„Metode şi procedee eficiente pentru învăţarea cognitivă în cazul elevilor cu

handicap mintal”!
Constantin Rusu (1993) subliniază, că deficienţa reprezintă orice dereglare de
structură sau funcţie psihologică, fiziologică sau anatomică", iar handicapul în sens de
dezavantaj, "rezultă din imposibilitatea sau incapacitatea de a răspunde aşteptărilor sau
normelor mediului specific al subiectului şi se referă, îndeosebi, la dificultăţile întâmpinate în
îndeplinirea funcţiilor vitale esenţiale: de orientare, de independenţă fizică, de mobilitate, de
integrare socio-profesională şi autonomie economică" .
Aceste definiţii confirmă ideea, că termenii "deficienţă" şi "handicap" nu sunt sinonimi şi,
prin urmare, utilizarea lor nu trebuie făcută la întâmplare, unul în locul celuilalt, fără
discernământ, ci numai în raport de context. Este, însă, la fel de evident că aceşti termeni se
referă la fenomene interdependente, între deficienţe şi starea consecutivă de handicap
stabilindu-se un raport de intercondiţionare: deficienţa reprezintă fenomenul iniţial, iar
handicapul este efectul acestui fenomen în planul raporturilor de adaptare şi de integrare socială a
persoanelor cu deficiente.

În ceea ce priveşte termenul de cerinţe educative speciale (prescurtat C.E.S.), acesta a

fost introdus în limbajul psihopedagogie tocmai din dorinţa, menţionată deja, de a-i feri pe cei
în cauză de aspectele neplăcute ale folosirii unor termeni care supără. După părerea noastră,
însă, acest termen nu şi-a atins scopul urmărit. Ba mai mult, s-au creat condiţii pentru apariţia
unor noi neclarităţi, deoarece - invocându-se "o viziune mai nouă, noncategorială, care
permite în mai mare măsură o abordare individualizată, personalizată" s-au
lărgit, de fapt, şi mai mult limitele categoriei de copii, "etichetaţi" a fi altfel decât copiii
obişnuiţi şi care, pentru a face faţă solicitărilor de adaptare (şcolară), au nevoie de
"individualizarea evaluării şi demersului educaţional" , adică de instruire şi educaţie
în condiţii aparte.
Noi preferăm folosirea sintagmei "copii cu nevoi speciale", întrucât aceasta ni se pare mai
apropiată de sensul originar al termenului englezesc "children with special educaţional
needs", dar şi pentru faptul că "nevoia" este un fenomen intrinsec celui la care se referă, pe
când "cerinţa" este, mai de grabă, ceva exterior, cu tentă imperativă.
Deficienţa mintală reprezintă:
- o stare de subnormalitate mintală;
- datorată unei opriri a dezvoltării;
- de origine constituţională;
- având un caracter esenţialmente incurabil;
- concretizându-se într-o stare de incapacitate socială;
- ce se constată la maturitate.
Astfel, conform celor prezentate mai sus, şi în cazul elevilor cu nevoi speciale se folosesc metode si
procedee cât mai variate pentru a se dezvolta armonios şi a-şi însuşi cât mai multe informaţii la nivel
cognitiv.

Metodele didactice: reprezintă acele căi prin care elevii ajung, în procesul de învăţământ sub
coordonarea educatorilor, la dobândirea de cunoştinţe , deprinderi, la dezvoltarea capacităţilor
intelectuale şi la dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi la valorificarea aptitudinilor specifice.

Principalele funţii ale metodelor didactice sunt:

-cognitivă de dirijare a cunoaşterii în scopul însuşirii unor cunoştinţe

-normativă-aspecte metodologice,cum să predea profesorul şi cum să înveţe elevul

-motivaţională-de stimulare a interesului cognitiv, de susţinere a procesului de învăţare

-formativ-educativ-compensatorie- de exersare, antrenare şi deyvoltare a proceselor psihice.

Metodele şi procedeele de predare-învăţare trebuie să fie selectate în raport cu scopul şi

obiectivele activităţii didactice, conţinutul lecţiei şi particularităţile elevilor (vârsta, nivelul
dezvoltării psihice, tipul şi gradul deficienţelor/ tulburărilor, tipul de percepţie al elevilor –
analitic sau sintetic) , stilul de lucru al educatorului.

În activităţile didactice destinate elevilor cu CES se pot folosi metodele expozitive, (povestirea,

expunerea, explicaţia, descrierea) dar trebuie respectate anumite cerinţe:

- să se folosească un limbaj adecvat, corespunzător nivelului comunicării verbale;

- prezentarea să fie clară, precisă, concisă;

- ideile să fie sistematizate;

- să se recurgă la procedee şi materiale intuitive;

- să se antreneze elevii prin întrebări de control pentru a verifica nivelul înţelegerii conţinuturilor
de către aceştia şi pentru a interveni cu noi explicaţii atunci când se impune acest lucru.

