autohtoni şi din cauza
psihologică (produs al unor condiţii obiective), anume tendinţa generală şi conştientă pe care o
manifestă vorbitorii, atunci când două idiome se găsesc în contact, de a părăsi pe cel considerat
inferior şi a adopta pe cel "superior" sau cu prestigiu. Dar această tendinţă are nevoie de
împrejurări speciale pentru a da rezultate practice; altfel, cum s-ar explica rezistenţa, câteodată
foarte puternică, a atâtor graiuri, care, deşi supuse presiunii altora, superioare lor din diferite
puncte de vedere, îşi păstrează mai mult sau mai puţin înfăţişarea tradiţională? [Iorgu Iordan,
Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode p. 215]
3.10 Limba se transformă permanent, rămînînd totuşi ea însăşi, indiferent de amploarea
transformărilor. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 192]
4 Influenţele reciproce ale limbilor
4.1 Diverşi lingvişti au admis, într-un fel sau altul, încă de la începuturile lingvisticei, că există
influenţe din partea unei limbi autohtone, învinse cu vremea, asupra limbii învingătoare. [Iorgu
Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode,, p. 17, nota 1.]
4.2 Stratul este elementul de bază al unei limbi.[ Iorgu Iordan, Istoria limbii române – pe-nţelesul
tuturor, p. 26. Pentru limba română stratul este limba latină, iar elementul slav ar fi superstratul
(ibidem p. 30). Ion I. Rusu consideră elementul slav ca adstrat pentru limba română (op. cit. p.
237).]
4.3 Elementul autohton este denumit substrat. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române – pe-nţelesul
tuturor, p. 17]
4.4 Prin superstrat se înţelege limba unei populaţii care vine din altă parte, de obicei în calitate
de cuceritoare, dar pînă la urmă este asimilată în profitul limbii care se vorbea anterior pe
teritoriul dat, trecînd totuşi acesteia din urmă unele particularităţi. [Cf. Alexandru Graur,
Lingvistica pe înţelesul tuturor, p. 56]
4.5 Adstratul se referă la împrumuturile lexicale. [Ion I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul
autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, p. 237]
4.6 Acţiunea substratului este lentă şi se realizează uneori în cursul secolelor. [Alexandru
Rosetti, Istoria limbii române, II, Limbile balcanice, p. 86]
4.7 Când două idiome se găsesc faţă în faţă, au loc împrumuturi de tot felul. În mod constant
limba care se bucură de prestigiu, prin faptul că pare superioară dintr-un punct de vedere, joacă
rolul creditorului, iar cealaltă, pe al debitorului. Noţiunea de "prestigiu" trebuie înţeleasă în mod
cu totul relativ: nu există limbă, oricât de primitivă, care să nu se afle când şi când într-o situaţie
favorabilă faţă de alta, fie aceasta şi cea mai privilegiată cu putinţă. Aşa se face că toate limbile
pământului sunt în acelaşi timp creditoare şi debitoare. Superioritatea lingvistică este nu numai
relativă, deci trecătoare, ci are şi cauze foarte felurite: cultural, militar, politic, economice,
nevoile vieţii de toate zilele. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p.
313, şi nota 1, citându-l pe Antoine Meillet]
4.8 La influinţa limbii autohtone asupra limbii adoptate ai a face cu deprinderi, de care nu te-
ai putut dezbăra: ai păstrat niscai cuvinte, niscai forme gramaticale, niscai anumite cunoştinţi de
lucruri şi de raporturi, chiar niscai anumite sunete. Cu totul altă chestiune e aceasta, dar n-a fost
niciodată separată preciz de chestiunea bazelor de articulaţie şi psihologice. Motivele care au
împins pe învăţaţi să se gândească la vreo influinţă din partea limbii autohtone sînt trei: a) În
limba autohtonă se găsesc fenomene analoage; b) Se găsesc fenomene analoage într-o limbă
înrudită cu limba autohtonă; c) Se găsesc fenomene analoage în limbi vorbite pe acel teritoriu pe
care trăia odată poporul ce vorbia limba autohtonă. [Alexandru Philipide, Originea Romînilor,
vol II, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1928, p. 303]
4.9 Cînd două sisteme lingvistice sînt puse în contact prin bilingvism, sistemul preponderent
tinde să umple golurile celuilalt. Procesul nu seamănă însă cu ceea ce se întîmplă cu vasele
comunicante, căci cele două sisteme sînt ele înşile pline de contradicţii, care se dezvoltă potrivit
cu legile interne ale fiecăreia. [Ion Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromîna), p. 39]
4.10 Există o remarcabilă gradaţie din punct de videre al uşurinţii cu care se face împrumutul:
Cel mai lesne anume se înprumută cuvintele; mai greu se înprumută formele gramaticale; cel mai
greu se înprumută sunetele. [Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol II, p. 306, citându-l pe
A. Meillet]
4.11 Dintre primele sfaturi date de enciclopedistul din secolul al XVIII-lea, Anne-Robert-Jaques
Turgot, notăm: "să se caute etimonul întîi în limba din care face parte cuvîntul, prin cunoaşterea
sistemului de derivare şi apoi în limba veche, în graiuri şi în dialecte". După ce se găseşte
rădăcina, "ascunsă în derivat prin alterări fonetice", şi sensul, "ascuns prin schimbări semantice
adesea ciudate", se poate trece, după părerea lui, la latină şi "în genere prin observaţii de istorie
(migraţii, războaie, cuceriri) la limba-mamă a unei limbi date". Tot el cere compararea cu
limbile-surori printr-un studiu istoric. Să se urmărească totodată împrumuturile cu specific tehnic
şi să fie explicate prin istoria meseriilor, cercetându-se cuvîntul şi lucrul numit în raporturile lor.
(O remarcabilă anticipare a metodei germane Wörter u. Sachen.) [Ion Coteanu şi Marius Sala,
Etimologia şi limba română, p. 90]
4.12 L'étymologie semble être une science exacte, aisée, dont les aquets s'inscrivent sous forme
d'équivalence du type tête, M. Roques et leurs disciples montrèrent qu'il n'en allait pas aussi
simplement qu'on pouvait l'imaginer dans une histoire où l'ésprit des hommes, ses
représentations contrecarrent maintes fois les règles et se jouent d'elles. Et plus on entre avant
dans ces recherches, plus celles-ci se compliquent. Si bien que, de toute évidence, réduire, dans
un ouvrage de lexicographie, une notice à la simple mention d'un étymon, assuré ou probable,
équivaut a ne rien faire, puisque c'est priver le lecteur de connaître et de comprendre l'ensemble
des problèmes que pose l'étymologie la plus simple et qui en rendent instructives la recherche et
la découverte. ... N'oublions pas que les étymologies fausses ont autant d'importance pour
l'histoire du vocabulaire que les étymons vraies.
4.13 Les inductions auxquelles la forme d'un mot conduit un esprit poétique, les réactions que
cette forme suscite en lui ne sont jamais négligeables. ... On peut parler des secrets d'une
étymologie de sentiment. [Maurice Rheims, Dictionnaire des Mots Sauvages (écrivains des XIXe
et XX siècles), pp. 6-7]
4.14 Il est vrai que la langue, ayant pour fonction de fonder une entente, exclut ce qui risque de
la brouiller. Phonèmes, marques morphologiques, syntaxe représentant dans chaque idiome des
limites entre lesquelles le discours s'instaure, limites qu'il ne saurait transgresser ni dépasser trop
loin sous peine de n'être pas compris. Il en va de même des unités lexicales que les besoins de la
communication mettent en jeu. Elles forment, dit-on, des séries ouvertes. Soit, mais à y réfléchir
le nombre de celles qui servent aux entretiens communs doit être restreint. [Maurice Rheims, op.
cit. p. 7]
4.15 Enumerând în lucrarea sa Limba şi cultura etruscilor care sunt metodele folosite pentru
cercetarea limbii etrusce, Giuliano Bonfante declară: Aşa numita metodă etimologică, care se
bazează pe compararea etruscei cu alte limbi, vii sau moarte, a fost întrebuinţată pe scară largă
până în 1885 (şi chiar şi după aceea), dar nu a dat nici un fel de rezultate pozitive. Cu toate că ea
a fost abandonată de cercetătorii serioşi, ea continuă să înflorească printre diletanţi. Aproape că
nu există limbă pe lume care să nu fi fost adusă în comparaţie cu etrusca: greaca, armeana, turca,
azteca, hitita şi multe altele. (p. 96)
4.16 În interpretarea fenomenelor de limbă s-ar impune ca savanţii să recunoască şi să declare cu
deplină sinceritate gradul de siguranţă/nesiguranţă a afirmaţiilor pe care le fac. Am putea
imagina o scară a acestui grad, cu trepte mergând de la imposibilitatea dovedită, prin
improbabilitate, posibilitate şi probabilitate la siguranţa dovedită a fenomenului. Ceva de acest
gen găsim, spre lauda autorului, în lucrarea lui Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii
române, unde la pagina 5 se arată: "...am cercetat monografic cuvintele pe care le atribuim
substratului: Am grupat aceste elemente în: sigure şi probabile." De altfel, ideea precizării
gradului de siguranţă a afirmaţiilor privind istoria limbilor o găsim şi la Iancu Fischer, în Latina
dunăreană.
5 Limba comună indo-europeană
5.1 Elementele esenţiale comune – materiale şi structurale – ale limbilor IE vechi, aşa cum ne
apar ele la nivelul primelor atestări, dovedesc descendenţa lor din aceiaşi sursă, idiomul
neatestat, numit în mod convenţional indo-europeană comună. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi ,
Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 186]
5.2 Au fost menţionate şi contactele cu semiţii, sugerate de anumite fenomene lingvistice, cu
care e posibil ca IE să fi format la origine un singur neam. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi,
Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 345]
5.3 Unii lingvişti au afirmat că hitita era o limbă soră pentru limbile IE. [Lucia Wald şi Dan
Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 347]
5.4 Cristalizarea limbii comune IE trebuie să se fi produs într-o regiune de contact cu fino-
ugrienii. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p.
354]
5.5 Aşa cum au susţinut unii cercetători din şcoala neolingvistică, ipoteza unei limbi IE
neuniforme spaţial nu echivalează cu nerecunoaşterea unităţii ei relative. [Lucia Wald şi Dan
Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 198] Totuşi după V.
Pisani limba IE nu avea un sistem unitar, ci reprezenta numai o sumă de dialecte variate în timp
şi spaţiu. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene
p. 205, nota 15]
5.6 Ca orice limbă vie, limba comună indo-europeană trebuie să fi fost alcătuită dintr-o sumă de
graiuri şi dialecte, cu atât mai mult cu cât era idiomul, nefixat prin scriere, al unei uniuni de
triburi având între ele slabe legături şi care adesea migrau la mari distanţe, pe teritorii locuite de
colectivităţi vorbind limbi de altă origine. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul
limbii şi culturii indo-europene p. 326]
5.7 Oricât de multe amestecuri etnice au cunoscut triburile indo-europene şi oricât de variată a
fost istoria lor, idiomurile pe care le vorbeau au păstrat în comun o serie de elemente – cuvinte şi
forme gramaticale – inconfundabile, care atestă originea lor comună. [Lucia Wald şi Dan
Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 20]
5.8 Pentru încercarea de reconstituire a limbii IE primitive o mare importanţă o are limba
sanscrită.
5.9 Sanscrita, împreună cu iraniana veche, provine din indo-europeana (ariana), limbă dispărută,
desprinsă din IE primitivă. Ulterior din sanscrită s-au format limbile grupului indic indo-
european. S-a păstrat în Vede, Brahmane, Upanişade (sanscrita veche) şi în Panciatranta,
Mahabharata, Ramayana, operele lui Kalidasa (sanscrita clasică) şi a fost descrisă şi analizată în
gramatica lui Panini (sec. 5-4 a Hr). Astăzi este încă folosită ca limbă a lumii savante. Cele cca.
800 de rădăcini verbale, de forma (C1)V(C2) fundamentează încercările de reconstituire ale limbii
IE primitive. [Cf. Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Lumii.]
6 Limbile indo-europene
6.1 Limbile indo-europene vechi au fost grupate în două tipuri: kentum şi satem, caracterizate
prin particularităţi fonetice, gramaticale şi lexicale. Că tipurile kentum şi satem nu diferă prin
trăsături esenţiale, se vede şi din aceea că una dintre deosebirile caracteristice dintre ele constă în
faptul că palatalelor [de exemplu k şi g(h)] din limbile de tip kentum le corespund, în limbile
satem, spirante [s şi z] (a se vedea Hadrian Daicoviciu, Dacii, p. 22). Totuşi există şi trăsături
comune ramurilor aparţinând la tipuri diferite. [Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile
Lumii, p. 115] Există o anumită dificultate în întocmirea listei şi clasificării limbilor, mai ales
dacă se doreşte ca lista să se refere atât la limbile vii cât şi la cele moarte.
6.2 Tipul kentum
6.2. 1 Ramura celtică
Grupul continental
Limba galică, dispărută dar formând substratul limbii franceze
Grupul insular
Limba scoţiană
Limba irlandeză
Limba galeză
Limba cornică
Limba bretonă
6.2.2 Ramura germanică
Grupul de Nord (scandinav)
Limba daneză
Limba suedeză
Limba norvegiană
Limba islandeză
Grupul de Vest
Limba faroeză
Limba engleză
Limba frizonă
Limba germană
Limba idiş
Limba luxemburgheză
Limba olandeză
Limba flamandă
Limba africaans
6.2.3 Ramura greacă
Limba greacă
Limba macedoneană antică, dispărută
