CONSILIEREA PSIHOPEDAGOGICA A FAMILIEI - note de curs masterat Conf. univ. dr.

TATU CORNELIA

Problematica psihopedagogic a familiei

Familia contemporan este caracterizat de o constelaie de probleme i situaii care de multe ori o fac inapt de a i le rezolva singur. Ca instituie iniial de formare i educaie a copilului, familia se gsete de multe ori n contradicie cu coala sau chiar cu comunitatea social sau profesional. Ca unitate/cuplu de aduli, ea triete drama complexitii situaiei economice, culturale i relaionare din epoca noastr. Ca grup de aduli care construiesc mpreun valori sociale, tradiii i propria cultur, familia simte prima apsare a problemelor legate de recesiunea economic, de criza culturii i de dificultile de comunicare interuman din ultimii ani. Paradoxal, cu ct se perfecioneaz mai mult mijloacele de comunicare n mas, se simte o lips de comunicare interuman, n special n sensul relaiilor socioafective i de aceea se extinde preocuparea de a optimiza i eficientiza, n general, dar i n diferite domenii, relaiile dintre oameni, comunicarea afectiv i tehnicile de negociere, de cooperare i colaborare. Familia trebuie neleas n special ca un grup uman de baz, dar i ca realitate determinat de relaiile dintre prini i copii, precum i de legturile determinate de succesiunea generaiilor i de via domestic n comun. Asta nseamn c termenul de familie este mai larg dect termenul grup familial". J.S.Bruner consider c, admind c toi oamenii sunt n esena lor umani, aceast umanitate este dat de tipul de copilrie pe care au trit-o. ABerge consider familia un fel de: cooperativa de sentimente", care ndulcesc pt. fiecare membru loviturile mai grele ale vieii, repartiznd efectele pt. toi. Relativ la formarea i dezvoltarea copilului, familia se constituie ca primul grup social din care acesta face parte. Ca grup de persoane, familia este caracterizat prin: legturi de rudenie(prin cstorie, natere, adopie, etc),via economic, legturi i sentimente, aspiraii i sentimente comune, istorie comun.

Familia reprezint una dintre cele mai vechi forme de comunitate uman, o instituie stabil cu rosturi fundamentale pentru indivizi i pentru societate.(M.Voinea,1996).Pe msura ce societatea uman s-a dezvoltat, familia a devenit tot mai mult responsabila fat de urmtoarele aspecte care privesc creterea i educarea copiilor: -meninerea continuitii biologice a individului i a societii (prin procreerea, formarea i educarea copiilor), -meninerea continuitii culturale prin transmiterea motenirii culturale n procesul socializrii, -satisfacerea nevoilor emoionale, a tririlor intime, asigurnd sentimentul siguranei i meninerii personalitii, -integrarea social a membrilor ei prin procesele de orientare, educare i socializare. Familia ofer mediul n care copilul se nate, triete primii ani ai vieii, se dezvolt i se formeaz pentru via. Ea reprezint un prim instrument de reglare a interaciunilor dintre copil i mediul social. Are rolul central n asigurarea condiiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilriei, condiii ce stau la baza structurrii personalitii individului. Prin relaiile sale cu mama, cu tata i cu fraii, copilul se integreaz n relaiile sociale, se apropie de societate, i cunoate valorile i ncepe s-i formeze imaginea de sine. In esena sa, familia este unicul grup social caracterizat de determinrile naturale i biologice i n care legturile de dragoste i consanguinitate capt o important primordial. n grija pe care o manifest societatea multicultural pentru pstrarea i mbogirea identitii umane i pentru promovarea diversitii ca resurs a grupului, familia se nscrie cu identitile sale naionale, locale, umane. Numeroase studii converg azi n a evidenia evoluia familiei i a rolurilor ei n contextul sociocultural i economic contemporan. Astfel, este marcat o evoluie rapid a celulei familiei, n special de la sfritul anilor 1960.Criza economic a anilor 1970 din rile occidentale este recunoscut ca avnd o influena deosebit asupra situaiei sociale. n via familiei s-au produs, de asemenea, o serie de mutaii importante. Chiar termenul

de familie a nceput s fie neles de specialiti mai larg dect grupul compus din prini i copiii lor. Situaia actual a familiei poate fi prezentat pornind de la o tripla transformare petrecut n; -formele vieii conjugale; -modelele de gestiune ale natalitii; -imprirea rolurilor parentale; Formele vieii conjugale prezint modificri semnificative, putndu-se vorbi de o dezinstituionalizare a relaiilor conjugale. Modelele de gestiune a natalitii au n vedere educaia sexual i planning-ul familial. n toate rile occidentale este recunoscut scderea natalitii. Se poate vorbi de controlarea natalitii prin dezvoltarea generalizat a tehnicilor de contracepie completat, n majoritatea rilor, de liberalizarea avorturilor. Evoluia rolurilor parentale nregistreaz, de asemenea, mari schimbri. Se vorbete despre estomparea diferenelor dintre cei doi prini i de creterea rolului tatlui n familie. Dei numrul de copii a sczut, se constat investiii sporite n creterea i pregtirea acestora pentru via. Cel mai important aspect din punct de vedere educaional este evoluia evident a practicilor educative n familie. Pentru surprinderea situaiei contemporane, studiile descriu dou aspecte fundamentale: Primul aspect are n vedere faptul c familia nu mai are monopolul tinerei generaii, simindu-se tot mai mult nevoia, de la vrstele foarte mici ale copilului, de sprijin extrafamilial. Al doilea aspect se refer la importana crescut a colaritii ntr-o societate extrem de competitiv. Drept urmare, tot mai muli prini i centreaz eforturile asupra pregtirii pentru viaa colar a copilului, i mai trziu, chiar n sprijinirea acesteia. n familia modern, n raport cu ndeplinirea sarcinilor educative, se obsearv anumite rsturnri de roluri. Dac pn mai ieri, familia era considerat o unitate de relaii marcat de autoritatea brbatului, azi vorbim de egalitatea de gen i de nevoia de valorizare a familiei n care femeia lucreaz i se afirm profesional i uman. n ngrijirea, creterea i educarea copiilor, ambii prini joac roluri la fel de importante.

Dac n familia tradiional copilul era considerat ca valoarea central i toate eforturile i funciile ndeplinite de familie se subsumau creterii, dezvoltrii i educrii tinerei generaii, azi se petrece o adevrat detronare a copilului" i se pune tot mai mult accent pe parteneriatul din interiorul familiei i pe rolurile pe care le joac interrelatiile dintre membrii, avnd postura de colaboratori i parteneri de via i reuit social. Rolul mamei i rolul tatlui se redimensioneaz n funcie de noua situaie de parteneriat. Dei mama rmne polul afeciunii, tatl este perceput ca partener numai n msura n care, mentalitatea asupra rolurilor masculine se schimb de la generaia anterioar. Apar ntre membrii familiei o serie de conflicte de rol (ex.: nevoia de lrgire a rolurilor tatlui, relaii ntre copii i prini, etc. Trsturile definitorii ale distribuiei rolurilor educative ncepnd cu anii 1960, statisticile societarilor cu economie de consum" nregistreaz o ascensiune accelerat a muncii salariate feminine. Fenomenul nu este uniform: precoce i masiv n rile scandinave confruntate cu o penurie de for de munca, unde ratele de angajare feminina i masculina sunt comparabile, i n S.U.A., el se extinde progresiv ctre sudul i estul Europei i n America de Nord(Canada). Tipul dezvoltrii economice exercit o influen important, o economie teriara (Suedia, Marea Britanic, S.U.A., Canada) reclama angajarea feminina, n timp ce una industriala (Germania, Japonia) sau agricola(rile din sudul Europei) o poate menine la cote reduse. Tradiionalismul n materie de conduite familiale(Spania, Grecia, Italia, Portugalia, Japonia) tempereaz activitatea salariat feminina; dimpotriv o ideologie familiala modernista (rile scandinave) o promoveaz. Angajarea profesional a femeii poate merge de la angajarea temporara sau cu norma incomplet la angajare permanent i cu norma ntreaga; pentru o perioada oarecare, unul sau altul dintre membrii cuplului conjugal se pot afla n omaj; statutele ocupaionale ale celor doi sunt, n majoritatea cazurilor diferite (ocupaia femeii este, de regul, mai slab valorizat i mai prost renumerat dect aceea a brbatului; salariul brbatului rmne principala resurs de venituri, cel al femeii nefiind dect un salariu complementar la care-in anumite situaiicum este, de pilda, apariia unui copil-se poate renuna); soii pot desfura, ns, i activiti comparabile din punct de vedere al nivelului diplomei, al responsabilitii i gradului de angajare cerut, al nivelului salarizrii, etc.

Femeile pot fi ntlnite, aadar, frecvent n spaiul instrumental pe care tradiia l-a considerat spaiul natural" al masculinitii. Era firesc ca aceast micare s atrag dup sine o ptrundere a brbailor n spaiul domestic (natural" tradiional, feminin) i s se vorbeasc despre o tendina de distribuie egalitara a rolurilor n familiile n care ambii soi lucreaz. n mod cert, generaiile actuale de tai se implic mai mult dect au facut-o cele precedente n activiti domestice, inclusiv-sau mai ales-in ngrijirea i educaia copiilor. Cu tot atta certitudine, ns, se poate afirma c familia egalitara, simetrica nu este altceva dect o construcie a cunoaterii tiinifice, utila ca ideal-tip, respectiv ca instrument al cunoaterii, dar fr echivalent n realitatea empirica. Distribuia rolurilor ntre membrii cuplurilor conjugale contemporane se caracterizeaz prin variabilitatea modelelor care se nscriu pe o axa ale crei limite sunt segregaia absolut i egalitatea absoluta, fr ca vreuna dintre aceste extreme s fie vreodat atinsa. Sociologia functionalist a analizat dificultile feminine n exercitarea rolurilor generate de conflictul" de rol n care se afla femeia al crei role-set conine att roluri de soie-mama, ct i roluri profesionale. La rndul ei, psihologia a deplns consecinele negative ale deprivarii materne" asupra dezvoltrii pshio-sociale a copilului. Contribuiile lui R.K.Merton la dezvoltarea funcionalismului permit o reinterpretare a fenomenului. Valoriznd definiiile n termeni de ateptri legitime pe care pe care psihologia social le da conceptelor rol" i status", Merton sesizeaz c orice conflict de rol este de fapt un conflict al ateptrilor legitime. Rezult c un conflict de rol este trit atunci cnd femeia se afla n dificultate de a face fa ateptrilor pe care ceilali i ea nsi le formuleaz. Problema reala nu se situeaz la nivelul lipsei individuale de resurse, al opiunilor individuale, etc, ci la nivelul criteriilor de legitimare a setului de ateptri: n cazul rolurilor feminine, societatea contemporan nu nlocuiete rolurile prescrise cu cele dobndite, ci adaug setului practic intangibil al rolurilor tradiionale (prescrise) posibilitatea teoretica de a fi asumate roluri suplimentare; legitimitatea ateptrilor tradiionale este indiscutabila; rolurile asumate n plus sunt, ns, legitime doar atta vreme ct pot fi exercitate fr a le afecta pe cele dinti. Fr a fi prin ele nsele ideologice, teoriile conflictului de rol-susinute de cei care afirm c prezena materna este indispensabila pentru dezvoltarea normala a copilului-au servit ca instrumente ideologice n n conservarea distribuiei rolurilor: ele au convins multe femei aparinnd

categoriilor mijlocii colarizate s soluioneze conflictul de rol optnd pentru o cariera materna i renunnd la activitatea profesional. Dac, ideologia brbatului- ntreinator de familie (aductor de venituri) i a femeii-gospodina i mama triumfa n categoriile mijlocii americane ale anilor 1940-1950, aceasta se poate explica i prin cercul pe care l nchide literatura tiinifica: pe de o parte, ea constat c principalul agent educativ n familie este mama; pe de alt parte, ns, ea transforma figura materna ntr-un mit responsabilizeaza/culpabilizeaz femeia-educatoare, justificnd i ntrind situaia constatata. Rezistena la schimbare a cmpului domestic se dovedete, de altfel, absolut remarcabila. Dac, tar ndoiala, constatm o anumit participare a soului la sarcinile domestice, evoluia nu a fost nici paralela cu micarea de intrare a femeilor pe piaa muncii, nici continu cum lsau s se neleag sociologii anilor 1970.Faptul este recunoscut. Femeile asigur majoritatea sarcinilor legate de casa, indiferent c este vorba despre buctrie, despre menaj sau despre creterea i socializarea copiilor. Economitii estimeaz c femeile consacra sarcinilor materiale(domestice) i educative un timp de trei-patru ori mai mare dect brbaii. Trsturile definitorii ale distribuiei rolurilor educative n familiile contemporane par a fi funcionalitatea i eficacitatea. Rolurile sunt negociate n funcie de identitatea personal a membrilor cuplului, de conjuncturi i nu n ultimul rnd, de norma social, dac respectarea ei aduce un profit social i psihologic, indiferent dac acest profit este sau nu contientizat de ctre actori. Esenial este faptul c problema se pune nu n termenii respectrii/transgresrii normei, ci n aceia ai lurii n consideraie/ignorrii ei, cu alte cuvinte, ceea ce conteaz nu sunt pierderile (sanciunile, constrngerile), ci ctigurile (gratificaiile, posibilitile de manifestare a libertii individuale)pe care un comportament sau altul le atrage. Aparent, ne situam n cadrul teoriilor utilitariste: raporturile familiale sunt analizate n termenii interesului, ai resurselor (capitalurilor) disponibile i ai capacitii de a le mobiliza i gestiona, ai schimburilor reciproce sau chiar ai investiiilor i beneficiilor.

2.1.3. Abuzul familiei asupra adolescescenilor

Adolecena este perioada de trecere de la copilrie la viaa de adult;este o perioad care presupune schimbri,tulburri,restructurri,att pentru adolescent,ct i pentru familia n care acesta triete.Aceasta este o etap important a conturrii personalitii,a definirii valorilor morale ce apar la adolesceni n contextul existenei anumitor modele. Transformrile fizice, profundele modificri somatice ale adolescenilor pe fondul unor mai mari schimbri sociale atrag dup sine comportamente particulare specifice acestei perioadeExist un grad crescut de agresivitate n acesta perioad a adolescenei,agresivitate care afecteaz relaiile sociale,i ntr-o mare msur,altereaz relaiile intrafamiiale.Forme grave ale acestei alterri,abuzul fizic,molestare fizic i sexual,lipsa de comunicare,continu s fie disimulate pe parcursul unui numr mare de ani.Protagonitii principali ai acestei disimulri sunt copiii i adolescenii,victime ale violenei intrafamiliale.Ei i asum responsabilitatea pedepsei (n foarte multe cazuri),fie c sunt btui,maltratai,abuzai sau chiar abandonai. Datoria educaiei din familie i din coal,aceti adolesceni nu pot gndi urt despre prinii lor, i mai mult consider c nu au dreptul s se opun,pentru c dezaprobarea proprilui printe atrage dup sine dezaprobarea propriei persoane,identiti.Consecinele acestei atitudini duc la scderea sau chiar pierderea stimei de sine,la o imagine negativ despre sine,la sentimente de inferioritate. Un element important n cadrul definirii identitii adolescentului este ncrederea n sine,ncredere ce ajut la o mai bun cunoatere de sine. Cunoaterea de sine se realizeaz prin percepia valorilor inividuale,a ateptrilor i a dorinelor,dar i a slbiciunilor.n situaia n care adolescentul este victima oricrei forme de abuz,apare teama care duce la blocaj.El intr ntr-o stare de confuzie care exist n relaia cu familia,cu prietenii,cu profesorii,cu societatea n general. Dorina prinilor de a controla n totalitate situaia i pe adolescent creeaz un mediu ostil i mpiedic orice efort al tnrului de a reduce dominaia. Adolescentul devine izolat,dobndete complexul de inferioritate. Lipsa competenei i maturitii psihice la adolesceni a dus la o distribuie difereniat de putere,de responsabiliti i resurse ntre aduli i adolesceni. Acest lucru

are la baz ideea conform creia copilul este "proprietatea"prinilor.Dragostea necondiionat a prinilor este necesar dezvoltrii psihocomportamentale normale a adolescentului.Ea previne apariia resentimentelor,a strii de fric,a mniei a disperrii i nencrederii la copil i adolescent. Adolescentul care triete drama iubirii condiionate este ,de obicei,ntr-o continu stare de negare.Pentru el este mai sigur s cread c prinii care l agreseaz,nu vor s-i fac ru dect s recunoasc realitatea.Relaiile cu ceilali nu sunt profunde,el limitnd comunicarea i apropierea afectiv. Aceste relaii sunt de tip egocentrist,cu scopul de a-i apra inele. n aceast ncercare de protejare a sinelui apar sentimente de team i n acelai timp,de mnie care pot fi inhibate sau ntoarse mpotriva celor care ncearc s-1 ajute. Aceasta este situaia n care adolescentul -victim face front comun cu printele mpotriva lumii din afar, cosruind disimularea.Muli adolesceni opun rezisten violenei de orice tip ndreptate mpotriva lor,acetia au un sistem valoric solid sau ader cu enacitate la un model comportamental,tiind c exist i alte forme de comportament parental bazat pe comunicare care rspund nevoilor lor afective. n cazul adolescenilor care nu opun rezisten agresorului se instaleaz o apatie care duce la imposibilitatea de a mai cuta o cale de ieire i pur i simplu la o acceptare a situaiei.Unele studii arat c aceast apatie este de fapt o msur de protecie psihologic i poate fi considerat aidoma unei "hibernri emoional-tranziionale".n aceast situaie,adolecenii devin dependeni de membrii familiei lor i cred c merit s fie pedepsii;procesul de acceptare ncepe prin a fi de acord cu printele agresor pe msur ce depind tot mai mult de bunvoina lui,prin a accepta valorile printelui.Prinii impun norme care nu in cont de valorile individuale ale adolescentului;acest fapt l fac s contietizeze c nu este iubit.El nu poate accepta disciplina i neag valorile familiei,revoltndu-se sau supunndu-se necondiionat ceea ce atrage dup sine achiziionarea unor sentimente de ruine,nencredere,inferioritate,izolare,disperare. Agresivitatea manifestat n relaiile cu adolescentul dezvolt legturi bazate pe antaj emoional, ceea ce formeaz n interiorul lui resentimente,mnie i agresivitate deopotriv,indicnd tulburri emoionale cu repercursiuni n viitoarele relaii din viaa de adult.Cnd un printe este bun,adolescentul este vinovat de ura pe care i-a purtat-o atunci cnd comportamentul lui nu era n concordan cu normele impuse de printe. Aceast

situaie este continuat de sentimente puternice de compasiune i mil, pentru c prinii arat neajutorare,avnd nevoie de dragostea i afeciunea copilului.Cnd printele este ru, copilul adolescent are sentimente de ur i dispre fa de prini,fa de ei nsui. Consideraii asupra modelului romnesc al familiei Familia romneasc are identitate i constant prin tradiiile i prin modelele pe care le transmite generaiilor tinere. n acelai timp, aceasta este i slbiciunea ei. Tocmai faptul c familia a fost teritoriul de pstrare i consolidare a unor modele necesare transmiterii profilului i unicitii sale culturale, a determinat o anumit rigiditate/inflexibilitate, devenit bariera n perspectiva educaiei moderne. Este vorba de o serie de percepii socio-culturale, de comportamente i reguli (de exemplu: lipsa de importan acordat opiniei copilului i impunerea respectului necondiionat fa de opinia adultului, autoritatea exagerat a prinilor conform principiului copilul trebuie srutat numai cnd doarme", asigurarea unei supravegheri continue i directe a copilului, ndrumarea i sprijnul exagerat care induce dependena pe tot parcursul vieii urmailor, lipsa de comunicare cu copiii n problemele de decizie, pstrarea secretului numai ntre prini, etc). Se simte nevoia att la nivel social, ct i individual s se schimbe modelele tradiionale, atitudinile i percepiile sociale, nu numai pentru c astzi vorbim de drepturile copilului, ci pentru c educaia ca aciune se vrea eficienta, cere o schimbare profunda. Primejdia mare o constituie trecerea fr nici o reinere la preluarea unor modele total diferite: libertatea nemsurat acordat copilului, lipsa de sprijin i supraveghere, acceptarea de dragul unor schimbri a unor comportamente nesntoase (fumat, alcool, prieteni de cartier, etc), indiferent fa de valorile morale la care adera copilul chiar cultivarea unor asemenea diferente pe principiul s triasc el mai bine". Modelul necesar este un model care se construiete pornind de la valorile sociale i este adaptat permanent la valorile individuale ale prinilor, copiilor i unicitii fiecrei familii. Nici aici nu pot exista reete, dar trebuie cunoscute i acceptate valori ca negocierea, valorizarea copilului nc de la vrstele mici, comunicarea de pe poziii de colaborare i ncredere reciproca, sprijin cu msura i pentru a asigura independen i

originalitate, construirea tradiiilor comune, acceptarea copilului i a diferentelor fa de modelul gndit de prini. Demersul de schimbare a practicilor educative n familie, ca i a atitudinilor legate de independena copiilor, de opinia lor i de participarea lor la viaa de familie este, pe de o parte grbit de modelele preluate din Occident i de modernizarea fireasca a vieii sociale romaneti dar, pe de alta parte, de cerinele noilor generaii. Se manifest dificulti i bariere determinate de epoca de tranziie pe care o traversam, de problemele multiple aprute n plan social, economic i determinate de schimbrile ultimului deceniu. Se vorbete de faptul ca valorile morale din societatea romaneasca au fost rsturnate ntr-o asemenea msura, nct este aproape im posibil refacerea ordinii lor fireti fr o implicare reala din partea familiei i a educaiei. Familia are nevoie de sprijin pentru a-i clarifica rolurile i pentru a deveni liantul necesar n acest timp al schimbrilor. Echilibrul cel mai dificil de pstrat n educaia romaneasca este ntre tradiia constructiva i modernismul utilitar, ntre modelele, mijloacele i formele directe de influenare a urmailor i cele indirecte, care presupun ascultarea i acceptarea opiniilor lor, ntre ceea ce avem bun i eficient n tradiia educativa a familiei romaneti i tendinele, direciile i cerinele anilor 2000, ntre autoritatea adultului preluat, ca model i responsabilizare copilului, valorizat i lsat s-i rezolve singur situaiile problema. Trebuie gsit echilibrul ntre impunere i libertate de alegere, ntre sprijin i presiune, protejare i independenta, drepturi i responsabiliti. Alegerea libertii ca punct nodal n educaia tinerei generaii trebuie nsoit de responsabilizare social i individual. Respectul i ncrederea n sine se pot realiza numai printr-o opiune clara ctre formare i educaie continu i acceptarea limitelor. O soluie cutat n procesul de reconstrucie a practicilor educative n familie este reconsiderarea actului de educaie ca act de conducere a copilului, trecerea de la conducerea directa/dirijare la conducerea indirect i respectul identitii copilului ca o persoan importanta/valorizat i acceptat n fiecare familie. La toate vrstele i n toate situaiile, copilul are nevoie de ncredere i valorizare, are nevoie de experiena prin aciune i sprijin msurat. Demnitatea vine din recunoatere i ncredere, nu din reprimare i interdicie.

Relaiile din familie sunt pentru copil exerciiul colarizrii primare i modelul viitorului. Mai mult ca n orice alt mediu, la nivelul familiei copilul poate avea ncredere n ceilali i n sine. El poate deveni un partener la aciunile i deciziile familiei dac se cunoate i se respect msura. Responsabilitatea parental nu este un dat biologic, ci un model socio-cultural grefat pe personalitatea fiecrui printe. Ea se cultiva i se construiete pe modelele tradiionale, prin educaia generala de tip formal i informai, dar i prin aciuni specifice pe care le impune epoca noastr. Nevoia de schimbare a modelelor culturale este evident i la acest nivel.In contextul romanesc putem identific drept domenii prioritare urmtoarele dimensiuni: -acordarea copiilor ct mai de timpuriu-a liberatii de aciune, alegere, decizie; -obisnuirea copiilor cu rezolvarea propriilor probleme; -conducerea indirect a vieii urmailor; -participarea copiilor, n msura posibilitilor vrstei i nivelului de dezvoltare, la deciziile care le influeneaz viaa. Stilurile educative ale prinilor Elementul cel mai important de care depinde calitatea i eficiena educaiei n familie este stilul educativ al acesteia. Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al aciunilor educative n familie, amprenta subiectiva care caracterizeaz mediul respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este n principal dependent de stilul parental, cu care se i confunda de multe ori. Stilul parental se refera la modul prinilor de acionare asupra copiilor i care este o unitate armonica sau dezarmonica ntre stilurile personale de educaie ale celor doi prini. E.Stanciulescu (1997) consider conceptul stil educativ" ca o expresie utilizat n mod raional, viznd natura i caracteristicile raporturilor familiare n cadrul crora se realizeaz procesul educaiei. Analiza acestui aspect se poate realiza n funcie de urmtoarele determinante:

-socio-culrurale i de clasa, cum ar fi: mediul general, modelele culturale i educative generale i particulare, tradiiile, instrucia primita, gradul de cultur, condiia social, structura familiei, etc. -socio-economice, dependente de profesiile exercitate de prini; -psihologice individuale, unde se identific anumite caracteristici date de personalitile prinilor i a copiilor din familie; -psihologice-interindividuale, care se descriu n funcie de modul de relaionare tipic n familie i de tradiia interiorizat a modelelor culturale i educative. Exist o multitudine de determinante ale stilului educativ n familie. Acestea se refera la coordonatele exterioare i la variabilele interne ale vieii de familie. Autorii care sintetizeaz studiile consacrate acestei tem constat ca ele se organizeaz n jurul a dou axe: -axa autoritate/liberalism sau constrngere/permisivitate; -axa dragoste/ostilitate sau ataament/respingere n primul caz, sunt utilizai indicatori care reflect limitele i constrngerile impuse de prini activitii copiilor, responsabilitile atribuite acestora, modul n care este exercitat controlul parental, rigorile cu care sunt aplicate i controlate regulile, etc. n cel de-al doilea, indicatorii reflect gradul de angajare al prinilor n activitatea copilului, suportul (ajutorul) pe care i-1 ofer, timpul pe care l consacra, receptivitatea fa de strile lui emoionale i fa de nevoile sale. Combinnd cele dou variabile, control parental i suport parental, sunt identificate trei modele de aciune parental: permisiv, autoritar i autorizat" Modelul permisiv se caracterizeaz prin nivelul sczut al controlului, asociat identificrii printelui cu strile emoionale ale copilului. Puine norme de conduit i puine responsabiliti i sunt impuse acestuia, iar modul n care el rspunde ateptrilor parentale este supus unui control slab. prinii se strduiesc s neleag i s rspund nevoilor copilului. Modelul autoritar asociaz un nivel nalt al controlului cu o slaba susinere a activitii copilului; acestuia i se impun principii i reguli de conduit inviolabile; autoritatea, tradiia, munca, ordinea, disciplina sunt valorile pe care prinii le transmit sistematic. Modelul autorizat" mbina controlul sistematic cu un nivel nalt al suportului parental, prinii formuleaz reguli i controleaz respectarea lor, dar nu le

impun, ci sunt deschii la schimburi verbale cu copiii, explicndu-le raiunile pentru care regula trebuie respectat i situaiile n care ea se aplica, stimulnd, totodat, autonomia lor de gndire. Pornind de la faptul c unii prini prefera s acioneze asupra personalitii copilului, n timp ce alii acioneaz mai degrab asupra mediului de via al acestuia, sunt constituite patru tehnici de influenta: control, relaie, motivaie i moralizare. Prin control, prinii urmresc s obtina comportamentul pe care l doresc de la copil formulnd o serie de obligaii i interdicii i practicnd un sistem de sanciuni ntre care cele materiale dein o pondere importanta. Controlul este o tehnica externa i utilitarista" de influenta. Tehnicile relaionale externe i de identificare" se bazeaz pe credina prinilor c manifestrile copilului nu sunt dect rspunsuri la conduitele persoanelor cu care el vine n contact; n consecina, modelarea comportamentului copilului este posibil prin ajustarea" contextului sau relaional (relaii cu membrii familiei, cu ali copii, cu diferii specialiti). Tehnicile de motivare sunt interne i utilitariste", ele urmresc s-1 fac pe copil s contientizeze raportul dintre costurile i beneficiile obinute dintr-o aciune si, pe aceast baz, s renune la o aciune sau s accepte o alta. Tehnicile de moralizare, interne i relaionale, constau n stimularea sau inhibarea unei conduite a copilului prin apelul la valori deja interiorizate (religioase, morale, estetice, etc) considerate superioare. Combinnd toate aceste tehnici de control i de relaie, se obin patru stiluri de influenta: -stilul disciplinar (tehnica dominant -controlul); -stilul relaional (tehnica dominant -relaia); -stilul anomic (nici o tehnica nu este utilizat sistematic); -stilul carismatic (controlul i relaia sunt combinate). Alte studii vorbesc despre trei modele ale comportamentelor educative ale prinilor. Modelul raional se caracterizeaz prin faptul c gestiunea activitii educative este ierarhica, prinii fiind cei care dein puterea, care decid asupra devenirii copilului i care impun ateptrile lor acestuia din urma. Ei se situeaz n raport cu copilul pe poziii de experi n materie de educaie i acorda mare importan disciplinei, ordinii, supunerii, autoritii, reuitei colare i profesionale. Comunicarea ntre prini i copii este, de asemenea, ierarhica: primii distribuie ordine, impun, amenina, critica, controleaz,

interzic, dau soluii. Favoriznd conformismul social al copiilor, prinii au tendina de a le impune propriul sistem de valori, atitudini, credine. Modelul umanist plaseaz printele mai degrab pe o poziie de ghid al copilului, lsndu-1 s aibe propriile opiuni i s decid autonom. Copilul deine puterea i gestioneaz resursele propriei educaii, n timp ce printele interesat de dezvoltarea plenara a copilului, l secondeaz n tot ceea ce ntreprinde, permitandu-i s se exprime, propunndu-i soluii i oferindu-i sprijin, ncurajndu-l, valorizndu-l, stimulndu-i ncrederea n el nsui. Modelul simbiosinergetic corespunde unei co-gestiuni a puterii, prinii i copiii fiind parteneri n activiti care i intereseaz n egala msur. Prinii i copiii sunt parteneri, iar relaia educativa este bazat pe schimb i reciprocitate. Printele analizeaz diferitele opiuni i soluii mpreuna cu copilul, fcnd apel la raionalitatea acestuia. El i asum propriile greeli-stimulnd copilul s procedeze ia fel i accept s nvee din relaia cu copilul. Acesta din urma se transforma, astfel, n actor nu numai al propriei deveniri, dar i al construciei continue a rolurilor parentale. Aceste modele trebuie privite ca tipuri ideale: n practicile cotidiene, aceiai prini adopta, de la caz la caz, o poziie sau alta. In plus, fiecare model prezint avantajele i dezavantajele lui, astfel c nu se poate stabili o ierarhie valorica ntre ele. Crearea fiinei sociale" se realizeaz, n principal, prin transmiterea generaional a unor modele de comportament, fie c este vorba despre structuri de suprafa" (valori, norme), fie c este vorba structuri de profunzime"(procedee interpretative, habitusuri), iar aceasta i fac, contient sau nu, majoritatea prinilor, n raporturile cu copiii lor. n unele situaii ns, aciunea parental nu vizeaz transmiterea modelului familial. La nivel teoretic, subiectul a fost dezvoltat de Durkheim, care consider c familiile contemporane nu pot transmite un model de conduit care s permit o integrare eficienta. Coninuturile pe care prinii le-ar putea transmite sunt, uneori, percepute de ei nii ca inutile sau chiar ca piedici n integrarea social a copilului. Ei se pot simi total incompeteni n a oferi modele de identificare profitabile; transmiterea modelului familial apare ca inoportun, iar unii pot renuna la a-1 transmite. Acesta este, probabil, mecanismul care explica demisia" multor prini aparinnd categoriilor defavorizate ai cror copii eueaz colar: eecul copiilor poate constitui pentru ei dovada faptului c modelele de comportament care le sunt familiale, orict de bune" normale" corecte" ar

fi din punctul de vedere al experienei lor anterioare, nu sunt eficiente n planul reuitei sociale prezente sau viitoare: a transfera ntreaga responsabilitate ctre scoal i ctre copil echivaleaz cu a oferi acestora totala libertate de micare ntr-un spaiu n care implicarea parental ar putea constitui mai degrab o frna. O implicare parental aparent minim (manifestat n trimiterea copilului la coal, n asigurarea condiiilor indispensabile existenei, etc) poate fi considerat un capital negativ"(o resurs care poate fi valorificat cu profit, dar care este definit prin absena i nu prin prezena) prin care familia influeneaz destinul individual. Printele nu are sentimentul de a nu se achit de datoria de printe" ;dimpotriv, eforturile pe care el le face pentru a identific i valorifica puinele resurse care, n condiiile date, pot aduce un profit n planul raporturilor intergeneraionale sunt imense; nsui faptul de a recunoate devalorizarea capitalurilor pe care le poseda i de a renuna s le transmit reprezint un cost important. Unii prini i asum n planul aciunii pedagogice modele oferite de alte instane educative. Familia transmite nu numai capitaluri posedate, ci i capitaluri apropiate, rezultate ca urmare a negocierii sociale. Valorile colare, de pilda, pot fi apropiate ca elemente ale pedagogiei explicite a familiei: viaa copilului este organizat dup modelul colar (fr a fi o aplicare absolut fidela a acestuia),chiar dac, de multe ori, experiena cotidiana a adulilor continu s se desfoare n conformitate cu un model diferit. Contactul frecvent cu coala este, n acest caz, esenial. Probabil c acesta este unul dintre motivele pentru care prinii aparinnd categoriilor mijlocii, dar i unii din clasele defavorizate, caut i ntrein o legtura sistematica cu instituiile colare i cu reprezentaii ei. Construirea personalitii sociale nu este unica finalitate a educaiei familiale. Studiile recente arat c prinii sunt preocupai de fericirea copilului" ;o fericire care implic integrarea social ca pe o condiie necesara, dar nu i suficienta. Copilul trebuie s se simt bine n pielea lui" , s-i poat manifesta propria individualitate. Dac dezvoltarea eului personal i aceea a eului social merg mpreuna, cu att mai bine; dac ns, dintr-un motiv sau altul, copilul nu poate fi plasat pe orbit social dorita de prini, dezvoltarea sa este asigurat printr-o transmitere de capitaluri selective care sunt adecvate receptivitii i posibilitilor personale de valorificare.

