Rolul familiei contemporane

Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau

mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai
mult sau mai puţin latura biologică şi/sau cea psihosocială. Acest lucru
presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau
mai mulţi copii proprii. Funcţia fundamentală a familiei este de a forma
personalitatea copiilor apăruţi în cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare dintre noi
dobândim caracteristicile care ne vor defini ca persoane.
Familia este instituţia în care se formează, se construieşte personalitatea;
copilul va deveni un viitor adult cu sau fără inhibiţii, iar copilul va învăţa să
comunice asertiv sau nu, va căpăta încredere în sine sau nu, va învăţa să fie
suspicios sau să aibă încredere în sine. Părinţii sunt cei care modelează
personalitatea copilului, îi oferă modele şi anume repere. Aşa cum partenerii de
viaţă vor comunica între ei, la fel va comunica şi copilul cu părinţii săi; aşa cum
un părinte va relaţiona cu copilul în acelaşi fel va relaţiona şi copilul cu
părintele său. În ultimul deceniu, casătoria şi familia au suferit schimbări fără
precedent. Toate acestea s-au desfăşurat într-un ritm rapid. Relaţiile dintre sexe
au luat forme noi, de asemenea atitudinile cu privire la comportamentul adecvat
al bărbatului şi al femeii, divorţul, mărimea familiei şi multe alte probleme în
legătură cu familia. În acelaşi timp, s-a transformat întreaga noastră societate,
ceea ce a afectat relaţiile familiale şi căsătoria, în special, prin schimbările
survenite în economie, educaţie, medicină şi cultură etc.
În acest context, o serie de simptome ale disfuncţionalităţii familiale au apărut
ca relevante pentru starea de criză familială. Dintre acestea cele mai importante
sunt conflictul conjugal, violenţa familială, abandonul copilului, divorţul
emoţional sincron cu infidelitatea uni- sau bilaterală, abnormalizarea rolurilor în
raporturile părinţi-copii prin exercitarea defectuoasă a rolurilor parentale,
creşterea riscului de fragilizare în dezvoltarea psiho-comportamentală a
copiilor, ca urmare a confruntărilor lor cu părinţii multipli sau prin abandon,
deresponsabilizare, nesupraveghere. În consecinţă, au apărut reacţii nevrotice
familiale şi comportamentale aberante de tip familial ale căror consecinţe se
menţin şi se amplifică în perioada de tranziţie pe care o traversăm.
Constelaţia de simptome familiale ale tranziţiei circumscrie:
- o oarecare rezistenţă psihologică a femeilor de peste 30 ani şi a cuplurilor, în
general ca urmare a unor carenţe educaţionale şi inerţii psihologice, fără de
utilizarea mijloacelor contraceptive, practicându-se, îngrijorător de abuziv,
avorturile;
- neînţelegerile familiale, tensiuni şi disfuncţii ale cuplului tânăr, a cărui durată
de viaţă este în scădere
- preferarea de către tot mai multe cupluri tinere a fenomenului convieţuirii sub
formă nelegiferată – uniuni libere – în cadrul cărora nivelul comunicării afectiv-
sexuale este crescut, dar cu respingere a funcţiei de procreare, în actuala etapă
copiii nefiind doriţi de către cei mai mulţi dintre ei. De altfel, dificultăţile
materiale cu care se confruntătinerii, în general, le diminuează aşteptările,
încrederea şi speranţa în legătură cu viaţa de familie.
- cuplurile de vârstă medie, de obicei familii cu 1-3 copii, prezintă o tendinţă
fortuită de deresponsabilizare faţă de vârstnici (familiile de origine, raporturile
cu acestea fiind resimţite tot mai frecvent ca împovărătoare şi tensive)
O problemă specială şi delicată prin consecinţele viitoare par să ridice
raporturile părinţilor cu adolescenţii. Conform unei mentalităţi educaţionale
specifice poporului roman, părinţii îşi orientează, susţin şi fac eforturi materiale
deosebite pentru a asigura un nivel de şcolarizare şi culturalizare înalt, aspiraţia
către o pregătire universitară fiind unanim exprimată şi resimţită ca un factor de
autorealizare deplină. Acestei mentalităţi tradiţionale i se opune, actualmente, o
atitudine pragmatică a adolescenţilor, adaptată noilor condiţii economice şi
spectrul şomajului, care devalorizează pregătirea cultural-informaţională,
aceştia trăiesc iluzia posibilităţii unei reuşite facile prin învăţarea doar a unor
strategii de orientare socială inteligentă, speculativă, cu efort productiv propriu
minim şi cu un efect material maxim.
Această concepţie a tinerilor, nutrită de eşecul material maxim al eforturilor lor
de pregătire culturală susţinute, are drept consecinţă fie o pregătire superficială
şi o prăbuşire a aspiraţiilor profesionale şi familiale, ceea ce într-o primă etapă
şi corelat cu absenţa locurilor de muncă, îi face pe tineri dependenţi de familie,
fie, în cazuri limitate, îi conduce la abandonarea timpurie a studiilor şi
antrenarea lor într-unele din activităţile confuse şi nu de puţine ori cu impact
antisocial.
Familia contemporană românească, trece astăzi printr-o situaţie dificilă,
marcată de schimbări dramatice atât pe plan material din punctul de vedere al
resurselor economice, cât şi pe plan axiologic, prin confruntarea cu noi valori şi
norme sociale impuse membrilor ei de un nou mod de viaţă care cere o revizuire
la nivel comportamental.