6.2.4 Ramura italică
Grupul latin
Limba latină, limbă moartă, dar vorbită, ca limbă oficială a satului Vatican. A evoluat în familia
limbilor romanice. Folosită şi ca limbă savantă.
Grupul umbro-sabellic, azi dispărut
Familia romanică:
Grupul ibero-romanic [Există păreri după care vorbirea galiciană ar constitui o limbă distinctă în
grupul ibero-romanic. Ar fi a 11-a limbă romanică modernă.]
Limba spaniolă
Limba portugheză
Limba catalană
Grupul galo-romanic
Limba franceză
Limba occitană
Grupul italo-romanic
Limba italiană
Limba română
Limba dalmată, moartă
Limba sardă
Limba retoromană
6.2.5 Ramura anatoliană
Limba hitită, moartă
Limba luvită, dispărută
Limba palaită, dispărută
Limba lydiană, dispărută
6.2.6 Ramura toharică
Limba toharică, moartă
Alte limbi, dispărute, vorbite până prin sec.10 în Asia Centrală.
Fără încadrare în vreun tip
6.2. 7 Ramura albaneză
Limba albaneză[Alexandru Philipide încadrează albaneza în grupul satem. Vezi Originea
Romînilor, vol II, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1928, p. 761]
6.3 Tipul satem
6.3.1 Ramura armeană
Limba armeană
6.3.2 Ramura baltică
Limba letonă
Limba lituaniană
6.3.3 Ramura indo-iraniană
Grupul indic
Grupul iranian
Limba osetă
Limba beluciană
Limba kurdă
Limba persană
Limba tadjikă
Grupul nuristani
Limba afgană
6.3.4 Ramura slavă
Limba slavă comună. Dispărută. A evoluat în limbile slave actuale.
Grupul oriental
Limba rusă
Limba ucrainiană
Limba bielorusă
Grupul occidental
Limba polonă
Limba cehă
Limba slovacă
Grupul meridional
Limba bulgară
Limba sârbo-croată
Limba macedoneană
Limba slovenă
6.3.5 Ramura traco-frigiană
Limba traco-geto-dacă, dispărută. a format substratul limbii române.
Limba frigiană, dispărută
6.3.6 Ramura ilirică
Limba ilirică, dispărută
Limba raetică, dispărută
Limba ligură, dispărută
Limba venetă, dispărută
Limba messapică, dispărută
7 Aria geografică de răspândire a limbilor indo-europene
7.1 Arheologia preistorică a adus la lumină numeroase centre ale culturii vechi IE începând cu
epoca neolitică. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-
europene, p. 343]
7.2 De la cele mai vechi atestări ale lor, limbile IE se află răspândite în Asia şi Europa. [Lucia
Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 344]
7.3 Problema patriei primitive a triburilor IE a preocupat pe cercetători, chiar de la începuturile
indo-europenisticii. Dezbătută de aproape două secole, problema patriei primitive a IE, la a cărei
rezolvare au participat cu variate soluţii cercetători din domeniul lingvisticii şi al arheologiei
preistorice, al etnografiei şi al antropologiei, a iscat numeroase dispute şi controverse. [Lucia
Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,p. 343] Au fost
propuse şi argumentate diverse zone, unele mai restrânse ca întindere, altele pe spaţii mai largi.
Dacă
luăm în considerare cele mai multe propuneri, vom reţine o zonă întinsă pe continentele Europa ş
i Asia, care nu depăşeşte anumite limite. Limita dinspre vest este Oceanul Atlantic, Munţii Pirine
i şi Canalul Mânecii; spre sud spaţiul european nu trece de Munţii Alpi, sudul zonei Iliriei antice, 
Munţii Balcani. Limita nord-europeană este Marea Nordului, sudul Scandinaviei, Marea Baltică, 
inclusiv zona ţărilor Baltice, nordul câmpiei ruse până la Munţii Urali. În Asia sunt cuprinse Asia
Mică, Caucazul, Iranul, India, Bactriana, Turchestanul de Vest şi zona Pamirului. [Lucia Wald şi
Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 343]
7.4 De timpuriu şi-a făcut loc ipoteza unei patrii IE în Europa. Numeroasele descoperiri
arheologice şi studiul atent al hidronimiei au dovedit falsitatea tezei potrivit căreia Europa ar fi
fost pustie până la migraţia din Asia a IE şi au evidenţiat, în mod clar, atât marea vechime a unor
aşezări aparţinând unor triburi IE, cât şi prezenţa anterioară a unor populaţii preindo-europene,
între care bascii, urmaşi ai iberilor. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii
şi culturii indo-europene,p. 348]
7.5 În SV şi NV Europei s-au aflat până în epoca istorică populaţii neindo-europene: iberi, basci,
liguri, picţi, scoţi, etrusci, reţi. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi
culturii indo-europene,, p. 358]
7.6 Unii cercetători au afirmat că poporul indo-european fiind foarte numeros şi alcătuit din
comunităţi ce vorbeau idiomuri diferite, ar fi ocupat un spaţiu foarte mare, ce se întindea de la
Atlantic până la Ural. Lituanienii, slavii, germanii şi celţii (după alţii şi ilirii) ar fi fost autohtoni
în regiunile lor istorice. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii
indo-europene,, p. 347]
7.7 Alţii consideră că patria comună a IE a fost situată în stepele europene de sud-est, la graniţa
Asiei, cu prelungiri până în munţii din Afganistan şi în regiunea Tukestan-iranică. De aici s-ar fi
produs curentele migratorii, care s-au soldat cu scindarea poporului IE şi a limbii lui, proces ale
cărei prime faze ar putea fi datate în jurul anului 3000 a. Hr. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi,
Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 360]
7.8 Alţii socotesc momentul migraţiilor ca trebuind să fie aşezat în ultimile secole ale mileniului
III a.Hr. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,,
p. 361] Către jumătatea mileniului II a. Hr. se produce extinderea indo-iranienilor spre Persia şi
India. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p.
362]
7.9 În urma procesului de diversificare, condiţionat de un complex de factori, din trunchiul
limbii-bază indo-europene s-au desprins, în epoci diferite, idiomurile indo-europene devenite
limbi independente. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-
europene,p. 326]
8 Diversificarea şi scindarea limbilor indo-europene
8.1 Întrucât la sfârşitul mileniului III a.Hr. idiomurile IE erau deja separate şi cu modificări
specifice, faza ultimă a comunităţii lor trebuie situată într-o perioadă mai arhaică.
În acea perioadă IE se aflau deja în Europa, ocupând o regiune din Europa Centrală şi de E, între
Rin şi Don, la S de Marea Baltică şi de Marea Nordului – ţinut ce cuprindea stepa rusă şi câmpia
polonă. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p.
354]
8.2 Principalul proces care a intervenit în formarea limbilor indo-europene a fost diversificarea
limbii comune IE, provocată de scindarea treptată, deci nesimultană a comunităţii lingvistice care
o vorbea – proces cu maximă intensitate în comuna primitivă, în condiţiile unei uniuni tribale
răspândite pe un teritoriu relativ întins şi fără graniţe fixe. Limbile indo-europene vechi
reprezintă continuarea, în condiţii specifice, a limbii-bază, transferată prin migraţia, uneori la
mari distanţe de vatra comună, a unor ramuri desprinse din colectivitatea indo-europeană. [Lucia
Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 19]
8.3 Pe bază de argumente geografice, culturale şi lingvistice, s-a susţinut că, de timpuriu, limba
comună IE s-ar fi scindat în două ramuri, una europeană şi cealaltă asiatică, prin migraţia spre est
a triburilor care au dat naştere comunităţii arice (indo-europene); ulterior, din cele două ramuri,
s-ar fi desprins idiomurile IE atestate istoriceşte. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în
studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 327]
8.4 Se poate observa că, în latura sa esenţială, în ceea ce numim nucleul fondului principal
lexical, inventarul de termeni este general IE, reprezentând fondul arhaic menţinut în mare parte
din limbile IE vechi. Ceea ce frapează este mulţimea termenilor care, cu sensul păstrat sau
adecvat la noi realităţi, s-au menţinut până în zilele noastre. Studiul lexicului IE ne aduce aminte
că termeni din limba română, dintre cei mai uzuali (zi, noapte, viaţă, moarte, lege, pace, frate,
soră, ochi, dinte, apă, vânt etc) îşi află coresponenţe, peste timp şi spaţiu, nu numai în textele
homerice sau în legendele vechi celtice, dar şi în Vedele indiene, în Avesta iranică, în textele
toharice de la graniţa Chinei sau în arhivele hitite. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în
studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 321 - 322]
9 Limba geto-dacilor
9.1 Majoritatea specialiştilor consideră – aşa cum o demonstrează şi arheologia –, că dacii nu ar
fi rezultatul unei migraţii dinspre sud, ci al unui proces local de etnogeneză. De altfel, Vasile
Pârvan a susţinut ipoteza unei migraţii daco-getice, văzută ca o expansiune în toate direcţiile din
spaţiul carpato-dunărean, atît spre sud, cît şi spre nord sau vest (Getica, p. 220 şi urm). [A. D.
Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, p. 82, nota 13 a lui Alexandru Zub. ]
9.2 Teritoriul locuit de daco-geţi era cuprins între Munţii Haemus (Balcani) la sud, Pontul Euxin
(Marea Neagră) şi Nistrul sau Bugul la est, ramura nordică a Munţilor Carpaţi la nord şi Tisa sau
Dunărea la vest. [cf. Ion I. Rusu, op. cit, p. 78]
9.3 Alţi autori se referă însă la un teritoriu mult mai întins. Astfel L. Musset vorbeşte despre
supravieţuirea unei serii de insule obscure "valahe" în întreg bazinul dunărean, din Suabia până
în Transilvania. Aceste insule au fost până în cele din urmă germanizate, cele occidentale, iar
altele au fost înghiţite de invazia maghiară. [L. Musset, Les invasions. Les vagues germaniques,
Paris, 1969, pp. 202-203, citat de Stelian Brezeanu în prefaţa la Gheorghe I. Brătianu, O enigmă
şi un miracol istoric: poporul român, p. 42] O excepţie notabilă este insula istroromână, despre
care putem considera că face parte din acele insule citate de L. Musset, care rezistă până acum, în
condiţii deosebit de vitrege.
9.4 Către sud nu putem neglija existenţa, inclusiv menţinerea de necontestat până în zilele
noaste, a grupurilor compacte de aromâni şi de meglenoromâni, despre care se fac tot felul de
presupuneri privind deplasarea lor în timp, dar despre care nu se poate elimina nici posibilitatea
ca să se găsească pe locurile pe care ar fi autohtone.
9.5 Spre est este iarăşi de reţinut existenţa unor teritorii întinse locuite compact de vorbitori ai
limbii române, continuate de insule răspândite până dincolo de Nipru.
9.6 Oricum, faptele lingvistice obligă la delimitarea unui teritoriu lingvistic trac (din nordul
Greciei şi pînă pe versantul nordic al Munţilor Balcani) învecinat la vest cu teritoriul iliric (din
nord-estul Mării Adriatice) şi, la nord, cu teritoriul daco-moesian (cuprinzînd vechea Dacie, cele
două Moesii şi, poate, Dardania). [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul
II, p. 313]
9.7 Nu putem şti deocamdată cu siguranţă deplină care este semnificaţia şi rostul celor două
numiri regionale deosebite (geţi, daci) pentru o populaţie ce se întindea din Dobrogea până la
izvoarele Tisei şi chiar mai la vest şi nord est; sigură este o înrudire strânsă şi
identitatea de limbă între geţi şi daci, cum atestă ştirile antice, precizând că ei vorbeau aceeaşi
limbă (Strabo, VII 305; Iustinus, XXXII 3,16; Appian, Prooem.) [Ion I. Rusu, op. cit. p. 78-79]
Afirmaţiei lui Strabo că dacii vorbesc aceeaşi limbă cu geţii, iar aceştia din urmă sînt de aceiaşi
limbă cu tracii nu trebuie să i se acorde mai multă valoare decît aserţiunii călătorilor italieni în
Ţările Române în secolul al XVI-lea, cum că româna ar fi un dialect al limbii italiene.
[Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 318 nota 2]
9.8 Din studierea comparativă a onomasticei, a rezultat că traca şi illyra ar fi două idiomuri satem
indo-europene diferite. Poate să fi avut dreptate Konstantin Jirecek, care afirma, acum un veac,
că tracii şi illyrii erau înrudiţi cam ca slavii cu lituanii sau ca germanii cu scandinavii. [Ion I.
Rusu, op. cit. p. 86-87]
9.9 Este valabil ... raţionamentul următor: dacă între limbile balcanice actuale există, în ciuda
diversităţii originilor, numeroase elemente comune, cu atât mai mult e de presupus că astfel de
elemente trebuie să fi existat în limbile antice vorbite în această zonă geografică, toate fiind limbi
indo-europene. [Grigore Brancus, Vocabularul autohton al limbii rmane, p. 26]
9.10 Geto-dacii sunt consideraţi ca formând o grupă deosebită în marea familie a triburilor
tracofone. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 78]
9.11 Resturile de limbă traco-dacă-frigiană (inscripţia de pe inelul de aur de la Ezerovo, cca. 80
de glose, 57 de nume de plante medicinale, cca. 2200 nume proprii de persoane, triburi,
divinităţi, localităţi şi elemente geografice (900 toponime – nume de locuri, ape, munţi etc.)
[Hadrian Daicoviciu, Dacii, p. 31], inscripţii, papyri, monede, inscripţii frigiene) au fost studiate
începând din veacul al XIX-lea de mai muţi lingvişti, dintre care: Paul De Lagarde, August Fick,
Wilhelm Tomaschek, Gustav Meyer, Paul Kretschmer, Norbert Jokl, Dimitrie Decev, Seure,
Mateescu, K. J. Jirecek. [Hadrian Daicoviciu, Dacii, p. 79-80, incl. nota 27]
9.12 Glosele dace privesc 73 [57 distincte] nume de plante, menţionate de Pedanios
Dioscorides (42) şi Pseudo-Apuleius Platonicus (31). ... După părerea lui Dimitrie Decev, din