Evaluarea stilurilor educative familiale de ctre copii Puine anchete au n vedere modul n care copilul nsui evalueaz climatul educativ familial i influentele pe care aceste evaluri le au asupra comportamentului sau. Ele arat c percepia realitii familiale, a atitudinilor i a comportamentelor, a raporturilor printe-copil variaz n funcie de poziia evaluatorului; copilul interpreteaz altfel dect prinii si stilul educativ al familiei, iar aceast interpretare, indiferent dac ea corespunde sau nu realitii, influeneaz reaciile sale si, n ultima instana, dezvoltarea sa psiho- social. Rezultatele unei anchete recente sunt semnificative pentru stadiul actual al cercetrilor cu privire la reprezentrile adolescenilor. Autorii acestei anchete descriu trei categorii de reprezentri: ale modului de reglare a raporturilor familiale(prin schimburi ntre membrii sau normativ),ale climatului educativ familial i ale raporturilor adolescentului cu fiecare dintre prini. Pentru majoritatea adolescenilor investigai, familia reprezint un refugiu al individualitii (mediu primitor, al afeciunii i nelegerii, n care tnrul este acceptat i poate face schimb de idei) mai degeaba dect un bastion al tradiiei (dominat de prini omniscieni a cror preocupare principala este aceea de a-i modela pe copii dup chipul i asemnarea lor ".Reprezentarea familiei ca refugiu al individualitii este mai frecventa printre adolescenii ai crora tati au un statut socio-economic mijlociu i superior; pe msura ce adolescenii nainteaz n vrsta, reprezentrile se deplaseaz ctre modelul familiei bastion al tradiiei". n ceea ce privete stilul educativ, autorii identific patru tipuri de reprezentri: - nelegere i sprijin parental-adolescentul are certitudinea c poate conta pe prinii si att n plan afectiv-afeciune, nelegere, respect al intimitii, ct i n plan instrumental-ncredere n capacitile sale, stimulare, sprijin, autonomie. - autoritarism parental-adolescentul se simte supus unui control parental excesiv n numeroase domenii-control generat adesea de atitudini supraprotectoare ale prinilor, unei critici constante i excesive; el are impresia c ar trebui s se comporte altfel pentru a-i satisface prinii i se simte vinovat c nu o poate face prinii.

- respingere parental-adolescenii consider c prinii refuza s le satisfac nevoile fundamentale, fiind indifereni la ceea ce ar putea s se ntmple, au sentimentul c nu reprezint pentru prinii lor dect o sursa de griji i de tristee); - injustiie parental-adoleseentul are impresia c prinii l prefera pe unul sau pe altul dintre fraii si i c sunt dezinteresai n ceea ce l privete. Imaginea globala a prinilor este mai degrab pozitiva. Totui, evaluarea pozitiva a mamei este mai frecventa, dar mai instabil dect cea a tatlui. ntruct evaluarea pozitiva a tatlui se coreleaz cu evaluarea familiei ca refugiu al individualitii, iar evaluarea pozitiva a mamei cu reprezentarea climatului familial bazat pe nelegere i sprijin parental, autorii sunt tentai s recunoasc n reprezentrile adolescenilor stereotipul cu privire la rolul instrumental al tatlui i rolul expresiv al mamei. Consilierea psihopedagogic a familiei i terapii de familie Indiferent de formulele pe care le cunoaste astazi viata de familie , dinamica si transformarile care au loc n snul acesteia reprezinta izvorul nesecat din care apar si se dezvolta bucuria sau suferinta indivizilor , eficienta sau ineficienta lor ori adaptarea sau neadaptarea la cerintele societatii moderne. Familia este contextul n care individul evolueaza pe tot parcursul vietii sale, iar consecintele unei functionari deficitare se reflecta ntotdeauna negativ n starea de sanatate psihica si somatica a acestuia, dar si n dezechilibrele si suferintele sociale. n acest sens, terapiile de familie ncearca sa nvete oamenii sa interactioneze responsabil n cea mai importanta structura a vietii lor inimitatea si solidaritatea familiala-astfel nct sa si mentina sanatatea si armonia. Terapiile de familie reprezinta modele viabile de asistare si facilitare a echilibrului sistemului familial aflat n impas , instrumente moderne de actiune, preventive si curative n egala masura, n slujba familiilor disfunctionale. Terapeutul este cel care ofera cuplului aflat n impas o perspectiva neutra,obiectiva asupra situatiei existente.El este cel care poate dezvalui celor doi parteneri alternativele reale de rezolvare a problemelor familiale,cu avantajele si dezavantajele fiecareia,fara a impune alegerea vreuneia.De asemenea,terapeutul este cel care i poate ajuta pe cei doi parteneri sa se cunoasca mai bine, sa se poata detasa de anumite probleme sau chiar sa le evite. Cele mai importante disfunctionalitati pentru care se apeleaza la un consilier

terapeut sunt (I.Mitrofan si C.Ciuperca,2002): o imagine de sine negativa,sentimente si pareri despre ei nsisi defavorabile; comunicarea cu ceilalti membri ai familiei indirecta,vaga si nesincera; regulile folosite n sistemul familial sunt rigide,depasite sau neacceptate de ceilalti; relatiile extrafamiliale sunt putine si formale. Totusi, trebuie precizat faptul ca putine persoane sunt n masura sa identifice problemele cu care se confrunta, fie din cauza ignorantei, fie din cauza indiferentei. Sunt, de asemenea, situatii n care indivizii reusesc sa dea impresia unei casnicii fericite, considernd chiar un success aparenta exteriorizata.Si aceasta categorie de indivizi are nevoie de consiliere psihologica.Orice familie poate spera sa-si mbunatateasca calitatea vietii daca fiecare membru al ei este gata sa recunoasca problemele cu care se confrunta,doreste sa schimbe ceva si, mai ales, face ceva pentru ca shimbarea n bine sa se produca. a) Puterea n cuplu Reprezinta cauza a numeroase disensiuni, pentru ca cei doi parteneri mpart puterea n mai multe feluri. Problemele care apar pornesc n special de la ignorarea ideii potrivit careia relatia moderna de parteneriat presupune reciprocitatea puterii si autoritatii pe diferite niveluri. Faptul ca orice diferenta este vazuta ca o sursa de inegalitate creaza impresia ca toate sarcinile si toate rolurile po fi ndeplinite,n egala masura at de femei , ct si de barbati. Este, evident ,o impresie gresita, care nu tine cont de anumite elemente de speificitate, care diferentiaza cele doua sexe.n plus,exista diferente importante de la un cuplu la altul n ceea ce priveste rolurile asumate ,n functie de particularitatile persoanelor implicate , dar si ale relatiei respective. Egalitatea n cuplu este posibila , fara ca acest lucru sa nsemne eliminarea diferentelor, ci doar echilibrarea domeniilor si a nivelurilor n care cei doi parteneri si exercita auoritatea si puterea, printr-o complemetaritate a rolurilor. Adica,autoritatea si puterea ntre cele doua sexe pot fi relativ egal distibuite, n conditiile n care suma actvitatilor (si a importantei acestora)desfasurate de o femeie este egala cu suma activitatilor(si a importantei) desfasurate de un barbat (I.Mitrofan si C.Ciuperca, 2002,pg.117). Echivalenta activitatilor desfasurate n cuplu de catre cei doi parteneri duce la

o echilibrare a raporturilor de autoritate si putere. Numarul activitatilor desfasurate de catre cele doua sexe nu este identic, el variind si n functie de importanta pe care cuplul o acorda fiecarei activitati n parte .n plus , pot exista,n functie de context, anumite negocieri (boala, examene, aparitia unui copil, decesul unui parinte,etc). Partenerii pot mparti puterea n mai multe feluri. De exemplu, un sot poate sa ia toate deciziile privind modul n care se cheltuiesc resursele familiei, n timp ce celalalt poate stabili patternul de socializare al copiilor . Barbatul poate fi ntr-o pozitie superioara sau inferioara n raport cu femeia , n diferite arii de competenta, sau alternativ, ntr-un aranjament care fie satisfacator petru ambii parteneri. Unul dintre indicatorii principali care definesc raportul de autoritate si putere l reprezinta conceptul de luare a deciziilor.Luarea deciziilor nu este sinonima nici cu autoritatea, nici cu puterea, pentru ca este posibil ca o decizie sa fie luata de un membru al cuplului, fie pentru ca partenerul sau l-a delegate n acest sens, fie pentru ca celalalt nu este interesat. Adica, daca un membru al cuplului are o capacitate decizionala mai mare dect cealalt, acest lucru nu nseamna neaparat si o autoritate sporita fata de partener.Trebuie amintita aici si situatia n care intervin anumite expectatii gresite privind autoritatea si puterea pe care trebuie sa le aiba un individ dintr-o anumita clasa sociala.(exemplu:barbatul dint-o clasa sociala inferioara, care pretinde autoritate pe baza modelului traditional vs. sotia contemporana, care detine o autoritate substantiala).Discrepanta ntre autoritatea pe care barbatul crede ca ar trebui sa o aiba si puterea pe care o detine, n mod real reprezinta o sursa importanta de insabilitate maritala. Totusi, n societatea contemporana, raporturile de autoritate si putere tind sa devina negociabile si sunt extreme de schimbatoare, n functie de aparitia, disparitia au modificarea unor factori cu rol important n influentarea cauzelor care genereaza aceste raporturi. Orice negociere sau redefinire a importantei unui indicator poate avea ca efect o modificare a autoritatii n cadrul cuplului. b) Problemele de ordin sexual Genereaza , de asemenea, multa nelinite n viata conjugala. Problemele sunt legate de durata, calitatea si frecventa raporturilor sexuale. Semnificatiile simbolice pe care le atribuie cei doi parteneri actului sexual sunt foarte diferite:a face dragoste

cnd vrea ea, poate confirma unui barbat iubirea sotiei lui, pe cnd , pentru o femeie, a face dragoste cnd vrea el , poate nsemna ca sotul se foloseste de ea sau ca o domina. O femeie respinsa crede ca nu mai este atractiva, pe cnd un barbat se simte jignit daca observa o lipsa de entuziasm sau neimplicarea sotiei n actul sexual(I.Mitrofan si C.Ciuperca,2002,pg.121).Aceste diferente creaza disfunctii si nemultumiri. Specialistii sustin ca problemle sexuale apar n cuplu doar atunci cnd exista o proasta comunicare ntre parteneri. Multi indivizi care declara ca si iubesc partenerul au asteptari n viata intima despre care prefera sa nu discute cu partenerii lor,ceea ce reprezinta un paradox, ntruct exprimarea dorintelor ar trebui sa se desfasoare mult mai usor ntr-o relatie intima. Secolul XX a marcat rasturnarea conceptiei potrivit careia , n actul sexual femeia este elementul pasiv, n timp ce barbatul este elementul activ. S-a ajuns chiar la concluzia ca femeia timpului nostru a devenit activa-pasiva, n timp ce barbatul a ramas mai mult pasiv-activ. Multe nemutumiri legate de viata sexuala pornesc si de la faptul ca,uneori, faptul ca si femeia poseda dorinta sexuala, poate chiar mai puternica dect a barbatului este ignorat. Exista nsa si situatii n care, barbatii care constientizeaza aceasta realitate devin foarte nelinistiti, stresati ca, daca nu si vor satisface partenera ,risca sa o piarda. Schimbarea de viziune privind pozitia activa a femeii n cadrul actului sexual a generat si un alt efect negativ,legat de preocuparea excesiva a barbatilor entru propria performata, de multe ori dorinta sexuala fiind nlocuita cu dorinta orgasmului. n esenta , femeia a devenit si ea sclava sexului, si, implicit a barbatului, chiar daca feminismul crede ca a facut din barbat sclavul femeii.Placerea este prea mare pentru a refuza cautarea orgasmului, iar stigmatul a devenit din ce n e mai mic. Exista o isterie masculina la fel de apsatoare ca si isteria feminina[]Prin urmare,indivizii tind sa nusi mai pastreze controlul asupra sentimentelor si senzatiilor, asupra felului n care se manifesta n fiecare aspect al relatiei sexuale de cuplu,pentru ca nu ar avea dect de pierdut :lipsiti de spontaneitate si/sau inhibati ,s-ar condamna singuri la necunoasterea mplinirii sexuale . De aceea se ncearca iesirea din normele schematice ale sexului traditional (I.Mitrofan si C.Ciuperca,2002,pg.126). n cadrul sedintelor de consiliere psihologica , cei doi parteneri trebuie sfatuiti sa discute sincer unul cu celalalt n legatura cu ceea ce i satisface ,pe fiecare n

parte,dar sa nu neglijeze nici aspectul nonverbal al comunicarii sexuale, pentru ca aceste mesaje vorbesc de multe ori mai bine dect cuvintele. Partenerii trebuie sa constientizeze ca preferintele sexuale ale celuilalt se pot modifica de-a lungul timpului, dar ca, daca celalalt respinge un anumit fel de activitate sexuala, acest lucru nu nseamna, implicit o respingere a persoanei. c) Comportamentele reciproc negative ntr-un cuplu disfunctional ,daca unul dintre parteneri se comporta negativ ,sotul acestuia se considera ndreptatit sa raspunda cu aceeasi moneda,declansnd astfel un lant de interatiuni negative.Acest sir de comportamente negative se poate declansa si daca acest lucru nu s-a urmarit, pentru ca cel care se asteapta la o critica , raspunde cu o alta critica, cei doi parteneri fiind mereu gata de atac si de contraatac. Aceasta perpetuare a starii de dizarmonie duce la acumularea conflictelor nerezolvate si la consolidarea unui context negativ , n care este putin probabil ca problemele sa fie rezolvate constructiv De multe ori partenerii cuplului conflictual au tendinta de a interpreta evenimentele dintr-o perspectiva subiectiva, care i plaseaza, pe fiecare n parte, n pozitia cea mai favorabila.Aceasta supralicitare a propriului rol este numita de psihologi prejudecata egoista.Terapeutul trebuie sa ncerce sa i constientizeze pe ce doi parteneri ca aceasta prejudecata egoista nu face altceva dect sa adnceasca prastia dintre ei si sa transforme intimitatea ntr-un permanent cmp de lupta.

Principalele tipuri de terapii de familie 1) Terapia centrata pe problema Aceasta varianta de terapie ncepe prin a prezenta terapeutului problema cu care se confrunta cuplul,problema pe care sotii pretind ca vor ncerca sa o depaseasca pentru a putea sa ramna mpreuna. Exista nsa si situatii n care unul dintre soti este foarte hotart sa divorteze, fara a-i dezvalui celuilalt intentiile sale. El se prezina la teapeut doar pentru a putea spune ulterior ca a ncercat sa si salveze casnicia, dar ca aceasta ncercare a esuat. Aceasta duplicitate face ,de fapt, ca lucrurile sa ramna disfunctionale. Multe dintre disensiunile unui cuplu si au originea n absenta flexibilitatii,

terapeutii constatnd adeseori ca motivele nentelegerilor pornesc de la regulile dintre cei doi parteneri. Sunt situatii n care problemele apar o singura data, dar si casnicii n care crizele se succed ciclic. Terapeutul trebuie sa ntrerupa acest ciclu si sa i aduca pe cei doi membri ai cuplului ntr-o directie armonioasa,continua.Se poate ntmpla nsa ca terapeutul sa simta ca unul dintre membri cuplului l depaseste pe celalalt n dezvoltare, iar calea cea mai indicata este divortul. De asemenea , terapeutul poate sesiza si situatiile n care unul dintre parteneri doreste sa solutioneze probleme, n timp ce celalalt evita solutionarea lor si se centreaza pe altele.Sunt si cazuri n care membrii unui cuplu vor sa traiasca separate n timp ce fac terapie, dar acest lucru este nerecomandat .Majoritatea terapeutilor considera ca a face terapie pe un cuplu separat reprezinta o pierdere de timp, iar sedintele de terapie se transforma n acest fel doar n conversatii despre probleme, n loc sa fie ncercari de rezolvare a problemelor. Locul si rolul terapeutului Terapeutul joaca n tot acest demers un rol asemanator rolului unui negociator sindical a carui implicare de partea uneia dintre parti complica rezolvarea problemei.Totusi, n timpul demersului terapeutic se poate ntmpla ca propriile lui prejudecati legate de viata , de relatiile dintre barbati si femei sa iasa la suprafata n timp ce ncearca sa rezolve problemele celorlalti. Ca reactie la experienta acumulata n consilierea altora, de multe ori chiar mariajul terapeutului sufera schimbari importante. Depinde nsa de maturitatea, experienta si profesionalismul lui sa depaseasca aceste capcane si sa-i ajute pe cei care-i solicita ajutorul sa iasa din impas. Pentru a reusi sa i motiveze pe membrii cuplului disfunctional sa i urmeze indicatiile, el poate alege doua cai diferite: 1)abordarea indirecta, cnd i determina pe parteneri sa vorbeasca despre tot ceea ce au ncercat sa faca pentru a rezolva problema cuplului.Constientizndu-si nereusitele ,partenerii cuplului consiliat sunt mai dispusi sa urmeze indicatiile terapeutului. 2)abordarea directa,cnd i determina pe cei doi sa povesteasca despre ct de grava este situatia lor.Astfel, terapeutul foloseste disperarea celor doi drept motivatie n acceptarea sfaturilor lui. Terapeutul trebuie perceput ca o persoana autoritara si credibila.El are la

dispozitie una din urmatoarele doua variante: de a spune oamenilor ce pot sa faca, atunci cnd doreste ca ei sa faca ceva anume, sau ce sa nu faca, atunci cnd nu doreste ca ei sa faca ceva anume. Daca arata ca si cunoaste meseria, exista mari sanse ca oamenii sa faca ceea ce li se cere. De asemenea, felul n care descrie sarcina este deosebit de relevant. El se poate exprima la modulVa voi cere sa faceti ceva ce vi se va parea, poate, stupid sau ciudatn felul acesta,cei care vin la terapie acepta altfel sarcina. La urmatoarea ntrevedere terapeutul trebuie sa verifce tema pentru acasa .Se poate ntmpla ca sarcina sa fi fost ndeplinita, sa fi fost ndeplinita doar partial, sau sa nu fi fost ndeplinit deloc .Evident, daca familia a ndeplinit sarcina, ea trebuie felicitata, dar daca sarcina a fost ndeplinita doar partial, este necesara o explicatie legata de ce nu s-a ndeplinit n ntregime. Terapeutul trebuie sa fie ferm si sa nu accepte cauze care ar putea genera recidive n acest sens n viitor. Daca se ntmpla ca membrii familiei sa nu si ndeplineasca sarcina, cea mai buna atitudine din partea terapeutului este aceea de a arata faptul ca acesia au pierdut o buna oportunitate de a iesi din impas. n plus, daca n timpul ntlnirii apar si alte probleme, terapeutul poate arata ca ndeplinirea sarcinii pentru acasa ar fi eliminat aceste probleme. Accentuarea unui sentiment de vinovatie i poate motiva pe parteneri sa nu mai repete aceasta situatie si sa rezolve mult mai prompt n viitor sarcinile trasate. Abordarea problemei maritale: a)Terapeutul trebuie sa evite minimizarea problemelor. Indiferent de problemele care exista n cadrul unui cuplu, terapeutul nu trebuie sa ncerce sa atenueze impasul prin minimizarea lucrurilor, pentru ca, n caz contrar, cei care i s-au adresat pot considera ca el nu ntelege gravitatea situatiei, fapt care duce chiar la renuntarea de a mai face terapie. Chiar daca multe prbleme par la prima vedere minore, n spatele lor se pot ascunde altele, mult mai importante dect cele pentru care s-a cerut initial consilierea. b)Terapeutul trebuie sa evite lucrurile abstracte, cernd partenerilor unui cuplu sa se concentreze pe comportamente concrete si pe reguli precise, care sa duca la schimbare. c)Terapeutul trebuie sa evite sa fie prins ntr-o coalitie. El trebuie sa ramna impartial, sa nu tina cont de similitudinea de sex cu unul dintre parteneri. De

asemenea, propriile prejudecati trebuie tinute departe de schimbarile pe care cuplul consiliat le cauta. d)Terapeutul trebuie sa accentueze rolul prezentului si sa evite trecutul, pentru ca , de multe ori, partenerii vad situatia lor actuala ca o consecinta a unor lucruri petrecute n trecut. Terapeutul trebuie sa caute n prezent ceea ce poate pemite iertarea si depasirea situatiei conflictuale. Exista nsa, n trecutul partenerilor si elemente care, activate n prezent, duc la depasirea situatiei neplacute si nefericite din prezent (ex. Motivele care i faceau pe cei doi fericiti n trecut, care pot fi reactualizate n noua conjunctura ) e)Terapeutul trebuie sa evite adoptarea unor pozitii ireversibile de catre pateneri. ntotdeauna trebuie pastrata portita deschisa catre dialog , iar viata cuplului trebuie sa-si pastreze flexibilitatea. 2) Terapia centrata pe comunicare Buna comunicare presupune un mesaj corect receptionat. Pentru ca acest lucru sa fie realizabil trebuie ca cel care transmite mesajul sa fie precis n exprimare, dar si sa se asigure ca celalalt a nteles corect sensul informatiilor sale. De asemenea, cel care receptioneaza mesajul trebuie sa se asigure ca perceptia lui este corecta. Se ntmpla nsa deseori ca intentia si impactul unui mesaj sa aiba continuturi diferite, iar pentru aceasta situatie s-ar putea formul mai multe explicatii: 1.Acelasi mesaj poate avea impact diferit, n functie de tonalitatea vocii sau starea de spirit a celui care transmite informatia. 2.Starea de spirit a celui care recepteza afecteaza si ea continutul mesajului.De exemplu , pentru o persoana deprimata, orice compliment suna fals., pe cnd , ntr-o dispozitie mai buna, el poate fi considerat sincer. 3.Multi oameni au tendinta de a presupune ca celalalt ntelegeexact ceea ce i se trasmite si sunt foarte uimiti sa constate ca nu este ntotdeauna asa.Este destul de dificil,totusi, sa identifici ce simte sau ce gndeste o persana,fara sa o ntrebi. Asadar, distorsiunile n comunicare pot sa apara din cauza celor doua componente ale comunicarii, si anume: componenta de continut(care se refera la ceea ce vrei sa transmiti) si componenta sentiment(care se refera la modul n care este rostit un mesaj). Adica, acelasi continut poate fi spus n moduri diferite, n functie de

starea de spirit pe care o avem n momentul respectiv. Totodata, acelasi continut pote fi receptat diferit, n functie de sentimentele pe care le ncearca cel care trebuie sa decodifice mesajul. Putini sunt cei care sunt constienti de ambele aspecte ale mesajului, pentru ca putini cer sau ofera feed-back, o dimensune a comunicarii ce trebuie avuta permanent n vedere pentru a se putea evita nentelegerile, dizarmoniile, dar si pentru a mbunatati calitatea relatiei de parteneriat. Persoanele flexibile, tolerante si empatice au sanse de a realiza o buna comunicare cu partenerii lor, n timp ce persoanele rigide si intolerante, care socotesc o pierdere de vreme ntelegerea mesajelor celuilalt, au sanse mult mai mici, n timp ce ntr-un cuplu cu un astfel de partener, amndoi sotii au sanse sa devina frustrati, necomunicativi si, n ultima instanta, singuri. Studiie clinice si psihologice au demonstrat ca problemele maritale sunt datorate n special deficientelor comunicationale. De asemenea, satifactia conjugala apare ca fiind direct proportionala cu capacitatea de a dialoga sincer cu celalat. Din acest punct de vedere putem observa faptul ca partenerii din cuplurile fericite vorbesc mai des dect cei din cuplurile cu probleme despre nemultumirile si problemele lor, pe care ncearca sa le rezolve n mod activ. ntre sursele care ridica ntre parteneri bariere comunicationale ar fi de amintit :diferentele culturale, diferntele de gen-rol, comunicarea indirecta, folosirea diferita a cuvintelor, presupunerile incorecte si generalizarile, comunicarea contradictorie, monologul ori comunicarea defensiva. Daca n ceea ce priveste diferentele culturale si cele de gen-rol sunt evidente (partenerii evitnd sa spuna unul altuia ceea ce i deranjeaza n efectuarea unor sarcini care le sunt atribuite sau impuse, fara a fi dorite sau interiorizate), comunicarea indirecta distorsioneaza profund calitatea relatiei de parteneriat. ntelesul diferit acordat aceluiasi mesaj ngreuneaza comunicarea, ceea ce se ntmpla si n cazul tendintei de a generaliza. Comunicarea contradictorie se refera la faptul ca doua sau mai multe mesaje transmise de aceeasi persoana se opun ntre ele, situatie n care receptorul nu stie ce sa mai creada, mai ales atunci cnd si semnalele nonverbale nu concorda cu cele exprimate verbal. Monologul inhiba comunicarea, dar si interactiunea dintre parteneri, deoarece pentru receptor este foarte frustrant sa nu aiba posibilitatea de a-si exprima opinia n legatura cu mesajul primit. Comunicarea defensiva este si mai suparatoare,

deoarece apare atunci cnd o persoana se simte ameninta de cealalta si comunica cu ea ascunzndu-se n spatele acestor temeri. Conditiile esentiale ale bunei comunicari n cadrul cuplului sunt (I.Mitrofan si C.Ciuperca,2002,pg.146): claritatea(adica expunere sistematica si concisa) proprietatea(utilizarea termenilor adecvati pentru exprimarea exacta a intentiilor) naturaletea(exprimarea fireasca,fara o cautare fortata a unor expresii sau cuvinte) Agenda ascunsa reprezinta suma ideilor si framntarilor care ramn ascunse, neexteriorizate n fata partenerului si,drept urmare, nerezolvate. Daca aceasta agenda ramne ascunsa mai mult timp, insatisfactia si frustrarea vor creste, iar dizarmoniile si disensiunile se vor amplifica. n consecinta, partenerii vor ncepe sa se simta singuri, chiar daca traiesc mpreuna si vor uita sa se bucure mpreuna de viata, chiar daca vor continua sa exteriorizeze o aparenta linstitoare. n general, daca unul dintre parteneri are o agenda ascunsa, este posibil ca el sa interpreteze toate mesajele celuilalt prin filtrul acestei agende. El si poate exterioriza framntarile n mod indirect, n cadrul unor discutii colaterale, agenda fiind exprimata, dar ramnnd n mod constient ascunsa. Potrivit specialistilor exista trei tipuri de agende ascunse: 1)agenda ascunsa negativa, care are ca problema centrala afectiunea. Filtrul care opereaza n aceasta situatie ar fi sotul/sotia nu ma iubeste, n timp ce dovezile sunt adunate pntru a hrani acest sentiment dureros. Fiecare mesaj este evaluat n termenii acestui filru de afectiune. 2)agenda de raspuns, care are ca problema centrala interesul, n timp ce filtrul care opereaza este sotului/sotiei nu i pasa de mine, nu l/o intereseaza problemele mele. Toate mesajele sunt filtrate pentru a arata aceasta lipsa de nteles sau de raspuns. 3)agenda ascunsa de statut, care are ca problema centrala influenta. Fitrul care opereaza n aceasta situatie ar fi sotul/sotia nu ma trateaza ca pe un egal. Mesajele sunt filtrate n asa fel n ct sa arate ca partenerul este unul dominator. Agendele ascunse apar chiar si n cazul casatoriilor considerate foarte linistite

si nu trebuie ignorate niciodata.Ele pot semnala suparari marunte, dar pot fi si serioase semnale de alarma care indica faptul ca un partener care selecteaza mesajele are un serios bagaj de nemultumiri acumulate. Oricum, toate indiciile unei agende ascunse trebuie examinate, pentru a se depista ce ascund si ce se afla dincolo de ele. Atunci cnd se blocheaza canalele de comunicare, membrii cuplului constata deseori ca ceea ce i uneste reprezinta mult mai putin dect ceea ce i separa. Dar, daca agendele ascunse sunt eliminate, iar comunicarea devine sincera si matura, tensiunile se pot risipi, iar armonia poate atenua angoasele constientizarii unor opinii diferentiate. Agedele ascunse se pot demonta pacurgnd urmatoarele etape (I.Mitrofan si C.Ciuperca,2002, pg.153): 1)trebuie sa asculti suficient de bine, pentru a putea rezuma ceea ce spune partenerul tau; 2)trebuie sa iesi din cadrul punctului tau de vedere si sa ncerci sa ntelegi validitatea punctului de vedere al partenerului; Oamenii adopta, de obicei, una din urmatoarele atitudini: 1) De conciliere - este cazul celor carenceaca sa rezolve mpaciuitor o situatie problematica; 2) De blamare cei care arunca vina pe ceilalti pentru problemele aparute; 3) Rationala - cazul celor ce iau n calcul toate datele pentru a gasi solutia cea mai potrivita; 4) Nerelevanta - cazul celor evazivi, care-i lasa ntotdeauna pe ceilalti sa decida. Fiecare dintre noi apartine uneia din cele patru categorii. Pentru a-i putea ntelege pe ceilalti trebuie sa descifram si motivatia pentru care acestia adopta o poztie sau alta, iar cea mai eficace metoda este aceea de a te pune n locul celuilalt, adica de a imagina diverse jocuri de rol. Capacitatea de a intra ntr-un joc comunicational reprezinta un semn al maturitatii si al dorintei de a rezolva sau evita situatii problematice. Aceste persoane au posibilitatea de a creste, de a se dezvolta si de a-si gasi echilibrul si maturitatea, de a mbunatati calitatea relatiei conjugale sau familiale. Identificarea i negocierea regulilor Fiecare individ traieste dupa anumite reguli. Acestea au fost fie impuse de

altii, fie de propria dorinta de a face ordine ntr-o existenta care, fara aceste reguli, ar putea scapa de sub control. Regulile au un rol fundamental si n buna functionare a vietii de familie. n lipsa lor apar situatii de criza, dar situatii dificile apar si atunci cnd aceste reguli sufera de inadvertenta ori anomie, ceea ce genereaza insatisfactie si dizarmonie. Una dintre cele mai eficiente modalitati consta n identificarea, cu ajutorul comunicarii, a regulilor care ne ghideaza viata, pastrarea celor care sut validate la nivel familial si reformularea altora care-si gasesc justificarea doar n egoismul ori prejudecatile unor membrii ai familiei. Negocierea sincera a rolurilor se poate face nsa doar n familiile n care fiecare membru are dreptul la cuvnt. Indiferent de natura sentimentelor, daca membrii familiei nu si le cunosc reciproc si daca nu pot vorbi depre ele unii cu ceilalti, cresterea personala a fiecaruia va avea de suferit. Exista familii n care anumite subiecte nu sunt abordate niciodata ,pentru a nu redeschide rani ale trecutului, sau pentru a evita stari de spirit negative. Acest lucru nu face nsa dect sa scada ncrederea interpersonala, sa reduca sinceritatea si sa blocheze comunicarea. Alt aspect al tabuurilor familiale este legat de secrete. Multi parinti ncearca sa ascunda copiilor anumite lucruri din trecut sau din prezent (un copil nascut nainte de casatorie, cazier, un amant sau o amanta, etc..). Ei considera ca, daca nu se vorbeste despre aceste probleme, ele nu exista, ceea e nu functioneaza chiar asa. Orice regula care-i mpiedica pe membrii familiei sa comenteze sau sa stie ceea ce se ntmpla reprezinta punctul de plecare n dezvoltarea uni persoane marginite, ignorante si lipsite de creativitate, precum si a unei situatii familiale pe masura. n schimb, familia ale carei reguli permit libertatea aflarii si comentarii oricarui lucru, indiferent ct ar fi de dureros, are mari sanse sa fie o familie care te ajuta sa cresti. Numai daca se vorbeste despre o fapta anume si despre gravitatea ei, se poate evita reaparitia ei n viitor. n fiecare familie au loc interactiuni si activitati care nu se produc la ntmplare. Fiecare membru al familei are timpul sau, capacitatea de a gndi, de a simti, energia fizica si emotionala, precum si experinta anterioara. Toate acestea reprezinta materia prima care sustine mecanismul familial.Cea mai importanta problema pentru o familie este legata de alegerea unor modalitati ineficiente de a

gestiona resursele membrilor sai. Una dintre cele mai frecvente plngeri este cea legata de faptul ca indivizii considera ca au prea multe lucruri de facut ntr-un timp prea scurt. Mecanisml intern al familiei trebuie sa asigure fiecarui membru o evidenta concreta a valorii sale, adica fiecare persoana trebuie sa aiba sentimentul ca a contribuit cu ceva la bunul mers al vietii familiale. n acelasi timp, totul trebuie negociat pentru a fi realizat cu placere. Probleme la fel de importante si la fel de frecvente deriva din folosirea timpului care ramne dupa ce sarcinile au fost ndeplinite. Acest timp poate fi mpartit n trei categorii: timpul pentru sine, timpul pentru un anumit membru al familiei, timp pentru toti. Multi sunt cei care se plng ca timpul petrecut mpreuna de toti membrii familiei este foarte scurt. Altii se arata deranjati de faptul ca nu mai pot avea un timp al lor, n care sa stea singuri, fara a fi deranjati. Obiectivele terapiei comunicarii n cadrul grupului familial sunt asemanatoare tratarii grupului format din persoane straine, adica promovarea individualitatii membrilor familiei si optimizarea relatiilor interpersonale. Cresterea individuala se poate realiza atunci cnd nevoile nesatisfacute sunt verbalizate si ntelese, iar rolurilen familie bine delimitate si explorate pe masura. Terapeutii comunicarii pleaca de la premisa ca, atunci cnd membrii familiei vor fi eliberati de propriile inhibitii, si vor dezvolta si o mai mare coeziune familiala. Optimizarea comunicarii nseamna (I. Mitrofan si D. Vasile, 2001): manifestarea unei cooperari sporite independenta personala crestrea libertatii si deschiderii interactiunilor cresterea gradului de securitate al fiecarui membru al familiei cresterea flexibilitatii rolurilor n familie Procesul terapeutic promoveaza schimbarea comportamentului prin : ajutarea membrilor familiei sa vorbeasca deschis sprijinirea celor care par reticenti criticarea procesului interactiunii lor prezentarea fiecarui membru n parte ntr-o noua lumina, care le permite celorlalti sa se raporteze la el n noi moduri