aceste 73 de nume, 19 sunt latine, 15 greceşti şi 39 dace. (E posibil ca 19 nume să fi existat în
latină şi dacă, 15 în greacă şi dacă iar 39 în dacă, dar nu şi în latină sau greacă.)
9.13 O "cărticică de versuri getice" scrisă de poetul Ovidiu aflat în surghiun la Tomis s-a pierdut.
[Hadrian Daicoviciu, Dacii,, p. 79] Într-una din elegiile sale, Ovidiu scrie: Mi se pare că eu
însumi am uitat limba latină şi am învăţat să vorbesc ca geţii şi sarmaţii".[Nicolae Densuşianu,
Dacia preistorică, p. 676 şi nota 2. Ovidiu Trist. V. 12.v. 57 seqq: Ipse mihi videor jam
dedidicisse latine, Jam didici getice sarmaticeque loqui.]
9.14 Geţii, cum ne spune Ovidiu, aveau o mare putere de asimilare. [Nicolae Densuşianu, Dacia
preistorică, p. 677, citând Tristele V. 7.51-52.]
9.15 După cum vedem, exista o mare asemănare între limba geţilor şi limba latină. Fondul
ambelor limbe era comun. Limba geţilor era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară
latină. [Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, p. 677]
9.16 Limba traco-dacă este, aşa cum s-a presupus din sec. XIX şi cum au confirmat cercetările
recente, o limbă de sine stătătoare din grupul european satem, înrudită în primul rând cu illyra
din nord-vestul Peninsulei Balcanice şi cu messapica (illyra din Calabria), apoi cu balto-slava şi
cu iraniana. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 81]
9.17 Limba tracică, fiind şi ea o ramură a limbilor arice, nu ar trebui să ne minuneze, chiar dacă
am găsi în ea un cuvânt pe deplin identic cu unul al limbelor slave. [A. D. Xenopol, Istoria
românilor din Dacia Traiană, vol. I, p. 76]
9.18 Chestiunea limbii dace a fost mult discutată, fiind privită ca de origină: germanică (Grimm),
slavă (K. Muhlendorff), celtică (Lorenz Dieffenbach, ş. a.), tracică (B. P. Haşdeu, Herman Hirt,
C. Paoli). Fără îndoială vocabularul dac cuprindea cuvinte din toate acestea şi nu este exclus ca
unele dialecte să fi fost apropiate de limba latină. [Octav George Lecca, Formarea Poporului
Românesc, p. 25]
9.19 În Dacia, limba traco-dacică s-ar părea că a dăinuit mai mult decât cea traco-moesică în
sudul Dunării, mai ales sub influenţa traco-dacilor liberi din afara provinciei carpatice, care nu au
fost supuşi de romani în 106 d. Hr. Din toponimia daco-romană s-au perpetuat numele unor ape
importante: Alutus (Olt), Crisius (Criş), Marisius (Mureş), Samu (Someş), Tibisis (Timiş).
[Octav George Lecca, Formarea Poporului Românesc, p. 82-83]
9.20 Dacă ... limba autohtonă a supravieţuit, ca limbă rurală, dincolo de secolul al IV-lea, un al
doilea strat de împrumuturi nu e exclus în faza dominării tendinţelor de diferenţiere; pătrunderea
în Dacia abandonată a unor populaţii dacice din afara provinciei ar putea da o oarecare
consistenţă ipotezei acestui al doilea strat (care n-ar mai avea statutul de "substrat" ci de
"adstrat", distincţie fără prea mare importanţă în cazul nostru. [Iancu Fischer, Latina dunăreană,
p. 205]
9.21 Noile interpretări ale iconografiei de pe Columna lui Traian, prezenţa dacilor în armata
romană şi, mai presus de toate, descoperirile arheologice şi numismatice aduc dovezi
convingătoare în favoarea supravieţuirii elementului autohton în Dacia romană şi greutatea lui
decisivă în procesul etnogenezei poporului român. [C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, E. Cizek, Ion
I. Rusu, C. Petolescu, D. Protase, D. Tudor, L. Bârzu şi S. Brezeanu, citaţi de Stelian Brezeanu în
notele la O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, p. 205-206]
9.22 Unificarea statală de tip roman şi unificarea lingvistică prin latină găsind în Dacia un teren
favorabil, s-au realizat într-o perioadă nu foarte îndelungată. De aceea presupunem că influenţa
autohtonă asupra latinei, petrecută în condiţiile speciale de bilingvism al populaţiei indigene, a
avut un caracter în general uniform. Chiar dacă unele cuvinte de origine traco-dacă păstrate în
română aveau circulaţie teritorială restrânsă, ele au devenit generale prin latină. [Grigore
Brâncuş, Istoria cuvintelor, p. 9] Intereasntă presupunere. Autorul consideră logic existenţa unei
perioade de bilingvism daco-latin pentru populaţia Daciei. Totuşi, unificarea statală de tip roman
a avut loc pe o suprafaţă de numai 30% până la 50% din teritoriul locuit de daco-geţi. Astfel se
cere explicarea unificării lingvistice pe întregul teritoriu şi prin alte considerente decât influenţa
latină.
9.23 Rămâne de explicat de ce latina a înlocuit în asemenea măsură şi atât de repede limba dacă,
încât în română nu se mai păstrează nici un cuvânt dac. Nu găsesc nimic satisfăcător în această
privinţă. Dar lingvistica este plină de mistere. [Ferdinand Lot, Observaţii asupra cărţii lui Gh. I.
Brătianu: Une enigme et une miracle historique: le peuple roumain, eduţia a II-a, Paris, 1943,
citat de Stelian Brezeanu în O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, p. 161]
9.24 Interpretarea elementului autohton al limbii române depăşeşte, evident, cantitativ şi
calitativ, comparaţia cu albaneza. Criteriile stabilirii şi explicării acestor elemente trebuie să fie
următoarele:
a) Domeniul în care trebuie să căutăm elementele de substrat este acela al elementelor fără
etimologie sau cu etimologie nesigură. Vagi concordanţe cu fapte slave, latine etc. (explicabile
uneori prin comunitatea de origine indo-europeană a acestor limbi) nu trebuie să ne facă să
renunţăm la căutarea unei explicaţii posibile prin substrat.
b) Prima comparaţie necesară trebuie să se facă cu resturile, oricît de precare şi nesigure, ale
daco-moesienei, aproape pierdute din vedere pînă în prezent.
c) Din cauza sărăciei acestui material şi în lipsa unor corespondenţe daco-moesiene, trebuie să
facem apel la comparaţia cu oricare dintre vechile limbi balcanice. Dacă nu există în cuvîntul
românesc trăsături fonetice certe care să contravină originii lui daco-moesiene nu trebuie să
conchidem că el este împrumutat din altă limbă veche balcanică, ci că a aparţinut cîndva şi daco-
moesienei, chiar dacă astăzi îl avem atestat numai în tracă, macedoneană sau iliră.
d) Concordanţa numai cu albaneza, sau chiar şi cu alte limbi balcanice moderne (bulgara, de ex.),
care nu au moştenit, ci au împrumutat elementul respectiv din albaneză sau direct din substrat,
este concludentă pentru apartenenţa la substrat. Comparaţia trebuie însă făcută între formele
românei comune şi albanezei comune, şi trebuie extinsă şi la alte limbi indo-europene, pentru a
putea decide raporturile între formele şi sunetele respective.
e) Cînd cuvîntul românesc nu este atestat în limbile balcanice antice şi nici în albaneză, dar nu
este moştenit din latină, nici împrumutat, comparaţia cu limbile baltice şi cu armeana poate să fie
de un real folos.
f) În afara limbilor menţionate, comparaţia poate fi extinsă la oricare dintre limbile indo-
europene vechi sau moderne din care româna nu a putut împrumuta direct sau mijlocit, păstrînd
cu stricteţe regulile concordanţelor în plan indo-european între limbile atrase în comparaţie.
g) referirea la simple rădăcini indo-europene nu este edificatoare. Trebuie găsite cuvinte concrete
existente în diverse limbi indo-europene şi explicarea cuvîntului românesc trebuie făcută nu
numai pentru rădăcină, ci pentru toate elementele lui.
h) Pentru faptele morfologice, concordanţa numai structurală (nu şi materială şi funcţională) nu
dă certitudinea, ci numai posibilitatea înrudirii. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii
române, volumul II, p. 319-320]
10 Limba latină
10.1 Un prim val de popoare incinerante, (adică al celor care-şi ardeau morţii), terramaricolii,
care cunoşteau întrebuinţarea şi tehnica aramei, apare în Italia de nord la mijlocul mileniului II a.
Hr. Ei reprezintă primii năvălitori indo-europeni, veniţi în Italia de pe meleagurile transalpine.
Un al doilea val, tot de popoare incinerante, s-a suprapus mai târziu, la sfârşitul celui de al doilea
mileniu a. Hr., terramaricolilor. Ei cunosc utilizarea fierului. [Pierre Grimal, Civilizaţia romană,
vol. I p. 10]
10.2 Un scenariu posibil al pătrunderii latinilor în Peninsula Italică, în valuri de infiltrare
succesive, mai mult sau mai puţin numeroase (Depăşind astfel vechea imagine a "invaziilor
pustiitoare", infirmate de cercetările arheologice. n.a,), este acela al căii nordice: italicii ar fi
pătruns dinspre zona Dunării de mijloc, prin cea a Padului inferior, pe versantul adriatic al
peninsulei, pentru a se fixa apoi în ţinuturile în care îi surprindem începând cu prima jumătate a
mileniului I a.Hr.
10.3 O teorie mai recentă preferă să pledeze în favoarea "căii răsăritene". Văzută în aceleaşi două
valuri de infiltrare succesivă, sosirea latinilor este presupusă a se fi petrecut nu pe calea
uscatului, ci peste mare, din Iliria şi Dalmaţia.
10.4 Cronologic, pătrunderea pare să se fi petrecut, pentru primul val după 1500 a. Hr., iar al
doilea către 1000 a. Hr. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op. cit. p. 56-57]
10.5 În anul 30 d. Hr. la 21 de ani de la cucerirea Pannoniei de către romani, Velleius
Paterculus scria: "În toate Pannoniile există nu numai obiceiuri şi moravuri romane, dar şi un fel
de limbă romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura. [Velleius Paterculus, Historiae romanae ad M.
Vinicium libri duo. II. 110.5, citat de Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, p. 680 şi nota 4.]
10.6 Din cadrul grupului limbilor italice, nu numai pentru întreaga istorie politică şi culturală a
Europei viitoare, ci şi pentru evoluţia lingvistică de la stadiul vechi IE la limbile IE moderne
mărturia cea mai importantă este aceea a limbii latine, care, datorită întinderii imense a puterii
romane, a dobândit un uriaş spaţiu de afirmare, în dauna vecinilor etrusci şi osco-umbrieni, apoi
a celţilor italici şi a messapilor, apoi a galilor şi a ibericilor, apoi a dalmaţilor, moesienilor şi
daco-geţilor etc. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op.cit, p. 57-58]
10.7 Latina are drept continuare directă, la nivelul vorbirii populare, limbile romanice: româna,
italiana, sarda, provensala, franceza, catalana, spaniola, portugheza. Acestea sunt descendenţi
moderni, cristalizaţi la cumpăna mileniilor I şi II ale erei noastre. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi,
op.cit, p. 233, nota **]
11 Limbile slave
Limbile slave se trag, toate, dintr-o limbă-bază neatestată, slava comună, a cărei existenţă a durat
aproape un mileniu, cam între sec.V a. Hr. şi sec. V d. Hr. Ea a rezultat în urma evoluţiei unui
dialect indo-european – protoslava – înrudit îndeaproape cu cel protobaltic. Vorbită de o uniune
de triburi între care existau legături, slava comună avea un caracter destul de unitar.
Diversificarea dialectală a slavei comune s-a produs relativ târziu şi a fost mai slabă decât în
cazul altor limbi IE vechi. Migraţia triburilor slave, în primul mileniu al erei noastre, din
regiunea patriei lor spre alte ţinuturi, la nord-est de Carpaţi şi la sud de Pripet, în Peninsula
Balcanică şi spre vest, în Boemia şi Moravia, în ţinutul Dunării de mijloc, în estul Germaniei,
peste Oder şi până la Elba, precum şi spre nord, spre ţărmurile Mării Baltice şi în nordul Rusiei a
antrenat treptata diversificare dialectală a slavei comune în trei ramuri principale – de sud, de est
şi de vest – la rândul lor scindate ulterior în dialecte care au dat naştere limbilor slave atestate
istoriceşte. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op.cit, p. 65]
12 Teritoriul de formare a limbii române
12.1 În ce priveşte teritoriul ocupat de romani în Dacia, după cucerirea ei în 106, există păreri
destul de diferite.
12.2 Provincia Dacia Traiană avea o suprafaţă bine definită. Limitele ei erau Dunărea, Tisa,
valea Someşului, arcul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, valea Oltului. În rest, unii istorici
susţin că erau incluse şi actuala Muntenie, jumătatea sudică a actualei Moldove dintre Prut şi
Munţii Carpaţi până prin zona oraşului Roman, sudul Basarabiei şi Transnistriei. Alţii nu
recunosc aceste suprafeţe ca incluse în Imperiul Roman. Alţii menţionează totuşi că exista un
anume control roman şi în aceste zone, dar în niciun caz nu că era vorba de o administraţie
romană, decât în anumite capete de pod punctuale, aflate pe malul stâng al Dunării, dintre care
unul important era cel de la Barboşi, în sudul Moldovei, între cursurile inferioare ale Prutului şi
Siretului.
12.3 Condiţia favorizantă, dacă nu determinantă, a romanizării este includerea unui anumit
teritoriu în statul roman ... În afara graniţelor Imperiului putem asista la învăţarea limbii latine de
către o pătură mai mult sau mai puţin largă a populaţiei, dar nu la ... uitarea limbii autohtone.
[Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 14]
12.4 Nu ne putem opri de a nu ne gândi la dacii liberi pribegi în faţa cuceririi romane, trăind la
marginile limes-ului şi rămaşi credincioşi formelor tradiţionale preromane, ale căror urme
persistă, pe teritoriul imperiului, ca şi în adăposturile primitive ale acestor disidenţi. [Gheorghe I.
Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, p. 134]
12.5 Astfel se explică ... rezistenţa la asimilarea lingvistică ... cea a regiunilor muntoase sau
deşertice, cu economie închisă, bazată mai ales pe creşterea animalelor; populaţiile acestea
duceau o viaţă mai mult sau mai puţin izolată, ceea ce le permitea să
se folosească în continuare de limba autohtonă ... [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 14-15]
13 Limba română
13.1 Faptul că cele mai tipice trăsături ale limbii române se găsesc în toate dialectele, dovedeşte
că în epoca de formare a limbii strămoşii noştri nu erau despărţiţi, că între cei ce vorbeau această
limbă exista o comunitate geografică. [Ion I. Rusu, op. cit p. 150, citându-l pe Sextil Puşcariu]
12.2 Româna este, dintre toate limbile romanice, cea mai populară şi cea mai puţin influenţată de
latina clasică. [Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, p. 95]
12.3 Româna este, după cum se ştie, mai unitară decât alte limbi romanice. [Ion Coteanu, Cum
dispare o limbă (istroromîna), p. 13]
12.4 În română expresia fonică a elementelor din substrat s-a conservat mai bine (decât în
albaneză, [în care s-au produs cele mai multe transformări fonetice]). [Grigore Brâncuş,
Vocabularul autohton al limbii române, p. 11]
12.5 Pe teritoriul vechii Dacii, începând de la şesurile cele mai deschise invaziunilor şi până în
sînurile cele mai nestrăbătute ale Carpaţilor, noi nu aflăm nici o variaţiune de limbă românească.
Ea ne apare uniformă în toate regiunile, de la Morava şi din pustele Ungariei pînă departe prin
stepele meridionale ale Rusiei europene, însă cu un dialect rotacizant al aceleiaşi limbe. [Nicolae
Densuşianu, Dacia preistorică, p. 382]
12.6 Erudiţii au remarcat conservatorismul pronunţat, remarcabil, al poporului român în ce
priveşte fenomenele de limbă. [Ion I. Rusu, op. cit, p. 151 şi nota 14 citându-l şi pe W.
Tomaschek]
13.1 Substratul (autohton)
13.1.1 Opinia învechită despre puritatea romană a structurii social-etnice a popoarelor neolatine a
fost treptat înlocuită prin observaţia că la baza acestora stă fondul etnic local (substratul) în
fiecare din provinciile fostului Imperiu roman. S-a admis în principiu că aceeaşi era situaţia
în teritoriile de lângă Dunărea de Jos, în provinciile carpato-balcanice Dacia, Moesia, şi Tracia
nord-vestică, supuse romanizării. [Ion I. Rusu, p. 165]
13.1.2 Pornind de la definiţia genealogică a limbii române, în perspectivă geografică, primul strat
lingvistic care trebuie luat în considerare este elementul autohton, adică idiomul (sau idiomurile)
vorbite de populaţiile din provinciile dunărene supuse procesului de romanizare. [Valeriu Rusu,
Tratat de dialectologie românească, p. 157]
13.1.3 Acţiunea substratului, anevoioasă de probat, nu trebuie totuşi exclusă, din explicaţia
apropierilor dintre limbile balcanice căci nu este datorat hazardului faptul că latina vorbită în
părţile romanizate ale provinciilor dunărene a evoluat într-alt fel decât latina din Galia.
[Alexandru Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, 1978 p. 204,
citat de Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească, p. 158 şi p. 162 nota 14]
13.1.4 Să nu uităm că romanii au venit în Dacia ca militari, constructori, meseriaşi, funcţionari
etc., dar nu ca păstori. De aceea, era şi firesc ca geto-dacii, însuşindu-şi latina, să reţină din
idiomul matern vocabularul legat de aceste forme de civilizaţie prin care ei erau superiori
romanilor. De altfel, substituirea unei limbi prin alta, în condiţiile contactului popular, nici nu e
de conceput fără o influenţă din partea limbii substituite. Faptul că limba geto-dacilor nu ne este
cunoscută nu înseamnă că ea nu a existat şi că trebuie să admitem, ca urmare, influenţa târzie a
albanezei pentru simplul motiv că aceasta e o limbă cunoscută. [Grigore Brâncuş, Vocabularul
autohton al limbii române, p. 21]
13.1.5 Pe de altă parte, cuvintele latine care semănau cu cele autohtone (fie fortuit, fie datorită
originii indo-europene comune) puteau avea o evoluţie semantică determinată de această
asemănare exterioară. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 138]
13.1.6 Cu privire la influenţa dacică asupra evoluţiei semantice sau formale a cuvintelor latine nu
se pot formula decît ipoteze vagi, dar posibilitatea unor asemenea influenţe este indubitabilă.
[Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 142]
13.1.7 Cât priveşte numeralele de tipul unsprezece, considerate de obicei ca o influenţă veche
slavă, Iancu Fischer presupune şi faptul că la baza lor stau formule analitice latine unus super
decem. Aceste construcţii au putut să apară fie independent de situaţia din alte limbi, fie ca
rezultat al unei transpuneri în latină a unei construcţii similare din substrat. Prima ipoteză are ca
punct de plecare sistemul crestării pe răboj, folosit de păstorii români: 11 se notează
făcând o crestătură deasupra primelor zece. A doua ipoteză, care presupune transpunerea din
substrat a unei construcţii similare, deşi nu are nici o dovadă materială, nu este, după Iancu
Fischer, neverosimilă; dacă admitem această ipoteză, fenomenul ar trebui datat în prima parte a
perioadei romane, în epoca bilingvismului daco-roman, şi ar trebui restrâns la zonele rurale,
fiindcă centrele urbane, supuse şcolii, nu puteau ignora sistemul latin tradiţional de numărare.
[Marius Sala, Limba Română, limbă romanică, p. 14, cf Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 105]
13.1.8 Felul în care se leagă poporul român cu populaţiile traco-dace a fost parţial elucidat de
cercetările mai vechi şi recente istorice, lingvistice şi arheologice, iar prin identificarea şi
interpretarea elementelor autohtone (preromane) în lexicul românesc, atare legătură poate fi
definitiv precizată, stabilindu-se criteriul conexiunii dintre limba română şi idiomurile indigene,
deci între romanitate şi factorul etnic-social traco-geto-dac. Romanitatea (limba latină-romanică,
numele etnic-naţional "romanus") şi substratul etno-lingvistic băştinaş (provincial) sunt cele
două realităţi care elucidează direct şi fără echivoc procesul "obscur" al etnogenezei românilor în
zona balcano-carpatică. [Ion I. Rusu, op. cit p. 167]
13.1.9 Sigur este că limba satem indo-europeană a tracilor n-a dispărut fără urme la sfârşitul
antichităţii greco-romane, ci a transmis un mare număr de importante cuvinte izolate limbii
romane ce s-a format în zona carpato-balcanică: româna, ca şi probabil limbii albaneze. [Ion I.
Rusu, p. 195]
13.1.10 Printre elementele de altă origine decît cea latină, locul principal [în româna comună] l-
au avut fără îndoială cuvintele provenite din substrat. Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii
române, volumul II, p. 309.
13.1.11 Se constată că elementele în discuţie (ale fondului autohton sigur: structura fonetică şi
morfologică, semantica, răspândirea dialectală, poziţia în ansamblul lexicului, toate acestea în
raport cu corespondentele albaneze şi cu elementul latin moştenit) aparţin cu siguranţă
substratului şi că au fost transmise românei ca elemente "latineşti". Concluziile generale ale
cercetării noastre rezultă din analiza obiectivă a faptelor: cele 90 de cuvinte comune cu albaneza
nu sînt împrumuturi tîrzii din această limbă. Explicaţia prin albaneză nu implică în mod necesar
şi împrumutul. Aceste cuvinte au intrat în latina carpato-dunăreană direct din graiul geto-dacilor
în procesul de bilingvism al acestora, constituind, aşadar, mărturia cea mai de preţ a continuităţii
românilor pe acest teritoriu. [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 6]
13.1.12 Unii amatori, care, cu sau fără intenţie, suferă de "dacomanie" (cum spunea, mi se pare,
Kogălniceanu, pe la 1840), afirmă că toate sau aproape toate cuvintele româneşti cu etimologie
necunoscută (cîteva mii!) sînt de origine autohtonă. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-
nţelesul tuturora), p. 20, nota 1.]
13.2 Stratul (latin)
13.2.1 În provincia Dacia, organizată de Ulpius Traianus (după 106 d. Hr.) şi abandonată de
Domitius Aurelianus (271 d. Hr.), structura şi dăinuirea romanismului sunt de considerat în
prisma şi perspectivele atât ale documentelor istorice, în primul rând însăşi limba română, cât şi
a realităţilor de viaţă rurală din antichitate, evul mediu şi chiar de azi, – adică specificul carpato-
balcanic, rustic şi pastoral, de care nu se ţine seama îndeajuns de unii autori, iar uneori este cu
totul ignorat. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 194-195]
13.2.2 Caracterul romanic al limbii române nu poate fi pus la îndoială; ea posedă trăsăturile
romanice, ba chiar, în multe privinţe, le posedă mai pure decât celelalte limbi
romanice. Exagerând în mod contrar îndoiala exagerată a lui Hugo Schuchardt, s-ar putea spune
că româna prezintă evoluţia latino-romanică în forma cea mai nealterată. [Iorgu Iordan,
Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 394, citându-l pe W. Meyer-Lubke]
13.2.3 Aşa a ajuns româna să fie cea mai latină dintre limbile romanice: nu printr-un plus adus de
elementul latin savant în curs de veacuri, ci prin evoluţia naturală a tendinţelor latineşti; cum a
spus Ernst Gamillscheg, "limba română, copilul despărţit timpuriu de familie, a păstrat cu mare
fidelitate trăsături vechi familiare şi în noua ambianţă în care a ajuns". [Marius Sala, Limba
Română, limbă romanică, p. 17]
13.2.4 Modificările latinei din toate zonele Romaniei trebuie puse, cel puţin în parte, pe seama
acţiunii substratului. [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 188]
13.2.5 Ca şi celelalte limbi romanice, limba română continuă sub forme noi limba latină. În
structura ei gramaticală, elementele de altă origine lingvistică sînt rare, iar cele care sînt se
plasează – exceptând substratul – după secolul al VIII-lea. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria
limbii române, volumul II, p. 15]
13.2.6 După J. Peisker, [J. Peisker, Die Abkunft der Rumanen, în Zeitschrift des historischen
Vereines fur Steiermark, XV Jahrgang, 1-4 Heft, Graz, 1917, p. 160-205, cf. Alexandru
Philipide, Originea Romînilor, vol II, p. XXXIII] românii sunt de "neam uraloaltaic" veniţi din
Asia centrală. Această afirmaţie ar trebui, desigur, susţinută prin dovezi, altfel ar părea că ar fi
mai verosimilă originea "africană", aşa cum remarcă, cu ironie, Ion I. Rusu.
13.2.7 Dacă latinitatea limbii române e un fapt incontestabil, azi necontestat, nu e mai puţin
adevărat că, prin alte aspecte ale ei, româna e limbă balcanică. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 29]
13.2.8 Mulţimea populaţiei (într-o varietate etnică impresionantă), intensitatea procesului de
producţie şi de circulaţie a bunurilor, deci înflorirea vieţii sociale în ansamblu sunt indicaţii ce ne
fac mai uşor să înţelegem poziţia şi condiţiile în care s-a desfăşurat viaţa populaţiei subjugate
geto-dace şi felul integrării ei în romanitate. [Ion I. Rusu, op.cit, p. 191]
13.2.9 Se poate lua ca un lucru cert că baza etnică a romanismului Daciei o formează nu
"coloniştii" ori veteranii cu negustorii şi ceilalţi imigraţi, provinciali veniţi dinafară (care de fapt
erau o minoritate faţă de masele rurale ale provincialilor băştinaşi), ci tocmai populaţia rustică
indigenă, traco-geto-dacică. [Ion I. Rusu, op.cit, p. 192]
13.2.10 Ion I. Rusu consideră că, lipsită de clasa conducătoare şi de formele social-politice,
religioase-culturale cu caracter etnic-naţional geto-dacic sub presiunea copleşitoare a forţei
romane, populaţia rurală autohtonă a fost în scurt timp o "pradă" relativ uşoară a prozelitismului
şi a deznaţionalizării treptate, lente, prin romanizare, pierzând în primul rând factorul ce era şi
este mai specific, profund legat de fiinţa ancestrală a sufletului colectivităţii populare: limba
strămoşească, acel idiom vechi indo-european din care azi mai recunoaştem în vorbirea
poporului român abia vreo 160-170 cuvinte, identificate prin grele şi complicate operaţiuni
comparativ-etimologice. [Ion I. Rusu, op.cit, p. 194]
13.2.11 Din prima încrucişare în istoria limbii române – între latina populară (vorbită, vulgară) şi
idiomul (idiomurile) autohton – a ieşit învingătoare latina, care s-a îmbogăţit cu un număr relativ
redus, de cuvinte din substrat (160 aproximativ). [Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie
românească, p. 157-158]
13.2.12 Dovada peremptorie a romanizării este existenţa, în trecut sau azi, a unei limbi romanice
pe teritoriul cucerit, chiar dacă limitele provinciei romane nu coincid întocmai cu cu cele
lingvistice actuale ... [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 18] În acest sens, rezultatul romanizării
provinciilor Dacia şi Moesia este deosebit de clar: o limbă romanică unitară şi compactă,
răspîndită la nordul şi la sudul Dunării ... Fără enclave ale limbilor anterioare romanizării
(singurele limbi preromane din regiune, greaca şi albaneza, se află în afara teritoriului celor două
provincii). Acest ultim detaliu îşi dobîndeşte întreaga valoare dacă atragem în comparaţie regiuni
de veche romanizare, cum sînt Italia, Gallia şi Spania, unde asemenea enclave există ... [Iancu
Fischer, Latina dunăreană, p. 18]
13.2.13 În Dacia, condiţiile de romanizare au fost mai puţin favorabile [decât în cele două
Moesii]. Între primii ani ai secolului al II-lea, cînd această provincie devine "romană", şi
părăsirea ei de către Aurelian a trecut ceva mai mult de un secol şi jumătate. Acest interval de
timp a fost insuficient pentru romanizarea maselor. ... Marea majoritate a geto-dacilor şi-au
păstrat destul de bine limba şi modul lor de viaţă. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-
nţelesul tuturora), pp. 10-11.]
13.2.14 Varianta limbii latine care a fost transplantată în provinciile dunărene romanizate, care
au constituit ulterior, teritoriul de formare a limbii române, este latina vorbită (vulgară, populară,
a conversaţiei curente), opusă latinei aşa-zise clasice. Aceiaşi situaţie a fost şi pentru limbile
dalmată, albaneză, dialectele italiene centrale şi meridionale. [cf. Valeriu Rusu, Tratat de
dialectologie românească, p. 158, citând pe Alexandru Rosetti, ILR, 1978, p. 81]
13.2.15 Orientarea spre apus a comerţului Daciei, faptul că, din punct de vedere vamal, Dacia
fusese încadrată în circumscripţia Ilyricului, în sfârşit aşezarea în Dacia a unui număr de
colonişti veniţi din Dalmaţia ne fac să înţelegem asemănările dintre română şi dialectele italiene
centrale şi meridionale, asemănări care nu se pot explica prin desvoltarea în aceeaşi direcţie, dar
independentă, care se observă uneori la dialectele ce derivă dintr'o limbă primitivă comună.
[Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, Limba latină, p.36]
13.2.16 În ceea ce priveşte ultimii autohtoni care vorbeau limba lor originară, se poate presupune
că o parte dintre aceştia a putut fi românizată fără a fi fost în prealabil romanizată: anumite
trăsături particulare ale Maramureşului şi Crişanei, "ţări" ale dacilor nesupuşi (liberi) ar putea fi
eventual imputate absenţei acestei faze intermediare a romanizării. [Valeriu Rusu, op. cit p. 158,
citând pe Octavian Nandriş, Le Roumain, în Pierre Bec, Manuel pratique de philologie romane,
tome II, Paris, 1971, p. 165]
13.2.17 Latina a jucat un rol foarte important nu numai în formarea şi menţinerea unităţii etnice a
strămoşilor românilor ci şi în generalizarea geografică a fondului lexical indigen. [Grigore
Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 26]
13.2.18 Se admite, pe de o parte, ca "dată" la care s-a format limba română şi poporul român,
secolele V, VI-VIII, IX (chiar ceva mai târziu), iar, pe de altă parte, se afirmă că începând cu
secolul al VI-lea şi în secolele următoare, sosirea slavilor în regiunile Dunării, "a produs
scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistive distincte". [Valeriu Rusu, op. cit, p.
162, nota 29, citând pe Matilda Caragiu-Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord-
şi sud-dunăreană) Bucureşti, 1975, p. 65]
13.2.19 În ceea ce priveşte ansamblul daco-roman, se poate afirma că în secolul al VI-lea, se
încheiase perioada sa de funcţionare, întrucât elementele vechi slave, pătrunse odată cu invazia
slavilor, în jurul secolului al VI-lea, nu participă la cea mai mare parte din fenomenele care
caracterizează structura limbii române, evoluţiile respective fiind încheiate. [Valeriu Rusu, op.
cit, p. 159 şi nota 25 de la pag. 162 citând pe Octavian Nandriş, Dialectologie roumaine et
dialectologie romane: agents et morcellement linguistique, în "Travaux de linguistique et de
litteratures romanes de l'Universite de Strasbourge", XIII, 1, 1975, p. 10]
13.2.20 Concluzia că, în secolul al VI-lea, odată cu venirea slavilor în aceste părţi, limba română
era constituită în trăsăturile ei fundamentale, este întărită şi consemnată documentar de
cunoscuta frază "torna, torna fratre", exclamată de un soldat din armata bizantină, în cursul unei
expediţii din anul 587. În fapt, se consideră că fraza menţionată reprezintă "cea mai veche urmă
de limbă străromână". [Valeriu Rusu, op. cit, p. 159 şi nota 27 de la pag. 162, citând pe Petre S.
Năsturel, apud Alexandru Rosetti, ILR, 1978, p. 657
13.2.21 Din acest moment (sec. VII - VIII) începe epoca românei comune (româna primitivă,
străromână, româna comună primitivă, preromână, romanică balcanică, protoromână,
Urrumänisch), care durează aproximativ până în secolulal X-
lea, când are loc despărţirea definitivă în cele patru dialecte, nord- şi sud-dunărene, dacoromâna,
aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. [Valeriu Rusu, op. cit. p. 159 şi nota 28 de la pag. 162,
citând pe Alexandru Rosetti, ILR, 1978, p. 359 şi Ion Coteanu, Morfologia numelui în
protoromână (română comună), 1969, p. 20]
13.2.22 Fondul lexical moştenit din latină are un mai pronunţat caracter popular în română decît
în celelalte limbi romanice. [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 185]
13.2.23 Există însă [în limba română] cuvinte de origine latină certă, cu o deosebită varietate de
soluţii etimologice pentru care nici comparaţia cu celelalte limbi romanice nu este edificatoare.
Diversele soluţii etimologice nu întrunesc condiţiile fonetice sau/şi semantice, astfel că trebuie să
le considerăm cuvinte de origine latină, dar cu etimologia nerezolvată. [Ion Coteanu şi Marius
Sala, Etimologia şi limba română, p. 96]
13.2.24 Despărţirea dialectului aromân după secolul X este probată prin factori lingvistici şi
extralingvistici: lipsa influenţei maghiare, atestarea aromânilor în cronica lui Cedren la anul 976.
[Valeriu Rusu, op. cit, p. 159 şi nota 28 de la pag. 162]
13.2.25 Fazele: romanitatea orientală, româna comună şi scindarea limbii române în cele patru
dialecte trebuie înţelese ca etape distincte în continuitatea sistemului lingvistic în discuţie. Altfel,
se ajunge la "comprimarea" fazelor şi la plasarea greşită în diacronie. [Valeriu Rusu, op. cit, p.
159 şi nota 29 de la pag. 162]
13.2.26 Separarea celor patru dialecte fiind încheiată în secolul al X-lea – ele adoptă, astfel,
statutul unor dialecte divergente – urmează evoluţiile corespunzătoare: dialectul dacoromân, la
nordul Dunării, vechea română, primele documente de limbă scrisă (1521), crearea limbii literare
(sec. XVI-XVII), epoca modernă (sec. XIX), crearea limbii naţionale, epoca contemporană (sec.
XX); la sudul Dunării, cele trei dialecte româneşti cu sporadice şi, în general, nesemnificative
contacte între ele sau cu românitatea nord-dunăreană. [Valeriu Rusu, op. cit, p. 160, şi nota 85, p.
240, cf. Puşcariu, Petrovici, Boutière, Jaberg, Bernstein, Serghievschi.]
13.2.27 Este un fapt îndeobşte recunoscut că limba română, în comparaţie cu celelalte limbi
romanice, prezintă o unitate evidentă în ceea ce priveşte lexicul de bază. [Valeriu Rusu, op. cit,
p. 232, cf. Cazacu-Todoran, Observaţii asupra lexicului dacoromân. Trăsături specifice şi arii
lexicale, 1965] Fărâmiţarea dialectală se exprimă în cea mai mare parte prin elementele
aparţinând zonelor periferice ale vocabularului. [Valeriu Rusu, op. cit, p. 232]
13.2.28 Nicăieri nu s-au păstrat aşa de multe cuvinte latineşti proprii unei singure limbi. Faptul
constituie, se pare, una dintre trăsăturile arhaice ale românei. ... Sextil Puşcariu a publicat un
studiu în care acordă o atenţie specială lexicului limbii noastre. După ce dă o listă, destul de
redusă, de cuvinte latineşti existente în alte idiome romanice, dar absente în română, enumeră pe
cele care s-au păstrat numai în limba română (cca 120). Această cifră, chiar dacă o primim cu
oarecare rezervă, este impresionantă, mai cu seamă dacă o raportăm la cele aproape 2000 de
cuvinte transmise limbilor romanice direct din latină. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-
nţelesul tuturor), p.17]
13.2.29 În ce priveşte structura gramaticală [a limbii române], părerea oarecum generală a
lingviştilor este că ea a rămas aceeaşi de la început, adică pur latinească, fără infiltraţii străine.
[Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturor) p. 19, nota 1]
13.3 Adstratul slav
13.3.1 Alături de fondul latin, româna are un număr mai mare de cuvinte străine, în primul rând
slave, care-i dau caracterul specific deosebitor faţă de celelate limbi romanice. [Ion I. Rusu, op.
cit. p.59, citându-l pe Alexandru Rosetti] Faptul că găsim în cele patru dialecte ale limbii române
un număr mare de împrumuturi de la slavi, fără însă ca ele să fi luat parte la cele mai
caracteristice inovaţii de limbă, ne arată că străromânii au convieţuit cu slavii – deci că nu
năvălirea slavilor i-a împrăştiat pe români în grupele actuale – fără însă ca influenţa limbii slave
asupre românei să dateze din timpuri prea îndepărtate. Individualitatea limbii române exista
înainte de contactul ei cu limba slavă. [Ion I. Rusu, op. cit p. 155, citându-l pe Sextil Puşcariu]
13.3.2 Slavizarea Daciei traiane, ca şi a teritoriilor limitrofe de la sud de Dunăre – Moesia
Inferior, Dacia Aureliană, Dardania, Moesia Superior – a fost aproape completă. Aici au căzut în
mâna năvălitorilor toate oraşele (la nord de Dunăre ele dispăruseră mai înainte, după anul 271),
toate şesurile şi văile mai largi, ba chiar şi văile mai ferite, din munţi. S-au menţinut neslavizaţi
numai romanicii împinşi de valurile slave în văile cele mai înalte şi pe plaiurile munţilor, unde au
trăit mai cu seamă din păstorit. [Emil Petrovici, Dacoromania, Buletinul "Muzeului limbii
române", Cluj-Sibiu, 1941-3, p. 265, citat de I. I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton
traco-dacic şi componenta latino-romanică, p. 222]
13.3.3 După câteva secole de viaţă latentă (acel "hiatus istoric" românesc din secolele VII-
XI) elementele etnice de limbă romanică-românească (vechii "daco-romani") s-au ridicat din
treapta inferioară a formelor economice şi social politice la un rol preponderent, datorită în
primul rând vitalităţii lor etnice: "slavii aceştia – strămoşii bulgarilor de azi – au fost se vede mai
slabi, mai puţin numeroşi în cele două extremităţi ale teritoriului pe care l-au ocupat,
extremitatea sudică (Grecia) şi nordică (Dacia). Începând din secolul VIII, slavii pierd cu încetul
teren în Grecia, iar în Dacia (în amalgamul etnic slavo-romanic) au numericeşte o importanţă
mereu mai mică. În Grecia, regrecizarea s-a făcut din oraşele mai mari de pe coasta de răsărit
spre interior şi apus: în Dacia, reromanizarea s-a prezentat ca o coborâre centripetă din cununa de
munţi spre interiorul Transilvaniei şi centrifugă, spre şesurile şi podişurile care înconjoară
cetatea muntoasă a Daciei. La venirea ungurilor, românii erau coborâţi în văile Transilvaniei şi
erau de pe atunci în majoritate, căci anonimul notar al regelui Bela îi aminteşte întâi pe români:
Blasii et Sclavi". [Emil Petrovici, Dacoromania, Buletinul "Muzeului limbii române", Cluj-Sibiu,
1941-3, p. 266, citat de I. I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi
componenta latino-romanică, p. 222]
13.3.4 Prin cele două mari etape ale epocii romane şi ale celei slave, care au adus modificări
profunde nu numai în aspectul cultural şi material, în cel social-politic, dar şi în structura etnic-
biologică, se explică transformările structurale în romanitatea sud-est-europeană: trecerea
vechiului fond etnic-social şi de limbă traco-dacic (indo-european) în curs de două milenii (cu
numeroase şi chiar substanţiale amestecuri, transformări şi adaosuri) la comunitatea populară
românească (românofonă) de azi. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 223]
13.3.5 Studiul critic şi comparativ-etimologic al terminologiei limbii române în ansamblu, a
stratificării lexicale şi a succesiunii principalelor cuvinte-noţiuni a arătat o vechime, stabilitate şi
continuitate în teritoriile şi "vetrele" de formare a poporului român; totodată s-a remarcat ca
deosebit de semnificativ faptul că, pe lângă fondul ereditar (latin-romanic + autohton traco-
dacic), limba şi poporul român s-au "îmbogăţit" cu foarte numeroase împrumuturi lexicale
(adstrat), între care mai vechi şi relativ ceva mai importante cele slave; dar atare elemente "de
import" nu au ajuns (în ciuda cantităţii lor impozante) la nivelul care, în terminologia culturală şi
economică, să depăşească valoarea fundamentală a fondului latin-romanic şi autohton, a
nomenclaturii privind noţiunile de bază proprii limbii române, ale structurilor social-economice
din cadrul aşezărilor şi îndeletnicirilor străvechi. Între acestea, termenii principali sunt ereditari,
fie autohtoni, fie mai ales latini-romanici. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 237-238]
13.3.6 Septimiu Albini, în lucrarea sa Direcţia nouă în Ardeal. Constatări şi amintiri, publicată
în volumul Lui Ion Bianu amintire (1916), susţine că: "... ar fi nedrept să condamnăm numai
după înfăţişarea lor exterioară, şi după rezultatele produse, sbuciumările înaintaşilor de a dovedi
cu toate mijloacele latinitatea limbii şi printr'însa originea romană a neamului nostru. Tendinţa
aceasta este izvorîtâ din cel mai curat, din cel mai sfânt patriotism, şi de aceea nu trebuie să o