Un exemplu n acest sens l-ar putea reprezenta situatia copiilor care nu sunt obisnuiti sa fie ascultati de cei maturi si au, n aceste conditii, tendinta de a se face auziti prin comportamente indezirabile. Daca terapeutul manifesta bunavointa fata de un asemenea copil, el poate nvata sa si exprime sentimentele prin cuvinte si nu prin actiuni. Astfel, interactionnd cu cineva care i ia n serios, copiii sunt ajutati sa se maturizeze mai repede. Caile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt: a) Modelarea ascultarii n timp ce membri familiei vorbesc, terapeutul asculta cu atentie, demonstrnd vorbitorului ce anume l face sa simpta ca vrea sa fie auzit si nteles, iar celorlalti membri ai familiei de ce nu trebuie sa l ntrerupa, sa nu se certe sau sa nu se agreseze. b) Analiza Dupa ce s-au exprimat, membri familiei sunt ajutati sa analizeze cele spuse, n primul rnd sentimentele si nevoia de a fi ascultati de ceilalti. n acest fel li se ofera sansa de a explora de ce aceste sentimente sunt prezente si, mai ales de ce au fost ele retinute. Ipoteza de la care se porneste ar fi aceea ca familiile pot schimba ceea ce pot ntelege. (I. Mitrofan si D. Vasile, 2001) - daca comportamentul nseamna comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea nseamna schimbarea comportamentului c) Aducerea la lumina a mesajelor acoperite Specialistii n comunicare sustin ca toate evenimentele si actiunile oamenilor ncearca sa comunice ceva anume. Astfel, anumite simptome pot fi considerate mesaje acoperite care furnizeaza informatii asupra relatiilor. Daca un simptom este de fapt, un mesaj acoperit, transformnd acest mesaj ntr-unul deschis, simptomul nu mai apare . Potrivit acestei strategii, schimbarea nu vine nsa din interiorul sistemului, ci din exterior, terapeutul fiind o persoana din afara familiei. De pe aceasta pozitie, exterioara familiei, el are doua posibilitati: aceea de a releva anumite secvente problematice sau de a le manipula pentru a provoca o schimbare terapeutica. n primul caz, strategia se bazeaza pe puterea interiorului, depinznd de coperare si de dorinta de schimbare. n cea de a doua varianta, strategia consta n a nvinge familile cu propriile

lor jocuri interactionale, cu sau fara cooperarea acestora. Aceste strategii manipulative au format baza terapiei de familie strategica, care este un produs al teoriei comunicationale. Tehnicile terapiei de familie comunicationale sunt similare cu cele ale terapiei de grup analitic si de sprijin. Rolul terapeutului este acela de dirijor de proces, modelul familiei fiind cel al unui grup democratic. Terapeutul se raporteaza democratic la membrii familiei, asa cum ei se asteapta sa procedeze unul fata de altul. n terapia de familie axata pe comunicare, tehnicile si procedeele strategice au fost, de cele mai multe ori, derivate din paradigma teoretica . Procedeul lui Watzlawick (1966 apud I. Mitrofan si D. Vasile, 2001) structureaza un ghid de 5 sarcini pentru familia problema, care este solicitata sa parcurga si sa completeze ghidul - interviu n prezenta tuturor membrilor sai. Aceste solicitari sunt : sa decida mpreuna principalele lor probleme de familie sa planifice o iesire (un program comun n afara casei ) parintii sa discute despre cum s-au cunoscut sa discute toti despre ntelesurile unui proverb sa identifice greselile fiecaruia si sa si asume fiecare persoana propria vina n timp ce familia lucreaza la aceste sarcini, terapeutul observa, dintr-o camera alaturata, modelele de comunicare, metodele de formulare a deciziilor si fenomenul tapului ispasitor. Totusi desi foarte util pentru cercetarea familiei, acest tip de interviu structurat nu a cstigat mult teren ca instrument clinic. Tehnicile de comunicare s-au structurat progresiv n trei modele strategice pornind de la ntelegerea din ce n ce mai clara a modului n care familiile se dovedesc rezistente la schimbare: strategia axata pe nvatarea regulilor comunicarii clare strategia axata pe analiza si interpretarea modelelor comunicationale strategia axata pe manipularea interactiunilor printr-o varietate de manevre Initial, terapeutii comunicarii au ncercat sa convinga familiile sa accepte responsabilitatea reciproca, dar, ulterior, izbindu-se la rezistenta familiei la schimbare, terapeutii au solicitat familile sa si autodefineasca problema. Fiecare membru al

familei si comunica problemele, iar daca cineva se exprima confuz, terapeutul evidentiaza acest lucru si insista pe regulile de comunicare clara. Virginia Satir (1964) apud I. Mitrofan si D. Vasile (2001) a fost cea care a ncercat conturarea urmatoarelor reguli: 1) Fiecare trebuie sa vorbeasca n numele sau, la persoana nti, referitor la ceea ce simte si ce crede; 2) Fiecare trebuie sa formuleze afirmatii personale, n legatura cu probleme personale. Opinile si judecatile de valoare nu trebuie sa treaca drept principii generale. A avea opinii reprezinta un pas necesar pentru a discuta si a schimba opinii. 3) Fiecare trebuie sa se adreseze si sa vorbeasca direct, nu pe ocolite, unul altuia si unul despre altul . Aceasta regula exclude ignorarea sau descalificarea vreunui membru al familiei si mpiedica stabilirea de coalitii destructive. Aceste dialoguri sunt dificile si oamenii nu prea pot fi nvatati sa comunice doar spunndu-le cum sa o faca. Majoritatea persoanelor implicate ncearca nsa, cel putin pentru moment, urmarea anumitor demersuri terapeutice. Totusi, datorita rezistentei mari la schimbare a familiei, de cele mai multe ori noul comportament dureaza numai ct timp terapeutul se afla acolo. 3)Terapia de familie de tip experiential Scopul terapiei de familie de tip experiential l constituie n primul rnd asa numita crestere a integritatii personale ( tradusa prin congruenta dintre experienta interioara si comportamentul exterior). Acestei cresteri i se adauga o mai mare libertate de optiune, mai putina dependenta si o mai mare extindere a experientei (Malone, Whitaker, Warketin si Felder,1961). Simptomele dureroase cu care se prezinta familia n terapie, desi importante, sunt considerate secundare. Obiectivul terapiei este ca membrii familiei, fiecare n parte, sa devina sensibili la nevoile si sentimentele lor si sa le mpartaseasca n cadrul familiei. n acest fel, unitatea familiala se poate baza pe o interactiune vie si autentica . Virginia Satir (1972, pg.120) enunta astfel scopurile terapiei de familie: 1) fiecare membru al familiei trebuie sa fie n stare sa relateze complet si onest ceea ce vede si aude, simte si gndeste despre el nsusi si despre ceilalti, n prezenta celorlalti. Adica, fiecare trebuie sa fie el nsusi n prezenta celorlalti.

2) fiecare persoana din familie trebuie sa se adreseze si sa se raporteze la ea n termenii unicitatii sale, asa nct decizile sa se poata lua mai curnd prin explorare si negociere, dect n termeni de putere. 3) este absolut necesar ca diferentele dintre persoane sa fie constientizate n familie si folosite pentru crestere. Terapia experientiala include elemente rationale si non-rationale. Primele sunt necesare pentru a promova constientizarea si ntelegerea, celelalte pentru a creste spontaneitatea si sinceritatea. Experimentarea, n mod constient, a potentialului uman intern ( fantezii, alte aspecte, etc.) fereste oamenii de influentele lor patogene si le elibereaza forta de viata, ceea ce duce cresterea constientizarii prin reintegrarea partilor reprimate ale sinelui . Cei mai multi terapeuti experientialisti ncearca sa accentueze latura afectiva a naturii umane, adica creativitatea, spontaneitatea si abilitatea de a se juca. Alti terapeuti, prelund ideea Virginiei Satir conform careia principalele probleme si cauze ale nefericirii tuturor familiilor sunt subaprecierea de sine si comunicarea distructiva, ei considera drept cheia terapiei promovarea unui comportament flexibil, ca urmare a cresterii constiintei de sine si de ceilalti. Cei mai multi terapeuti ai familiei considera ca o sensibilitate sporita si o mai buna maturizare a indivizilor servesc scopul mai general al terapiei de familie: intensificarea functionalitatii familiei. Astfel, maturizarea individuala este relationata explicit cu maturizarea familiala. Clinicienii experientiali folosesc tehnici educative si forta propriei lor personalitati de a crea ntlniri terapeutice, regresie si deconspirarea intimitatii. n acest tip de terapie, exprimarea sentimentelor si a experientei intime sunt cruciale, anxietatea este stimulata si traita, pentru ca s-a observat ca exprimarea furiei si a supararii este urmata de o mai mare intimitate si caldura, comparativ cu situatia n care acestea sunt reprimate. Reprimarea lor i mpiedica pe oameni sa si dezvolte iubirea unii fata de altii. Terapeutii sunt, alternativ, provocativi si calzi-suportivi, ncercnd sa ajute membrii familiei sa ndrazneasca sa si asume riscul de a fi mai anxiosi, cel putin temporar. Acest lucru le permite sa dezvolte pattern-uri protective, defensive si sa se deschida n mod real unii fata de altii. Kempler (1973) si Whitaker (1976) sustin ca forta esentiala n procesul psihoterapeutic l constitie ntlnirea existentiala. Adica, terapeutul trebuie sa fie persoana care catalizeaza schimbarea,

folosindu-se de impactul sau personal asupra familiei. Terapeutii experientiali ncearca sa ajute familia, sa-i nteleaga mai profund experientele personale, dorintele si fricile. Acesti terapeuti adesea se manifesta n terapie impulsivi, adorm sau chiar si marturisesc visele (Whitaker si colaboratorii sai de la Atlanta Psychiatric Clinic apud I. Mitrofan si D. Vasile, 2001). Ei promoveaza tehnici de comunicare spontana a sentimentelor de furie, suparare, anxietate, plictiseala, bucurie etc. Printr-o extrema autodezvaluire sunt provocate stari de maxima deschidere familiilor. Prin credinta de a fi o persoana reala , deschisa , onesta si spontana , terapeutul i nvata pe membrii familiei sa fie la fel. Aceasta presupune ca terapeutul experiential si asuma rolul de model sanatos si matur, dar si de persoana ale carei instincte sunt demne de ncredere, un soi de barometru n raport cu care membrii familiei se pot evalua pe ei nsisi. W.Kempler (1968) sustine ca n terapia de familie experientiala nu exista tehnici, ci doar persoane (cazuri individuale) , ceea ce reitereaza faptul ca experientialistii pun accentul pe puterea creativa a personalitatii terapeutului. Deci, nu conteaza doar ce spun sau ce fac terapeutii, ct si ceea ce sunt ei, ce reprezinta ei. Carl Whitaker sustine necesitatea ca acest tip de terapeut sa fie o persoana vitala, constienta si sensibila, tocmai pentru a trezi aceste potentialitati n familie. Cu alte cuvinte, terapeutii care doresc sa stimuleze deschiderea si autenticitatea n comportamentul pacientilor, trebuie sa fie ei nsisi deschisi si autentici. Tehnicile utilizate de terapeutii experientialisti se grupeaza n doua categorii : 1) Tehnnici structurate Acestea au drept scop sa angreneze familia n activitati bine structurate cum ar fi sculptura de familie si coregrafia (dansul) cu scopul de stimulare a intensitatii trairilor afective pe parcursul sedintelor terapeutice. Se utilizeaza, de asemenea, tehnici mprumutate din dramaterapie si artterapie (desenul familiei, modelaj, etc). Aceste tehnici antreneaza familia nr-o activitate comuna care prilejuieste deblocarea afectivitatii, spontaneitatii si comunicarii autentice. Membrii familiei sunt ghidati de catre terapeut pentru a-si constientiza propriile trairi, imaginile de sine si perceptiile reciproce, gndurile si atitudinile nemarturisite pe care le au unii fata de altii. De asemenea sunt utilizate exercitii de comunicare n scopul clarificarii sentimentelor proprii, nlaturarea lamentarilor legate de trecut. Adica, acum si aici se ncearca gasirea de solutii chiar e catre membrii familiei.

2)Tehnici nestructurate Se aplica n cadrul sedintelor nestructurate, fara o strategie deliberata, insistndu-se pe ideea ca familia sa fie mpreuna, pur si simplu, si mai putin pe ideea ca familia sa faca ceva mpreuna Cel mai important promotor al acestor tehnici este Carl Whitaker, care sustine importanta ca terapeutul sa fie pur si simplu el nsusi, n prezenta si cu familiile tratate. La baza acestui model terapeutic se afla convingerea mpartasita ca terapia ar trebui sa fie o experienta intensa, emotionala, aici si acum. Implicarea emotionala intensa activeaza nsa puternic reactiile de transfer. Aceasta orientare recomanda relatia de coterapie, rolul coterapeutului fiind acela de a observa relatiile si sentimentele terapeutului fata de pacienti (transferul emotional) si de a le discuta cu acesta dupa sedinta. Pentru a preveni reactiile de transfer, Whitaker recomanda mentinerea unei priviri de ansamblu asupra ntregii familii, privita ca un tot unitar. mpartasirea deschisa si libera a sentimentelor si conlucrarea permanenta cu terapeutul sunt caracteristici de baza n terapia experientiala nestructurata. Stilul promovat de Whitaker a fost n mod deliberat excentric si provocator: atipire n timpul sedintelor, lupta cu pacientii, mpartasirea fantasmelor sexuale, adica un stil de lucru dincolo de ntlnirea personala si intima, dincolo de teorii si tehnici riguros trasate. Daca Whitaker promoveaza stilul provocator, un alt terapeut, Kempler, concepe rolul specialistului drept catalizator, un participant activ la interactiunile familile. n aceasta calitate el face sugestii si da directive. Directivele tipice: membrii familiei sa se priveasca unul pe celalalt sa vorbeasca ntr-un fel anume sa foloseasca sintagma eu n exprimarea starilor, gndurilor si opiniilor. Totusi, acelasi Kempler considera ca terapeutii trebuie sa si limiteze impulsul de a instiga ori forta pacientii n timpul procesului terapeutic. El sustine modelul terapeutului spontan, dar nu impulsiv, care reuseste pastrarea echilibrului ntre caldura oferita si exercitarea puterii . Tehnici expresive integrate n terapia experientiala de familie Cele mai utilizate sunt: Sculptura familiala (realizarea unui grup statuar - fiecare membru i aseaza pe ceilalti ntr-un tablou semnificativ. Sarcina releva perceptiile fiecarei persoane despre

familie. Prilejuieste experimentarea trairilor emotionale si realizeaza reprezentari tridimensionale asupra raporturilor dintre soti, parinti si copii. Ex: pozitia facem fata lumii mpreuna, pozitia stapn-sclav, pozitia tu si numai tu, pozitia n crca dragonului, pe un piedestal etc.. Artterapia familiala ( membrii familiei sunt instruiti sa deseneze secvente din viata, pictura familiei sau tabloul familial ) Desenul familiei conjugale Tehnicile gestalt-terapeutice Tehnici bazate pe pe joc de rol si dramaterapie: -Interviul cu papusile familiale(ex:un membru al familiei pune n scena o poveste utiliznd papusile . Are drept consecinta exprimarea si iluminarea puternica a conflictelor si aliantelor) -Tehnicile gestalt-terapeutice(ex: jocuri de rol, tehnica scaunului gol-un scaun gol substituie o persoana, tehnica utila pentru intensificarea experientelor emotionale prin activarea amintirilor si reactiilor refulate, avnd ca scop deblocarea dialogului ntre membrii familiei) Familiile n dificultate primesc astfel, sansa revitalizarii relatiilor, a unor interactiuni mai autenticesi a unei comunicari deblocate. Schimbarea produsa este evaluata prin efectul de catalizare a expresiei emotionale, n afara sedintelor terapeutice. Totusi rezultatele, n general au fost mai greu de obiectivat n comportamentele schimbate ale fiecarui membru, terapeutii considernd ca nu este necesar ca fiecare sa se schimbe, ct, mai ales sa experimenteze stari emotionale intense care sa deblocheze impasul functional al familiei n mod spontan. Un alt indicator important se refera la satisfactia si caracterul activ-creativ al terapeutilor pe parcursul terpapiei. n caz de insucces , acestia sunt plictisiti si nu se lasa antrenati n proces. Contributia majora a terapiei experientiale de familie este de a ne aminti mereu ca durerile si bucuriile individuale nu trebuie pierdute n vedere. Persoana nu trebuie pierduta n sistem, ci tratata ca individualitate. 4) Terapia psihanalitica de familie Acest tip de terapie are drept scop eliberare membrilor familiei de restrictiile inconstiente, n asa fel nct acestia sa interactioneze unul cu celalalt pe baza realitatii din prezent, nu n baza unor imagini inconstiente din trecut. Terapia psihanalitica ncearca sa realizeze schimbarea personalitatii concomitent cu o crestere din interior.

Aceata introspectie se realizeaza patrunzndu-se n spatele atitudinilor si ncercnd aflarea motivelor ascunse care determina aceste atitudini. De asemenea, visele constituie o sursa de cercetare, analizndu-se motivele ascunse care le determina. Ele sunt considerate a avea un continut manifest. n mod firesc, familiile se apara mpotriva ideii de a-si expune cele mai intime gnduri si sentimente, de aceea psihanalistii ncearca sa le creeze un climat de ncredere. De aceea terapia nainteaza foarte ncet. n terapia de familie psihanalitica exista patru tehnici de baza: ascultarea, mentinerea neutralitatii analitice, empatia si interpretarea . Ascultarea reprezinta o activitate tacuta, dar concentrata. Aici apare o problema pentru ca multi psihanalisti simt nevoia sa faca ceva pentru a veni n ajutorul celor pe care i trateaza . Pentru a stabili nsa o atmosfera analitica, este necesar ca terapeutul sa asculte si sa nteleaga, fara a se ngrijora n legatura cu ceea ce se ntmpla (asigurarea neutralitatii analitice). Atunci cnd, totusi, terapeutii psihanalisti intervin, o fac pentru a exprima o ntelegere empatica , n scopul de a-i face pe membrii familiei sa se deschida. De asemenea, se fac interpretari, pentru a clarifica aspectele ascunse si confuze ale experientei. Pacientii tratati psihanalitc sunt nvatati sa si exprime gndurile spontan, fara cenzura, modalitatea cea mai eficienta pentru a aduce gndurile inconstiente la suprafata. Asadar membrii familiilor sunt lasati sa discute liber, fara a fi ntrerupti din expunerile lor, pentru ca se considera ca fluxul spontan al gndurilor si sentimentelor lor ofera sugestii mai importante dect n cazul n care acestia ar fi ntrerupti de ntrebari, ntrebari care vor fi oricum adresate mai trziu. Din momentul n care familia ncepe sa si discute problemele, terapeutul se abtine de la orice comentarii, pna n momentul n care se epuizeaza fluxul spontan al dialogului. De asemenea, psihanalistii se feresc sa ofere sfaturi, ei doar interpreteaza si propun alternative. Relatia maritala va fi analizata la trei nivele si anume: valori si norme culturale, ego-uri centrale si forte inconstiente reprimate. Daca un cuplu se afla n armonie la doua din cele trei niveluri, oricare ar fi ele, relatia poate fi functionala, chiar daca neconcordantele generate de incompatibilitatile celui de al treilea nivel genereaza conflicte. Daca partenerii sunt incompatibili la doua dintre niveluri, este foarte probabil ca relatia sa nu dureze. Acest punct de vedere ne poate explica de ce multe cupluri ramn mpreuna, desi se cearta n mod constant, n timpce altele, desi par multumite mpreuna, se ntmpla uneori sa se destrame brusc.

5)Terapia multipla de familie Terapia multipla de familie are drept scop modelarea comportamentului de sprijin si rezolvarea de probleme n familiile cu dificultati, printr-o experienta de comunicare n care familiile si mpartasesc problemele, si ofera modele si sugestii si se sustin reciproc ntr-o maniera coterapeutica. Modificara interactiunilor familiale are la baza modelarea prin analogie, bazata pe comparatia, experimentarea, corectia si optimizarea propriului comportament n familie, pe baza altor familii cu probleme similare sau diferite. Un grup terapeutic familial cuprinde 5-6 familii, adica cca 20-25 de persoane, incluznd n acest grup parintii, bunicii sau copiii. Grupul este condus de un terapeut, asistat de un co-terapeut si doi sau mai multi observatori cu experienta, un operator video (pentru a nregistra sedintele) si un supervizor. Sedinta dureaza 60-75 de minute, cel putin o data pe saptamna si se desfasoara de obicei seara. Criteriul dupa care se constituie grupul este acela al neomogenitatii socioeconomice, etnice, religioase, ori de vrsta, inteligenta, interese speciale sau nivel economic. Se aplica acest criteriu pentru a evita discutiile bazate pe preferinte comune si pentru a concentra atentia pe constientizarea si remodelarea comportamentelor afective si relationale ale participantior. Acestia sunt ncurajati sa se integreze n grup si li se explica faptul ca o dificultate a unui membru al familiei este o dificultate pentru toti. De asemenea, experienta altor familii ajuta la o mai buna ntelegere a propriilor comportamente si la optimizarea acestora. Autorii terapiei de familie multiple pornesc de la supozitia ca, indiferent de cultura, mediul social sau ciclul de viata n care se afla familiile, ceea ce le uneste sau le disipeaza diferentele, sunt anumite modele de comportament uman de baza, care fie pot ajuta oamenii sa creasca si sa traiasca sanatos si creativ, fie sa ntretina criza de intimitate, frica reciproca , lipsa de comunicare ori actiunile evazive, ambigue, depresia sau boala. Toate cele din urma sunt privite ca raspuns la anumite comportamente de provocare, iar factorii care le declanseaza trebuie depistati si descurajati prin terapie. Se recomanda crearea unui sentiment de flexibilitate si de libertate de miscare, iar n acest scop se accepta chiar mici nereguli si chiar disconforturi gen zgomote, sunet de telefon, fluctuatii de miscare, ntrzierea participantilor , plnsetul unui copil,

etc. Fiecare este ncurajat sa se exprime pe sine nsusi, sa nu fie marcat de existenta unor reguli prea autoritare sau prea rigide . Consilierea familiei si terapia de familie n anumite situatii de viata 1 Exercitarea rolurilor familiale Rolurile familiale si cele legate de cariera sunt interdependente. Cele traditionale ndeplinite de ambele sexe au influentat natura relatiei familie-cariera. Schimbarile recente n structura familiei si n cadrul slujbei creeaza presiuni, care determina familiile sa redefineasca aceasta legatura. Specialistii n dezvoltarea carierei n domeniile educationale, comunitare si de afaceri trebuie sa nteleaga conceptele de baza ale familiei si carierei si sa devina mai eficienti n a-i ajuta pe indivizi sa integreze rolurile familiale si de cariera, astfel nct acestea sa-i satisfaca si pe ei si familiile lor. Este util sa oferim un raspuns la ntrebarea: Ct de importanta este cariera pentru femei? Miller n 1984 citeaza un studiu, conform caruia 87% dintre femeile chestionate au un simt dezvoltat al mplinirii profesionale, 58% prefera o slujba n afara caminului. Modelele de dezvoltare a carierei pentru femei variaza si au fost influentate n mod traditional de solicitarile familiei. Exista tendinta catre o participare mai puternica, pe termen lung a femeilor pe piata fortei de munca. Ctiva autori au dezvoltat anumite idei pentru a descrie aceste modele. Harmon n 1967 sugereaza 5 modele: (1) cele fara experienta de munca, (2) cele ce muncesc doar pna la casatorie si/sau nasterea copiilor, (3) cele ce combina slujba cu casnicia si/sau copiii, (4) cele ce reintra pe piata fortei de munca atunci cnd copiii au crescut si (5) cele ce ramn necasatorite si-si continua cariera. Deciziile cheie n ceea ce priveste cariera includ solutionarea urmatoarelor probleme: daca sa aiba sau nu o cariera, n ce domeniu ocupational sa se implice si cnd sa lucreze. Variabilele care sprijina luarea anumitor decizii n ceea ce priveste slujba n cazul barbatilor (interese, aptitudini si maturitate pentru cariera) sunt mai putin utile n cazul femeilor. Care sunt factorii ce intervin pentru a modifica acest proces? Unul dintre ei l constituie stereotipia ocupationala sau punctul de vedere normativ, prin care o slujba este considerata potrivita pentru o femeie sau un barbat. Tendinta ca deciziile femeilor referitoare la cariera sa fie influentate de altii

reprezinta un alt factor. Barnett n 1971 a descoperit 3 categorii de femei: (1) cele ce si stabilesc propriile scopuri n ceea ce priveste slujba; (2) cele ce si stabilesc obiectivele, bazndu-se pe influenta persoanelor semnificative pentru ele; (3) cele ce nu au scopuri bine definite legate de cariera si care-si selecteaza optiunile n ultimul moment. Modelele de rol de cariera influenteaza de asemenea deciziile luate de femei, n aceasta directie. Unii autori au constatat ca fiicele mamelor cu slujba au o mai mare orientare spre cariera dect ale celor casnice. Aceste descoperiri sunt ntarite si de satisfactia pe care o au mamele n urma participarii la activitati. Exista nsa si alti factori care au un rol important n deciziile legate de cariera ale femeilor. Acestia includ: atitudine pozitiva fata de sine, stima de sine ridicata; caracteristici asociate barbatilor, cum ar fi: siguranta de sine, independenta, incisivitate, precum si trasaturi atribuite femeilor; accesul la modele de rol care stabilesc aspiratii educationale si ocupationale ridicate; dorinta de a modifica rolurile familiale pentru a se adapta carierei; nivele educationale nalte si nevoi de mplinire mai ridicate dect cele de afiliere. Multe dintre studiile care au avut n vedere compararea copiilor mamelor angajate si ai mamelor fara loc de munca - din punctul de vedere al dezvoltarii lor cognitive si socioemotionale - au esuat n gasirea de diferente seminificative. Cercetarile n domeniul familiei s-au centrat, de asemenea, si pe frecventa interactiunilor dintre mama si copil pe parcursul unei saptamni. Cele casnice, din clasele de mijloc, au raportat ca desfasoara activitati educative mai dese cu copiii dect mamele cu un loc de munca; n cazul celor apartinnd clasei muncitoare, mamele cu servici au precizat ca dezvolta astfel de activitati cu fiicele lor si n egala masura, cu fiii lor. n ceea ce priveste modul n care mamele si exprima deschis afectiunea fata de copiii lor, mamele care au un loc de munca sunt cele mai apropiate de ei, indiferent de statutul marital sau de clasa. Mai mult dect att, ele si-au stabilit scopuri educative foarte ridicate pentru copiii lor, fapt ce a determinat rezultatele bune la teste ale acestora. Desi tatii se ocupa mai mult de gospodarie si cresterea copiilor dect nainte, mamele sunt cele care au nca cea mai mare contributie, desi uneori cstiga mai mult de jumatate din venitul total al familiei. Cuplurile care, initial si-au mpartit n mod egal activitatile n locuinta, ajung n cele din urma tot la rolurile traditionale de gen,

dupa aparitia unui copil. Mamele sunt cele care ofera ngrijirea primara a copilului, se ocupa de acesta cnd se mbolnaveste, se implica n activitatea sa scolara. A avea un loc de munca si a fi mama nu sunt doua actiuni opuse si nu trebuie privite astfel, pentru ca acest fapt ar avea consecinte negative asupra femeilor si a familiilor lor. Daca numim femeile cu slujbe cu jumatate de norma ca fiind orientate spre familie ncurajam tratarea lor ca muncitori fara un salariu decent, beneficii si slujba sigura. Daca le consideram pe cele puternic implicate n activitatea pe care o desfasoara, ca fiind orientate spre munca este echivalent cu faptul ca ele si-au abandonat responsabilitatile lor familiale unice. Aceasta le determina pe mamele care muncesc sa se simta vinovate pentru ca nu fac mai mult dect pot si permite tatilor si societatii n ansamblul sau sa faca mai putin pentru copii, dect ar putea. 2.Stiluri parentale - stiluri educationale. Relatia parinte- copil Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot sa astepte, copilul nu poate. E perioada n care se formeaza din punct de vedere fizic, cnd mintea i se dezvolta. El nu nseamna mine; el nseamna azi. Gabriela Mistral Toti parintii ncorporeaza att dragoste, ct si limite n stilul lor parental. Exista un echilibru ntre acestea, care determina un stil parental specific. Doar stilul educativ democratic sau echilibrat are att dragoste ridicata, puncte tari si slabiciuni inerente n el si este atribuit figurilor parentale importante din viata noastra. Aceste personaje sunt de obicei proprii nostri parinti. Parintii care folosesc dragostea, ca stil esential (parintii permisivi) o considera pe aceasta ca fiind mai importanta dect limitele. Se folosesc de asemenea de atasament si de legatura cu copilul lor, pentru a-i nvata ce-i bine si ce-i rau. Petrec foarte mult timp cu copiii, comunicnd, negociind si explicnd. Valoarea lor consta n cresterea autoncrederii copilului sau sa-i faci sa se simta importanti. Parintii care au limitele drept baza a stilului abordat (parintii autoritaristi) le considera pe acestea ca fiind mult mai importante dect dragostea (relatia). Folosesc controlul extern pentru a-i nvata ce-i bine si ce-i rau si sunt rapizi n a actiona ntr-o problema de disciplina. Prin urmare, copiii sunt de obicei rapizi n reactii si rar negociaza cu parintii. Valoarea consta n: nsusirea respectului si furnizarea structurii. Stilurile parentale sunt definite ca maniera n care parintii si exprima

credintele despre cum sa fie parinti buni sau rai. Toti parintii (cel putin 99%) vor sa fie parinti buni si evita sa faca ceea ce cred ei ca ar face un parinte rau. Adopta stilurile nsusite de la parintii lor, pentru ca nu stiu ce altceva sa faca si simt ca aceasta este modalitatea corecta de a fi parinte. Stilul parental de respingere sau neglijare nseamna dragoste si limite scazute. n acest caz se considera ca fiind inadecvat sa ntmpini nevoile copiilor. Uneori se fac referiri la el, ca fiind un stil parental indiferent, datorita lipsei de implicare emotionala si de control asupra copilului. Parintii si copiii aflati ntr-o familie de acest tip sunt angajati frecvent n cercuri vicioase de interactiune. Un exemplu al unui astfel de cerc este cel ce urmeaza: 1. Parintele ncearca sa controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente. De pilda, un parinte poate striga la copil sa-si adune jucariile sau poate sa-l ameninte ca i le pune pe toate la gunoi, daca nu sunt strnse imediat. 2. Copilul si ignora parintele sau protesteaza sau se cearta, ca raspuns. 3. Parintele nceteaza sa mai tipe sau sa ameninte si iese din situatie. Aceasta actiune ntareste exact lucrul pe care parintele doreste sa-l opreasca, facnd exact ceea ce vrea copilul (sa-l lase n pace). 4. Copilul a adoptat astfel o masura de control asupra parintelui, pentru ca el/ea tocmai a asistat la o scena de retragere din partea acestuia. 5. Conflictul degenereaza, astfel nct parintii forteaza miza si ncep amenintarile si strigatele serioase sau abuzul fizic. 6. Copilul accepta n final cererea parintilor de a strnge jucariile si ntareste comportamentul abuziv al acestora (parintii simt ca trebuie sa fie furiosi sau abuzivi pentru a-l face pe copil sa se supuna). Sau copilul continua sa refuze sa coopereze, protestnd tot mai mult, ignorndu-i sau fugind de-acasa. 7. Parintii renunta sau i pedepsesc pe copii ntr-o totala frustrare. Ceea ce e unic n cercul vicios este ca acest copil are de asemenea un rol de jucat n interactiune. Prin urmare, copilul face schimbari n comportamentul sau, pentru a preveni reactia abuziva a parintilor (aduna jucariile). Acestia cred de obicei ca facand copilul sa se supuna, indiferent de mijloace, justifica rezultatul final. ntelegerea acestor fapte e importanta, daca profesionistii au de gnd sa previna