luăm în râs, ci mai vârtos să-i dăm tributul cuvenit al respectului şi pietăţii noastre. Căci la
obârşia acestei tendinţe, poate naive, neştiinţifice şi în tot cazul greşite sub raportul legilor de
desvoltare a limbilor vii, vom găsi începuturile redeşteptării noastre naţionale şi temelia culturii
noastre moderne" (pp. 10-11). "... după "ştiinţa" curentă a Saşior şi a Ungurilor din acele timpuri,
Românii nu erau nici autohtoni în ţară, şi nici de origine romană. Grea situaţie aceasta pentru un
popor sărac, asuprit şi batjocorit, într-un timp când dreptul istoric era principiul fundamental,
după care erau întocmite legile şi instituţiile ţerii şi relaţiile dintre popoarele ce o locuiau!" (p.
13). "Iată dar originea şi marea importanţă a şcoalei latiniste! Scopul ei principal era, nu să facă
ştiinţă şi literatură, ci în primă linie să justifice, prin argumente istorice şi ştiinţifice, dreptul de
existenţă şi de cultură naţională a Românilor din Dacia Traiană!" (p. 14).
13.3.7 Faptul istoric şi demografic al venirii slavilor în sud-estul Europei constituie cauza
pătrunderii elementelor slave în limba română, mai ales în vocabular, dar şi una dintre cauzele
scindării romanităţii, în Romania occidentală şi Romania orientală, şi, apoi, a scindării
românităţii, în cele patru dialecte, nord- şi sud-dunărene. [Valeriu Rusu, op. cit pp. 159-160]
13.3.8 Apropierea posibilă a daco-moesienei de balto-slavă face ca o serie de cuvinte presupuse a
fi de origine slavă, dar ale căror trăsături fonetice sau semantice nu concordă cu ceea ce se ştie
despre împrumutul slav, pot fi privite ca fapte păstrate în română din limba dacă. [Alexandru
Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 318] Interesantă menţiune. Cu un plus de
curaj în interpretarea faptelor de istorie s-ar fi putut ca, pornind de aici, să se ajungă la o altă
viziune în etimologia lexicului limbii române (comentariul lui Neculae Dimitriu).
13.4 Limba română literară
13.4.1 Trecând peste evidenţa mărturiei limbii române vorbite fără întrerupere de populaţia atât
de densă în cea mai mare parte a teritoriului Ţării Româneşti, vom sublinia faptul că şi în
condiţiile folsirii unei alte limbi oficiale (slavona), în cancelarie şi în biserică, elementul
românesc răzbate permanent în textul documentelor redactate în slavona oficială a cancelariilor.
[Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 165, citând pe Dinu C.
Giurescu, Ţara Românească în sec. XIV-XV, 1973, p. 37]
13.4.2 Aceasta arată existenţa unor centre ale vieţii spirituale şi culturale româneşti, cu activitate
neîntreruptă, care au pregătit în permanenţă, prin modalitatea exprimării orale, momentul trecerii
efective la scrierea în limba română. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române,
volumul II, p. 165 cf. volumului Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, al
Institutului de Lingvistică din Bucureşti, 1979]
13.4.3 Majoritatea istoricilor limbii literare plasează începuturile limbii noastre de cultură în sec.
al XVI-lea, legându-le de activitatea de tipărire şi de difuzare a cărţii româneşti de către diaconul
Coresi, desfăşurate în Ţara Românescă şi în sudul Transilvaniei (Târgovişte şi Braşov). [Valeriu
Rusu, op. cit. p 165, cf. Ion Gheţie, Istoria limbii române literare, Privire sintetică, 1978, p. 17]
13.4.4 Astfel, graiurile munteneşti din nordul provinciei şi din sudul Transilvaniei, în
concordanţă cu prestigiul politic şi cultural al Ţării Româneşti, au constituit baza dialectală a
limbii române literare. [Valeriu Rusu, op. cit., p. 165, cf Alexandru Rosetti, Boris Cazacu şi
Liviu Onu, Istoria limbii române literare, 1971, p. 61]
13.4.5 Procesul a continuat şi s-a consolidat în epocile următoare printr-o serie de alte tipărituri,
dintre care se detaşează momentul 1688 – tipărirea Bibliei de la Bucureşti – şi cel produs la
mijlocul secolului al XVIII-lea, constând în introducerea limbii române în biserică, cu urmări
deosebite în unificarea românei literare. [Valeriu Rusu, op. cit., p. 165, cf. Emil Petrovici, Baza
dialectală a limbii noastre naţionale, 1960, p. 60-78]
13.4.6 Spre 1750 limba slavonă este practic eliminată din cancelariile domneşti. [Ion Gheţie,
Istoria limbii române literare, p. 56]
14 Cronologie
14.1 1.000.000 - 100.000 a. Hr. Paleoliticul inferior. Cete de prehominizi şi apoi de hominizi,
culegători-vânători-pescari parcurg întregul teritoriu al României.
14.2 Antropoizii pitecantropi din Java nu aveau grai articulat, astfel încât ar putea fi numiţi doar
strămoşi ai omului. În schimb sinantropul, care conform unor autori putea practica vorbirea, ar fi
primul care să intre în categoria oamenilor străvechi. În paleoliticul inferior sau mijlociu
neandenthalezii au însemnat o nouă treaptă în evoluţia graiului articulat; se pare că folosirea
focului a avut aici un rol remarcabil.
14.3 100.000-40.000 a. Hr. Paleoliticul mijlociu. Pe întreg teritoriul României se răspândeşte
cultura Musteriană, de tip Neanderthal. Apar primele sălaşe construite, primele manifestări ale
gândirii abstracte, primele înmormântări şi practici funerare.
14.4 40.000-10.000 a. Hr. Paleoliticul superior. Locul omului de Neanderthal este luat de
urmaşul său direct, Homo sapiens fossilis. Gândirea şi viaţa spirituală umană se îmbogăţeşte cu
noţiuni abstracte. Sunt schiţate primele manifestări artistice.
14.5 10.000-5.500 a. Hr. Mezoliticul. Datorită îmblânzirii climatului şi dispariţiei sau retragerii
spre nord a faunei glaciare, comunitatea umană se divide în grupe mai mici. Fondul cultural
dobândeşte o structură eterogenă. Creşte importanţa pescuitului. omul domesticeşte primul
animal: câinele.
14.6 8.000 - 6.000 a. Hr. În Eurasia, agricultura se răspândeşte dinspre est spre vest. Spre finele
perioadei cultura plantelor cuprinde întreaga suprafaţă accesibilă a Europei.
14.7 Venind în timp după extinderea agriculturii, se dezvoltă păstoritul. Sunt domesticite, pentru
început, capra, oaia, vitele cornute, porcul, calul şi măgarul.
14.8 Vânătoarea şi pescuitul devin activităţi secundare.
14.9 Pe măsură ce agricultura duce la stabilizarea geografică a populaţiei, aceasta cunoaşte o
creştere numerică remarcabilă.
14.10 Populaţia începe să locuiască în sate, unele prevăzute cu sisteme de apărare.
14.11 Se organizează forme de conducere militară, administrativă, religioasă.
14.12 Primele aşezări de mare întindere de tip orăşenesc, cu forme de organizare prestatală şi
apoi statală.
14.13 5.500 - 2.500 a. Hr. Neoliticul. Numeroasele triburi care populează în neolitic spaţiul
carpato-dunărean aparţin, din punct de vedere etnic, grupului preindo-european. Arheologia
preistorică a adus la lumină numeroase centre ale culturii vechi indo-europene începând cu epoca
neolitică.
14.14 Sfârşitul mileniului IV a. Hr. În Egipt apare scrierea hieroglifică, iar în Mesopotamia
scrierea cuneiformă. [Andrei Oţetea, op. cit., p. 8 şi p. 11]
14.15 Sfârşitul mileniului III a. Hr. Idiomurile indo-europene erau separate şi cu modificări
specifice. În acea perioadă IE se aflau şi în Europa, ocupând o regiune din Europa Centrală şi de
E, între Rin şi Don, la S de Marea Baltică şi de Marea Nordului – ţinut ce cuprindea stepa rusă şi
câmpia polonă.
14.16 2.500-1.800 a. Hr. Pătrunderea în valuri succesive a unor triburi nomade indo-europene,
nord-pontice în spaţiul carpato-balcanic duce la dezagregarea vechilor culturi neolitice, fără a
elimina însă fondul cultural şi elementul etnic autohton stabilit aici de milenii.
14.17 2000-1580 a. Hr. În Creta se trece de la scrierea pictografică la cea lineară A.
14.18 1.800-800 a. Hr. Epoca bronzului. Începând cu epoca bronzului, odată cu definitivarea
indo-europenizării triburilor carpato-dunărene-balcanice, se poate vorbi despre strămoşii tracilor.
Peste aproape un mileniu din aceştia se vor desprinde geto-dacii. Alături de ritul înhumaţiei
începe să se răspândească şi incineraţia.
14.19 Cca. 1650 a. Hr. Statul hitit adoptă scrierea cuneiformă babiloneană.
14.20 Sec 16-11 a. Hr. Apare în China scrierea hieroglifică. [Andrei Oţetea, p. 20]
14.21 Sec 15-11 a. Hr. Cultura helladică târzie preia scrierea lineară A, urmată de apariţie scrierii
lineare B.
14.22 După 1500 a. Hr. Pătrunde în Peninsula Italică primul val de triburi purtătoare ale culturii
Villanova, venite din zona Dunării de mijloc. Urmează valuri de infiltrare succesive. Sunt
formate din grupul lingvistic latino-falisc.
14.23 Sec. 13 a. Hr. Fenicienii inventează scrierea alfabetică. [Andrei Oţetea, p. 14]
14.24 Către 1000 a. Hr. Pătrunde al doilea val de latini în Peninsula Italică. [Lucia Wald şi Dan
Sluşanschi, op. cit. p. 56-57] Este format din grupul lingvistic osco-umbrian. [Lucia Wald şi Dan
Sluşanschi, op. cit., p. 35]
14.25 Cca. 600 a. Hr. Cele mai vechi inscripţii latine. Romanii adaptează şi folosesc alfabetul
grecesc preluat prin filiera etruscă. [Andrei Oţetea, op. cit., p. 35]
14.26 800-450/300 a. Hr. Se încheie în Sud-Estul european procesul de delimitare a ariilor
etnice, lingvistice şi culturale dintre traci şi iliri, întrepătrunderile rămânând însă un fenomen
frecvent. [Constantin C. Giurescu şi colaboratori, Istoria României în date, p. 11-17]
14.27 90-89 a. Hr. Pornită din Roma, adică dintr-un teritoriu foarte restrâns, latina s-a impus în
curând în întreaga Italie, devenind limba oficială a întregii peninsule, prin lex Julia municipalis.
[Constantin C. Giurescu şi colaboratori, Istoria României în date, p. 44]
14.28 Sec. I p Hr.. Începe procesul de romanizare în Moesia. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p.
196]
14.29 Sec II. Începe procesul de romanizare în Dacia. O primă etapă realizează implantarea,
extinsă pe una sau două generaţii, în care vor fi existat în provincie două feluri de latină; latina
"romanilor" (administraţie, armată, comercianţi, coloni cu diferite îndeletniciri) şi latina
autohtonilor, utilizată de aceştia în raporturile cu cuceritorii.
14.30 A doua etapă este cea a romanizării propriu zise: latina devine limba principală a întregii
populaţii. Limba autohtonă trece lent la statutul de mijloc secundar, rural şi familial. În acest
moment începe istoria latinei dunărene. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 196]
14.31 Sec. II şi III. Prima fază a latinei dunărene: se remarcă tendinţa spre unificare, cu ştergerea
trăsăturilor diferenţiatoare.
14.32 Jumătatea a doua a sec. III. Datorită invaziilor germanice, se întrerupe contactul dintre
Peninsula Balcanică şi părţile romanizate ale Daciei, pe de o parte, şi Italia, de la sud la nord,
până la linia unind La Spezzia cu Rimini, pe de altă parte. În aceste zone se vorbea latina care
urma să dea graiurile grupului oriental al limbilor romanice. [Alexandru Rosetti, Istoria limbii
române, I, Limba latină, p. 181]
14.33 286-324 Între aceşti ani, se succed patru împăraţi daci sau carpi la cârma Imperiului
Roman. [Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, p. 206-207]
14.34 Sec. III. În lumina lămuririlor aduse de descoperirile arheologice, rezultă că sub impactul
crizei din secolul al III-lea şi al migraţiei popoarelor, civilizaţiei urbane din Occident i se
substituie o barabarie indigenă şi o barbarie importată. Barbaria este rezultatul unui
conservatorism, al unei continuităţi profunde cu trecutul preroman. [L. Musset, Les invasions.
Les vagues germaniques, Paris, 1969, p. 222] Constatarea se potriveşte deopotrivă pentru
provinciile occidentale şi pentru Dacia.
14.35 O trăsătură esenţială, care caracterizează acest secol este particularismul, care în ţinuturile
orientale este o reacţiune victorioasă a vechilor civilizaţii. Particularismul fiecărei provincii ale
imperiului roman răzbate sub pătura uniformă a standardizării imperiale: cu cât acest strat se
subţia, cu atât se afirma mai deplin revanşa neprevăzută a elementelor tradiţionale şi locale.
Ţăranii întrebuinţau încă vechiul grai al străbunilor lor: iberic, celtic sau tracic, aramaic sau
punic. [Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, p. 119]
14.36 Sec. IV şi VI. A doua fază a latinei dunărene. Se produc diferenţierile limbii latine pentru
diversele zone ale Imperiului. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 197-198]
14.37 Sec. V. Ca urmare a despărţirii Imperiului roman în două state diferite, unul cu capitala la
Roma, celălalt la Bizanţ, limba latină din Imperiul roman de răsărit nu a mai fost influenţată
direct de cea de la Roma şi a început să se deosebească de latina din apus. [Alexandru Rosetti şi
colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 15]
14.38 610-641 Cu începere de la împăratul Heraclius greaca înlocuieşte latina, ca limbă oficială,
în imperiul de Orient. [Alexandru Rosetti, op. cit. p. 39]
14.39 Sec. VIII. Se poate vorbi de o limbă română, ca limbă individuali-zată. [Iancu Fischer,
Latina dunăreană, p. 210]
14.40 La cumpăna mileniilor I şi II. Se cristalizează limbile romanice: catalana, dalmata,
franceza, italiana, occitana (provensala), portugheza, retroromana, româna, sarda, spaniola,
descendenţii moderni ai latinei, continuatori direcţi ai acesteia, la nivelul vorbirii populare.

Publicat de Neculae Dimitriu la 09:10 

Etichete: genealogia limbii romane
6 comentarii:

Neculae Dimitriu spunea...
După ce am luat cunoştinţă de părerile specialiştilor, voi exprima părerile pe care mi le-
am format în privinţa genealogiei limbii române.

A Întrebări tulburătoare

Atâta vreme cât specialiştii în lingvistică au păreri mult divergente, iar controversele lor
par uneori interminabile şi fără finalitate, de ce oare n-ar putea să fie exprimate idei
privind istoria limbilor chiar şi de oameni din afara ştiinţei limbilor? Poate că privirea
dinspre exterior să fie un avantaj faţă de cei din interior care, cunoscând prea multe
detalii, pot pentru moment să piardă perspectiva asupra unor fenomene.

Astfel, pornind de la citatele din capitolele anterioare, extrase din operele unora dintre cei
mai importanţi savanţi ai domeniului:

– Să admitem că a existat la un moment dat al istoriei (sau preistoriei) o limbă anume, fie
ea limba indo-europeană, mai mult sau mai puţin unitară, totuşi o unică limbă.

– Să admitem că această limbă era folosită de un număr mai mic sau mai mare de
vorbitori, răspândiţi pe un teritoriu mai mult sau mai puţin întins.

– Să mai admitem că, vorbitorii acestei limbi s-au înmulţit, după care s-au dispersat
teritorial, din cele mai diverse motive, ceea ce a dus la îndepărtarea vorbirii lor de la
limba unică indo-europeană, ajungând să vorbească limbi diferite.
– Să recunoaştem că oricât de multe amestecuri etnice au cunoscut triburile indo-
europene şi oricât de variată a fost istoria lor,

– idiomurile pe care le vorbeau au păstrat în comun o serie de elemente – cuvinte şi

forme gramaticale – inconfundabile, care atestă originea lor comună.

– Să constatăm că se poate observa cum, în latura sa esenţială, în ceea ce numim nucleul

fondului principal lexical, inventarul de termeni este general IE, reprezentând fondul
arhaic menţinut în mare parte din limbile IE vechi; cum ne frapează mulţimea termenilor
care, cu sensul păstrat sau adecvat la noi realităţi, s-au menţinut până în zilele noastre. Şi
că studiul lexicului IE ne aduce aminte că termeni din limba română, dintre cei mai uzuali
(zi, noapte, viaţă, moarte, lege, pace, frate, soră, ochi, dinte, apă, vânt etc.) îşi află
coresponenţe, peste timp şi spaţiu, nu numai în textele homerice sau în legendele vechi
celtice, dar şi în Vedele indiene, în Avesta iranică, în textele toharice de la graniţa Chinei
sau în arhivele hitite.

– Să admitem acum că una dintre aceste limbi IE, fie ea limba latină, vorbită de o
populaţie migrată pe teritoriul de azi al Romei, a evoluat şi s-a dezvoltat, devenind o
limbă reprezentând o cultură valoroasă şi în acelaşi timp limba unei forţe militare,
sociale, economice şi administrative.

– Să admitem că altă limbă, fie ea limba vorbită de daco-geţi, sau alta de aceiaşi sorginte
indo-europeană, a avut evoluţia proprie pe un anume teritoriu geografic.

– Şi că aceste două limbi, datorită realităţilor istorice, au venit din nou în contact. Că s-a
produs o colonizare intensă a teritoriului pe care se vorbeşte această a doua limbă, aflată
acum în situaţie de inferioritate faţă de limba cuceritorilor.

– Că din cele două limbi, una autohtonă iar a doua impusă prin autoritate culturală,
militară şi administrativă s-a născut o limbă nouă, fie ea limba română comună, devenită
prin evoluţie şi prin primirea unor influenţe de adstrat, limba română (franceză etc.)

– Aşa stând lucrurile, să recunoaştem de la bun început drept incontestabilă contribuţia

fundamentală a limbii latine la formarea limbii române comune.

Trebuie oare să presupunem că orice cuvânt (sau orice alt fenomen de limbă), care se
găseşte în limba română, identic sau similar cu cel din limba latină, a fost neapărat luat
din aceasta, în niciun caz neputând să fi rămas şi în limba dacă, din limba comună indo-
europeană?

N-ar putea fi posibil, sau chiar probabil, că la noul contact al celor două limbi surori, s-au
regăsit forme de limbă similare sau identice?

Dacă un cuvânt sau alt fenomen de limbă se găseşte numai în latină şi în română, dar nu
se găseşte în niciuna dintre celelalte limbi romanice sau indo-europene, nu ar fi oare
posibil, sau chiar probabil, că acesta să fi fost menţinut nu numai de latină, dar şi de
dacă?

– Să ne amintim că limba latină a fost vorbită de o populaţie indo-europeană, latină, care

se afla la începutul celui de al doilea mileniu a. Hr. în regiunea câmpurilor de urne de la
Dunărea Mijlocie. De aici, din imediata vecinătate a regiunii locuite tot atunci de
neamurile trace şi daco-gete, şi acestea practicând incineraţia, a migrat în peninsula
Italică, aproximativ între anii 1500 şi 1000 a. Hr.

Nu ar fi posibil ca cele două limbi indo-europene, latina şi daco-geta, având în vedere

imediata lor vecinătate geografică, să fi fost foarte apropiate?

Nu ar putea explica această apropiere acele fenomene de limbă, a căror identitate sau
aproape identitate, pare cu greu explicabilă pentru lingvişti?

Acea mare rezistenţă la influenţele altor limbi, recunoscută pentru limba română,
confirmată prin puternica unitate care o caracterizează, prin marea apropiere a dialectelor
sale, nu s-ar putea aplica şi la limba daco-getă?

De ce oare să fi căpătat populaţia autohtonă a Daciei această caracteristică psihologică, de

bună păstrătoare a limbii sale, abia după ce şi-a părăsit limba vorbită de milenii, în
favoarea unei limbi străine, cea a cuceritorilor săi?

Care ar fi răspunsurile convingătoare, care să respingă aceste tulburătoare întrebări?

B O genealogie, uşor corectată, a limbii române

Se pare că cu greu s-ar putea dovedi, cu argumente convingătoare, cum şi de ce populaţia

daco-getă, majoritară numeric faţă de noii veniţi, vorbitori de limbă latină, a adoptat într-
un timp relativ scurt şi pe un teritoriu mult mai întins decât cel supus Romei, o limbă
nouă, cu totul străină, fără a rămâne enclave de vorbitori ai limbii autohtone.

Pare puţin probabil, sau cu greu posibil, ca o populaţie dispersată pe un teritoriu întins,
formată în imensă majoritate din agricultori şi păstori, lipsită de un liant administrativ
centralizator, să-şi fi schimbat de bună voie modul de vorbire cu cel al ocupanţilor.
Această schimbare ar fi dificil de explicat chiar şi pentru teritoriul efectiv ocupat al
Daciei, unde putem presupune existenţa unor presiuni lingvistice pentru locuitorii
oraşelor, dar nu şi pentru populaţia de agricultori şi păstori dispersată la sate; dar pur şi
simplu nu i se poate găsi nici o logică pentru teritoriul cu o suprafaţă de cca. 50% al
Daciei rămase în afara provinciei romane Dacia.

Dintre explicaţiile posibile ale realităţii evidente că s-a format o limbă română comună,
având o componentă latină covârşitoare, cea mai probabilă, dacă nu singura acceptabilă,
ar fi o mare apropiere a limbii daco-geţilor de cea a romanilor.

Nimic forţat în această ipoteză, dacă acceptăm originea comună, indoeuropeană, a celor
două limbi şi vecinătatea lor apropiată în bazinul Dunării, înainte de migrarea latinilor
spre peninsula italică.

Altfel ar însemna să acceptăm că teritoriul întregii Dacii ar fi fost la un moment dat

complet pustiu. Doar aşa s-ar putea crede că o populaţie nouă, de limbă latină, ar fi
populat acest teritoriu impunându-şi, fără nicio concurenţă, propria limbă. Ori această
situaţie este complet exclusă prin toate informaţiile pe care le deţine istoria. Din contra,
izvoarele dovedesc că teritoriul Daciei era în vremea stăpânirii romane locuit de o
populaţie relativ numeroasă, cu o viaţă socială bogată şi complexă.

Dacă gândim în ce condiţii s-a produs migrarea latinilor de la Dunărea mijlocie în

Peninsula Italică, va trebui să acceptăm că e mai uşor de presupus o plecare parţială a
acestora, decât părăsirea completă a teritoriului pe care se aflau anterior, cel al Dunării
Mijlocii. Migrarea, confirmată ca fiind produsă în cel puţin două valuri, pare un bun
argument împotriva ideii lăsării în urmă a unui teritoriu pustiu.

Limba latinilor ajunşi în Italia a cunoscut desigur evoluţia sa proprie, legată şi de

influenţele lingvistice ale populaţiilor învecinate. Romanii au ajuns să vorbească o limbă
latină perfecţionată şi elevată, pe care artiştii cuvântului din secolul de aur al culturii
romane au adus-o la un înalt nivel estetic.

Limba latinilor rămaşi pe vechile amplasamente, de la Dunărea Mijlocie, a putut să aibă o

evoluţie diferită.

Istoricii lingvişti ar putea cu un oarecare efort şi punând în valoare legile ştiinţei

lingvistice, să aprecieze ce s-a întâmplat cu acestă populaţie vorbitoare de limbă latină,
eventual rămasă pe vechile teritorii.

La fel, limba daco-geţilor, sigur înrudită cu cea a latinilor ca fiind parte din aceiaşi
familie a limbilor indoeuropene, a avut propria ei evoluţie, îmbogăţindu-se cu formaţii
proprii şi cu împrumuturi de la popoarele învecinate din imediata apropiere geografică
sau cu care se găsea în contact comercial, cultural etc. Este plauzibil ca dintre aceste
popoare vecine să fi făcut parte, timp de câteva secole, şi latini aflaţi la Dunărea Mijlocie.

Nu se văd argumente care să poată convinge că limba dacilor a evoluat astfel încât să
ajungă la o limbă total diferită de cea vorbită anterior, de sorginte indo-europeană,
înrudită cu limba latină. Fondul de bază al lexicului, principalele fenomene gramaticale,
majoritatea fonemelor trebuie să fi rămas mult apropiate cu cele moştenite din limba IE
comună.

Ar putea să pară logic să se considere că, dacă limba geto-dacilor nu a avut mai deloc
contribuţie la formarea limbii române, origina oricărui cuvânt românesc să fie căutată în
alte limbi – latină, slavă, greacă, turcă, maghiară etc., ceea ce au făcut cei mai mulţi
dintre lingviştii care s-au ocupat de etimologia limbii române.

Dacă însă recunoaştem că daco-geţii vorbeau totuşi o limbă a lor, care nu a putut să
dispară – pur şi simplu – şi că această limbă a avut un anume rol în formarea limbii
române, situaţia e cu totul alta.

Atunci pare normal să se accepte că unele fenomene de limbă sunt moştenite în română
din limba daco-geţilor; că unele cuvinte care există în română pot proveni din indo-
europeana comună pe filiera daco-getă, nu neapărat pe oricare altă filieră imaginabilă în
afară de aceasta.

Ar fi poate necesar ca lingvistica să privească în alt mod lexicul limbii române, admiţând
că:

– multe cuvinte puteau să fi coexistat – cu forme identice sau foarte apropiate – în latina
vulgară şi în limba daco-getă;

– multe alte cuvinte dace vor fi fost compatibile ca formă cu cele din latina vulgară,
dintre care unele s-ar suprapune cu acele cuvinte reconstituite pentru limba latină vulgară,
deşi le lipseşte atestarea documentară;

– destule alte cuvinte din limba daco-getă ar fi putut să fi provenit din limba IE comună şi
să se fi păstrat în alte limbi IE decât limba latină (slavo-baltică, greacă, germană, celtă
etc.)

– ar părea natural ca fondul lexical al limbilor latină şi daco-getă să fi fost destul de

apropiat, încât să explice logica suprapunerii celor două limbi, în româna comună, la
regăsirea lor ca urmare a cuceririi Daciei de către romani şi anume într-un timp relativ
scurt.

– ceva similar s-ar putea presupune şi pentru unele dintre acele cuvinte despre care se
susţine că au venit în limba română din limbile slave, sau din alte limbi Indo Europene.

Această logică este mai plauzibilă decât cea a înlocuirii cvasitotale prin limba latină a
unei limbi daco-gete, mult diferenţiate de aceasta. S-ar putea accepta mai uşor capacitatea
populaţiei vorbitoare a limbii daco-gete de a fi influenţată în vorbire de limba latină
vulgară după cucerirea militară a Daciei şi instalarea administraţiei imperiale pe doar
jumătate din teritoriul locuit de daco-geţi; ar părea mai de înţeles de ce româna a căpătat
o formă care o poate face credibilă ca un dialect al limbii italiene; ar deveni perfect
explicabile asemănările dintre limba română şi dialectele centrale şi meridionale limbii
italiene.

Cât de mult ar fi putut fi romanizaţi geto-dacii prin influenţele marginale: comerţ,

meşteşugari, colonişti veniţi individual etc. se poate presupune comparând elementele
vechi de limbă greacă existente în străromână, aduse de activităţile multiseculare ale
grecilor din coloniile pontice.