comportamentul abuziv. Nu va fi suficienta doar nsusirea metodei time out- ului, pentru ca si valorile si credintele sale de parinte trebuie sa se schimbe. Altfel, l vor sprijini doar formal pe profesionist si vor merge acasa si vor face tot ceea ce cred ei ca e bine. Stilul parental autoritarist are limite nalte si dragoste scazuta. Aceasta nu nseamna ca un parinte autoritarist nu-si iubeste copilul. Ei isi iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt n aria disciplinei actiunii (limite) si nu n disciplina relatiei (dragoste). Majoritatea copiilor cu parinti autoritaristi nu se simt ca avnd o relatie apropiata, calda cu parintii lor. Prin urmare, acestia nu sunt cei spre care sa te ndrepti pentru a-ti rezolva problemele si a te ntelege. Parintii autoritaristi valorizeaza supunerea si respectul. Ei nu negociaza reguli si treburi casnice. Si cred ntr-o ierarhie a familiei, cu tatal de obicei n vrf, mama imediat alaturi si copiii pe ultimul loc. Acest stil nu mai e la moda astazi n societate. E vazut adesea ca abuziv de catre standardele actuale. Dar este un punct tare. Stabilesc limite clare copiilor lor. Copiii n general se supun. Si astfel e obtinut respectul. Dar ce-i determina sa fie att de rai? Asemenea parinti confunda adesea disciplina cu pedeapsa. Pedeapsa este o forta externa, cu ajutorul carora parintii controleaza. Fortele externe sunt eficiente pna la un punct. Copiii se vor supune cnd forta externa sau amenintarea este prezenta, dar se vor revolta cnd forta se ndeparteaza. Asa ca, atunci cnd un parinte paraseste camera sau copiii nu se afla sub controlul lor ei fac adesea ce vor, pentru ca nu exista nici un sentiment intern de bine sau rau la copii. Acest tip de parinte are tendinta de a folosi bataia ca metoda de forta externa. Ea s-a dovedit a fi ineficienta din aceleasi motive, adica, copiii vor face ce li se spune pentru a evita bataia, dar vor face ce vor, cnd nu va fi nimeni n preajma sa-i bata. Asta se ntampla din cauza ca nu au internalizat semnificatia binelui si a raului. Bataia este doar un instrument pe care-l folosesc parintii. Daca parintele are doar un ciocan pentru a fixa ceea ce e stricat n casa, va strica mai multe lucruri dect va repara, de-a lungul timpului. Bataia, denumita si pedeapsa corporala, a fost multa vreme unul dintre mijloacele folosite de parinti pentru a-si disciplina copiii. Desi gradul si frecventa pot

varia de la familie la familie, disciplinarea fizica a fost interpretata ca o metoda de determinare a unui bun comportament si de condamnare a comportamentelor inacceptabile. Ideea de baza este ca bataia este un act de violenta si agresivitate. Daca un adult l palmuieste pe un altul pe trotuar, pentru ca nu s-a grabit suficient sau un barbat si scoate cureaua si o pocneste pe vnzatoare n magazin, pentru ca aceasta nu a avut atitudinea potrivita - toate acestea sunt considerate atentat, violenta, crima chiar. Nu ar fi logic ca lovirea unui copil sa fie considerata tot un act de violenta? Bataia poate fi foarte bine unul dintre primele acte de violenta pe care le experimenteaza copiii. Li se ntmpla asta n timpul celor mai vulnerabili ani si de la cei de care depind si care ar trebui sa le ofere dragoste, afectiune si ndrumare. Exista cteva alternative la pedeapsa: Cautati nevoile ascunse si sentimente ascunse Dati informatii si explicatii Schimbati mediul Gasiti alternative acceptabile Aratati-i cum vreti sa se comporte Oferiti alegeri si nu dati ordine Faceti mici concesii Oferiti o perioada de pregatire Lasati sa apara consecintele naturale Comunicati-le propriile dumneavoastra sentimente Actionati cnd e necesar Stapniti-va copilul ndepartati copilul de situatie si stati cu el Jucati-va mpreuna Dezamorsati situatia cu umor Faceti un trg, negociati Rezolvati reciproc conflictul Revizuiti-va expectatiile Luati un time out parental Parintii autoritaristi pot deveni autoritari si pot echilibra astfel

dragostea si limitele n stilul lor de a-si educa copiii. Parintii autoritari folosesc controale interne, i nvata sa distinga binele de rau, uzeaza de instrumente variate si sunt atenti la nevoile de dezvoltare si emotionale ale copiilor lor. Stilul parental autoritar nseamna a lasa copiii sa fie ei nsisi si sa nvete despre lumea nconjuratoare, n mod independent. Desi au ceva independenta, parintii nca stabilesc limite si si controleaza copiii. Fac asta ntr-un mod iubitor si plin de afectiune. Un parinte autoritar poate sa-si puna bratul n jurul copilului si ntr-un mod confortabil sa spuna: stii ca n-ar fi trebuit sa faci asta; hai sa vorbim despre cum poti sa rezolvi situatia mai bine data viitoare. Aceasta arata doar ct de calm poate aborda parintele copilul si cum acesta nu trebuie cicalit pentru ca a gresit. Probabil ca majoritatea copiilor de parinti autoritari si vor cunoaste limitele si nu vor trebui sa se ngrijoreze daca parintii afla ca ei au facut ceva gresit. Adica nu trebuie sa se teama ca vor fi batuti. Nu nseamna ca ei, copiii acestia nu vor avea nici o problema, datorita stilului educativ respectiv. Acest stil le permite sa se relaxeze si sa afle cine sunt, n timp ce fac greseli. Ceea ce e putin probabil sa se ntmple este ca acesti copii sa aiba o atitudine negativa fata de viata. Probabil ca nu se vor stradui sa ncalce reguli, din cauza ca si stiu limitele. Sa speram ca vor creste si vor folosi acest stil cnd vor avea la rndul lor copii. Stilul parental permisiv nseamna dragoste ridicata (disciplina relationala) si limite scazute (disciplina actiunii). Parintii permisivi sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare si emotionale ale copiilor lor, dar au dificultati n stabilirea de limite ferme. De fapt, cea mai importanta caracteristica a lor este ca sunt inconsecventi. Ora de culcare este 19.00, apoi 22.00. Folosesc explicatia si negocierea pentru a obtine acordul copilului lor. Se prevaleaza de atasamentul si legatura cu copilul, pentru a-l nvata ce-i bine si ce-i rau. Nu se poate afirma ca parintele permisiv este abuziv sau ineficient. Copiii adesea accepta parintii permisivi, ca rezultat al relatiei dintre ei. Este un fapt putin cunoscut ca acesti copii vor sa-si multumeasca parintii si probabil ca urmeaza mai mult ndrumarile cuiva pe care-l cunosc, l iubesc si n care au ncredere dect cele ale unora pe care nu-i agreeaza. Din nefericire pentru parintii permisivi exista cteva slabiciuni ale stilului. Aceste puncte slabe fac stilul parental respectiv ineficient pe

termen lung. Asa cum deja am mentionat, parintii permisivi sunt inconsecventi. De-a lungul timpului, copiii nvata sa-si manipuleze parintii pentru a-i lasa sa faca ce vor. Numiti-l egocentrism sau comportament egoist, copiii manipuleaza. De ce? Pentru ca pot si pentru ca parintii permisivi i lasa. Parintii permisivi ntaresc de fapt comportamentul manipulator al copiilor. Copiii dobndesc un fals sentiment de control asupra adultilor, care dezvolta comportamentul lor manipulator. Acesti parinti confunda de asemenea agresivitatea cu afirmarea. Una dintre consecintele negative ale permisivitatii parentale, pentru parinti, este ca sfrsesc prin a se simti sclavi si martiri n fata copiilor lor. Detesta ca ceilalti sa aiba mereu avantaj n fata lor, sa nu li se arate respect sau apreciere pentru tot ceea ce fac pentru copiii lor. Aceasta duce la furie si comportament verbal abuziv (o zona de probleme comune tuturor parintilor permisivi). Stabilirea de limite inconsecvente este un simptom al inabilitatii de a fixa limite clare pentru sine. Parintii de acest fel nu au grija de ei sau nu se valorizeaza suficient. Au grija de oricine altcineva n afara de ei, creznd ca acesta este comportamentul unui bun parinte. Sa nvete sa se afirme este esential pentru parintele permisiv. Comunicarea efectiva cu copiii este dependenta de capacitatea de a nvata sa fii un bun ascultator. Desi parintii i aud pe copii vorbind n fiecare zi si poarta conversatii cu ei, nu ntotdeauna are loc o buna comunicare. Cnd copilul dumneavoastra vorbeste, faceti un efort real sa-l ascultati. Opriti tot ceea ce faceti, stabiliti un contact vizual si acordati atentie celor afirmate de el. Destul de des, ceea ce e spus printre rnduri este la fel de important ca si cuvintele rostite. Demonstrati-va interesul fata de ceea ce spune copilul dumneavoastra, punnd ntrebari potrivite si raspunznd ntr-o maniera pozitiva. Daca afirmatiile copilului sunt trecute cu vederea n continuu, ca fiind de mica importanta, acesta va ncepe sa simta ca opiniile sale nu conteaza. Gasiti cai de a comunica copilului ca dumneavoastra credeti ca ea/el e important. Apreciati-le realizarile si eforturile fara sa le nfloriti. Complimentele pot fi motive bune si ajuta sa aratati ca ntr-adevar va intereseaza. Exersarea capacitatii de a fi un bun ascultator la copii poate ajuta la prevenirea multor probleme, care ar putea aparea acasa sau la scoala.

Exista multe tehnici de ascultare excelente. Ele sunt esentiale, atunci cnd se discuta o problema sau o nentelegere. Exersati aceste tehnici acasa si nvatati-i pe copii cum sa devina buni ascultatori. ncurajati cealalta persoana sa vorbeasca liber. Nu va razgnditi nainte de a ncepe conversatia Treceti direct la fapte Cautati limbajul care sa constituie cheia catre sentimentele persoanei Faceti un efort de ascultare si fiti atenti; oamenii pot vorbi doar cnd ceilalti asculta Puneti ntrebari care sa duca la o ntelegere a situatiei A fi un bun ascultator e o sarcina care se nvata. Tehnica unei bune ascultari nseamna munca multa si efort. Sunt multe beneficii ale unei ascultari eficiente, care pot fi utilizate att de parinti, ct si de copii. Amintiti-va ca o comunicare deschisa cu copilul este decisiva. Parintii ar trebui sa fie cei mai importanti ascultatori ai copilului lor. Aratati ca va pasa, facndu-l pe copilul dumneavoastra sa se simta suficient de important pentru a fi auzit. Stilul parental democratic sau echilibrat nseamna att dragoste ridicata, ct si limite nalte. Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea si ncrederea. Parintii si copiii sunt egali n termenii nevoii de demnitate si valorizare, dar nu n termeni de responsabilitate si luarea deciziei. n familiile extinse, unde sunt mai multi copii dect adulti, parintii ar fi nvinsi n alegeri cu usurinta, de pilda, n problema conform careia nghetata ar trebui servita nainte sau dupa masa. Parintiiprecum presedintele ntr-o tara democratica- au puterea veto-ului asupra deciziilor, care ar putea afecta sanatatea si bunastarea celor mai tineri membri ai familiei. Stilurile parentale echilibrate au- n consecinta- un set de credinte parentale : Parintii prezinta raul si binele cu propriile cuvinte si fapte. Disciplina e diferita de pedeapsa. Blamarea copilului nu este acceptata. Consecintele sunt inevitabile si exista si frustrare uneori. Copiii au nevoie de ncurajare pentru a ncerca noi activitati. Trebuie nvatati cum sa rezolve problemele.

 Disciplina e folosita pentru a nvata sau ghida, nu pentru a pedepsi, manipula sau controla. Principiile de baza ale tuturor acestor credinte sunt reprezentate de independenta si responsabilitatea copilului. Parintii prezinta asteptari, nu cereripentru a cstiga cooperarea si respectul copilului. Regula de aur- sa-i tratezi pe altii asa cum ai fi vrut sa te trateze ei pe tine- este esenta stilului parental echilibrat sau democratic. Stabiliti standarde realiste de educare n familie si valorizati omul. Prea multa dragoste si parintii vor fi prinsi n plasa de copiii lor. Prea multe limite si vor deveni rigizi n relatia lor cu copiii. Gasirea unui echilibru ntre dragoste si limite este o sarcina riscanta, dar necesara. n acest sens, iata cteva elemente importante pentru o negociere de succes: Comunicati clar Respectati-l pe celalalt Recunoasteti si definiti clar problema Cautati solutii din diverse surse Colaborati pentru a gasi o solutie comuna Fiti de ncredere Pastrati relatia Negocierea este una din cele cteva cai de a rezolva conflicte. Poate fi utilizata atunci cnd parintele si copilul au luat pozitie fata de o problema. Ea reprezinta procesul prin care poate fi rezolvat conflictul, asa nct att adultul, ct si copilul se simt ca si cum ar fi gasit o solutie. Negocierea consta n : - ascultare si ntelegere - interes pentru relatie - satisfacerea intereselor ambelor parti - inventarea de noi optiuni - atingerea unui acord bazat pe corectitudine Zonele comune de negociere cu adolescentii sunt: - banii - notele - transportul

- recrearea - hainele - treburile casnice - conventiile sociale Subiectele incluse n negociere sunt alese, avnd la baza nivelul deprinderilor copilului si nivelul lui de maturitate. Frecventa negocierii creste pe masura ce copilul creste. n timpul adolescentei trzii, aproape toate regulile pot fi negociate, nsa cu mentinerea de catre parinti unora nenegociabile. Tnarul ncearca sa-si cstige independenta si se poate revolta mpotriva unora dintre aceste reguli. Cheia spre o negociere eficienta o constituie comunicarea clara. Aceasta implica 3 deprinderi importante: vorbitul, ascultatul si ntelesul. Negocierea nu functioneaza folosind doar una din aceste abilitati. De pilda, nu poti avea o buna ntelegere fara o buna ascultare sau discutare. E mai eficienta atunci cnd att parintele, ct si adolescentul sunt capabili sa identifice clar si sa discute sursele lor de dezacord si nentelegere. Cnd presupuneti ca stiti ce are de gnd sa spuna cineva nainte de a spune, cresteti sansele de nentelegere a ceea ce a spune el n realitate. Negocierea eficienta este un proces dus-ntors, care ncurajeaza ambele parti sa participe n luarea deciziilor. Ofera, de asemenea, o cale pentru parinte si adolescent de a nvata sa se nteleaga unul cu celalalt mai bine si sa creasca n cadrul acestei relatii. Negocierea ajuta la crearea unei balante sanatoase ntre a da si a primi. Fiecare devine cstigator prin negociere. Regndirea este o cale buna de a va aminti cum sa abordati conflictul si sa ncepeti negocierea. Recunoasteti cnd sunteti furios. nvatati sa va relaxati. Regnditi: Care sunt semnalele de furie ale corpului meu? Am dureri de inima, tensiune ridicata, dureri de stomac, durere de cap? Ce alte sentimente mai am, pe care mi le ascunde furia? Ma simt ranit, stresat, jenat, nfricosat? Cum sa fac sa ma calmez? Regnditi: - Faceti un pas napoi si respirati adnc nainte de a reactiona - Vorbiti cu dumneavoastra nsiva: Totul e n regula. Ia-o mai usor. Te

descurci cu asta. - Numarati pna la 10. - Daca e necesar luati o pauza, plimbati-va, ascultati muzica, racoriti-va dupa bunul plac si apoi rezolvati lucrurile. - Explicati situatia din punctul de vedere al celeilalte persoane; fiti empatici Parintele regndeste astfel: Ce gndeste copilul meu? Ce simte? Cnd am fost adolescent am simtit la fel? Dac-as mai fi adolescent cum as reactiona? Ce altceva se ntmpla n viata lui, care sa contribuie la problema pe care o are? Adolescentul regndeste n felul urmator: Ce gndeste parintele meu? Ce simte? Daca as fi fost parinte cum m-as fi simtit? Ce as fi facut n situatia aceasta, daca as fi fost parinte? Ce altceva se mai ntmpla n viata mamei sau a tatalui, care face ca problema sa fie dificila? Gnditi-va cum puteti contribui dumneavoastra la rezolvarea problemei. Regnditi : Pot privi situatia dintr-o alta ipostaza? Pot sa gasesc ceva umor n ea? La ce ma gndesc cnd sunt furios? Gndurile mi hranesc furia? Ce altceva se mai ntmpla n viata mea, care ar putea contribui la problema? E o batalie ce merita osteneala sau ar trebui sa trec peste ea Ascultati ntr-adevar ceea ce spune cealalta persoana. Ascultati sentimentele, la fel de mult ca si cuvintele. Regnditi: Cum pot fi sigur ca nteleg cum se simte cealalta persoana si sa-i arat ca nteleg? - acordati persoanei ntreaga dumneavoastra atentie, dati din cap, stabiliti un contact vizual si nu ntrerupeti - testati ct de bine ntelegeti punctul de vedere al celuilalt, transpunnd n cuvinte cu ideile celuilalt, puneti ntrebari daca e necesar

- ascultati emotiile, nu doar gndurile. Spuneti:Pot sa-ti spun ca te simti... Includeti afirmatiile cu Eu. Folositi propozitii care ncep cu Eu simt...cnd... pentru a explica cum va simtiti Regnditi: Cum ar putea afirmarea sentimentelor mele sa ajute situatia? Cum se simte persoana daca ncep propozitia cu Tu... Negociati pentru a ncerca sa rezolvati lucrurile spre satisfactia tuturor. Regnditi: Am tinut cont de ct de mult am contribuit la aparitia problemei? Ce as fi putut face sa ajut la reglarea situatiei? Ce altceva rezonabil ar fi trebuit s-o ntreb pe cealalta persoana pentru a ajuta situatia? Cum pot gasi o solutie sau un compromis? Pasi spre negociere: - Explicati-va pozitia pe ct de calm si simplu posibil - Ascultati si fiti sigur ca ntelegeti punctul de vedere al celeilalte persoane - Sugerati si discutati cteva optiuni cu care sunteti amndoi de acord - Daca orice altceva esueaza, luati o pauza sau fiti de acord cu dezacordul Aratati blndete chiar si cnd va exprimati furia. Regnditi: Pot spune ceva pozitiv despre persoana sau situatie, pe lnga sentimentele mele negative? Este calm tonul vocii mele? Pot folosi o gluma sa destind atmosfera tensionata? Am n minte si alte probleme, care ar putea afecta ceea ce simtim amndoi? mi concentrez comentariile pe problema si nu pe persoana? Procesul de negociere va fi mult mai eficient atunci cnd att parintele, ct si adolescentul si iau un timp de gndire referitor la ceea ce au de spus. Cnd e posibil,

planificati sa va ntlniti ntr-un loc si la o ora convenabila amndurora. Un loc linistit, ntrerupt din cnd n cnd de cei ce se distreaza, este cel mai bun pentru o discutie deschisa. Recunoasteti schimbarile prin care trece adolescentul si care vizeaza dezvoltarea sa sociala, emotionala, intelectuala si fizica. Aceste schimbari pot aparea cnd adolescentul lupta pentru independenta, sufera schimbari hormonale si dezvolta procese de gndire. ntelegnd caracteristicile generale de dezvoltare pentru fiecare vrsta, parintii vor negocia eficient cu adolescentul. n acest, sens trebuie stiut ca au fost identificate cteva modele de personalitati de baza, care si au esenta n caracteristicile nnascute ale copiilor. n cartea Copilul provocator, Greenspan descrie fiecare tip de personalitate a copilului dificil sau provocator : copilul puternic sensibil; copilul autoabsorbit; copilul sfidator; copilul neatent si copilul activ agresiv. Parintii pot identifica apoi ce tip de personalitate se potriveste mai bine copilului lor. Copilul puternic sensibil adesea face din tntar armasar. si experimenteaza sentimentele puternic si din plin. Pare a fi foarte centrat pe sine, cu toane, pretentios, plngaret, autoritar, plin de ifose. Si chiar este. Se pare ca sentimentele l depasesc. Copilul sensibil se poate simti coplesit cu usurinta si de senzatii fizice. O atingere prieteneasca poate fi suparatoare, de pilda. Ei se simt adesea bombardati de senzatii si emotii interne si externe si de obicei reactioneaza n consecinta- complet, puternic si intens. Copilul autoabsorbit si ncepe adesea viata ca un bebelus foarte linistit; e cel care sta retras si care poate fi ncntat doar sa stea si sa se holbeze la o jucarie. Pare sa priveasca n interior. Asemenea copii sunt adesea necoordonati fizic, cu o musculatura slaba. Au dificultati n a ntelege ce le-a fost spus, cuplate cu o dificultate n a-si transpune gndurile n cuvinte. Comunicarea cu un copil aparent neinteresat sau respins poate fi extrem de epuizanta emotional. Copilul sfidator : Nu! Nu! Nu! Tu nu esti seful meu! Va suna cunoscut? Acesti copii au o mare nevoie de a fi organizati si controlati si se concentreaza n mod deliberat doar asupra unei sarcini. Dificultatile apar adesea n timpul tranzitiei de la o

activitate la alta. Copilul sfidator are tendinta de a vedea lumea ntr-un mod perfectionist, de tipul totul sau nimic si poate deveni foarte suparat cnd lucrurile nu merg asa cum crede el c-ar trebui sa se ntmple. Copilul neatent este vazut ca unul caruia i este greu sa se concentreze si este usor de distras. Acesti copii sunt adesea etichetati ca avnd o tulburare deficitara a atentiei (TDA). Au probleme n a urma sfaturi si adesea hoinaresc aiurea cu gndul, cnd li se adreseaza cei din jur. Se misca neobosit de la o jucarie sau activitate la alta, parnd incapabili sa-si centreze atentia. Sunt vazuti ca aerieni. Copilul activ agresiv este impulsiv, frustrat si usor furios, ntotdeauna grabit. n mod constant ia parte la un scandal sau se bate, n timp ce parintii l denumesc micutul nesabuit. Pare a cere cu insistenta actiune sau miscare, desi are dificultati motorii. Pare ca vrea doar sa-si atinga surioara bebelus, dar datorita coordonarii motorii slabe ea sfrseste prin a fi mpinsa pur si simplu. Acesti copii au adesea probleme n ntelegerea comunicarii nonverbale si interpreteaza gresit oamenii si situatiile. O privire amenintatoare a parintelui poate trece complet neobservata, caci el continua sa se joace energic si sa transforme totul ntr-o lupta. Nu sunt capabili de obicei sa conceptualizeze si sa verbalizeze sentimentele prefera sa-si exprime furia dect sa discute. Cnd un bebelus vine pe lume parintii sunt adesea exaltati si plini de imagini ale unui copil perfect adaptat si fericit. Dar copiii se lovesc uneori de probleme si temerile lor stau la baza acestora. E normal pentru bebelusi sa fie nelinistiti cnd sunt separati de parinti, n special cnd au n jur de 8, 13, 18 sau 24 luni de viata. Ei trebuie sa nvete treptat ca atunci cnd parintii pleaca, se si ntorc. Acesta e un pas major n dezvoltarea intelectuala a bebelusului. Nu nseamna ca sunteti un parinte groaznic, daca copilul plnge cnd plecati de lnga el! Bebelusii au trei temeri interne esentiale: de gesturi bruste, de zgomote puternice si de apropieri neasteptate. Cei de gradinita lasa n urma treptat toate acestea si nvata sa-si interpreteze mediul si sa dezvolte un sentiment de ncredere Dar cu ct cresc, cu att apar alte tipuri de temeri. Parintii trebuie sa nteleaga ca teama este pna la urma nfrnta.

Pe masura ce copilul creste, temeri diverse apar n diferite momente. Unele sunt specifice unei anumite vrste, cum ar fi teama de a nu cadea a copilului de 1 an. O cadere la nceput i poate afecta viitoarele ncercari de a merge. Conform cercetatorilor Schacter& McCauley exista temeri obisnuite n copilarie.Ele au o varietate de simptome, ntinzndu-se de la a plnge cu putere pna la cosmaruri si la retragerea din anumite activitati. De pilda, teama de ora de culcare poate duce la cosmaruri. Teama de respingere poate conduce la retrageri din activitati si din preajma oamenilor. Temerile apar la vrste diferite, inclusiv la maturitate. Cercetatorii disting ntre temeri schimbatoare si stabile. Teama schimbatoare este una care vine si trece. Daca temerile se schimba de la o saptamna la alta sau ramn pe o perioada limitata si ncep sa se diminueze, poate fi considerat un fapt normal. Teama stabila poate cere multa rabdare pentru a o depasi si poate solicita chiar o atentie speciala din partea unui profesionist. Care sunt factorii care contribuie la temerile timpurii ale copiilor? Doi factoricheie de luat n considerare sunt: nivelul de maturizare si suspiciunea emotionala. Cercetarile arata ca 25% dintre temerile primilor 2 ani de viata au fost cauzate de zgomotele puternice, n timp ce doar 3% dintre copiii de 12 ani au aceste temeri. Copiii lasa deoparte anumite temeri, dar devin mult mai suspiciosi emotional dect ceilalti. De pilda, teama de straini intra n declin, n vreme ce teama de monstri creste. Un copil de 2 ani este mult mai bine organizat si mai sigur dect un bebelus. El se teme de ntuneric, de baie, de traznet si tunet, de apa de la toaleta, de zgomotele puternice, de animale, de doctori, de straini sau de separarea de ceilalti. Cel de 3 ani continua lista si adauga teama de oameni sau de animalele cu o aparitie neobisnuita. Cel de 4 ani adauga teama de pierdere a unui parinte sau de pierdere a controlului. ntre 4-5 ani copiii sunt adesea imprevizibili n comportament, dar 5 ani nu este o vrsta plina de reale temeri. Pentru un copil care are n jur de 5 ani, moartea devine mai personala: moartea este cineva care i duce departe pe ceilalti. Cnd un copil ntelege ca moartea nu nseamna doar somn, el intreaba Voi muri si eu? n acel moment copilul are un sentiment de vulnerabilitate. Parintele trebuie sa-i raspunda onest si direct, asigurndu-l ca nu trebuie sa fie ngrijorat peste masura. Folositi-va credintele morale si religioase. Nu generalizati, afirmnd ca doar

batrnii mor. ntrebati-l pe copil ce simte nauntrul sau si determinati-l sa nteleaga ca nu el a cauzat moartea. Moartea animalului preferat este adesea prima pierdere suferita de copil. Abordati un ton sincer si permiteti-i sa-si exprime sentimentele. ncurajati-l sa ntrebe si nu fiti stnjeniti de comentariile sale inocente. Exprimati ceea ce simtiti n termeni pe care sa-i nteleaga si ei. Evitati eufemismele si afirmatiile de tipul: Bunica se afla ntr-n somn adnc sau s-a asezat sa se odihneasca. Aceasta i deruteaza. Fiti onesti: Bunica a murit pentru ca inima ei a ncetat sa mai bata. A murit pentru ca n-a folosit centura si a fost foarte tare ranita ntr-un accident de masina. Daca copilul merge la nmormntare, spuneti-i simplu ca aveti de gnd sa va luati ramas bun. Informati-va copilul ca multi oameni vor fi tristi si le va lipsi persoana respectiva, asa ca s-ar putea ca ei sa plnga si astfel totul va fi n regula. De la un copil mai mic de 5 ani nu trebuie sa va asteptati sa nteleaga sau sa se poarte potrivit n asemenea situatii. Lista temerilor ramne un ghid important dupa vrsta de 5 ani. Copilul are acum o gndire mult mai concreta. Aceasta nseamna ca ncepe sa nteleaga ce e real si ce nu. Cnd e mic, e important sa-i raspundem la temeri ntr-un mod pozitiv, suportiv. O asemenea abordare va continua sa-l ajute sa faca fata multor situatii de-a lungul dezvoltarii sale. Copiii de vrsta scolara ncep sa realizeze ca pot sa-si depaseasca temerile sau nvata sa treaca peste ele ntr-o maniera pozitiva. Recunosc ca le vor lasa n urma si ca acestea nu trebuie sa-i imobilizeze. Cereti-i copilului dumneavoastra sa-si foloseasca punctele tari pentru a-si depasi teama. Odata ce copilul a capatat acest sentiment de stapnire, sprijiniti-l n a domina noi teritorii. Prima teama a adultilor, adolescentilor si a copiilor mai mari este teama de a vorbi n public. Aceasta se poate dezvolta din mai multe motive si poate fi greu de eliminat, dar majoritatea adultilor o pot stapni, daca au nvatat la vrste mici sa se confrunte direct cu temerile. Conform lui Schacter& McCauley, temerile cele mai obisnuite ale oamenilor sunt: Vorbitul n public Teama de a gresi

 Esecul Dezaprobarea celor din jur Respingerea Oamenii furiosi Teama de a sta singuri ntunericul Dentistii Injectiile Spitalele Teama de a fi examinati, de a da teste Ranile deschise, Sngele Politia Cinii Paianjenii Oamenii diformi Iata cteva puncte-cheie ce trebuie luate n considerare de catre parinti: 1. Respectati temerile copilului dumneavoastra 2. ntelegeti ca le va depasi pe majoritatea 3. Permiteti-i sasi ndeparteze treptat teama 4. ntelegeti temerile functie de personalitatea sa 5. Fiti constienti de diversitatea de temeri cu care se confrunta copiii la vrste diferite. Familiarizati-va cu informatiile despre temerile copiilor si nvatati sa-i ghidati cu atentie, pentru a le depasi. Acest fapt va constitui o baza sigura de dezvoltare a copiilor dumneavoastra. Daca copiii sunt separati de parinti pe un timp mai ndelungat- de pilda, datorita spitalizarii, mortii sau divortului- ngrijorarea poate duce la depresii ale copilariei. Copiii au nevoie de relatii continue, de afectivitate ntrun mediu familiar lor. Daca circumstantele forteaza separarea n familia dumneavoastra, consultarea cu un pediatru sau un medic de familie v-ar fi de folos. Astfel de separari pot duce la sentimente de culpa ale parintilor, dar daca sunt

rezolvate din timp pot fi depasite. Teama de strain este un subiect legat de cele discutate anterior. Un copil care da dovada de atasament fata de un parinte sau un membru important al familiei poate manifesta o neliniste mai puternica n fata necunoscutilor sau chiar si a bunicului carel viziteaza mai rar. Aceasta nu nseamna ca el nu-i place pe bunicul sau pe bunica, ci ca se simte n siguranta cu anumiti oameni si are nevoie de mai mult timp pentru a-i accepta pe ceilalti. Acest tip de teama e normal pentru un copil iubit si aflat n crestere. n jurul vrstei de 8 pna la 10 luni nvata ca obiectele si oamenii sunt diferiti de el. Faptul ca nu-i vede nu nseamna ca nu-i tine minte, pentru ca el si aminteste fetele. Cnd parintii i disciplineaza n mod diferit, copiii sunt adesea derutati. Teama data de disciplina inconsecventa creste n timp si poate fi miezul multor altor temeri, cum ar fi cea de respingere. Copiii se pot teme de actiuni executate nepotrivit. Comportamentul gresit poate fi expresia inconsecventei fata de furie si frustrare. Adultii trebuie sa stabileasca reguli si sa le aplice mpreuna. Consecintele naturale si logice trebuie urmate. Copiii au nevoie de o avertizare si de multe momente n care sa le reamintim unele lucruri. Daca scapa de sub control, anuntati-i ca acesta nu e un comportament acceptat si oferiti-le alternative limitate din care sa aleaga. Problema disciplinei inconsecvente este un subiect important n familiile amestecate, n care copiii sunt expusi la 2 seturi de roluri ce trebuie ndeplinite n casa. Copiii trebuie sa nvete sa se nteleaga cu altii si sa-si exprime sentimentele puternice n moduri acceptate de cei din jur. Ei sunt expusi greselilor. Disciplina ar trebui sa fie vazuta ca o abordare prin care ei sunt ajutati sa nvete din aceste greseli, fara a se simti stnjeniti, ridicoli, ndurerati sau pedepsiti. Parintii trebuie sa faca sugestii pozitive si sa-si expuna asteptarile, mai degraba dect sa zica: Fa asta sau Nu face asta. Daca un copil e ridiculizat sau i se dau puternice mesaje de tipul nu, fara nici o explicatie, poate deveni temator fata de reactiile parintilor n fata greselilor lui. Unui copil trebuie sa i se spuna des si sa i se permita sa ncerce din nou. Copiilor mai mari nu e nevoie sa li se repete adesea sau att de detaliat. Ei nvata ca exista motive

pentru a urma anumite reguli si ca pot discuta deschis cu dumneavoastra, n loc sa se teama de furia sau mesajele neclare pe care le primesc. Multe titluri noi aduc n atentie nevoia de a fi precauti si de a ne instrui copiii, raportndu-ne la o multime de probleme legate de siguranta lor. Fiti calmi, onesti, dar nu supraprotectivi. Un copil de 5 ani nu trebuie escortat cnd merge la un prieten, care sta doua usi mai ncolo, n mijlocul dupa amiezii, dect daca a avut loc recent un incident care a amenintat securitatea copiilor. Cei care sunt prea protejati pot deveni nelinistiti si tematori fata de mediu. Le va fi greu sa-si dezvolte un sentiment de independenta si ncredere de sine. De pilda, un copil de 7 ani supraprotejat se va teme mai trziu sa se plimbe cu bicicleta prin vecini. Aceasta poate duce la o anxietate ridicata n orice nou comportament care presupune risc. Copiii pot nvata sa se descurce cu succes cu temerile. Conform lui Schacter& McCauley n Cnd copilul se teme: Unele temeri sunt reale si palpabile, cum ar fi frica de naltimi, de strazi ntunecate si de animale care musca. Celelalte sunt doar dovezi false ce apar ca reale. Va puteti ndruma copilul sa realizeze diferenta dintre cele doua si sa-l ajutati sa le stapneasca. Procesul e foarte important si cere rabdare, sensibilitate si comunicare deschisa. A-ti ndruma copiii sa se poarte ntr-un mod acceptat si potrivit constituie o provocare pentru multi adulti. Nu exista raspunsuri rapide, usoare, pentru ca fiecare copil e unic. Temperamente, personalitati, nevoi, modele de crestere, medii familiale diferite influenteaza mult viata copiilor. De aceea expunem mai jos cteva puncte cheie, ce permit parintilor sa-si educe copiii. E bine sa promovati un comportament pozitiv. Att parintii, ct si cei care au grija de copii sunt de acord cu aceasta afirmatie. Copiii devin ceea ce ne asteptam noi sa devina. Fiti foarte clari, atunci cnd i complimentati sau i ridicati n slavi. Lasati copiii sa cunoasca exact ce fel de comportament, actiuni sau cuvinte va plac. De pilda: Mi-a placut sa-i vad pe cei trei copiii, colabornd atunci cnd faceau curatenie sau Apreciez tare mult ca ai ascultat tot ceea ce era de explicat, legat de aceasta activitate. Copilul va repeta dupa aceea acest comportament pozitiv. Cei ce au grija de copii n locul parintilor pot construi ncrederea de sine a