Şi nu în ultimul rând, ar trebui să se dea o mai mare credibilitate capacităţii limbii daco-
gete de a fi efectiv o continuatoare a limbii comune IE, iar limbii române să i se
recunoască, la rândul ei, statutul de moştenitoare şi continuatoare a limbii autohtone.
Am putea chiar să ridicăm pretenţia ca lingviştii să argumenteze, pe baza de legi ale
ştiinţei lor, nu că un cuvânt românesc provine din limba daco-getă, ci că acesta nu
provine din aceasta.

Este greu de înţeles de ce trebuie să acceptăm cu seninătate practica atât de frecventă de a

se inventa cuvinte ale latinei vulgare, pornind de la cuvinte ale limbii române. Am putea
cere să se inventeze cuvinte ale limbii daco-gete pornind de la aceeaşi idee şi folosind
aceeaşi tehnică.

Este uşor de presupus că în condiţiile în care vorbitorii celor două limbi venite în contact
– latina coloniştilor şi daco-geta autohtonilor – descopereau asemănări de lexic,
semantică, morfologie, sintaxă, locuitorii băştinaşi ai Daciei erau cu uşurinţă îndemnaţi să
înlocuiască multe dintre fenomenele din limba lor maternă cu cele latine, reprezentante,
în genere, ale unei culturi superioare.

În schimb, un fenomen similar, dar contrariu prin efectele lui, se producea desigur,
simultan, în zonele lexicului în care exista o superioritate a formelor de civilizaţie daco-
getă.

Putem considera că printre aceste zone se găseau păstoritul, unele activităţi agricole,
apicultura, vânatul, pescuitul, meşteşugurile artizanale specifice: olăritul, ţesutul,
prelucrarea pieilor, prelucrarea lemnului.

Putem accepta că influenţele lexicale reciproce ale celor două limbi venite în contact au
cunoscut aspecte distincte în cazuri distincte:

¨ Cuvinte identice în cele două limbi provenite, în principal, în ambele, din limba indo-
europeană comună – sau primite de limba daco-getă, datorită influenţelor anterioare
cuceririi romane.

¨ Cuvinte foarte asemănătoare, sau destul de asemănătoare pentru a fi uşor sesizate ca

atare de vorbitori, evoluate din fondul indo-european comun. Aici e evident că s-a impus,
în cele mai frecvente cazuri, forma latină acceptată ca fiind superioară.

¨ Cuvinte complet diferite în cele două limbi. În cazul acestora, preluarea de către
autohtoni, respectiv colonişti, a unora sau a altora, a fost probabil diferită, având câştig de
cauză acele cuvinte care au avut un motiv întemeiat de a se impune.

¨ Ca orice organism viu, limba română, în curs de formare, a creat cu siguranţă şi forme
originele lexicale, a căror determinare este unul dintre punctele cele mai dificile ale
cercetării etimologice.

Problemele de etimologie sunt cu atât mai complicate, cu cât acceptăm faptul că

fenomenele de limbă au evoluat conform specificului limbii române – în formare – şi
conform unor influenţe ulterioare ale altor limbi – cu care populaţia locală a venit în
contact.

Cu totul de acord cu cele opt criterii enunţate în Istoria limbii române de Alexandru
Rosetti şi colectiv (la paginile 319 şi 320) pentru cuvintele cu etimologii necunoscute ale
limbii române. Ne preocupă însă şi acele cuvinte cărora li s-a definit o etimologie socotită
exactă, cu provenienţă din limbile: latină, slavonă, slave moderne, turcă şi alte limbi.

Pentru acestea este de dorit o analiză sub aspectul confirmării sau infirmării, argumentate,
a faptului că aceste cuvinte ar fi putut veni în limba română din substratul geto-dac, în
care veniseră anterior din indo-europeana comună.

Ar mai fi de analizat şi poziţia celor două limbi care, printr-un fenomen de osmoză, au
dat limba străromână. Şi anume situaţia care a fost situaţia lor din punctul de vedere al
populaţiei de pe teritoriul întregii Dacii.
Putem considera de la bun început că pentru populaţia din provincia romană (provinciile
romane) Dacia a existat o distinctă relativitate a diverselor categorii de vorbitori ai limbii
latine. In mare au existat trei categorii de vorbitori de latină:
a. autohtonii, a căror limbă maternă era limba geto-dacă, care asimilau limba latină ca pe
o limbă impusă de necesităţile convieţuirii cu noii veniţi, necunoscători ai geto-dacei;
b. noii veniţi, vorbitori ai limbii latine care le era limbă maternă. Iar aici erau două
subcategorii: vorbitori ai limbii latine culte şi vorbitori ai limbii latine vulgare; într-o
oarecare măsură, aceştia erau şi ei nevoiţi să înveţe rudimente de limbă geto-dacă, pentru
a se putea înţelege cu autohtonii mai puţin talentaţi în asimilarea unei limbi noi;
c. noii veniţi, proveniţi din acele provincii ale imperiului în care populaţia vorbea ca
limba maternă alte limbi decât limba latină. Aceştia asimilaseră, probabil, limba latină ca
limbă oficială a statului.
Categoriile b şi c de mai sus nu existau decât prin excepţie pe întinsul teritoriu Daciei
libere, legăturile lingvistice ale populaţiei acesteia putând avea doar un rol de influenţă
prin vecinătate geografică.
Pentru cele patru categorii de locuitori enumerate, limba latină şi limba daco-getă aveau
poziţii destul de diferite.
Şi în fine o problemă de politică a istoriei. Cu multă dreptate susţinea, acum peste 80 de
ani, transilvăneanul de origine Septimiu Albini că: "Ar fi nedrept să condamnăm numai
după înfăţişarea lor exterioară, şi după rezultatele produse, sbuciumările înaintaşilor de a
dovedi cu toate mijloacele latinitatea limbii şi printr'însa originea romană a neamului
nostru. [...] Căci la obârşia acestei tendinţe, poate naive, neştiinţifice şi în tot cazul greşite
sub raportul legilor de desvoltare a limbilor vii, vom găsi începuturile redeşteptării
noastre naţionale şi temelia culturii noastre moderne". Dar aceasta se întâmpla: "într-un
timp când dreptul istoric era principiul fundamental, după care erau întocmite legile şi
instituţiile ţerii şi relaţiile dintre popoarele ce o locuiau!" Aici se găsea: "Originea şi
marea importanţă a şcoalei latiniste! Scopul ei principal era, nu să facă ştiinţă şi literatură,
ci în primă linie să justifice, prin argumente istorice şi ştiinţifice, dreptul de existenţă şi
de cultură naţională a Românilor din Dacia Traiană!"
Poate că a venit timpul, acum când nimeni nu contestă că există un popor român, vorbitor
al unei limbi romanice, pe un teritoriu definit, să ne rupem, fără teama de a ni se contesta
existenţa şi originile, de ideile lingvistice poate naive, neştiinţifice şi în tot cazul greşite
sub raportul legilor de desvoltare a limbilor vii.
Să spunem că un etimolog găseşte un cuvânt identic ca formă şi cu acelaşi sens în limba
română şi într-o altă limbă indo-europeană, oricât de îndepărtată geografic de România,
cum ar fi de exemplu limba nepaleză. Şi că acest cuvânt nu mai poate fi aflat în nicio altă
limbă de pe pământ.
Conform unor practici, îndelung şi consecvent aplicate în studiul etimologic al limbii
române, omul nostru va decreta origina nepaleză a cuvântului românesc.
Nu-i va rămâne, după aceea, decât să inventeze o cale, cât de cât plauzibilă, prin care
acest cuvânt ar fi ajuns din nepaleză în română. Va considera, de exemplu, că o populaţie
migratoare, care a trecut posibil şi prin Nepal în drumul ei către teritoriul românesc, a
preluat acest cuvânt şi l-a transmis, prin Evul Mediu, populaţiei româneşti, după care l-a
uitat.
Iată un scenariu care i-ar părea mult mai plauzibil decât explicaţia că acest cuvânt ar
putea proveni şi în română şi în nepaleză din indo-europeana comună, deşi nu a rămas în
nici o altă limbă indo-europeană cunoscută. 23 august 2007, 10:30

Neculae Dimitriu spunea...
La par. 13.1.10
Şi totuşi iată ce afirmă Alexandru Graur XE "Graur, Alexandru" : "Ce a păstrat limba
romînă de la daci? De la început se poate afirma că nimic esenţial. În materie de sintaxă şi
mai ales de morfologie, sînt foarte puţine lucruri a căror origine să nu fie cunoscută şi să
nu se găsească într-o limbă bine atestată, deci nu rămîn nici măcar puncte de plecare
pentru a căuta elemente de substrat. În materie de vocabular şi, eventual, în formarea
cuvintelor găsirea elementelor provenite din substratul dac are mai mulţi sorţi de izbîndă".
Este o probă relevantă privind modul lipsit de discernământ şi de simţ al cercetării pe care
îl aplică unii lingvişti în studierea limbii. Ideea de pornire a lui Alexandru Graur XE
"Graur, Alexandru" în studiul istoric al limbii este că atunci când un fenomen de limbă
are un echivalent în orice altă limbă "bine atestată", el de acolo provine! De parcă acest
fenomen n-ar putea în niciun caz să provină şi dintr-o limbă mai puţin "bine atestată"!
Sau, tot astfel, vom afirma cu tărie, pornind de la aceeaşi logică: "deoarece limba dacă nu
e deloc bine atestată, nimic din limba română nu poate proveni din limba dacă"! Sau, mai
bine, ca să să nu exagerăm: "nimic esenţial".
Ca să-i acordăm lui Alexandru Graur XE "Graur, Alexandru" circumstanţe atenuante
pentru că a enunţat asemenea afirmaţii, vom recunoaşte că este influenţat de credinţa unor
lingvişti în exactitatea ştiinţei limbii. El o afirmă astfel: "Lingvistica a devenit, încă de
acum 150 de ani o ştiinţă exactă, la fel cu oricare ramură a cunoaşterii cu adevărat
ştiinţifice, şi specialiştii nu se lasă convinşi decît de teoriile care respectă regulile de
cercetare" (Lingvistica pe înţelesul tuturor, p. 9). De acord cu a doua afirmaţie, cu
condiţia ca regulile de cercetare să fie absolut corecte. Iar în materie de limbă, aceste
reguli trebuie permanent confirmate, am spune că pentru fiecare caz în parte. Că legile,
sau regulile lingvisticii, nu sunt absolute, o recunoaşte, de altfel, chiar Alexandru Graur
XE "Graur, Alexandru" , care spune la pagina 22 a lucrării citate: "Există însă un fel de
schimbări care, direct sau indirect, joacă un mare rol în evoluţia limbii şi pe care nu ştim
nici în teorie cum să-l explicăm"...

La par. 13.2.6 Dacă această afirmaţie a unui "savant" ar avea ca sursă incompetenţa, ar
putea fi trecută cu vederea şi iertată. Dacă ea provine din vreo argumentaţie a faptelor de
istorie, acestea ar trebui cunoscute, analizate şi, dacă se dovedeşte reală, recunoscută.
Dacă este o simpla afirmaţie, având în spate unele interese politice sau de altă natură, ea
trebuie combatută cu argumente de necontestat. Dacă este doar o formă de manifestare a
denigrării unui anume grup de oameni şi dezgustului pentru aceştia, atunci este vorba de
patologie şi s-ar fi cerut intervenţia, la timpul cuvenit, a medicilor.

Mult mai grav este însă faptul că, neglijând (cu intenţie?) tot ce demonstrează istoria, în
septembrie 1964, Deutscher Taschenbuch Verlag, G. M. B. H. & Co, K. G. din Munchen,
a publicat sub semnătura lui Hermann Kinder XE "Kinder, Hermann" şi Werner
Hilgermann XE "Hilgermann, Werner" , volumul "D. T. V. Atlas zur Weltgeschichte". În
1968 lucrarea a apărut în ediţie franceză la Librairie Stock, iar în 1987, Librairie
Académique Perrin din Paris a publicat o ediţie revăzută şi completată sub titlul "Atlas
historique. De l'apparition de l'homme sur la terre à l'ère atomique". Adaptarea franceză a
textului a fost condusă de Pierre Mougenot XE "Mougenot, Pierre" .
Iată ce află cititorul însetat de cunoaşterea istoriei de la pagina 201 a atlasului:
"Moldavie, Valachie. Au XIe siècle, immigration des Valaques, vassaux des Mongols,
près des frontières hongroises."
Pentru cine nu se lămureşte destul din aceste cuvinte, o hartă aflată la pagina 106, aduce
clarificările necesare. Este harta în care se tratează expansiunea slavă. Se pot vedea trei
trasee de migrare ale unor populaţii nonslave, despre care se poate deduce că au avut loc
după expansiunea slavă, sau poate simultan cu aceasta, de vreme ce este prezentată pe
aceiaşi hartă. Pornind din zona de nord a Mării Negre, pe la nordul Munţilor Carpaţi,
maghiarii; deadreptul peste Carpaţii Orientali, ungurii (de data aceasta scrisul este în
paranteză); pe la nordul Deltei Dunării şi apoi pe la sudul Carpaţilor Meridionali, valahii
şi anţii.
Faţă de afirmaţiile unei lucrări care circulă în cele mai selecte medii de cultură, civilizaţie,
democraţie şi obiectivitate istorică, istoria dacilor, cucerirea romană a Daciei şi formarea,
ca urmare a acesteia, din populaţia dacă şi coloniştii romani a poporului român, devin
poveşti romantice, bune de spus pentru adormirea nepoţeilor, la gura sobei, de către
bunici inventivi. 26 august 2007, 08:38

Neculae Dimitriu spunea...
La par. 13.2.13 Urmează o expunere prin care Iorgu Iordan propune o explicaţie puţin
credibilă, prin care se arată că populaţia puternic romanizată din sudul Dunării a fost
dislocată spre sud, vest şi nord, respectiv peste Dunăre. Aceasta din urmă ar fi format
apoi poporul român din Dacia. 27 august 2007, 08:50