copilului prin alte modalitati minore: mbratisari, zmbete si sarutari. Spuneti-i copilului ct e de important pentru dumneavoastra. Laudati-l fata de altii. Oferiti-i atentie totala. Pentru acei copiii care va atrag atentia doar cu comportamentele lor nepotrivite, ncercati sa alcatuiti o lista cu lucruri pe care le apreciati la ei si cu cele cu care nu sunteti de acord. Si acordati-le atentie cnd se comporta frumos, cel putin la fel de mult cu cea pe care le-o oferiti cnd nu sunt cuminti. Asteptati-va ca ei sa se supuna. Fiti foarte clari n ceea ce priveste regulile si expectatiile dumneavoastra. Oferiti copiilor o optiune, n afara de cazul n care e o problema de siguranta personala sau sanatate, cnd e implicata agresiunea sau cnd dumneavoastra ca adult decideti ca situatia necesita o actiune prompta. Demonstrati-va ncrederea n ei, folosind afirmatii scurte, clare, pozitive. Folositi un ton care sa arate ca asteptati satisfacerea cerintelor din partea lor. Mentineti corectitudinea si consecventa. Faceti fata provocarilor ntr-o maniera calma. Tineti cont de vrsta copilului si de comportamentul sau normal pentru aceasta vrsta. nvatati despre stagiile de dezvoltare ale copiilor si nevoile ce-l nsotesc, de natura fizica, sociala, emotionala si intelectuala. De pilda, este nerealist sa va asteptati ca un copil de 3 ani sa fie generos, pentru ca cei de vrsta lui, prin natura lor, sunt centrati pe sine. Comunicati reguli si consecintele lor n cuvinte pe care copiii le pricep. Cnd un copil ncalca regula, aplicati imediat o consecinta corecta, potrivita si plina de sens. Cnd sunteti corecti si consecventi n raspunsul dat la un comportament inacceptabil, ntariti sentimentul de securitate al copilului, precum si abilitatea sa de a distinge ntre bine si rau. Permiteti exprimarea sentimentelor Permitndu-i unui copil sa-si exprime sentimentele nu nseamna ca-i permiteti exprimari inadecvate, de tipul lovirii sau ranirii celorlalti. Uneori oferindu-le timp suficient alaturi de jucaria preferata sau de paturica favorita, i ajutati sa se relaxeze si sa se calmeze. Unii si exprima furia, resentimentele si frustrarea lovind mingea n curte, desennd ceva sau vorbind singuri cu animalele mpaiate. Oferiti-va sa mergeti la plimbare mpreuna sau sa cititi o poveste amndoi. Aceste activitati pot ajuta la

ndepartarea unor astfel de sentimente puternice (furie, frustrare). E important sa furnizati copiilor mai multe cai acceptabile de eliberare a starilor foarte puternice care-i coplesesc, emotii nca firesti. Planificati-va viitorul. Gnditi-va la toate momentele dificile ale zilei. Amintiti-va ca scopul este dobndirea de catre copil a autodisciplinei. Cnd apar problemele iesiti din scena, daca puteti. Numarati pna la zece sau faceti orice altceva pentru a va mentine calmul si perspectiva asupra a ceea ce se ntmpla. ndrumarea comportamentului copilului este un angajament major si pentru cei care au grija de el n locul dumneavoastra. Progresul poate parea nesemnificativ n timp. E posibil sa apara regresiuni. Mentineti-va simtul umorului si reamintiti-va succesele avute si faptul ca jucati un rol important n ngrijirea copilului dumneavoastra. Parintii vor sa scape de stilul autocratic, autoritarist folosit de parintii lor n educatia primita. Ei promit si ncearca sa nu bata, sa nu foloseasca amenintarile, sa nu umileasca si sa nusi pedepseasca copiii. Din nefericire, adesea considera ca a nu pedepsi nseamna o atitudine schimbata la 180 grade n cealalta directie: sa fie relaxati, permisivi, sa aplice stilul laissez faire. Aceasta schimbare de la punitiv la permisiv si napoi apare frecvent n multe case n zilele noastre. Parintii reactioneaza des la teama si furie. Cnd suntem furiosi tipam, lovim, amenintam, batem si pedepsim. Apoi vedem efectele furiei noastre la copii si ncepem sa ne temem ca pierdem dragostea lor. De aceea alunecam n permisivitate, plednd pentru ei, n speranta ca-i multumim, pentru a le recapata dragostea. Apoi ne nnebunesc din nou si ne simtim furiosi iarasi. Aceasta oscilare ntre un anumit stil parental sau altul poate fi dezastruos pentru familie si poate duce la copii nerespectuosi, rasfatati, rebeli, obraznici. Exista nsa si o cale de mijloc. Aceasta e reprezentata de stilul parental democratic. Nu este autocratic si nu e permisiv: e un stil parental care e si ferm si sensibil n acelasi timp. Ferm, nsemnnd respectarea drepturilor si limitelor parintelui. Sensibil, nsemnnd respectarea drepturilor si limitelor copilului. Stilul democratic e bazat pe respect reciproc. A ne respecta copiii nseamna a-i nvata sa-i respecte pe ceilalti. Daca vrem ca ei sa ne ciocane la usa, de pilda, trebuie ca si noi, la rndul nostru, sa batem la usa

lor. Parintii democrati ofera alegeri, nu dau ordine. Ordinele l nvata pe copil umilinta, resentimentul si revolta. Pe de alta parte, alegerile potrivite si acceptabile i nvata pe copii ca au propria putere de a-si face viata cum doresc. Acesti copii devin adultii, care confruntati cu o problema stiu si vad toate optiunile de care dispun. Stilul educativ democratic implica utilizarea consecintelor naturale si logice. Consecintele naturale rezulta din a te opune legilor naturii: copilul care-si uita haina, va raci. Cele logice nu sunt att de simple si cer interventta parentala. Sunt consecinte legate logic de situatie si-i nvata pe copii sa fie responsabili. De pilda, daca copilul dumneavoastra se poarta rau cu catelusul nu e logic sa-i interziceti sa se uite la TV. Ar fi normal ca ferm si calm sa-i luati catelusul. Consecintele naturale si logice i determina pe copii sa nvete din situatie, ncurajnd astfel autocontrolul si autodisciplina. Consecintele logice sunt situatii construite de persoane ndreptatite, ele fiind logic legate de atitudinile inacceptabile. Sunt denumite astfel, pentru ca se potrivesc cu delictul. De pilda, daca adolescentul ntrzie noaptea n oras, seara urmatoare nu mai iese. Daca nu mannca, nu primeste desert. Daca nu da muzica mai ncet, i se ia casetofonul. Acest tip de consecinte este mult mai eficient dect terorizarea copilului. i obisnuieste cu realitatea pe tineri. Daca nu vii la servici, nu esti platit. Daca depasesti viteza legala, iei amenda. Consecintele naturale sunt situatii ce nu sunt controlate de nimeni, se ntmpla n mod firesc, natural. Daca bagi degetele n priza, te electrocutezi. Sunt momente n care parintii trebuie sa intervina cu consecinte logice, pentru ca tinerii sa nu se confrunte cu cele naturale. Aceasta pentru ca adolescentii nostri se afla n lumea reala, fara a avea experienta necesara. Lumea zilelor noastre este nspaimntatoare si ei au nevoie de ajutorul nostru. Stilul educativ democratic implica, de asemenea, comunicarea deschisa si onesta. A asculta si a medita n acelasi timp nseamna a asculta cu inima ceea ce simte copilul. Parintele asculta cu o curiozitate stapnita si apoi se exprima astfel nct sa i dea senzatia copilului ca i mpartaseste ideile. Nu nseamna sa comandati, sa sfatuiti, sa judecati, sa moralizati sau sa rezolvati. Simultaneitatea ascultare-reflectie

reprezinta o extraordinara oportunitate de a va arata dragostea fata de copil. Stilul democrat l ajuta pe copil sa se simta iubit, important si demn de ncredere. Parintii autoritaristi si permisivi dau nastere la copii care au o ncredere de sine scazuta si care se vor comporta inacceptabil, pentru a-si gasi locul. Acest stil parental le da posibilitatea copiilor de a fi fericiti, generosi, capabili si de ncredere. n stabilirea regulilor trebuie mai nti sa comunicam limitele. Aceasta ar trebui facuta atunci cnd dumneavoastra si copilul nu va contraziceti fata de o anumita regula. Gasiti-va timp sa vorbiti despre aceasta, trimitnd adolescentului mesaje clare legate de o anumita regula sau limita. Lasati-l pe copil sa se pronunte. Adesea, suntem prea grabiti n a stabili reguli. Daca-i oferiti tnarului oportunitatea de a ajuta n ceea ce priveste formularea regulilor respective, probabil ca i se va supune mai usor. Trebuie sa faceti compromisuri asupra ctorva lucruri. Si este bine, pentru ca daca regula nu functioneaza n timp, poate fi schimbata. Fiti consecvent! Daca regula este sa nu se uite la televizor pna nu-si termina temele, atunci trebuie sa fie aceeasi n fiecare zi de scoala. Nu suntem ntotdeuna n stare de a aplica consecintele, aceasta reprezentnd partea care face dificila profesia de parinte. De vreme ce copiii nteleg ca pedeapsa se va aplica, chiar si cnd sunteti obosit, nu vor ncerca sa depaseasca limitele. Fiti corecti! Daca ceva a intervenit si va face sa credeti ca regula trebuie schimbata sau mbunatatita, asteptati pna va lamuriti si comunicati-o copiilor. Nu va uitati valorile! Acestea ne fac sa fim ceea ce suntem, asa ca nu va temeti sa le comunicati copiilor, atunci cnd stabiliti limitele. Nu luati n seama ceea ce fac ceilalti parinti. Replica standard ar putea fi: Fiecare cum crede. Sau: mi pare rau ca te deranjeaza, dar astea sunt regulile noastre, ale tale si ale mele. Este familia noastra, a mea si a ta. Cnd se ntorc la dumneavoastra cu: Atunci n-as fi vrut sa fac parte din familia aceasta! respirati adnc si lasati-i. Este o reactie absolut normala a adolescentilor la constrngeri. E datoria lor sa le testeze si sa ncerce sa le ncalce Exista cteva principii de educare responsabila a copiilor. Astfel, parintii de acest tip mplinesc dorintele copiilor si nu se tem ca-i

rasfata, lundu-i n brate si permitndu-le sa se cuibareasca. Ei accepta ntreaga scala de emotii si nteleg modul de exprimare a acestora, fara sa-i judece prea aspru. Realizeaza ca nu pot mpiedica toata tristetea, furia sau frustrarea si nu ncearca sa-i opreasca din plns si urlete. i stimuleaza conform vrstei si le acorda ncredere copiilor, pentru ca acestia sa nvete pe cont propriu si prin propriile puteri. Nu ncearca sa le grabeasca dezvoltarea. i ncurajeaza n nsusirea de noi deprinderi, dar nu le judeca performantele, nici criticndu-i, nici ridicndu-i n slavi. si petrec timpul n fiecare zi, acordnd atentie totala copiilor lor. n aceasta perioada speciala, ei observa, asculta, raspund si se alatura copiilor lor la joaca (daca sunt invitati sa faca asta), dar nu le directioneaza activitatile. Astfel de parinti protejeaza copilul de pericol, dar nu ncearca sa previna toate problemele, greselile sau conflictele acestuia. i ncurajeaza sa-si rezolve n mod autonom problemele si-i ajuta doar cnd e nevoie. Nu rezolva problemele n locul lor. Stabilesc limite rezonabile, i ghideaza subtil catre comportamente acceptate si iau n considerare nevoile fiecaruia, cnd rezolva conflictele. Nu-si controleaza copiii cu recompense, amenintari sau pedepse de nici un fel. Au grija de propria persoana si sunt onesti fata de propriile nevoi si sentimente. Iata, prin urmare, exista o multitudine de stiluri educative n familie, dar important este ca relatia copil-parinte sa nu se distruga, indiferent de modurile de actiune ale acestuia din urma. Cum se construieste relatia cu copilul Daca urmarim cu atentie un grup de copii, imediat i vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei. Orice parinte trebuie sa considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de ncredere de sine. Cum se poate realiza aceasta? Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie sa l transmita un parinte copilului sau este acela ca este iubit. Poate ca multi considera aceasta un dat si cred ca fiul sau fiica lor va ntelege ntr-un fel sau altul ce se ntmpla. Nu este nsa ntotdeauna asa. Exista si mame care-si umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: incapabil, nendemnatic, care-i afecteaza pe acestia de-a lungul ntregii vieti. De aceea, exista adulti care sunt convinsi ca sunt incapabili si lipsiti de abilitati, aceste convingeri venind de undeva din copilarie, o perioada n care credeau ca persoanele cele mai apropiate stiu ce-i mai bine pentru ei. De aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de

tipul: Esti ntotdeauna att de dezordonat! Curata imediat!. Acestea ar putea fi transformate n: Ar fi foarte bine dac-ai putea sa cureti aici. Urmate mai trziu de: Bravo! Stiam ca poti. ntarirea pozitiva este foarte utila pentru moralul copilului. Daca trebuie criticat ntr-adevar dintr-un motiv foarte bine ntemeiat, atunci e bine sa se nceapa discutia cu: Tu niciodata sau Tu ntotdeauna, n nici un caz nsa cu: Avem o problema aici., care atrage atentia copilului mai mult dect trebuie si suna ca o amenintare. Pentru a-i oferi ncredere n sine este util sa i se dezvolte anumite abilitati: sa foloseasca foarfeca corect, sa traverseze strada, sa mearga pe bicicleta; toate acestea l ajuta sa se simta mai independent. De fiecare data cnd este aprobat de catre parinte n tot ceea ce ntreprinde, copilul si demonstreaza siesi ca poate si tot restul vietii va fi sigur de ceea ce face. Daca stie ce se asteapta de la el n diverse situatii, va sti si cum sa actioneze. Fiind fermi n deciziile pe care le iau si n discutiile cu copiii lor, parintii vor afla cu mai multa usurinta motivele pentru care ceva este n neregula cu fiul sau fiica lor, pentru ca l vor cunoaste mai bine si le va fi mai facil sa ia masuri. Copiii au ntr-adevar nevoie sa fie ascultati de parinti. Pentru a realiza aceasta, trebuie ca adultii sa fie la dispozitia lor si sa-i asculte cu mare atentie. Toate acestea necesita timp. Parintii din zilele noastre se plng mereu de lipsa de timp, mai mult dect de comportamentul copiilor lor. Cu totii avem mai multe abilitati parentale dect tindem sa folosim. Stim cum sa ne tratam copiii, stim cum sa fim parinti mai buni, nsa avem dificultati n a ne gasi timp pentru aceasta. Ne nfuriem pe cei mici nu doar pentru erorile lor, ci mai ales pentru timpul suplimentar de care avem nevoie sa realizam ce trebuie. Nimeni nu are timp pentru copiii, iar copiii cer timp. Parintii se supara cnd un copil are rezultate nesatisfacatoare la scoala, adesea nu din cauza notelor slabe, ci din cauza timpului pe care trebuie sa-l aloce ajutorului la lectii acasa. Nu s-au descoperit cai usoare de a fi parinte. Copiii au nevoie de atentie, afectiune, aprobare, ghidare si disciplina. Nu exista o garantie ca daca petreci o anumita parte din timp cu copilul tau vei avea o relatie foarte buna cu acesta. De aceea, exista cazuri de parinti foarte devotati copiilor lor, care sfrsesc prin a avea un fiu, care mparte celula unei nchisori cu fiul unor parinti abuzivi. Nimeni nu poate

spune parintilor: Faceti aceasta si totul va fi n regula. Nimic nu este att de simplu. De ct timp este nevoie? Daca am avea tot timpul din lume, am sti cum sa actionam? Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obisnui chiar si cu neglijarea. Trec ani pna cnd putem observa rezultatele. Trebuie sa ne cntarim prioritatile si sa decidem ceea ce este sau nu esential n prezent. ntotdeauna timpul pentru cariera, sot/sotie, copii, prieteni si ndeplinirea propriilor noastre obiective implica o buna organizare a activitatilor noastre, astfel nct sa nu neglijam nici una dintre atributiile diverselor roluri pe care le performam. Copiii nu pot astepta. Timpul acordat lor este ntotdeauna cel mai important. Daca parintii asteapta un moment mai bun, pna ncheie ceea ce au de realizat la slujba, pna cnd se simt mai odihniti, pna saptamna viitoare, pna anul viitor, copiii deja au crescut si perioada cea mai buna a disparut deja. Adultii ar trebui sa se ntrebe daca ofera ntr-adevar copiilor tot timpul pe care acestia l merita. Fiecare persoana gaseste timp pentru lucrurile si oamenii de baza din viata sa. Daca reusim sa acordam timpul nostru copiilor, ei vor ntelege cu siguranta ct de importanti sunt pentru noi. Copiii nu-si doresc nimic mai mult de la parintii lor dect atentie. ntr-un fel sau altul ei o vor primi. Ei nu realizeaza unde se termina drepturile lor si unde ncep cele ale parintilor. Aceasta combinatie poate fi dezastruoasa pentru familie. Copiii au nevoie de atentie, dar trebuie sa existe niste limite. Ei nu vor ntelege niciodata drepturile parentale, daca cei mari nu le specifica limitele dintre timpul copiilor si timpul adultilor, dintre nevoile lor si cele ale parintilor. Dilema ncepe n copilarie si se pare ca nu se ncheie niciodata. Conform astronomilor, lumea se nvrte n jurul soarelui. Fiecare proaspat parinte stie ca lumea se nvrte n jurul noului nascut. Toata lumea din casa face tot posibilul pentru ca micutul sa fie vesel n permanenta. Nici o alta creatura att de mica nu are asa o putere impresionanta. La un moment dat adultii ncep sa se ntrebe: Ce s-a ntmplat de fapt? Numai ca sunt foarte multe nopti nedormite, mese neterminate, conversatii ntrerupte pna cnd parintii ncep sa aiba anumite resentimente. Nu este cea mai buna cale aceea de a gravita cu totul n jurul copilului. Ati

observat vreodata ce ct este de nefericit un copil, cnd controleaza ntreaga familie? El devine din ce n ce mai pretentios si familia se lupta din rasputeri sa-l faca fericit. Este o situatie ntr-adevar neplacuta. Parintii se tem ca nu ofera copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru ca acestia par sa doreasca mai mult de fiecare data. Ei vor ntotdeauna mai mult, indiferent de ct primesc. De aceea au nevoie de limite. Adultii nu ar trebui sa se simta vinovati atunci cnd stabilesc niste reguli rezonabile. Pentru ca si ei au drepturi. Decizia de a mentine anumite limite este mai dificil de luat n cazul primului copil. Si devine din ce n ce mai usor, pe masura ce apar si altii. Este aproape imposibil de precizat cu certitudine cnd anume, n ce situatii trebuie fixate limitele. Fiecare are nivele diferite de toleranta, nevoi diverse. Atunci cnd parintii decid ca este destul, atunci este momentul. Primul sfat catre parintii ar fi acela ca trebuie sa aiba ncredere n ceea ce simt. Daca ncep sa se simta frustrati, dornici de razbunare, nfuriati, acela e momentul. Si ei merita sa aiba pauze, somn, relaxare, timp pentru sine- printre multe altele. A stabili limite bazate pe drepturile parintilor este bine si pentru copii. Cnd copiii si vad parintii ca afirma: Sunt o persoana; iata ce nevoi am, nvata despre respectul de sine si despre drepturile celorlalti. Al doilea pas n stabilirea drepturilor parentale este formularea unei ntrebari, de tipul:Cum trebuie facut? Parintii se pot ntreba doar att: Ce-mi doresc sa fac? Adesea cer sfaturi despre cum ar trebui sa faca ceva, cnd, de fapt, nu au nevoie dect de cineva care sa-i sprijine n ceea ce stiu cu siguranta cum trebuie facut. Nu este scris nicaieri ca celor mici le place tot ceea ce fac parintii. Copilul se va plnge, n mod evident, atunci cnd i se va stabili o limita. Nu trebuie uitat ca el nu stie ct de multa atentie trebuie sa i se acorde. Copiii adaptabili accepta cu usurinta limitele. Altii se pot plnge multa vreme, nainte de a accepta ceea ce li se impune. A stabili limite pentru a fi protejati pare dificil pentru parinti, dar altfel nu ar mai fi parinte, daca nu ar ntmpina obstacole. Daca renunta la propriile drepturi, permit copiilor lor sa devina tirani nefericiti. Nimeni nu merita asemenea soarta. Cnd se discuta despre comunicarea cu adultii trebuie sa admitem ca cei mici au un adevarat simt n a percepe ceea ce vrem sa spunem. Uneori pare ca au o perceptie suplimentara n a citi adultii. Suntem constienti de faptul ca nu se bazeaza

pe cuvinte rostite pentru a ntelege sensul mesajelor trimise de parinti. Cu totii comunicam n alte moduri dect prin cuvinte. Un cercetator afirma ca doar 7% din comunicare este verbala. Volumul, ritmul, intensitatea reprezinta 38% din mesaj. Restul de 55% se realizeaza prin limbajul trupului, mare parte fiind reprezentata de expresiile faciale. Fara a ntelege limbajul, bebelusii percep mesajele parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii prefera comunicarea de tip fata-n-fata si contactul vizual, atunci cnd vorbesc. De vreme ce devin experti n limbaj, asteapta measaje clare de la cei care tin la ei. Un asemenea mesaj este cel n care cuvintele, expresia vocala si miscarile corpului sunt congruente. Copiii au nevoie de congruenta pentru a se simti n siguranta. Daca mesajul nu este clar, daca ceea ce se spune indica ceva, iar tonul si expresia facialaaltceva, copilul este derutat. Cnd sunt confuzi, se simt amenintati. Parintii transmit astfel de mesaje n cel putin doua situatii: cnd ncearca prea mult sa fie parinti perfecti cnd se straduiesc sa-i protejeze pe copii de experimentarea unor sentimente negative Parintii perfecti niciodata nu se simt furiosi, frustrati sau exasperati de copiii lor. Asemenea parinti nu exista; cei normali se simt asa cum am descris anterior. Cnd parintii obisnuiti au astfel de sentimente negative, ncearca de cele mai multe ori prea mult sa le controleze. A ncerca prea mult nseamna reprimarea sentimentelor. Ei cred ca daca, uneori spun: Nu sunt suparat demonstreaza ntr-o anumita masura ca nu sunt parinti rai, pentru ca doar acestia au reactii nedorite fata de cei mici. Atitudinile negative nu pot fi negate. Daca ne simtim ntr-un anume fel trebuie sa ntelegem motivul si sa actionam pentru a elimina cauza. Copiii nu pot fi pacaliti n asemnea situatii, indiferent de cuvintele de care uzam. E mai bine sa ne exprimam adevaratele sentimente, chiar daca nu sunt dintre cele mai bune. Copiii devin confuzi si nelinistiti, cnd ncearca sa raspunda unor mesaje contradictorii, ambigue. E mai bine sa fii bun si suparat dect sa ncerci sa fii un bun parinte, care nu se nfurie niciodata. Copiii nu se asteapta la parinti perfecti; ci la unii care sa fie corecti n ceea ce priveste propriile sentimente. Nu sunt fragili. Suporta mai usor

atitudini negative oneste, dect cuvinte superficiale. Problemele de comunicare apar, de asemenea, cnd parintii ncearca sa-i fereasca pe copii de situatiile dificile, trimitndu-le mesaje de tipul totul e n regula, cnd- n realitate- este exact invers. Cei mici stiu ntotdeauna cnd ceva nu este asa cum ar trebui sa fie. Imaginatia lor poate crea chiar situatii mai stresante dect adevarul. Este foarte nepotrivit sa i se spuna totul e perfect, cnd nu este. Ei vad adevarul, indiferent de ceea ce li se transmite prin cuvinte de catre adulti. Cnd se ntmpla ceva grav n familie e mai bine sa explicam situatia asa cum este, dect sa-i lasam sa presupuna ca ei sunt cauza problemei. Afirmatiile parentale, care intentioneaza sa ascunda situatiile dificile, i determina pe copii sa se simta extrem de nesiguri. Ca parinti nu trebuie sa uitam ca cel mai potrivit si corect fata de copiii nostri ar fi ca ceea ce spunem sa fie n concordanta cu ceea ce simtim. Copiii cunosc diferenta. Cnd pot parintii sa vorbeasca, astfel nct copiii sa-i asculte? Niciodata nu-i vom nvata pe copii ceea ce dorim sa stie, tinndu-le predici, n timpul unei situatii de criza. Ei vin la noi cu o problema si primul nostru raspuns este sa oferim o solutie buna pentru ei, sa le spunem ce sa faca si cum sa faca. Vrem sa le transmitem din experienta noastra. Ni se confeseaza n primul rnd pentru ca simt nevoia sa vorbeasca, nu pentru ca vor sfatul nostru de expert. Se uita adesea ca experienta este cel mai bun profesor. Mare parte dintre noi am nvatat mai putin ascultndu-ne parintii si foarte mult- din propriile noastre greseli. Doar cnd experienta noastra ne-a confirmat ceea ce auziseram de la parinti am admis ca aveau dreptate. Exista un anumit moment si o cale mai buna de a transmite din valorile noastre. Le putem mpartasi din experienta, atunci cnd nu ne aflam ntr-o situatie dificila, cum ar momentele n care desfasuram activitati casnice mpreuna. Totul apartine comunicarii n cadrul familiei. Se pot initia discutii, n care se are n vedere un anume subiect, iar copiii sunt solicitati sa-si prezinte opinia. Ascultndu-i, le putem enunta anumite valori, dupa care sa se ghideze. Dar e de retinut ca datorita ritmului foarte accelerat al vietii, asemenea oportunitati nu se ivesc foarte des si ele apar doar

daca ne propunem sa ne petrecem mai mult timp cu copiii. Unul dintre avantajele cele mai mari pe care l are biserica este acela ca celor mici le sunt prezentate valorile pe care le sustinem noi, ntr-o atmosfera de ncredere si acceptare, si de catre alti adulti. Instruirea religioasa n-o poate nlocui niciodata pe cea din familie, dar poate sprijini ceea ce-i nvatam acasa. Cea mai buna cale de a-i educa din punct de vedere moral este chiar modul n care traim. Copiii ne observa comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic dect cuvintele. Uneori trebuie sa avem rabdare si sa le oferim o sansa pentru a nvata din greseli. Cele mai eficiente lectii sunt cele pe care ni le nsusim din propria experienta. Ca parinti, noi asiguram mediul pentru ca ei sa poata sa se dezvolte. Nu-i putem ncuraja sa-si rezolve problemele spunndu-le cum am proceda noi sau ce ar trebui sa faca ei. Daca le transmitem ncrederea pe care o avem n ceea ce pot realiza singuri, vom fi niste sustinatori valorosi. Astfel vor solutiona criza (poate nu att de rapid cum am fi dorit noi), dar vor nfrunta realitatea asa cum se cuvine. Daca le oferim solutii prin propriul nostru exemplu, rezultatele depasirii crizei vor reflecta valorile, morala si etica familiei. Cnd un parinte simte ca e momentul sa ofere informatii importante, care sa-l ajute pe copil n solutionarea problemei, va trebui sa fie calm si sa abordeze subiectul ntr-o maniera pozitiva. Daca este esential ceea ce urmeaza a fi spus, e bine sa gndim profund modalitatea de a ne prezenta ideea. Cu ct vorbim mai putin, cu att vom crea impresia ca stim mai multe si ntotdeauna trebuie sa-l convingem ca avem date despre faptele sale, chiar daca n realitate cunoastem destul de putin. n ceea ce priveste reactia de furie, e util sa avem n vedere cteva aspecte esentiale. Toti parintii sunt uimiti ca pot deveni furiosi fata de copiii lor, mai ales cnd aceasta se ntmpla pentru prima data. Sunt cu totii convinsi ca un bun parinte nu ar reactiona astfel, ceea ce este total eronat. Furia este o emotie umana naturala, care implica un proces de gndire si un raspuns fizic al organismului. A nega furia este nesanatos din punct de vedere emotional si fizic. Furia poate si ar trebui sa fie exprimata. Actiunile generate de ea trebuie controlate. Copiii sunt buni n a-si exprima furia, dar nu ntotdeauna pe cai adecvate. Pot nvata cum sa-si exprime starea

respectiva si cum sa-si controleze un astfel de comportament. Au nevoie sa auda : E bine sa-ti exprimi furia, dar trebuie sa nveti caile adecvate de a o arata.. Foloseste-ti cuvintele, nu minile. Parintii trebuie sa internalizeze acest mesaj si sa modeleze comportamentele utile copiilor lor. A gndi, chiar si cnd suntem exasperati, reprezinta o abilitate sociala necesara. Multi adulti nu progreseaza niciodata mai mult de istericalele unui copil de doi ani. La aceasta vrsta furia este un comportament normal si scuzabil. Copilasii nu au nvatat sa gndeasca n asemenea momente. Ei doar reactioneaza. Din nefericire, unii adultii se afla nca n acest stadiu. Nu au nvatat niciodata sa gndeasca, atunci cnd sunt furiosi. Se folosesc de mnie ca de o scuza pentru uncomportament iresponsabil. Am fost att de furios, nct n-am stiut ce fac. Putem accepta aceasta explicatie de la un copil, dar nu de la un adult. Este posibil sa ne controlam furia? Da, pentru ca ea reprezinta mai mult dect o reactie fizica. Orice copil o poate recunoaste: un parinte cu fata rosie si ochii iesiti din orbite si care urla:Ma scoti din minti! Adevarul este ca nimeni nu ne poate nfuria, daca nu parcurgem mai nti un proces de gndire. Momentul poate fi foarte scurt, dar el exista. Vedem sau auzim ceva, evaluam din perspectiva propriei experientei si a valorilor noastre si devenim furiosi. Din fericire, ne putem gndi atunci cnd actionam ntr-o situatie. Parintii trebuie sa nvete ei nsisi cum sa se stapneasca si sa le ofere un bun exemplu si copiilor lor. Exista cteva sugestii, ce pot fi facute att adultilor, ct si copiilor. Primul pas ar fi acela de a o recunoaste. Furia negata devine un fel de otrava interioara. Nu exista nici un avantaj al unei linistiri fortate, care ne poate determina oricnd sa explodam. A pretinde ca suntem calmi- cnd nu suntem- nu are nici un efect benefic. Cei mici citesc reactiile adultilor foarte bine. Al doilea pas ar fi acela de a nvata sa ne exprimam furia ntr-un mod adecvat. E bine sa folosim eu pentru a ne exprima sentimentele si nu tu sau voi pentru a ataca pe ceilalti.( Sunt foarte furios. Nu-mi place sa vad jucarii lasate n dezordine! n loc de ..Copii lenesi ce sunteti! Ma nfuriati foarte tare cnd va lasati jucariile n dezordine!). Urmatoarea etapa este aceea de a ne exprima furia, dar de a ne controla actiunile. Trebuie descoperita o metoda potrivita, prin care sa reactionam, dar fara a-i rani pe cei din jur.

A cnta cu voce foarte tare, a ne plimba prin parc reprezinta tehnici, care functioneaza n cazul adultilor aflati ntr-o astfel de stare. Ar fi util, ntr-un alt stadiu, sa discutam cu cineva. Fiecare are nevoie de o retea personala de supravietuire. A discuta cu un prieten sau cu o ruda mai toleranta poate ajuta la a privi faptele dintr-o alta perspectiva. Daca nu exista o asemenea persoana, gndurile pot fi scrise undeva. E util sa examinam situatia. Furia este, de cele mai multe ori, rezultatul unor nevoi sau expectatii nemplinite, asociate cu frustrare, oboseala sau stress. Anii timpurii ai copilariei reprezinta zona cea mai periculoasa pentru parinti. Sunt foarte dificili, dar extrem de pretiosi si nu trebuie risipiti din cauza furiei. Problemele copiilor nu trebuie rezolvate astfel, dar nici nu este util sa fie parintii cei ce le ofera solutii la orice. Se stie ca n loc sa fie recunoscatori pentru ceea ce li se spune, ei detesta sa li se dea o solutie, pentru ca au sentimentul ca sunt incapabili. Cel mai bine este ca parintii sa-i asculte. Doar att. Este destul de dificil, dar merita efortul. O fetita de clasa a doua vine acasa de la scoala, plngndu-se mamei ca cea mai buna prietena a sa nu se joaca cu ea n pauza. Prima reactie a mamei ar fi : Gaseste-ti alta prietena., dar ea rezista tentatiei de a rezolva problema fetei. Timp de cteva zile fetita se chinuie, nestiind cum sa actioneze. Mama i este alaturi, dndu-i dovada de empatie si o convinge n permanenta ca exista o solutie, pe care o va gasi rapid. Exprimarea mamei este de tipul: E greu sa fii ocolita. Uneori prietenii ne ranesc sentimentele. Este ntr-adevar o problema, dar stiu ca tu te vei descurca. n cele din urma, dupa cteva zile de suferinta, fetita marturiseste bucuroasa ca s-a decis sa-si caute alta partenera de joaca, a si gasit-o de altfel si s-au nteles foarte bine amndoua. Mama este fericita, desi ntr-o discutie ntre adulti admite ca i-a fost foarte greu sa nu intervina, dar ca, ntr-adevar gasirea solutiei de catre fiica ei, o va ajuta pe aceasta sa ia decizii de una singura, n viitor. Este foarte important ca parintii sa aiba rabdare, atunci cnd copiii sunt nevoiti sa experimenteze si situatii mai dificile. Copilul vine la adult nu pentru a-i fi rezolvata problema, ci pentru a gasi un sprijin moral, nainte de toate. Daca parintele pune ntrebari si ofera sfaturi, copilul nu va putea suporta si ntreaga conversatie se va transforma n lacrimi si furie. De aceea, nu trebuie afirmat nimic. E bine sa se evite interogatoriile, trebuie sa se asculte pna la capat si sa se ncerce identificarea

sentimentelor copilului. Ar fi util ca adultul sa-si exprime ncrederea n capacitatea copilului de a decide, iar daca cel mic cere un sfat, parintele trebuie doar sa-l solicite sa-i prezinte optiunile la care el singur s-a gndit. Daca si rezolva problema, i vor multumi parintelui pentru ajutor. Solutia poate fi chiar cea sugerata de adult sau una si mai buna. Indiferent ce se ntmpla va fi responsabilitatea lor, pentru ca ei au ales. Cu ct vor creste, cu att li se va dezvolta mai bine deprinderea de a lua decizii pe cont propriu. Cnd poate oferi sfaturi un parinte? Exista astfel de momente, dar nu atunci cnd au probleme sau sunt suparati. E util sa se discute cu copilul cnd totul se desfasoara normal, cnd se uita mpreuna la televizor si schimba opinii despre diverse situatii, cnd citesc ziarul si discuta subiectele prezentate n articole, cnd citesc reviste. Cel mai important este nsa exemplul parintilor; cum actioneaza ei n permanenta, si nu neaparat ceea ce spun. Un alt aspect l constituie reactia dura a unor copii la ceea ce se discuta, asa zisul ultim cuvnt ntr-un schimb de replici cu parintii. Unii copii sunt hotarti sa aiba ultimul cuvnt sau ultimul gest la fiecare discutie. Prin ultim cuvnt ntelegem o remarca total lipsita de sens a copilului, la ncheierea unei predici parentale, n care i se recomanda cu tarie ce trebuie sau nu sa faca. De obicei, n jurul vrstei de 7 ani, copiii descopera ca parintii nu sunt att de puternici cum credeau ei pna nu demult. Realizeaza, de asemenea, ca ei nsisi nu sunt att de lipsiti de influenta, cum considerau pna atunci. ncep sa aiba deprinderi lingvistice foarte bune si gasesc cuvinte cu efect puternic asupra adultilor. si anunta independenta n momentul n care uzeaza de cuvinte n batalia verbala cu acestia. Parintilor nu le place, dar este un semn cert ca cei mici au crescut. Cercetatorul Joan Costello de la universitatea din Chicago a constatat ca motivele pentru care copiii folosesc hartuirea verbala sunt: pacalirea celorlalti, autoconvingerea ca adultii nu le sunt indispensabili, putnd supravietui si fara ei, precum si testarea limitelor comentariilor tolerate social. Prin asemenea comportamente ei ncearca sa-si mascheze anumite sentimente. Cnd parintii au spus:Nu!, le este mai usor sa le dea o replica la care acestia nu se asteapta, dect sa plnga. Plnsul nu

reprezinta o conduita acceptata de un copil de 10 ani. Cu ct ncep sa-si controleze viata mai bine, copiii descopera ca parintii nu sunt perfecti. Rationamentul este urmatorul: de vreme ce nu sunt perfecti, probabil ca sunt incompetenti. Si n consecinta vor sa demonstreze ct de incapabili sunt adultii, n realitate. Aceasta reprezinta o parte normala a copilariei mijlocii. Odata ce copiii realizeaza ca parintii nu le pot controla gndurile, exprimarea acestora capata o noua semnificatie. Adultii sunt tentati sa reactioneze defensiv, cnd sunt provocati de catre copii si provocarea se poate transforma cu usurinta ntr-o contradictie foarte puternica. Hartuirea verbala este o forma de testare. Copiii au nevoie sa gaseasca limitele comportamentului acceptabil social. Putem ntelege de ce au aceasta atitudine, dar nu trebuie sa ne retragem si sa permitem abuzul verbal. Asa cum copiii experimenteaza prin ncercare si eroare sa vada ce e admis si ce nu, asa trebuie sa procedam si noi pentru a ne exercita atributiile parentale. Dar cum reuim? Nu se poate afirma ca exista o reteta valabila tuturor familiilor. Astfel ca, n unele familii problema de fata, apare si dispare destul de rapid. n altele, devine un mod de viata. Unii copii au o asemenea personalitate, nct le este imposibil sa se poarte altfel dect sa-si provoace parintii. Unii parinti sunt ei cei care, prin personalitatea lor, i angajeaza pe copii n asemenea conflicte. Fiecare familie e diferita si fiecare situatie este unica. O certitudine exista, aceea ca discutiile contradictorii sunt lipsite de speranta. Consider nsa ca solutia n asemenea cazuri o constituie atitudinea parintelui. El este, de fapt, singura persoana din cele implicate n schimbul de replici, care are un anume grad de maturitate. Este inutil sa se simta amenintat de hartuirea verbala a copilului. Este timpul pentru consecinte rezonabile, consistente. Cel mai potrivit ar fi sa nu se ia n seama att de serios actiunea copilului si sa-l ignore total, n cazul n care acesta insista sa fie el cel care are ultimul cuvnt. Pe de alta parte, anumite aspecte nu trebuie ignorate. Putem constientiza sentimentele sale :mi dau seama ct esti de suparat pe mine., dar, n acelasi timp i si putem limita actiunile Nu-ti voi permite sa fii necuviincios. Decideti acum care sunt consecintele rationale pentru un abuz verbal. Anuntati-i pe copii ce anume nu tolerati si precizati-le urmarile. Cnd depasesc limita, actionati n consecinta. Daca v-ati gndit la toate acestea nainte de a se ntmpla,

atunci veti fi mult mai siguri, neavnd o atitudine defensiva si fiind apti sa controlati situatia. Fiecare parinte trebuie sa stabileasca propriile reguli. Exista nsa o situatie si mai complicata, n ceea ce-i priveste pe parinti, din perspectiva relatiei lor cu copiii. Este cazul copiilor-problema, cei nascuti capriciosi. n studiile clasice legate de temperament, cercetatorii s-au centrat pe trasaturile de personalitate, ce pot fi observate, nca de la nastere. Una dintre aceste caracteristici de reactivitate a fost descrisa drept stare, dispozitie, capriciu, toana. Bebelusii apar cu o dispozitie identificabila, ca parte a personalitatii lor. Raspunsul nostru la viata poate fi unul pozitiv sau negativ. Aceasta trasatura initiala nu se schimba n timp. Copiii cu o stare pozitiva sunt niste bebelusi ncntatori. Daca le sunt mplinite nevoile, sunt fericiti si satisfacuti n permanenta. Acestia zmbesc mereu si-si fac parintii sa se simta n siguranta. nsa cei cu o dispozitie negativa sunt total diferiti. Se stie ca toti bebelusii plng daca au un disconfort, dar cei capriciosi plng din orice. Aparent, parintii nu pot face nimic sa-i nveseleasca. Conform studiilor se cunoaste faptul ca putem sa dezvoltam acele trasaturi dezirabile si sa le supunem pe cele nedorite, nsa nu putem schimba un copil n ceea ce nu este. Daca acestui tip de copil i se spune n mod constant ca trebuie sa fie vesel, dispozitiile sale negative sporesc. El nu este asa intentionat, ci din cauza ca aceasta este personalitatea lui. Cnd parintii ncearca sa-i transforme personalitatea, el se simte neiubit. Fara a ntelege de ce, realizeaza ca nu este placut si devine din ce n ce mai nchis n sine. Acceptnd personalitatea unui astfel de copil, putem cauta cai de a-i supune negativismul. Cu rabdare si toleranta, un copil dificil poate parea aproape neutru. Trebuie sa se renunte la ncercarea de a-l face fericit. Este o pierdere de timp si-i atrage atentia copilului asupra starii sale; astfel negativismul va creste. Comportamentul negativ poate devenintmplator- o unealta de manipulare. Copiiinvata cum sa uzeze de acest tip de raspuns pentru a-i domina pe ceilalti. Cnd un asemenea copil simte nevoia sa se plnga, exprimndu-si sentimentele reale, e bine ca parintii sa-l asculte, dar sa-i puna si o limita de timp, pentru a se proteja. Cnd lista plngerilor este prea lunga, cereti-i acestuia sa se gndeasca la un singur lucru bun. Uneori pot fi capabili sa enunte unul. Sau schimbati subiectul, orientndu-va catre ceea ce-i place lui, printr-o ntrebare bine plasata.

E de retinut ca starea sa dificila nu constituie ntreaga personalitate. Amintiti-va celelalte lucruri pozitive, ce-l caracterizeaza si acordati-le atentia cuvenita. Pentru a putea tolera capriciile lor e util ca parintii sa nu-i sufoce cu prezenta si sa le fie alaturi doar cnd acestia vor. n general, pentru un demers ct mai aprofundat este util sa abordam si un alt aspect, acela al modului n care parintii converseaza de cele mai multe ori cu copiii lor, copiii obisnuiti. Majoritatea discutiilor parinte-copil nseamna :Nu face asta! si Fa asta! n timpul unei zile este mai usor pentru parinti sa-si petreaca timpul dnd ordine dect comunicnd cu grija. Ca parinti, trebuie sa ne ndrumam copiii sa nvete comportamentele acceptate social, dar si pe cele inacceptabile din acest punct de vedere. E timpul sa te trezesti, altfel ntrzii la scoala! Nu vorbi cu gura plina! Sterge-te pe prosop, nu pe camasa! Nu-ti uita banii de buzunar! Piaptana-te nainte de a iesi din casa! Vino direct acasa de la scoala! Spala-te pe mini nainte de masa! Fa-ti dus! Mergi la culcare! Uneori suntem att de prinsi n ordine, nct uitam sa transmitem copiilor nostri alte lucruri importante. Noi stim ca avem grija de ei, pentru ca-i iubim, dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Trebuie sa facem un efort pentru a ne face ntelesi. n fiecare zi fiecare parinte trebuie sa ofere copilului sau cei patru A: atentie acceptare aprobare afectiune Daca le observam doar erorile din comportament i vom nvata sa

ne atraga atentia doar prin greseli. Au nevoie de atentie si o primesc! Atentia unui parinte furios este mai buna dect deloc. Daca singurul moment n care sunt luati n seama este cel al greselilor, atunci vor continua sa se comporte neadecvat. Orice conduita care atrage atentia, fie prin raspunsuri pozitive, fie negative, se va repeta. n mod evident, cea mai buna cale de a-i ndruma catre comportamente potrivite ar fi aceea de a remarca orice atitudine pozitiva, fiecare moment n care fac ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a exersa aceasta tehnica trebuie doar sa recunoastem asemenea actiuni si sa-l felicitam pentru ceea ce ntreprinde, ori de cte ori e cazul. mi place cum ti-ai aranjat lucrurile. Camera arata mult mai bine dect nainte. Argumentul tau e foarte bun, pentru ca nimeni nu s-a suparat. A fost o dovada reala de diplomatie. Apreciez ca ai avut rabdare sa astepti pna cnd a fost gata masa. Cineva si-a amintit sa agate prosoapele n cuier n baie. Excelent! Ai dus toate vasele n chiuveta. Esti ntr-adevar un baiat de nadejde. mi place cum ai grija de carti. Esti ntr-adevar responsabil. Indiferent de comportamentul pe care-l au, toti copiii sunt buni.Trebuie acordata atentie atitudinilor lor pozitive. E bine sa le comunicam acceptul nostru n fiecare zi. Copiii, n special cei cu probleme, trebuie sa stie ca-i iubim, chiar si cnd nu le aprobam comportamentul. Cnd copilul greseste trebuie sa fim atenti si sa dezaprobam comportamentul si nu persoana. Copiilor nu ar trebui sa li se spuna niciodata: Esti un baiat rau! sau Esti o fetita rea! Putem condamna actiunea, dar nu trebuie sa damnam copilul. Copiii nu sunt adulti n miniatura, care judeca rau intentionat. Ei nvata ntotdeauna si de aceea fac greseli. Aprobarea trebuie de asemenea oferita zilnic. Le dam aprobarea, atunci cnd i acceptam ca indivizi. mi place de tine, asa cum esti. Au nevoie sa auda complimente referitoare la unicitatea lor. Nu e suficient sa le marturisim dragostea neconditionata. Trebuie sa stie ct de importanti sunt pentru noi. Ultimul A este afectiunea. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar mbratisarile sunt mai bune. Atingerea fizica a unui copil- pentru a-i transmite afectiuneconstruieste

o relatie. Fiecare are nevoie sa mbratiseze si sa fie mbratisat. Cnd sunt mici, atingerea face parte din ngrijirea de baza. Dovezile scurte, rapide de afectiune sunt doar parte din rutina si nu cer un efort suplimentar. Cu ct devin mai independenti, cu att si petrec mai mult timp departe de parinti. De aceea, trebuie avut n vedere ca n educarea copiilor exista anumite momente prielnice pentru aceasta, si nu pot fi ratate. Parintii ar fi bine sa-si petreaca mai mult timp oferind cei patru A dect dnd ordine. Recompensele sunt enorme. 3. Relatia copil - bunici A fi bunic reprezinta una dintre cele mai mari bucurii. Asa cum afirma o bunica: Este singura relatie n care indivizii sunt nebuni unii dupa altii, doar pentru ca respira! Bunicii din ziua de azi ndeplinesc alte roluri foarte importante, mai ales n familiile tinere; nu sunt doar cei ce pregatesc o mncare delicioasa, spun povesti la culcare copiilor sau i mbratiseaza cu caldura. Copiii continua sa aiba nevoie de stabilitate, de timp si de ngrijirea bunicilor, ntr-o lume n care divortul, relatiile distante ntre parintii, cariera acestora pot afecta dezvoltarea lor. Mare parte dintre familiile contemporane sunt mult mai ocupate dect nainte. Cnd att mama, ct si tatal lucreaza, bunicii sunt cei care pot oferi copiilor timpul lor, compania si sprijinul att de necesar acestora. Divortul a nceput sa nsemne schimbare, adaptare pentru din ce n ce mai multi copii. Pe parcursul primilor ani dupa divort, multi copii au sentimente puternice de tristete, singuratate si furie. Parintii sunt, n mod obisnuit, att de implicati n propriile lor probleme cauzate de schimbari, nct nu prea au timp si rabdare sa raspunda asa cum ar trebui dorintelor copiilor. Bunicii pot fi o sursa foarte buna de sprijin, un fel de port sigur pe timp de furtuna. Un aspect esential l constituie faptul ca bunicii trebuie sa evite dupa divort sa faca comentarii negative asupra fostului ginerei/ fostei nurori. Ei pot constientiza problemele pe care le are cuplul, fara a distruge imaginea copiilor despre parinti. Mai mult dect att, si pot exprima dragostea si grija fata de copii, pentru a le oferi atentia suplimentara de care au nevoie.

Multi dintre bunicii naturali sau vitregi ai copiilor din zilele noastre se afla la o distanta apreciabila de acestia, din punct de vedere geografic. Exista diferite metode de comunicare pentru tot att de multi bunici. Unele costa bani, altele sunt gratis. Caile traditionale de pastrare a legaturii includ scrisori, telefoane si vizite. Multe familii si trimit copiii la bunici o saptamna sau toata vacanta de vara. Altele aleg sa plece cu mai multe generatii mpreuna la o cabana si sa rennoade vechile legaturi. Alti bunici se folosesc de mijloacele moderne, cum ar fi casetele audio sau camerele video, ce contin nregistrari fie ale lor, fie ale nepotilor, prin care pot fi alaturi, chiar daca se afla la mare distanta unii de altii. Indiferent de modalitatile folosite pentru a pastra relatiile ntre generatii totul ajuta att celor tineri, ct si celor n vrsta. Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot n parte este special. Timpul dedicat activitatilor potrivite vrstei copilului formeaza amintiri ce ramn ntreaga viata. Pentru cei ce nu locuiesc aproape de nepotii lor distanta poate fi un factor, care sa mpiedice toate acestea. Dar chiar si momentele scurte n care citim unui copil sau n care ne plimbam cu el pot constitui clipe de mplinire sufleteasca. Faptul ca exista un adult care, ntr-adevar, l asculta, permite copilului sa-si formeze ncrederea n sine. Se deschide o poarta de comunicare pentru copil, atunci cnd exista cineva care este preocupat de toata activitatea sa, care e interesat de planurile sale. Pentru el e important sa constientizeze existenta cuiva, care-l poate sfatui n momentele importante, mai ales cnd trebuie sa ia decizii. A-i fi alaturi copilului nseamna multe. Cititul povestilor, de pilda, permite nu doar relationarea cu copilul, dar ajuta, de asemenea, la formarea cunostintelor si deprinderilor. Daca ce mici sunt capabili sa citeasca, e bine ca bunicii sa-i solicite sa le citeasca. Compania bunicilor nu nseamna doar locurile speciale n care sunt dusi nepotii sau lucrurile deosebite pe care bunicii le fac pentru ei, dar si perioadele calme, de liniste, cnd a fi mpreuna n viata de zi cu zi este extrem de important. De aceea, e bine ca cei mici sa-si urmareasca bunicile n gradina, n bucatarie sau la cumparaturi. Pe de alta parte, copiii obtin siguranta si stabilitate, cunoscnd faptul ca apartin unei familii extinse, cu o istorie speciala. Si e util ca bunicii sa le mpartaseasca celor mici povesti despre trecut, despre stra-strabunici, mai ales daca

ele pot reflecta ntr-o anumita masura personalitatea celor care nu mai sunt. E bine ca traditiile familiei sa nu fie uitate, iar copiii sa fie partasi la pregatirea diverselor tipuri de mncare, specifica anumitor sarbatori. Uneori copiii se tem sa devina adulti, pentru ca-i vad pe cei mai n vrsta ca ei nefericiti. De aceea, e bine ca ei sa fie nconjurati de oameni care abordeaza viata optimist si le ofera o imagine pozitiva despre viitor; adica- de bunici capabili sa le transmita numai lucruri bune. Un alt aspect interesant este acela ca bunicii nu trebuie sa traverseze stresul zilnic, pe care-l nfrunta parintii si de aceea copiii pot sa-si depaseasca situatiile dificile create la scoala sau n alte contexte, uznd de ntelegerea, sprijinul si ntelepciunea lor. Orice moment cu bunicii conteaza! Iar pentru ei, nepotii sunt la fel de importanti. De aceea, e util ca orice bunic sa-i nteleaga. Prietenii sunt esentiali pentru adolescenti si preadolescenti si, n consecinta, bunicii trebuie sa stie numele acestora si motivele pentru care sunt prietenii nepotilor lor. Daca locuiesc n apropiere pot sa-i invite la masa sau sa mearga cu totii n excursii. De asemenea, bunicii ar putea sa-si dovedeasca interesul pentru grupul muzical favorit al nepotilor, pentru sportul practicat de acestia sau pentru hobby-urile lor. i pot nsoti n diversele spectacole sau meciuri importante si n felul acesta efortul copiilor va fi apreciat, iar ei se vor simti ncurajati n ceea ce fac. Nu trebuie neaparat ca bunicii sa-i ntrebe daca au nvins sau daca au reusit n ceea ce si-au propus, ci doar sa devina curiosi fata de lucrurile noi nvatate, fata de ceea ce i pasioneaza pe ei. Nepotii au nevoie de sprijin si nu trebuie sa simta ca sunt puternic valorizati, doar daca obtin performante remarcabile. Ce se ntmpla nsa cnd bunicii si asuma rolul de parinti ai nepotilor lor? Pentru ei nseamna un efort de a se adapta si poate reprezenta multe modificari n organizarea vietii, de la finante la schimbarea carierei pna la mutari si schimbari ale stilului de viata. La cei implicati n cresterea nepotilor se nregistreaza adesea un simt al responsabilitatii foarte ridicat. Margaret Jendrek de la universitatea Miami din Ohio a intervievat 114 bunici, aflati n aceasta situatie. Majoritatea ngrijea doar un nepot, dar erau ctiva care aveau grija chiar de 5. Cercetarea a avut n vedere aproape numai

bunicute. Jendrek a identificat 3 tipuri de bunici: bunici care aveau grija zilnic de nepoti, pe o perioada extinsa bunici care locuiau cu nepotii, care aveau n ngrijire un nepot, dar nu detineau custodia legala a acestuia bunici care obtinusera responsabilitatea legala fata de nepotul lor Studiul a descoperit ca bunicii aveau grija, n cele mai multe situatii, de copilul fiicei lor dect a fiului, mai ales n situatiile de custodie legala. Bunicii din prima categorie ngrijeau n special bebelusi, iar ceilalti- copii pna la 14 ani. Toate cele trei grupuri au precizat ca aceasta situatie le-a afectat stilul de viata, prieteniile, familia si casnicia. Aproape trei sferturi dintre ei au enuntat schimbari majore n planurile si obiceiurile lor zilnice. Asa cum era de asteptat, bunicii care aveau custodia totala asupra nepotilor au indicat cele mai importante schimbari. Iar mai mult de jumatate dintre ei- aproape doua treimi dintre cei din aceasta categorie- au raportat prezenta unui simt al responsabilitatii mult mai ridicat, datorita faptului ca ngrijesc nepotul/nepotii. Jendrek a aflat ca motivele pentru care nepotii se afla doar cu bunicii variaza, functie de tipul de ngrijire acordat. Mare parte dintre cei din prima categorie a invocat programul de lucru ncarcat al mamei copilului, n vreme ce bunicii din a treia categorie s-au referit la probleme emotionale ale mamei. Ajutorul financiar a fost motivul cel mai des ntlnit oferit de cei care locuiau cu nepotul. n general, aproape doua treimi dintre bunici si-au oferit ajutorul. Bunicii din a doua categorie au grija de copiii, chiar daca parintii acestuia sunt apti sa realizeze acest lucru. De aceea, faptul ca nu ei detin autoritatea legala asupra copilului, i determina pe bunicii aflati n aceasta situatie sa fie mai tensionati dect celelalte doua tipuri. Oricum, acestia au preferat un astfel de aranjament informal, pentru ca obtinerea custodiei legale asupra copilului ar nsemna admiterea faptului ca propriul lor copil este un parinte nepotrivit, ceea ce ar implica probleme de tip emotional foarte puternice. Autorul studiului a observat ca toti bunicii, indiferent de tipul caruia i apartin, sunt dornici sa ofere nepotilor lor un mediu familial stabil. Dintre toti cei mentionati, se pare ca cei din prima categorie sunt cei care

definesc cel mai bine din punct de vedere social notiunea de bunic. Dar n toate situatiile ei au nevoie de un sprijin si o ncurajare suplimentara din partea celorlalti membri ai familiei. Un subiect att de fascinant ca cel referitor la familie, la relatiile dintre membrii sai nu poate sa nu cuprinda si imaginea bunicilor. n timp, fiecare dintre noi tnjeste dupa momentele n care toata familia era mpreuna. Daca ar fi sa am o dorinta ascunsa, aceea ar fi probabil ca firul, nceput poate de bunica bunicii mele, sa nu se rupa si ca fiicele, nepoatele mele si toate generatiile de femei care vor urma sa-l pastreze si sa construiasca tot ce-i mai bun, avnd ca temelie asemenea relatii. Divortul Cu totii cunoastem multe cupluri care au copii si care au divortat sau s-au separat. Nimeni nu are nevoie sa i se reaminteasca numarul barbatilor, femeilor si copiilor care au trecut sau chiar trec printr-o experienta de tipul acesta. Divortul nu mai este o problema care ramne doar n familie. A devenit mai mult dect un proces privat, care implica doar cuplul, pentru ca toti ceilalti membri ai familiei, copiii si prietenii- sunt afectati de o asemenea ruptura. Urmarile socului se simt si este greu de suportat sa auzi ca un alt cuplu s-a destramat. Daca unul sau ambii parteneri discuta cu cei apropiati ceea ce se ntmpla acestia se afla ntr-o situatie foarte delicata, pentru ca nu se pot decide pe cine sa sustina. Este tentat sa atribuim vina unuia sau altuia dintre parteneri, dar n realitate acest fapt nu ajuta nimanui. Daca suntem cu adevarat prieteni, atunci e bine sa evaluam corect situatia, nainte de a aborda orice fel de atitudine. Exista perioade nainte sau n timpul divortului, cnd copiii au nevoie sa discute cu cineva din cercul apropiat parintilor lor. Copiii care se tem sa nu-si raneasca mama sau tatal ramn cu ntrebari fara raspuns si acesta este momentul n care bunicii sau o alta ruda apropiata pot interveni. Exista cai de a-i determina pe copii sa-si exprime temerile. Adesea o ntrebare formulata delicat, care asteapta un raspuns deschis, n cadrul unei discutii sincere poate fi o mare usurare pentru copiii dornici sa afle ce se ntmpla si chiar ce li se va ntmpla lor daca parintii se despart. Au trecut vremurile n care noi adultii ne pacaleam, spunndu-ne ca cei mici nu observa nimic din ceea ce se ntmpla sau ca ei sunt optimisti si ca vor nfrunta cu

usurinta cea mai mare ncercare din viata lor de pna atunci. Copiii sunt puternic afectati de schimbarile din familia lor. Ei au nevoie sa stie ce se ntmpla si sa li se spuna ntr-un mod propiat vrstei lor. Profesorii sau alte persoane care au grija lor pot juca un rol foarte important n aceste momente. Sa speram ca ei sunt informati la timp de situatia din familia copiilor si pot sa urmareasca evolutia acestora, cunoscnd starea creata acasa. Un profesor abil si poate oferi sprijinul, angajndu-l pe copil n activitati care sa-i distraga atentia, strnindu-i interesul pentru lucruri captivante. E bine ca uneori profesorii sa trimita acasa parintilor cteva nsemnari, n care sa laude activitatea copilului. Cei care sunt nevoiti sa se mute de la un parinte la altul la sfrsit de saptamna pot fi obositi, epuizati n prima zi a saptamnii de scoala. Doar daca este permanent informat profesorul va fi capabil sa ia n considerare manifestarile de acest tip ale copilului si sa le interpreteze corect. Chiar daca nu ni se ntmpla noua asemenea evenimente nefericite, trebuie sa tinem cont si sa explicam copiilor ct mai realist ce se ntmpla altor cupluri, daca acestea trec printr-o situatie de criza. Pentru ca un astfel de incident care i afecteaza pe cei apropiati noua, poate genera copiiilor nostri sentimente de nesiguranta legate de propria familie. De aceea ei au nevoie sa le ntarim ncrederea n relatia noastra, oferindu-le permanent dovezi de dragoste. Desi femeia se simte libera dupa divort, odata divortata- fie tnara, fie de vrsta mijlocie- nu este fericita. Nefericirea sa poate reiesi din numarul crescnd al celor care merg la psihiatru sau recurg la alcool. Din patru femei divortate, una este alcoolica. Cazurile de suicid sunt de 3 ori mai multe dect la cele casatorite. La foarte scurt timp dupa obtinerea divortului femeia realizeaza ca viata nu i se schimba neaparat n bine. Lumea si formeaza cu greu o opinie pozitiva despre femeia carerenunta la o casnicie, pentru ca mariajul este nca privit ca cea mai puternica forma de relatie umana. Societatea o poate respecta, si chiar invidia, dar nu o poate considera o persoana capabila sa intre n viata cuiva pentru a aduce fericire. Unii cercetatori pun n discutie o problema, si anume, daca aceasta crestere vizibila a cazurilor de divort se datoreaza n mare parte incompatibilitatii temperamentale dintre sot si sotie sau altor cauze. Astfel, chiar daca incompatibilitatea este acceptata a fi cauza separarii n cazul celor proaspat casatoriti, cum poate cineva sa explice situatia celor aflati ntr-o casnicie de foarte multa vreme?

ntr-o vreme a pilulelor contraceptive, a revolutiei sexuale si a mbunatatirilor de statut multe femei au ajuns sa creada ca placerea si ncntarea sunt preferabile stabilitatii vietii de persoana casatorita. Adesea constatam ca sotul si sotia traiesc mpreuna multi ani, au copii, mpart bucuria si durerea si dintr-odata sotia cauta sa divorteze, fara sa existe vreo modificare palpabila n atitudinea obisnuita a sotului. Motivul este acela ca, pna mai ieri, femeia accepta rutina, dar astazi nu mai este nclinata sa procedeze astfel. Acolo unde modernitatea a patruns ntr-o masura substantiala divortul a fost mult mai prezent. Si este evident ca n marile orase fenomenul este mult mai vizibil dect n localitatile din provincie, n cele izolate. Atmosfera sociala este cea care a subminat sistemul familial sacru. Este oare divortul un fapt de damnat sau nu? ntrebarea este daca e recomandat sa pastram usa larg deschisa acestuia, chiar cu riscul dezintegrarii familiei? Astfel, un raspuns afirmativ nu ar trebui sa ne ngrijoreze atunci cnd constatam o crestere a ratei divortului. Ar trebui oare sa se interzica divortul, iar uniunea maritala sa fie stabilita pentru eternitate? O alternativa ar fi aceea ca divortul sa nu fie interzis legal, pentru ca n anumite circumstante este de neevitat, dar n acelasi timp societatea ar trebui sa ntreprinda orice actiune posibila pentru a ndeparta cauzele frictiunilor si separarilor dintre soti si pentru a salva copiii de la a ramne fara adapost. Este cert ca legea nu poate face nimic, daca societatea ncurajeaza cauzele ce determina divortul. Daca acesta nu poate fi interzis n totalitate, sub ce forme ar trebui sa fie permis? Cine ar trebui sa-si exerseze dreptul de a divorta? Doar sotul, doar sotia sau amndoi? Ar trebui sa existe sau nu o procedura de separare diferita, pentru fiecare n parte? Exista cteva teorii referitoare la divort: 1. Divortul liber fara nici o restrictie legala sau morala. Sunt cei ce privesc mariajul doar din perspectiva cautarii placerii; cei care nu-i ataseaza nici un fel de spirit sacru si care nu iau n considerare valoarea sociala a caminului si a familiei. Cu ct ndeparteaza si nlocuiesc mai repede legaturile de casatorie, cu att si vor permite mai multa placere. Sunt cei ce sprijina teoria, conform careia a doua dragoste este mai

placuta. Prin aceasta afirmatie nu numai ca valoarea sociala a familiei a fost uitata, dar au fost ignorate si ncntarea si satisfactia oferite de stabilitatea conjugala. Se poate astfel afirma ca aceasta teorie este una dintre cele mai imature si nefondate. 2. Casatoria este o promisiune sacra. Este o uniune de inimi si suflete ce trebuie pastrate intacte si n siguranta. Cuvntul divort ar trebui eliminat din dictionarul societatii. Cei doi, femeia si barbatul, odata casatoriti, ar trebui sa stie ca, exceptnd moartea, nimic nu i poate separa. Este aceeasi teorie sprijinita de biserica catolica de secole, teorie sustinuta si astazi de catre reprezentantii sai. Sustinatorii acestei teorii sunt n scadere n ntreaga lume. Acum doar Italia si Spania adera la ea. Adesea, chiar n Italia sunt multi cei care sunt mpotriva acestei legi si se fac eforturi pentru ca legea divortului sa fie recunoscuta oficial. Multi nu mai doresc sa suporte n continuare o casnicie ratata. Unii autori afirma ca italienii, de pilda, recurg la relatii sexuale interzise, tocmai datorita inexistentei unei legi a divortului. Mai mult de 5 milioane de italieni considera ca viata lor nu ar nsemna nimic, daca nu ar exista pacatul. O publicatie italiana nota ca interzicerea divortului a creat probleme serioase. Multi dintre italieni au renuntat la nationalitate, tocmai din acest motiv. Atunci cnd o agentie italiana de specialitate a ntreprins un sondaj, 97% dintre femei a raspuns negativ la ntrebarea Este divortul potrivnic principiilor religioase?. Biserica este cea care continua sa se cantoneze n pastrarea acestei reguli si sa vina cu argumente pentru sustinerea ei. Nu este nici o ndoiala ca mariajul reprezinta o legatura sacra si ca ar trebui sa dureze. Dar poate fi pastrat doar atta vreme ct cei doi parteneri coopereaza unul cu celalalt. Exista situatii n care nu e posibila o ntelegere reciproca ntre soti. n asemenea circumstante forta legii nu ar trebui folosita pentru a-i tine alaturi unul de celalalt, doar n numele legaturii conjugale. Teoria bisericii a fost un esec total. Este nsa o discutie care deja nu mai este de pertinenta noastra. 3. Mariajul este dizolvabil de catre barbat, nu de catre femeie. n lumea veche multi oameni aveau acest punct de vedere, dar acum nu credem sa mai aiba sustinatori. 4. Casatoria este o institutie sacra si sistemul vietii de familie e respectabil, dar

calea catre divort ar trebui deschisa ambilor soti- n anumite conditii- si procedura de dizolvare a casniciei ar trebui sa fie aceeasi pentru amndoi. Suporterii similaritatii drepturilor familiale, eronat denumita egalitatea drepturilor ntre un barbat si o femeie, sprijina aceasta teorie. Conform acestor indivizi, aceleasi conditii, aceleasi limite si aceleasi restrictii existente n cazul femeii, ar trebui sa existe si n cazul barbatului si aceleasi modalitati de a depasi impasul care le sunt deschise barbatilor, sa le fie oferite si femeilor. Ei resping orice alta solutie, care este injusta si discriminatorie. 5. Este cert ca institutia casatoriei este sacra, sistemul vietii de familie este respectabil, divortul este abominabil si este datoria esentiala a societatii de a ndeparta cauzele care-au condus la divort, desi acesta nu poate fi interzis total; modalitatile de a depasi situatia trebuie sa fie permise att femeii, ct si barbatului. Procedura ce va fi adoptata pentru dizolvarea mariajului ar trebui sa fie nsa diferita n cazul lor. Divortul este unul dintre exemplele de drepturi diferite ale barbatului si femeii. Aceasta este teoria care reprezinta punctul de vedere islamic, tarile musulmane urmnd-o partial. Divortul nu nseamna sfrsitul unei familii, ci o tranzitie catre o noua forma de familie. Aceasta tranzitie este de obicei dureroasa pentru membrii sai. Necazul adultilor se combina cu necesitatea dezvoltarii abilitatii de a raspunde copiilor si nevoilor acestora. Oricum, parintii pot gasi cai de a se ajuta pe sine si pe copii pentru a depasi aceasta tranzitie dificila. Cnd i anuntam pe copii ca divortam? Imediat ce consideram ca divortul este inevitabil, i nstiintam. Nu trebuie sa fim surprinsi, daca ei stiu deja. Cheia este onestitatea. Nu e recomandat sa le oferim false sperante ca relatia maritala va continua, daca este evident contrariul. Nu trebuie sa nvinovatim partenerul pentru tot si trebuie sa constientizam ca separarea nu este n nici un caz din vina copiilor. Ei se nvinovatesc adesea pentru problemele maritale ale parintilor. Cum le spunem copiilor? Explicatia sa fie simpla si directa Ambii parinti sa-i anunte, pentru ca altfel ar parea ca doar unul singur este responsabil de divort

 Nu trebuie sa dramatizeze sau sa devina sentimentali Sa se evite senzatia de remuscare sau devastare Ambii parintii trebuie sa-i asigure din nou pe copii ca-i iubesc Sa fie anuntati cu cine si unde vor locui, daca s-a decis deja aceasta; daca nu, amndoi parintii trebuie sa-i ncurajeze sa-si exprime dorintele, n acelasi timp precizndu-le ca nu vor avea povara alegerii sau respingerii unuia dintre parinti Nu trebuie sa li se faca false promisiuni, legate de o eventuala reconciliere Daca exista probabilitatea unei competitii n obtinerea custodiei sau a drepturilor, copiii trebuie sa stie ca ei nu vor fi implicati n procedurile tribunalului; tind sa fie foarte tematori, atunci cnd e nevoie sa apara n instanta si sa vorbeasca n public mpotriva unuia dintre parinti Sa nu fie ncurajati sa ia partea unuia sau altuia dintre parinti Sa li se ofere garantii de catre ambii parinti, ca i vor sprijini ori de cte ori va fi nevoie (daca aceasta se va ntmpla cu adevarat) Sa se solicite ajutorul unui specialist, n cazul n care copilul nu poate nfrunta situatia Copiii sufera n urma parasirii caminului de catre unul dintre parinti. Ei manifesta frecvent anumite comportamente, de la vrste timpurii, n perioadele de stress. Perioada de la 0 la 2 ani Comportamente Iritabilitate sau hiperactivitate Dificultati de somn Visul devin cosmar Plnge Refuza mncarea Tulburari digestive Mohort si indiferent ncepe sa imite tonul trist sau dur al vocii altora

Cum pot interveni parintii Parintii trebuie sa si viziteze copiii, nefiind recomandat ca acestia sa se mute dintr-un loc n altul Trebuie pastrata relatia cu parintele sau bunicii care l au n custodie pe copil E bine ca cel mic sa fie mbratisat ori de cte ori simte nevoia Parintii sa fie consecventi Perioada de la 3 la 5 ani Comportamente Teama de abandon sau separare Teama de a sta singur Teama ca parintii nu-l mai iubesc, pentru ca nu se mai iubesc unul pe celalalt Rentoarcerea la un comportament din stadiile anterioare de dezvoltare, cum ar fi suptul degetului Fabuleaza pe tema mpacarii parintilor Continua sa-i includa pe ambii parintii n jocurile de-a familia Se comporta din ce n ce mai rau Poate fi agresiv cu papusile sau cu celelalte jucarii Poate fi agresiv fata de parintele cu care locuieste Se nvinovateste pentru despartirea parintilor Are nevoie de sprijin/atentie parentala i scade abilitatea de a nvata sau de a-si aminti Are dificultati de centrare n sarcina Este preocupat Poate avea probleme de identitate sexuala daca parintele de acelasi sex este absent Posibila retragere Cum pot interveni parintii n permanenta sa-i asigure pe copii de dragostea lor Sa le ofere garantii ca l vor putea vedea pe celalalt parinte, daca

aceasta se va ntmpla cu adevarat Sa le reaminteasca faptul ca nu ei poarta vina pentru divort Ambii parinti sa-si recunoasca durerea provocata de divort si mai ales de neputinta de a schimba situatia Sa le explice unde vor locui, care sunt regulile de vizitare si altele Sa fie consecventi ct de mult posibil, zi de zi Sa nceteze sa raneasca - prin actiuni sau verbal- pe cei din jur si chiar pe ei nsisi Sa se implice n permanenta ca parinte, separnd tensiunile postmaritale de problemele parintesti Sa permita copilului apropierea de parintele de acelasi sex cu el Sa evite comentariile negative la adresa celuilalt parinte; copiii apartin ambilor parinti Sa nu comunice cu celalalt parinte prin intermediul copilului; daca nu-si pot vorbi civilizat unul celuilalt prin telefon sau fata n fata, sa-si trimita note sau sa apeleze la un mediator Sa nu solicite niciodata copilului sa-l informeze despre ntlnirile celuilalt Sa discute cu ceilalti parinti care se confrunta cu astfel de probleme Perioada de la 6 la 8 ani Comportamente Exista dificultati de identificare sexuala daca lipseste contactul cu parintele de acelasi sex l poate idealiza pe parintele absent Adesea este mai agresiv si mai furios cu mama, daca aceasta este parintele care l are n custodie Se simte tradat de parinti Are cosmaruri violente Izbucneste n lacrimi fara motiv Reapare anxietatea separarii Teama de ce ne vom face de-aici nainte poate determina un

comportament dezorganizat din partea copilului Nu poate uza de fabulatie pentru a nega, asa cum fac prescolarii, dar nu este nca nici suficient de matur pentru a percepe necazul Este usor de distras, are dificultati la nvatat sau la orice altceva Simte ca parintele are un rol activ si deliberat n despartire Se simte neiubit si construieste povesti despre parintele absent Se poate plange de dureri de stomac sau de cap Pretinde ca totul e n regula, neaga orice discomfort sau tristete Poate dezvolta pe termen lung comportamente inacceptabile, cum ar fi: minciuna, furtul sau agresiunea Solicita din ce n ce mai multe pentru a compensa pierderea suferita Poate ncerca sa-i gaseasca mamei un nou partener Are o dorinta puternica de a-si reuni parintii Cum pot interveni parintii Nu se sugereaza copilului ca trebuie ca el sa fie capul familiei sau ajutorul principal n casa; adesea ei iau toate aceste exprimari, exact asa cum sunt; devin de multe ori copii parentizati Sa le explice motivele de divort n termeni pe care sa-i nteleaga Sa accepte sentimentele copiilor ca firesti, fara a ncerca sa le schimbe Perioada de la 9 la 12 ani Comportamente Loial ambilor parinti Extrem de furios, foarte expresiv Uzeaza de furie pentru a se apara de durere, depresie si soc Este nceputul pubertatii si este uneori dificil, mai ales cnd nu este disponibil parintele de acelasi sex Vede cum parintii ncalca regulile, pe care el si le-a nsusit chiar de la ei ncearca sa se razbune pe cel pe care l crede responsabil pentru divort Are comportamente manipulatoare, inventnd inclusiv jocuri ntre parinti

 i este rusine de ceea ce se ntmpla familiei sale Are ncredere n cei de vrsta sa, considernd importanta opinia acestora Este derutat, ncercnd sa nteleaga cine este el si unde i este locul Poate adesea sa se ascunda dupa comportamente negative Cnd parintii se afla n conflict are- n mod frecvent- dureri de cap sau de stomac Adesea ia partea numai unuia dintre parinti Cum pot interveni parintii Sa nu l ia pe copil ca aliat mpotriva celuilalt parinte Sa accentueze fata de copil trasaturile pozitive ale celuilalt parinte, mai ales n acest stadiu, cnd copiii au tendinta de a-si ntemeia imaginea de sine pe imaginile pe care si le construiesc despre proprii parinti Sa fie precauti n a face afirmatii legate de asemanarile de orice fel ale copilului cu celalalt parinte Sa fie stabili si consecventi n ndeplinirea rolului de parinte Sa accepte sentimentele copilului, chiar daca este greu; ei au nevoie sa vada, sa simta, sa fie iubiti Sa-l ajute pe copil sa pastreze relatia cu parintele de acelasi sex, mai ales acum n perioada pubertatii Sa implice copilul n activitati diverse Sa programeze timp liber pe care copilul sa-l petreaca singur, cu fiecare dintre parinti, n cazul n care nu exista pericolul unui abuz Perioada de la 13 la 18 ani Comportamente Furia pe parintii care divorteaza se poate ntoarce asupra oamenilor sau lucrurilor Relatia cu parintii poate deveni mai distanta, pentru ca el este mai independent l blameaza pe parintele, pe care l considera responsabil pentru divort i critica pe parinti si-si promite sa nu faca aceleasi greseli

 Este responsabil fata de copiii mai mici Are probleme n a se decide de partea carui parinte sa fie Pare mai matur dect cei de vrsta sa Poate alege sa evite conflictul din familie, parasind-o fie fizic, fie emotional Prezinta un mare risc de suicid; poate deveni izolat si depresiv Se poate refugia n alcool, droguri sau relatii intime nepotrivite pentru a scapa de durere Poate lua decizii care sa-i modifice viata total, fie pozitiv, fie negativ Se poate implica n activitati neconforme vrstei sale, asumndu-si mai mult dect poate realiza Se poate ntoarce la comportamente copilaresti, devenind din nou dependent Adesea nu este sigur unde sa mearga, atunci cnd merge acasa n vizita (mai ales n cazul copiilor care s-au mutat) Are dificultati n a-si vedea parintele cu un alt partener Explornd problemele sexuale proprii i se pare greu sa-si vada parintii exprimndu-si afectiunea fata de noii parteneri si poate pune probleme n legatura cu abilitatea sa de a construi o relatie cu cineva, atunci cnd proprii parinti esueaza Se poate simti usurat daca conflictul permanent a ncetat odata cu separarea parintilor, mai ales n cazul n care a fost implicata si violenta Cum pot interveni parintii Sa fie corecti, pentru ca ei se afla la vrsta la care nu suporta sa nu li se acorde ncrederea Sa negocieze cu ei Sa evite orice fel de comentariu negativ la adresa celuilalt parinte Sa le permita adolescentilor sa ia propria decizie n ceea ce-l priveste pe celalalt parinte Sa existe o consecventa n stabilirea si respectarea regulilor de catre

ambii parinti Sa mentina stabilitatea; sa evite schimbarile majore, pe ct posibil Sa discute despre teama copiilor de a fi abandonati Sa nu-i priveasca pe adolescenti ca pe niste copii cu probleme Sa evite n a-i mpovara pe copii cu ndatoriri casnice parentale Ideea de baza este aceea ca divortul este foarte greu de suportat pentru copii. Dar daca parintii reusesc sa depaseasca bine momentul, ntr-un mod amiabil si se centreaza pe nevoile acestora, pot reduce efectele negative si-i pot ajuta sa devina cetateni responsabili. Multi copii din zilele noastre pot fi oricnd prinsi la mijloc de un divort parental. Cei din familiile divortate suporta consecinte dureroase, dar cei care sunt sprijiniti si carora li se ofera informatii legate de modul n care trebuie sa reactioneze n astfel de situatii pot depasi mai usor momentele limita. Cum se poate realiza acest lucru? Co-parentarea este o expresie utilizata pentru a-i descrie pe parintii divortati sau separati, sensibili la necazul copiilor lor, care si nsusesc tehnici prin care sa evite sa-si determine copilul sa aleaga pe unul dintre ei. Trebuie sa admitem ca multor cupluri le este foarte greu sa divorteze pe o cale amiabila. De obicei exista furie, resentimente, dezamagire si durere. Parintele se poate folosi n mod eronat de copil, considerndu-l un fel de instrument, prin care controleaza accesul celuilalt parinte la fiul/fiica sa sau la suportul financiar. Toate acestea expun copilul unui risc marit, mpovarndu-l si mai mult dect este n urma problemelor generate de divort. Cteva surse de conflict sunt: banii problemele medicale educatia religioasa/educarea valorilor planuri pentru educatie sau cariera concediile timpul liber (sporturile, hobby-urile) disciplina stilurile parentale

Cnd familia se reorganizeaza n urma separarii sau a divortului, responsabilitatile parentale trebuie si ele sa fie modificate.E recomandabil sa nu se uite de ce este foarte important sa dezvoltam un nou parteneriat, ca parinti ai copiilor nostri. O relatie cooperanta ntre doi adulti referitoare la probleme parentale ajuta copiii n procesul general de adaptare a acestora la divort sau separare Conflictul ntre fostii parteneri este, probabil, inevitabil; ceea ce conteaza este cum este rezolvat acest conflict Strategiile distructive de depasire a crizei i afecteaza pe toti din familie; un rezultat pozitiv este dat de strategiile constructive A nvata despre divort si problemele cu care se confrunta copiii permite parintilor sa-i protejeze, atunci cnd apar asemenea situatii. Exista cteva solutii: 1. Stabilirea unei baze pentru o relatie co-parentala pozitiva, prin care parintele: Sa ia n considerare att timpul petrecut de el cu copilul, dar si de celalalt parinte Sa elaboreze un program de petrecere a timpului liber, n care sa fie inclusi ambii parinti Sa faca eforturi pentru a respecta termenii acordului de alocare a timpului Sa-l anunte pe celalalt parinte dinainte, daca exista modificari de plan Sa-si pregateasca copilul ntr-o maniera pozitiva pentru ntlnirile cu celalalt parinte Sa nu ntretina discutii cu fostul partener pe tema custodiei, vizitelor sau sprijinului material- atunci cnd se ntlnesc pentru a prelua copilul Sa asculte ceea ce-i spune copilul, legat de problemele pe care le are cu celalalt parinte, dar sa-l sfatuiasca sa le discute deschis cu acesta Sa-si rezolve problemele cu parintele celalalt n particular, fara prezenta altcuiva Sa fie flexibil n ceea ce ntreprinde- legat de relatia copilului cu celalaltpentru a respecta nevoile fiecaruia Sa nu-si considere copilul un mesager, colector de pensie alimentara

sau spion 2. ntretinerea unei comunicari clare si permanente cu copilul, prin care acesta trebuie sa constientizeze urmatoarele: Nu el este cel ce a cauzat divortul Nici un parinte nu-si respinge copilul Va continua sa aiba familie, chiar daca parintii sai nu mai sunt casatoriti Desi sentimentele parintilor unul fata de celalalt s-au schimbat, dragostea lor pentru copil a ramas aceeasi Parintii vor continua sa aiba grija de el Parintii ncearca sa ajunga la un acord n ceea ce priveste explicatiile oferite copilului, referitoare la cauzele divortului; copilul are nevoie doar de explicatii clare; alte detalii l deruteaza Odata stabilit totul, copilul trebuie sa stie care sunt lucrurile care se schimba: cu care dintre parinti va locui si cnd va putea sa-l vada pe celalalt parinte, unde va locui si unde va merge la scoala, cnd si va vedea celelalte rude: bunici, unchi, matusi 3. Mentinerea unei griji permanente a parintelui si fata de sine. Functie de circumstante, energia emotionala si fizica a parintelui este destul de scazuta. Trebuie sa existe modalitati prin care acesta sa-si revina, pentru a putea sa ofere copilului ntregul sau sprijin.Exista o serie de stari cu care copilul se confrunta n asemenea situatii, iar parintele trebuie sa-l ajute sa le depaseasca. De aceea, se recomanda ca acesta sa-i asigure copilului: - Permanenta ncurajare Copilul sa fie convins ca nu a fost vina lui Sa i se reconfirme dragostea ambilor parinti fata de el Sa i se precizeze ca este normal sa fie trist, n urma parasirii caminului de catre celalalt parinte - Stabilitate Parintele sa mentina relatia pe care o are cu copilul, ncurajndu-l si pe celalalt sa procedeze la fel Sa i se fixeze copilului un program relativ asemanator n ambele case

 Schimbarile ce intervin n viata copilului sa se faca pe ct posibil, foarte lent, oferindu-i-se acestuia oportunitatea de a discuta despre ele si de a recunoaste eforturile ntreprinse si efectul lor benefic - ncurajare Copilul sa fie ncurajat sa se joace cu prietenii sau sa se implice n alte activitati potrivite vrstei sale Sa fie sfatuit sa-si urmeze aceleasi interese pe care le avea nainte de divort sau separare - Corectitudine Copilul sa nu fie ntrebat direct sau indirect pe care dintre parinti l iubeste mai mult Parintele sa fie corect n n alocarea timpului pe care si-l petrece cu copilul, respectnd si programul celuilalt - Onestitate Parintii trebuie sa constientizeze dorinta copilului, de a-i vedea din nou mpreuna, dar nu trebuie sa-i dea false sperante Sa se discute sincer cu copilul despre schimbarile sau mutarile care-l vor afecta, nainte ca acestea sa apara - Sprijin Sa fie sprijinita nevoia copilului de a-si vizita celalalt parinte Sa fie sustinuta dorinta copilului de a-si iubi n continuare ambii parinti; copilul sa stie ca, indiferent de statutul marital al parintilor, el trebuie sa-i iubeasca pe amndoi - Siguranta Parintii sa nu ncerce sa-si considere copilul consilierul sau sursa lor de sprijin emotional; vazndu-si parintele dependent de el, copilul se va simti foarte nesigur; de aceea, acesta trebuie sa-si gaseasca un adult care sa-l sustina n asemenea momente Sa i se reaminteasca faptul ca parintii vor continua sa aiba grija de el - ncredere Parintele sa-i arate copilului ca are ncredere n abilitatea acestuia de a se

adapta schimbarilor - Formarea si mentinerea unui cerc de sprijin Parintii sa promoveze relatiile dintre copil si alti adulti de ncredere, incluznd familia extinsa, prietenii si profesionistii specializati n asemenea probleme Sunt multe aspectele ce apar n contextul unui divort, de aceea e util sa enuntam cteva dintre remarcile ce trebuie evitate, ele avnd un puternic impact negativ asupra copilului. Daca nu te porti cum trebuie, te trimit sa locuiesti cu tatal/mama ta Esti lenes/ ncapatnat/ nervos exact ca tatal/mama ta As putea sa ma descurc mai bine singur. Daca n-ai fi fost aici, as fi putut Uneori ma gndesc ca ar fi fost mai bine sa plec eu. Mama/tatal tau te-a pus sa faci afirmatia aceasta. Tatal/mama ta nu ne iubeste pe nici unul, altfel nu ne-ar fi parasit. Nu poti avea ncredere n el/ea. Daca te-ar fi iubit ti-ar fi trimis pensia alimentara la timp. Daca mai ntrzie 5 minute, nu te mai las sa mergi cu el/ea. Daca nu-ti place ce ti-am cumparat eu, cere-i tatalui/mamei tale ceva mai bun. Cu cine ai prefera sa fii, cu mama sau cu tata? ntr-o zi ma vei parasi si tu, exact ca mama/tatal tau. Promite-mi ca nu ma vei parasi niciodata! Esti tot ce am. Esti singura persoana pe care ma pot baza. Una dintre problemele cele mai dificile pentru parintii care si mpart responsabilitatea asupra copilului o constituie dreptul la vizita. Exista astfel cteva scopuri parentale constructive, care promoveaza bunastarea copiilor, ajutndu-i sa creasca sanatosi si fericiti. Ambii parinti ar trebui sa ncurajeze vizitarea pentru a-si ajuta copiii sa creasca si sa se dezvolte armonios n general, parintii ar trebui sa ncerce sa se respecte, cel putin de

dragul copiilor Fiecare parinte ar trebui sa respecte punctul de vedere al celuilalt, n ceea ce priveste modul de crestere a copiilor, ncercnd sa fie, pe ct posibil, consecventi. Fiecare parinte are dreptul sa stie ce se ntmpla cu copilul, atunci cnd merge n vizita la celalalt (sa cunoasca persoanele care-l ngrijesc atunci cnd mama/tatal sau nu se afla acolo) Parintii ar trebui sa ncerce sa fie de acord asupra educatiei religioase copilului; sa stabileasca si care dintre ei va urmari daca acesta frecventeaza sau nu orele de specialitate Este extrem de important ca fiecare sa cunoasca adresa si toate datele de identificare ale celuilalt, inclusiv cele de la locul de munca Ambii parintii trebuie sa constientizeze faptul ca programul de vizitare se schimba odata cu cresterea copilului si cu diferentierea nevoilor acestuia Reguli acceptate de vizitare 1. Sa existe programe flexibile de vizita Celalalt parinte trebuie anuntat nainte daca apar modificari n programul de vizitare si, n cazul n care copilul pleaca n vacanta cu parintele la care se afla n custodie, celalalt trebuie sa cunoasca itinerariul Trebuie luat n considerare faptul ca e posibil ca programul de vizita sa fie afectat de anumite planuri ale copilului Trebuie respectata dorinta lor de flexibilitate 2. Vizitele sa fie considerate aspecte firesti ale noului program al copilului Parintii sa gaseasca activitati care sa le permita lor si copiilor sa-si construiasca relatia, dar care sa le ofere si oportunitatea de a petrece mai mult timp mpreuna Sa ofere un echilibru ntre distractie si responsabilitatea fata de copii Sa fie ncurajate vizitele care-i includ pe bunici si familia extinsa Parintii sa le amenajeze copiilor un loc al lor, fie si doar o parte dintr-o camera sau chiar o camera ntreaga, pentru ca atunci cnd merg n vizita la

celalalt parinte sa se simta ca acasa Sa fie sprijiniti copiii n a-si face prieteni prin mprejurimi, pentru a avea parteneri de joaca n ambele camine Sa devina o obisnuinta pregatirea copiilor pentru vizita Sa se alcatuiasca de catre parinti o lista de obiecte pe care acesta sa le ia/aduca cu el; daca copilul este suficient de mare si poate pregati singur bagajul Uneori, daca este posibil, e bine sa li se permita copiilor sa-si aduca si ctiva prieteni Daca exista mai multi copii, parinti pot din cnd n cnd sa mearga separat cu ei, pentru a putea acorda timp fiecaruia n parte 3. Sa existe respect pentru fostul sot/fosta sotie si grija fata de copii Parintele care vine n vizita trebuie sa apara la timp Daca n programul de vizita este inclusa si o alta persoana (noul partener al tatalui/mamei sale) copilul trebuie anuntat dinainte Daca parintele care nu mai locuieste cu familia si schimba adresa, slujba, numerele de telefon, trebuie sa-si anunte fosta sotie/ fostul sot Activitati nepermise ntr-o vizita Unii parintii se folosesc de vizite pentru a-si atinge scopuri distructive, actionnd pentru a-si rani fostul partener, pentru a-i distruge viata, pentru a se razbuna pentru durerile provocate n prezent sau n trecut. n acest sens, ei folosesc anumite strategii. Acestea pot crea chiar o relatie mai ostila cu fostul sot/ fosta sotie si pot afecta grav relatia dintre copil si unul sau ambii parinti. Pentru a evita asemenea efecte devastatoare e recomandat sa se respecte urmatoarele: 1. Sa nu se refuze comunicarea cu fostul partener. Sa nu fie folosit copilul ca mesager n probleme legate, de pilda, de sprijinul financiar; sunt aspecte ce trebuie discutate doar de adulti Copilul nu trebuie nvinovatit pentru anularea sau schimbarea programului de vizitare; acestea sunt responsabilitatile adultilor Sa nu fie transformat copilul n spion al parintelui Momentele n care copilul este luat si adus nu trebuie transformate n

oportunitati de declansare a conflictului dintre parinti; problemele sa se rezolve fie la telefon, fie atunci cnd copilul nu este de fata 2. Sa nu se ncerce destramarea relatiei copilului cu celalalt parinte Sa nu se ncerce culpabilizarea copilului pentru faptul ca-si petrece timpul si cu celalalt parinte Vizitele nu trebuie folosite ca premii pentru un comportament bun al copilului si nici nu trebuie interzise, daca acesta s-a comportat altfel dect se astepta de la el Parintele sa nu-i marturiseasca copilului faptul ca este trist si se simte singur, daca acesta l viziteaza pe celalalt Sa nu se interzica vizitele celuilalt parinte, ca o forma de a-l pedepsi pentru greselile trecutului sau pentru ca nu a platit la timp pensia alimentara a copilului, pentru ca asemenea atitudini l pedepsesc pe copil, care este nevinovat Nu trebuie interzise vizitele doar pentru ca unul dintre parinti considera ca celalalt nu merita sa-si vada fiul/ fiica. Aceasta se poate ntmpla doar n cazul n care fostul partener reprezinta o adevarata amenintare pentru copil; altfel, adultii si copiii au nevoie si merita sa se vada Nu trebuie invocate false acuzatii de abuz, doar pentru a nu mai permite parintelui sa-si viziteze copilul Sa se ncerce evitarea interferarii activitatilor de petrecere a timpului liber a copilului (sporturi, hobby-uri) cu momentele n care acesta se ntlneste cu celalalt parinte; uneori poate ca e posibil ca adultul sa se alature copilului, n asemenea situatii Copilul sa nu fie admonestat pentru obiectele lasate la celalalt parinte, pentru ca e bine ca el sa simta ca apartine ambelor camine Sa nu se pretinda ca este bolnav copilul, doar pentru a-l mpiedica pe fostul partener sa-si viziteze fiul/ fiica Nu trebuie interzis celuilalt parinte sa-si caute copilul la telefon 3. Sa nu se transfere furia fata de fostul partener asupra relatiei parintelui cu copilul

 Nu trebuie ranit copilul prin aparitii ntrziate la ntlnirea stabilita sau prin neprezentare. 4. Sa nu se rasfete copilul sau sa se ncerce cumpararea dragostei sau a loialitatii sale Sa nu se permita copilului sa-l santajeze pe celalalt parinte, conditionnd dreptul de a fi vizitat de cumpararea anumitor obiecte Parintele sa nu ncerce sa-l mituiasca pe copil Nu trebuie ca celalalt parinte sa fie un fel de amic al copilului, pentru ca acesta are nevoie de un parinte, n adevarata acceptiune Nu e nevoie ca timpul alocat vizitei sa fie plin de activitati extraordinare; se pot realiza si activitati domestice, de rutina, la care sa participe mpreuna, copilul si parintele (gatit, curatenie) Odata cu separarea parintilor, copiii se confrunta cu o multime de probleme, asa cum am precizat anterior: le este dor de celalalt parinte; cnd sunt mici se nvinovatesc pentru divortul parintilor; altii ncearca ntr-un mod disperat sa-i mpace; sunt tristi; se plng, unii dezvolta comportamente negative. Exista 4 mari categorii de explicatii pentru rezultatele negative ale copiilor, care au trecut prin experienta divortului. 1. Saracia sau chiar reducerea substantiala a resurselor financiare, care adese aurmeaza unui divort, reprezinta una dintre cauzele principale ale problemelor copiilor. De fapt, rezultatele negative tipice ale celor aflati ntr-o astfel de situatie seamana foarte mult cu cele ale copiilor saraci. Cnd copiii sunt sau devin saraci, fie ca parintii sunt casatoriti sau nu, se ntlnesc multi factori care dezechilibreaza. Astfel, cel putin 55% dintre femeile din Canada, nsotite de copii au fost nevoite sa se mute dupa separare n locuri mai aglomerate, poluate, zgomotoase, cu case mai saracacioase. Ca rezultat, sanatatea le-a fost afectata, att cea fizica, ct si cea psihica. Zonele nvecinate erau mai nesigure, erau multi copii saraci, care aveau rezultate slabe la scoala si care erau implicati n acte de delincventa juvenila.Mai mult, parintele custode, n general mama, are dificultati, lucrnd mai multe ore pentru a se putea ntretine. ntoarsa acasa, se simte obosita si mai putin dornica sa-i acorde atentie copilului sau. n consecinta, copiii

mamelor divortate, care sunt sarace sau nesigure din punct de vedere financiar, primesc mai putina atentie, ndrumare, ncurajare si afectiune dect cei de vrsta lor. Sunt mame incapabile, dintr-o serie de motive, sa monitorizeze activitatea scolara a copiilor lor, succesul sau insuccesul acestora. n afara scolii copiii pot fi singuri acasa, cu alti copii, nesupravegheati sau chiar pe strazi. Sunt cei implicati n acte de delincventa juvenila sau n relatii intime prea timpurii. De aceea, daca am ncerca sa eliminam sau sa reducem semnificativ saracia, consecintele divortului nu i-ar mai afecta att de puternic pe copii. 2. Cele analizate anterior au scos la iveala cea de-a doua cauza: diminuarea ndeplinirii obligatiilor parintesti. Divortul creeaza o serie de factori de tensiune pentru parinti, n special pentru custode, caruia i este foarte greu sa depaseasca situatia, daca este sarac. Aceste influente nefaste reduc timpul petrecut de parinte cu copilul, marcheaza negativ modalitatile de manifestare a afectiunii, cresc instabilitatea parentala, permit etalarea unei mai mari duritati sau din contra o permisivitate exagerata din partea adultului. Dupa divort, multi parinti esueaza n a-si ngriji copiii, nu le ofera un program stabil, un adapost departe de tensiunile externe. Confruntati cu nevoile proprii de viata sociala si companie a adultilor, multi parinti divortati devin adesea amicii copiilor lor si abdica de la responsabilitatile parentale. Astfel, acestor adolescenti le lipsesc ndrumarile si autoritatea parintilor. 3. Multi parinti divortati sunt att de mpovarati emotional si financiar, nct devin, cel putin temporar, depresivi, n timp ce altii initiaza o cautare disperata a unui nou partener, care-i face mai putin disponibili pentru copiii lor si nu le permite sa raspunda copiilor pe masura asteptarilor acestora. 4. Parintii care continua sa se certe si sa abuzeze verbal unul de celalalt n fata copiilor dupa divort cauzeaza o tensiune enorma acestora. Ei sunt ntotdeauna afectati de dezacordurile dintre parinti, fie n timpul unei casnicii, fie dupa divort. Conflictul parental poate determina depresia, ostilitatea, agresivitatea si alte activitati nepotrivite ale copiilor. Mai mult dect att, un asemenea conflict este un model de rol disfunctional pentru ei. Copiii nvata faptul ca nentelegerile pot fi rezolvate numai prin lupta. Aceasta lectie induce consecinte negative asupra viitoarelor lor relatii,

inclusiv cea maritala. Furstenberg n 1991 afirma: Majoritatea copiilor afectati de divort prezinta probleme comportamentale nainte de divortul propriu-zis. Acesta doar le intensifica. Temperamentul adolescentilor si factorii familiali solicitanti cu care se confrunta reprezinta alte forte care afecteaza modul n care se manifesta acestia ntr-o situatie de divort. Adolescentii cu temperamente dificile se comporta diferit de cei cu o fire mai linistita. n ceea ce priveste factorii familiali stresanti, fiecare situatie de divort difera. Ele se deosebesc functie de problemele existente si de metodele de a le depasi. Datorita acestor circumstante diverse, adolescentii au atitudini negative fata de ntreaga situatie si de cei implicati. Anumiti cercetatori au sugerat ca ar exista diferente functie de vrsta si sexul copiilor, n ceea ce priveste adaptarea lor la divort. Si au prezentat si cteva argumente n favoarea acestei afirmatii. Astfel, s-a constatat ca fetele se acomodeaza, n general, mai bine, desi nu neaparat si la o eventuala recasatorire a mamei custode. Exista o diversitate larga a nivelelor de adaptare, functie de personalitatea copilului si de conditiile din familie. Acelasi lucru este valabil si pentru vrsta. Copiii foarte mici, cei sub 4 ani, pot sa nu observe absenta unui parinte, pe care l-au vazut si nainte foarte rar; daca mama- ca principala persoana care s-a ocupat de ngrijirea lor- se comporta bine, e posibil ca ei sa nu fie afectati semnificativ. E mult mai probabil ca ei sa se adapteze foarte bine si unei recasatoriri a parintelui custode. Oricum, daca saracia se dovedeste a fi o consecinta a separarii sau o precede pe aceasta, copiii din categoria de vrsta sub 10 ani tind mult mai mult sa fie afectati dect adolescentii, n special n termenii dezvoltarii lor intelectuale. Noi cercetari indica cu claritate ca saracia din perioada copilariei timpurii mpiedica dezvoltarea cognitiva si verbala. n consecinta, ntrzie adaptarea copiilor la gradinita. Multi dintre ei ajung n clasa I nepregatiti pentru a citi si n felul acesta un ciclu educational este ratat, nca de la nceput. n contrast, un copil care devine sarac doar n timpul adolescentei poate avea deja o baza solida, pe care sa-si ntemeieze succesul scolar. Adesea copiii cu vrste cuprinse ntre 3 si 10 ani pot fi cei mai influentati negativ, pentru ca nu sunt suficienti de maturi sa nteleaga pierderea si circumstantele familiale schimbatoare. La fel de bine nsa, si copiii cei mai mari pot fi afectati

semnificativ de cele 4 cauze prezentate anterior. Pentru adolescenti o situatie absolut dificila apare cnd parintele custode pierde ocazia de a comunica cu el si de a-l monitoriza. Adolescenta este deja o perioada n care tentatiile catre devianta abunda, iar un tnar lipsit de sustinerea parentala se poate pierde sub influentele negative ale celor de vrsta sa. Si rezultatele scolare au de suferit. De asemenea, tinerele adolescente cu parinti separati sunt supuse unui mare risc de a deveni active din punct de vedere sexual si cel mai adesea- nsarcinate. Acest fapt se accentueaza mai ales cnd mama are relatii intime numeroase. Baietii au probleme de comportament n scoala pe parcursul stadiilor initiale si n primii doi ani dupa divort; sufera un declin n performanta academica; devin mai expusi la consumul de droguri si alcool, prezinta un risc marit de comportament agresiv, acumuleaza un procent mai mare de abandon scolar dect cei neimplicati n situatii de divort. Fetele prezinta semne de depresie dupa divortul parintilor si n urma schimbarilor survenite n viata lor. Tot ele nregistreaza o scadere a performantei scolare, acumuleaza un procent ridicat de abandon scolar, n comparatie cu cele din familiile intacte si si parasesc caminul, alaturndu-se unei persoane mai mature si ncepndu-si relatiile intime mai devreme dect cele din familiile obisnuite. Sunt oare ajutati copiii de recasatorirea parintilor? Nu exista foarte multe cercetari pe aceasta tema. n Statele Unite studiile arata ca, n vreme ce recasatorirea mamei poate sprijini financiar familia si poate fi foarte buna pentru mama, adesea are consecinte negative asupra copiilor, n special pentru fetele care au avut o relatie foarte apropiata cu mama lor. Acestea l detesta pe intrus, n timp ce baietii profita de situatie pentru a-si petrece ct mai mult timp departe de casa. Un alt aspect negativ ar fi acela ca fetele sunt expuse si abuzului sexual din partea tatilor vitregi sau a prietenilor mamei. n anumite studii unele tinere, studente fiind n momentul chestionarii, au recunoscut ca au distrus n mod deliberat relatia mamei cu celalalt, manifestndu-si resentimentele fata de acesta. Pentru ele, recasatorirea mamei a fost urmata de o perioada de comportament relativ deviant, atitudinea lor cauzndu-i acesteia o mare durere. Fenomenul divortului este o problema mult mai complexa dect se considera,

n general. Statisticile referitoare la el sunt dificil de nteles si, n consecinta, sunt eronat interpretate n mod frecvent. Astfel, aproape o treime dintre casatoriile din Canada sfrsesc prin divort si rata este, ntr-o anumita masura, mai mare n cazul recasatoririlor. Despartirile sunt mai des ntlnite la cuplurile care coabiteaza. n prezent, nu exista predictii solide n ceea ce priveste un declin evident sau o crestere vizibila a ratei de divort ntr-un viitor apropiat. Divortul si recasatoria sunt institutii ale adultilor. Astfel ca ele permit separarea indivizilor dintr-un cuplu si le dau posibilitatea fostilor parteneri de a se casatori cu altii. Ca institutii, cele doua nu reprezinta cel mai bine interesul copiilor. Nu este surprinzator ca multi, desi nu majoritatea, suporta consecinte grave n urma divortului parintilor si unele dintre aceste efecte negative dureaza chiar si pna n adultetea lor. n unele societati europene, n special n Olanda si Suedia, reteau de securitate sociala compenseaza puternic, astfel nct familiile cu un singur parinte (de pilda, mama) au o rata scazuta de saracie, similara celei a familiilor cu doi parinti; n jur de 7%. Consecintele negative ale divortului asupra copiilor nu au disparut n ntregime, dar sunt cu siguranta mai putin pronuntate dect n Canada si Statele Unite. n orice familie, un divort este un semn pentru noi toti de a ne mobiliza. Faptul ca acum sunt mai multe despartiri nu nseamna ca sunt mai putin dureroase. Cnd o familie se afla n criza este de datoria tuturor sa ajute ntr-o anumita masura, sa intervina. Copiii sunt viitorul nostru si merita atentia noastra totala si sprijinul neconditionat. Este responsabilitatea noastra colectiva de a-i proteja pe cei implicati n divort. Adultii divorteaza unul de celalalt, dar n nici un caz de copiii lor, nsa pentru acestia din urma perspectiva pare diferita, de cele mai multe ori. Moartea unuia dintre membrii familiei poate duce la distrugerea modelelor de viata pentru foarte multa vreme. Exista, de altfel, un numar de factori, care determina aceste cosecinte nefaste ale mortii, incluznd: Cine moare. Pentru ca moartea n societatile moderne este atribuita la scara extinsa celor n vrsta, moartea unui copil este adesea cea mai devastatoare din punct de vedere emotional. n cazul mortii copilului unic exista probabilitatea ca parintii sa divorteze, iar daca nu, oricum rolurile parentale se pierd cu totul. n

familiile de tip patriarhal din trecut, moartea tatalui reprezenta de asemenea un eveniment ntmpinat cu emotii puternice, determinnd n acelasi timp serioase probleme economice pentru ntreaga familie Contributia defunctului la solidaritatea familiei. Datorita faptului ca familiile devin mai mobile, att din punct de vedere geografic, ct si social, n multe cazuri generatia bunicilor este cea care ofera cheia legaturilor familiale. n casa acestora se reunesc toti n vacanta; sprijinirea lor permanenta constituie baza rennodarii relatiilor dintre frati, mai ales n cazul celor care s-au dispersat n lume. Odata cu moartea bunicilor, aceste legaturi dintre matusi, unchi si verisori sufera mari modificari, fiind de cele mai multe ori influentate negativ, n cazul n care exista si o mostenire. Cum mor membrii familiei si modelele de asistenta familiala n procesul de disparitie a lor. Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi extrem de stigmatizante pentru membrii familiei. Inegalitatile n ceea ce priveste ngrijirea celor aflati n suferinta, cum ar fi povara ngrijirii parintelui doar de catre unul dintre frati, pot determina atitudini ostile din partea celorlalti frati, care nu au contribuit deloc la aceasta. Moartea unuia dintre soti sau destramarea unei casnicii sau a unei relatii de lunga durata poate avea efecte dureroase. Fiecare persoana si exprima suferinta diferit. Exista, n fapt, 5 stadii pe care le parcurge cineva aflat ntr-o asemenea situatie. E posibil nsa ca ele sa nu fie urmate cu exactitate. Se poate ca cineva sa repete acelasi stadiu de mai multe ori, n sensul ca situatii- precum gasirea unui obiect drag celui pierdut- pot determina inducerea unei stari extrem de negative si rentoarcerea la stadiul de suferinta profunda. 1. Negarea- Stadiul Nu, nu mie. Acest stadiu este plin de nencredere si negare. Daca partenerul a murit, cel ramas n viata nca se asteapta sa-l vada venind. 2. Furie- resentiment- Stadiul De ce mie?. Furia asupra situatiei, partenerului sau a altcuiva. Cel ramas n viata e furios pe altii pentru ceea ce i s-a ntmplat si pentru durerea cauzata. E posibil sa fie furios si pe

partenerul decedat, pentru ca a murit. 3. Acord- Stadiul Daca eu fac asta, tu faci asta. Se ncearca negocierea schimbarii situatiei. Daca s-a pierdut sotul/ sotia se doreste stabilirea unui acord cu Dumnezeu: Voi deveni mai bun/ buna, daca mi-l aduci napoi. 4. Depresia- Stadiul Chiar s-a ntmplat. Cel aflat n suferinta realizeaza ca nimic nu se va schimba. Constientizarea situatiei atrage dupa sine depresia, n cele mai multe cazuri. E o perioada n care persoana respectiva e absorbita de o stare de liniste dureroasa. 5. Acceptarea- Stadiul Asta este Momentul n care cel ramas n viata trebuie sa-si continue drumul. Moartea este o realitate pe care copiii, ca si adultii, pot nvata s-o nfrunte. Parintii pot ncepe sa abordeze moartea ca parte a vietii de zi cu zi, chiar nainte de prezenta unui astfel de eveniment n familie. O planta sau o pasare moarta constituie un moment potrivit al deschiderii unei conversatii pe aceasta tema. E bine sa se nceapa din timp, parintele sa fie sincer si sa-si ncurajeze copiii sa-si prezinte opinia despre moarte. Discutiile periodice despre moarte sunt importante, de vreme ce ntelegerea acesteia reprezinta un proces gradual. Copiii vor primi informatiile, daca se simt pregatiti, iar ntelegerea fenomenului se va accentua, odata cu dezvoltarea lor. Copiii simt pierderea celor iubiti ca si adultii, desi durerea e exprimata adesea n diverse moduri: prin joaca, arta sau chiar prin indisciplina. Ei nfrunta durerea functie de intensitatea relatiei pe care o aveau cu cel decedat. Vom ncerca o prezentare a diferitelor reactii ale copiilor, functie de vrsta pe care o au n momentul mortii cuiva foarte apropiat. Nou-nascuti pna la 3 ani Chiar si cei foarte mici simt cnd rutina familiei este distrusa si cei din jurul lor au o stare emotionala deosebita. Dar, cu toate acestea, cei care apartin acestei categorii de vrsta nteleg foarte putin fenomenul. Reactia copilului: Modificari de somn, mncare si stare generala.

Cum se intervine: Pastrati cadrul obisnuit ct mai mult posibil Oferiti ngrijire constanta. Daca parintele este prea afectat, e util sa caute o persoana de ncredere, care sa-l substituie n ngrijirea copilului Copii cu vrsta cuprinsa ntre 3- 6 ani n mod obisnuit, copilul nu va ntelege ca moartea este permanenta. El s-ar putea gndi la acest fenomen ca la ceva temporar sau reversibil sau chiar ar putea parea neafectat. Sunt obisnuite temerile sale conform carora celor morti le este frig sau foame n cosciug. Reactia copilului: Poate avea cosmaruri; e posibil sa repete ntrebarile legate de moarte sau sa se ntoarca la comportamente anterioare, timpurii. Pentru ca are experiente limitate n acest sens, poate face conexiuni neplauzibile. De pilda: Matusa Ioana a murit din cauza unei dureri de cap. Tata spune ca-l doare capul. Poate ca va muri si el. Cum se intervine: Priviti copilul n ochi si atingeti-l cu caldura, cnd discutati despre moarte. Scurtati timpul n care sunteti departe de copil. Asigurati-va ca stie unde sunteti si cum va poate gasi Evitati cuvinte, precum: somn, odihna, pierdere, trecere n nefiinta Explicati-i fenomenul n termeni concreti, cum ar fi: cineva care nu respira, nu mannca, nu merge la baie sau nu se dezvolta. Repetati explicatiile simplu, sincer, ori de cte ori sunteti solicitat de catre copil Asigurati-l din nou ca este n siguranta si ca aveti n plan sa fiti permanent prezent; precizati-i ca oamenii mor doar cnd mbatrnesc. Permiteti-le sa-si exprime sentimentele, cum ar fi: pictarea unor imagini, citirea si prezentarea de povesti despre moarte sau despre cei iubiti sau reconstituirea nmormntarii.

Copii cu vrsta cuprinsa ntre 6- 9 ani Un copil la aceasta vrsta poate privi moartea ca pe ceva care vine si duce oamenii departe sau care poate sa se ia ca o raceala. Unii se pot gndi ca persoana decedata se va ntoarce. Se pot nvinui pentru moartea sa, pentru ca au dorit la un moment dat ca acesta sa dispara (Ce n-as da sa nu-l mai vad!) sau pentru ca au fost incapabili sa-l ajute ( Nu l-am ajutat pe bunicul sa tunda iarba. Acum a murit. ) Apar, de asemenea, temeri legate de moarte. Reactia copilului: Copilul se poate simti agitat, confuz sau trist sau poate chiar sa nu prezinte nici un fel de semn. E obisnuita si teama de a nu fi abandonat de alti membri ai familiei. Adesea sunt obsedati de cauzele mortii, precum si de procesele fizice ce au loc dupa moarte. Cum se intervine: Fiti un bun ascultator. Corectati orice idee confuza pe care o poate avea copilul Oferiti ocazii de joaca Asigurati-l ca moartea nu a fost din vina sa Oferiti oportunitati de a deschide discutia cu copilul n liniste, citind povesti legate de acest subiect Un copil care se decide sa nu discute despre ce s-a ntmplat si poate asterne gndurile ntr-un jurnal sau se poate exprima prin desen Copii cu vrsta cuprinsa ntre 9- 12 ani Preadolescentii nteleg mai bine permanenta mortii. Unii din aceasta categorie de vrsta pot parea neafectati de moarte, dar doar la suprafata. Ei vad moartea ca pe o pedeapsa pentru faptele rele. Reactia copilului: Furie ndreptata catre o varietate de persoane: fata de sine, de parinti, de altii, de persoana care a murit, de frati. Vina si durerea se nasc din aceasta furie. Cum se intervine:

 Asigurati-l ca persoana nu a murit pentru ca el a fost rau Abordati tema ct mai delicat Adolescenti Adolescentii nteleg precum adultii acest fenomen si realizeaza ca fiecare va muri cndva. si pot asuma, ntr-o maniera inadecvata, responsabilitati de adult, cum ar fi cele legate de bunastarea familiala si financiara. si pot asuma chiar rolurile persoanei decedate, si pot nega sentimentele sau si pot exprima furia, fapt ce creeaza o suferinta suplimentara. Reactia adolescentului: Se poate simti derutat, responsabil, neajutorat, furios, trist, singur. Cum se intervine: Vorbiti-i fara sa-l criticati sau sa-l judecati Exprimati-va propriile sentimente fata de moarte Vegheati asupra stoparii asumarii de catre acesta a altor roluri dect cele potrivite pentru el Reasigurati-l de faptul ca nu el a cauzat moartea Continuati sa-l sprijiniti si sa-l ascultati, desi poate parea ca a depasit situatia Acordati-i timp pentru singuratate si reflectie. Fiti la dispozitia sa, cnd are nevoie. n general, prima experienta familiala a mortii este cea a bunicilor. n urma intervievarii unui numar de studenti ai universitatii americane Trinity s-a constatat ca perceptia acestora era ca, n mod normal, moartea vine la cei n vrsta, la cei care si-au trait complet viata. n cazul chestionarii celor apartinnd claselor sociale inferioare sau minoritatilor, raspunsul a fost ca moartea vine prematur datorita violentei. Pe lnga moartea sotului sau a copilului, cea a parintilor determina adesea la adulti o mare suferinta. Asa cum nota Ralph Keyes: Cred ca atunci cnd ti pierzi parintii e ca si cum linia de aparare s-a dus. Esti n spatele unei formatiuni de soldati, n care se trage, iar primele doua rnduri se prabusesc. mi amintesc ca atunci cnd a murit mama, un preot mi-a spus ca te simti vulnerabil ntr-un fel n care nu te

simteai cnd ti traiau parintii. Trebuie sa mergi nainte si sa spui: Sunt gata sa-mi asum responsabilitatea n lume. Un alt aspect strns legat de tema mortii l reprezinta descrierea vaduviei n literatura de specialitate. ntr-una din cartile sale referitoare la femei si la problema mortii, Sally Cline observa cum stigmatul vaduviei deriva din faptul ca este un statut atribuit, n mod obisnuit, femeilor. n societatile patriarhale, orientate catre cuplu, vaduva este vazuta adesea ca fiind indisponibila, neinteresanta si chiar netentanta din punct de vedere sexual. Din perspectiva etimologica se afirma ca vechiul cuvnt englezesc widewe, cu originea n radacina indo-europeana width nseamna a fi gol sau separat. Cuvntul provenit din sanscrita vidth nseamna lipsa. Joseph T. Shipley n Dictionarul originilor cuvintelor indica faptul ca de vreme ce mariajul a alcatuit din doi unul, o vaduva este o femeie, care a fost golita de sine. Alti scriitori confirma aceasta notiune: Era vaduva, acea entitate feminina ciudata, care a fost odata nzestrata cu o personalitate dubla si care era acum doar jumatate din ce fusese. Aceste sensuri nu sunt aplicate n mod similar vaduvilor. Studiile asupra vaduvelor au indicat aspecte obisnuite, cum ar fi stresul financiar, sentimente de singuratate, pierderea prietenilor si izolarea sociala, precum si probleme cu alti membri ai familiei. Copiii, de pilda, pot refuza oportunitatile mamelor lor vaduve de a avea relatii intime, cerndu-le practicarea unui comportament de calugarite, din respect fata de tatal decedat . A fi prima vaduva dintr-un grup de prieteni poate fi puternic stigmatizant, pentru ca aceasta este perceputa a fi o potentiala amenintare pentru relatiile de cuplu si o posibila victima a sindromului de atasare al vaduvei. n sensul ca aceasta e dornica sa se ataseze de cineva si l prinde n capcana rolurilor obligatorii, fortndu-l sa ia decizii. Problema abordata vizeaza mai mult vaduvele din grupurile mai n vrsta din prezent. Acestea sunt generatii de femei, care sunt n general prea batrne pentru a fi afectate de miscarea feminista a ultimelor decenii. Adesea identitatile lor erau att de dependente de cele ale sotilor, nct n momentul mortii acestora, ele si pierdeau o parte semnificativa din sine. Pe de alta parte, datorita discrepantelor mai mari ntre

vrsta sotilor si cea a sotiilor, ntlnite n trecut, multi soti si-au pregatit sotiile sa fie vaduve. Pentru multe generatii recente de femei, lucrurile sunt diferite, pentru ca e mult mai probabil ca acestea sa beneficieze de o socializare anticipativa pentru vaduvie, datorita divortului anterior, precum si din cauza faptului ca o mare parte a identitatilor lor deriva din activitatile de pe piata muncii. Cnd un partener din cuplul casatorit moare, cel ce supravietuieste nu numai ca este vaduvit de sot/sotie, dar se si confrunta dintr-odata cu necesitatea de a organiza un camin cu parinte unic. n cazul uni barbat, acesta nseamna adesea ca el sa se confrunte cu sarcinile gospodaresti si cu cele legate de cresterea copiilor, activitati n care se implicase foarte putin nainte. Dar nu numai att, pentru ca, n fapt, el trebuie sa faca toate acestea n conditii foarte dificile, presupunnd ca att el, ct si copiii sunt puternic afectati de moarte sotiei/mamei. Pe de alta parte, pentru un vaduv pare chiar neverosimil sa se gaseasca dintr-odata privat de ceva, de vreme ce majoritatea barbatilor au o slujba platita. Prin contrast, cnd sotul/tatal moare, cel mai probabil fenomen este saracirea familiei. Daca mama avea o slujba platita nainte de moartea sotului, venitul sau este prea mic, probabil, pentru a putea sprijini ntreaga familie ntr-o maniera decenta. Daca aceasta nu avea servici nainte de tragedie, situatia este si mai disperata. n ciuda traumelor evidente ale pierderii sotului, studii americane recente sugereaza ca vaduvia, n comparatie cu divortul- n ciuda imaginii publice contrarepare, ntr-o anumita masura, mai usor de ndurat. Vaduvele, n comparatie cu cele divortate de aceeasi vrsta, par sa primeasca mai mult sprijin din partea altor indivizi dect divortatele. Statutul de vaduva pare, de asemenea, sa aiba o definire mai clara dect celalalt, att din perspectiva lor, dar si a altora, iar vaduvele (precum si cele divortate care nu si-au dorit separarea relatiei) tind a avea o imagine mai buna a sotilor lor dect majoritatea celor divortate. Asa cum afirma Gay Kitson: n ciuda perceptiei ca moartea celui iubit ar trebui sa fie mai dureroasa- din punctul de vedere al adaptarii- dect divortul de cineva pe care l-am iubit anterior, datele asupra sanatatii fizice si mentale a vaduvelor si divortatelor indica faptul ca, n general, exista o tulburare mentala si fizica mai mare printre cele divortate dect printre vaduve.

Se cunosc putine despre frecventa, precum si despre consecintele mortii unui parinte, care nu a fost casatorit cu celalalt parinte la momentul decesului. Statisticile oficiale ar clasifica un astfel de parinte fie singur, fie divortat, n functie de existenta sau nu a unui copil, provenit dintr-o uniune non-maritala sau dintr-o casatorie ncheiata prin divort. Parintele care se recasatoreste ar trebui nregistrat ca fiind casatorit. n ciuda faptului ca din punct de vedere statistic cel care nu detine custodia copilului nu ar trebui recunoscut ca parinte, moartea sa poate reprezenta nca o pierdere grea pentru copii, care e posibil sa fi avut o relatie apropiata cu acesta. Se presupune ca are efect si asupra fostului partener, desi nu a fost mult studiat acest aspect. Daca un fost partener (fie casatorit anterior cu celalalt parinte, fie nu) platea pensie copilului, moartea sa poate nsemna, de asemenea, o pierdere financiara pentru cel ce detinea custodia copilului, ca si pentru acesta. Daca custodele moare, copiii trec imediat n grija celuilalt, detinator anterior al statutului de parinte non-custodial. Aceasta se ntmpla de cele mai multe ori, n cazul celor proveniti din casnicii destramate n urma divortului, si mai putin din uniuni non-maritale. Este cert ca moartea este un fenomen care afecteaza covrsitor familia n ansamblu si pe fiecare dintre membrii sai n parte. Consilierea familiei n situatiile copiilor cu infectii hiv/sida (dupa Programul de pregatire a personalului medical prin educatie medicala continua E.M.C. Romanian Angel Apeal 2004) 1. Comunicarea diagnosticului la copil/adolescent Un pas necesar Consilierea Consilierea pentru comunicarea diagnosticului (CCD) este un proces complex, planificat si limitat n timp, cu componente de evaluare si de interventie strategica, care urmareste asistarea ntregii familii n scopul unei adaptari ct mai bune la noua situatie de viata. Se realizeaza cu cel putin un membru al familiei copilului /adolescentului seropozitiv. Presupune oferirea de informatii corecte si la zi cu privire la infectia cu HIV si la SIDA, precum si crearea unui mediu sensibil si securizant care sa ofere familiei oportunitatea de a-si explora temerile legate de CD. Cheia unei consilieri eficiente este stabilirea unei relatii autentice ntre

consilier si client. Principii importante n consilierea pentru comunicarea diagnosticului: - activarea resurselor clientului si restructurarea modului de percepere a realitatii - crearea unui mediu de acceptare neconditionata, suport si ascultare - constientizarea de catre consilier a dificultatilor clientilor legate de explorarea unor subiecte cum ar fi: perspectiva mortii propriului copil, lipsa de siguranta legata de viitor, vinovatia - cunoasterea stadiilor durerii si a individualizarii miscarii clientului n cadrul acestor stadii - respectarea nevoilor clientului (consilierul nu trebuie sa presupuna ca stie ce este mai bine pentru client) - evitarea tendintei de a minimaliza durerea clientului si/sau de a intelectualiza teoretiza n legatura cu moartea si cu sensul vietii si al mortii - implicarea activa a clientului n organizarea modului cum se va desfasura CD - stimularea exprimarii creative a durerii - constientizarea afectarii relatiei de cuplu sau a relatiei cu ceilalti copii din familie - evitarea unei ancorari prelungite si inutile n trecut, cu accent pe prezent si viitor - facilitarea contactului cu persoane care au fost sau sunt n situatii asemanatoare (grupuri de suport) 2. Asistarea familiei pentru comunicarea diagnosticului Evaluarea conditiilor existente Comunicarea statusului de seropozitivitate HIV copilului nu se poate face dect cu acordul familiei. n marea majoritate a cazurilor, dupa ce parintilor le-au fost prezentate avantajele si dezavantajele dezvaluirii diagnosticului, dupa ce le-au fost aduse la cunostinta posibilele reactii ale copilului, acestia sunt n masura sa ia o hotarre. Pentru copil familia este locul unde se poate simti n siguranta din punct de vedere afectiv. Parintii sunt persoanele n care copilul are cea mai mare ncredere, iar

reactiile parintilor la situatiile generate de comunicarea diagnosticului vor influenta/determina si reactia copilului la aflarea diagnosticului. Pentru a putea ajuta copilul, este necesar ca adultul sa fie pregatit si sustinut la rndul sau n acest demers. Deseori, neputinta pe care o traieste parintele este transmisa copilului, parintele fiind un model pentru copil. Evaluarea psihologica privind comunicarea diagnosticului vizeaza urmatoarele aspecte: - vrsta si maturitatea psihologica a copilului evaluarea capacitatilor de ntelegere a notiunilor medicale despre viata si moarte, dar si despre asumarea responsabilitatilor pe care le are - starea de sanatate se va evita comunicarea diagnosticului unui copil/adolescent cu afectiuni intercurente sau n stadiul avansat al bolii - dinamica familiala se vor evita situatiile de criza ale familiei (divort/doliu/pierderea locuintei) - semnele pe care le dau copiii tipuri de ntrebari puse, adresate catre personalul de specialitate pentru a facilita comunicarea (usi deschise) Este importanta existenta unei relatii terapeutice prealabile, bazata pe ncredere si securitate, n special cu copilul/adolescentul, dar si cu parintii acestuia

Pregatirea parintilor pentru comunicarea diagnosticului n procesul de consiliere pentru comunicarea diagnosticului, parintele este ajutat si sustinut de asistentul social sau psiholog. Acest proces vizeaza parcurgerea, mpreuna cu parintele, a urmatoarelor etape: - identificarea problemei si definirea acesteia - prezentarea avantajelor si dezavantajelor comunicarii diagnosticului - prezentarea si identificarea unor situatii, ca punct de pornire pentru comunicarea diagnosticului (cum, cnd, ce). Identificarea problemei si definirea acesteia este prima faza a procesului de consiliere si pregatire, faza n care parintele identifica problema (situatie greu de suportat datorita pastrarii secretului si tacerii) si prezinta dificultatile cu care se confrunta (multiple situatii n care trebuie sa minta, numeroase ntrebari din partea

copilului pe care trebuie sa le evite, refuzul acestuia de a mai lua tratamentul). Parintele este ajutat sa constientizeze ca toate aceste situatii cu care se confrunta sunt usor de prevazut, n contextul n care copilului i este ascuns adevarul referitor la starea sa de sanatate. ntreg procesul de consiliere si pregatire va depinde de relatia pe care asistentul social sau psihologul o dezvolta cu parintele n aceasta faza. De aceea, este foarte important sa se stabileasca si sa se mentina o relatie n care parintele sa se simta suficient de sigur n prezenta consilierului pentru a discuta despre copil, despre familie si despre situatiile prin care trec. Aceasta relatie cu parintele nu este ntotdeauna lipsita de conflicte, deoarece recunoasterea si constientizarea realitatilor prin care trece pot genera neliniste, nesiguranta, chiar agresivitate. Datorita acestor reactii unii se pot retrage, motivnd ca nu se simt suficient de pregatiti pentru a spune copilului adevarul, pot amna momentul dezvaluirii, iar altii, dndu-si seama de complexitatea situatiei si realiznd ca aflarea diagnosticului constituie un avantaj pentru copil, accepta sa mearga mai departe n procesul de pregatire. Situatii de criza care impun comunicarea diagnosticului. Situatia de criza se refera la un context care necesita luarea unor hotarri rapide, hotarriri curative, si care presupune punerea n aplicare a unor masuri de urgenta, astfel nct situatia creata sa nu produca modificari majore, greu de remediat. Situatiile de criza mai frecvent ntlnite n comunicarea diagnosticului copiilor infectati cu HIV, pot fi urmatoarele: Copilul afla informatii despre diagnosticul real de la o alta persoana dect parintii. Aceasta persoana poate fi nvatatorul, profesorul de la scoala n care nvata copilul, un coleg de clasa, un prieten de joaca, un cadru medical Consecinte: cnd copilul afla diagnosticul de la o alta persoana dect propriul parinte, el reactioneaza mult mai agresiv si disproportionat. De cele mai multe ori, aceasta situatie se soldeaza cu pierderea ncrederii n propriul parinte si cu tulburari de comportament, de la nchiderea n sine, cu refuzul comunicarii cu persoanele din jur, pna la tentative de suicid. Copilul afla diagnosticul avnd acces la un act medical (certificat medical, foaie de observatie sau buletin de analize), fie descoperit din ntmplare, fie cnd copilul are deja unele banuieli si scotoceste prin hrtiile parintilor pentru a i se

confirma ceea ce presupune referitor la starea sa de sanatate. Consecinte: reactia copilului poate fi de spaima, ntristare, izolare, retragere n lumea proprie, pierderea ncrederii n parinti pentru ca i-au ascuns adevarul, devalorizare personala (sunt mic si nimeni nu mi spune ce se ntmpla cu mine, numi acorda atentie). Cnd copilul banuieste, cauta prin actele parintilor unul cu diagnosticul sau, pentru a i se confirma presupunerile n legatura cu starea sa de sanatate. Aflnd adevarul, el poate reactiona fie ca si n cazul situatiilor precedente, fie ncercnd sa afle adevarul chiar de la parinte, punndu-i acestuia ntrebari diverse care sa-l determine sa-i vorbeasca despre problemele sale de sanatate, declansnd de cele mai multe ori un moment de criza n familie. Situatii n care copilul vede la televizor o emisiune avnd ca tema infectia cu HIV/SIDA, emisiune n care se vorbeste despre tratamentul antiretroviral si ngrijirea medicala, toate acestea fiind prezentate, de cele mai multe ori, de catre medicii cu care copilul intra n contact atunci cnd se prezinta la spital pentru diferite investigatii medicale. Urmarind o astfel de emisiune si confruntnd situatia prezentata cu situatia lui, copilul ncepe sa-si puna ntrebari daca nu cumva are si el aceasta infectie. Pentru a-si confirma banuielile, ncepe sa-si tatoneze parintii si sa caute raspunsuri, ceea ce ia prin surprindere parintii, care, pentru a depasi situatia, ofera raspunsuri false sau evita sa lamureasca problema. Consecinte: parintele care ofera raspunsuri false sau ignora ntrebarile, nu face altceva dect sa-l determine pe copil sa se izoleze, sa se simta singur si neajutorat. El nu are cu cine sa discute aceste lucruri si nici cine sa-i ofere raspunsuri la toate ntrebarile sale, l sperie gndul unei boli severe, care l va duce inevitabil la angoasa mortii. Aceasta situatie l determina pe copil sa recurga la tot felul de mijloace pentru a afla adevarul. Fie ntreaba o alta persoana (ruda, prieten sau specialist care, neavnd consimtamntul parintelui, nu pot sa-i spuna copilului adevarul, dar pot atrage atentia parintelui ca a sosit momentul sa-i dezvaluie copilului adevarul despre diagnostic), fie cauta singur raspuns la ntrebarile sale. Interventii n functie de decizia parintelui cu privire la comunicarea diagnosticului A. Parintele refuza comunicarea diagnosticului

B. Parintele hotaraste amnarea comunicarii diagnosticului C. Parintele decide comunicarea diagnosticului Calea pe care o propune psihologul este urmatoarea: - un prim contact (discutia deschisa pentru a ncerca rezolvarea prin eforturi comune a problemei) - explorarea (cautarea si stabilirea adevaratelor probleme) - identificarea alternativelor (gasirea unor solutii care sa diminueze sau sa elimine starea de nemultumire sau suferinta) - asistenta (pentru alegerea celei mai bune decizii) Psihologul ajuta adolescentul si parintele sa-si dea seama de ceea ce este important pentru ei si sa-si identifice adevaratele probleme. 4. Recomandari pentru viitorii specialisti Elemente importante pentru o buna practica: o confidentialitatea o mentinerea sperantei o sensibilitate, ntelegerea necesitatilor pacientului o ncurajarea exprimarii sentimentelor si emotiilor legate de moarte o raspunsuri oneste la ntrebarile puse o acceptarea emotiilor si durerilor pe care pacientul le are o nlaturarea indiferentei, rautatii si agresivitatii o pentru o buna ngrijire este nevoie de inteligenta, dar si de suflet bun o a nu se evita umorul Ce spun cei care ngrijesc copii seropozitivi: o munca este epuizanta emotional o lipsa comunicarii ntre membrii echipei multidisciplinare determina disfunctionalitati n cadrul ei o poate aparea contaminarea cu durerea, disperarea, frica pacientilor o exista posibilitati limitate de a contribui la salvarea vietii, se altereaza sensul profesiei, poate aparea depresia o exista teama de infectare o pot aparea nesiguranta n actiune, greseli tehnice

o comportamentul inadecvat produce culpabilizare Se poate vorbi si de satisfactii: o posibilitatea de a oferi caldura, dragoste unor persoane care au nevoie sa simta pe cineva aproape o depasirea unor limite personale legate de frica, dezgust, lipsa de speranta o modelarea prin suferinta, apropierea de esenta conditiei de om o cresterea gradului de ntelegere si de acceptare a unor situatii si persoane o confruntarea cu propria frica de moarte si integrarea ei ntr-o maniera adecvata datorita ntelegerii mai profunde a acestui fenomen

Bibliografie Ciuperca Cristian, Cuplul modern-ntre emancipare si disolutie, Ed Tipoalex, 2000 Dahrendorf,R.,"Conflictul social modern",Editura Humanitas,Bucureti,1997; Georgescu M, Introducere in consilierea psihologica,Editura Fundatiei Romania de Maine,2007 Mitrofan I., Cuplul conjugal-armonie si dizarmonie, Ed. Stiintifica si enciclopedica, 1989 Mitrofan I., Ciuperca C., Psihologia relatiilor dintre sexe. Mutatii si alternative, Ed. Alternative, 1997 Mitrofan I., Ciuperca C., Incursiune n psihosociologia si psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, 1998 Mitrofan I., Ciuperca C., Psihologia vietii de cuplu ntre iluzie si realitate, Ed. Sper, 2002 Mitrofan I., Ciuperca C., Psihologia si terapia cuplului, Ed. Sper, 2002 Nichols P.Michael,Schwartz C. Richards,Terapia de familie,concepte si metode,Ed.Pearson Stnciulescu,E,"Sociologiaeducaiei familiale",EdituraPolirom,Iai,1997; Voinea,M,"Psihosociologia familiei",Universitatea Bucureti, 1996; Vrasmas,E.,A.,"Consilierea i educaia prinilor",Editura Aramis,Bucureti,2002; Zamfir,C.,Vlsceanu,L.,"Dictionar de sociologie",Editura Babel,Bucureti,1998; Ziglar Zig, Secretul casniciei fericite, Ed. Curtea Veche, 2001