Pentru elevii cu deficienţe mintale utilizarea povestirii ca metodă didactică trebuie să fie
însoţită de suporturi ilustrativ - sugestive sau imagini filmate, deoarece se captează mai uşor
atenţia şi este facilitată implicarea afectiv-motivaţională a elevilor în secvenţele lecţiei.

Metodele de simulare (jocul didactic, dramatizare ) pot fi aplicate cu succes atât în ceea ce
priveşte conţinutul unor discipline cât şi în formarea şi dezvoltarea comunicării la elevii cu
deficienţe mintale şi senzoriale. Implicarea lor cât mai directă în situaţii de viaţă simulate, trezesc
motivaţia şi participarea activă, emoţională a elevilor, constituind şi un mijloc de socializare şi
interrelaţionare cu cei din jur.

Metoda demonstraţiei ajută elevii cu dizabilităţi să înţeleagă elementele de bază ale unui
fenomen sau proces . Alături de metoda demonstraţiei, exerciţiul constituie o metodă cu o largă
aplicabilitate în educaţia specială, mai ales în activităţile de consolidare a cunoştinţelor şi de
antrenare a deprinderilor.

În activitatea educativă a copiilor cu cerinţe educative speciale se poate folosi cu maximă

eficienţă învăţarea prin cooperare. Lecţiile bazate pe învăţarea prin cooperare permit evaluarea
frecventă a performanţei fiecărui elev care trebuie să ofere un răspuns în nume personal sau în
numele grupului, elevii se ajută unii pe alţii, încurajându-se şi împărtăşindu-şi ideile, explică
celorlalţi, discută ceea ce ştiu, se învaţă unii pe alţii, realizează că au nevoie unii de alţii pentru a
duce la bun sfârşit o sarcină a grupului.

O altă direcție spre obținerea progresului școlar al copiilor cu CES este și terapia ocupațională
care se constituie intr-o disciplină care valorifică informații din domeniile anatomiei, fiziologiei,
pedagogiei, psihologiei, sociologiei, antropologiei, științe care studiază comportamentul uman,
realizând o sinteză informațională între cunoștințele provenite din diverse științe particulare.
Emil Verza arată că terapiile ocupațonale sunt de mai multe feluri, dar pentru persoanele cu
deficiențe cele mai semnificative se referă la ludoterapie, muzicoterapie, terapia prin dans și
ergoterapia.

Specialiștii care aplică diferite forme de terapie ocupațională sunt preocupați, în principal, de
următoarele aspecte:
– să relizeze însușirea de către subiect a unei deprinderi pierdute sau cu un nivel redus de
funcționare;
– să contribuie la învățarea de noi deprinderi și abilități menite să le compenseze pe cele care au
dispărut din diverse motive.

Metode de stimulare bazate pe jocul didactic , ca modalitate de relație între individ și lumea
obiectelor, constituie formula primară a acțiunii umane, o formă de organizare a cogniției, o
formă de organizare a cunoașterii. Cântecul, jocurile muzicale, jocurile cu text și cântec, audițiile
muzicale, modelajul, desenul, pictura, sculptura sau alte activități din sfera terapiilor
ocupaționale contribuie la sporirea atenției, la dezvoltarea memoriei, gândirii, imaginației a
tuturor proceselor psihice implicate în învățarea de tip școlar. Prin teoria „inteligențelor
multipleˮ ale lui H. Gardner se recunoaște faptul că oamenii învață în moduri diferite și obțin
progrese școlare tot în moduri diferite.

Pentru elevii cu deficienţe mintale se recomandă metoda povestirii, însoţită de suporturi

ilustrativ sugestive, sau imagini filmate. Metoda ca explicaţia şi descrierea se folosesc mai rar ca
metode de sine statatoare, ele fiind mai indicate ca procedee în cadrul altor metodee.

Pentru eleviii cu deficienţe de intelect este recomandată folosirea unor metode precum:metoda
imitaţiei şi procedeul înlănţuirii şi modelării.

O altă metodă care poate fi integrată cu success şi în cazul elevilor cu CES ar putea fi covorul
povestitor, covorul cu poveşti, povestea din covor, sacul cu poveşti sau trăistuţa cu poveşti, cum
mai denumim această manieră de a povesti, este un suport la carte ca şi mini-teatrul, păpuşile de
deget sau păpuşile, care îi induce copilului plăcerea de a citi, conştientizându-l că acea poveste
pe care el o ascultă, se găseşte între coperţile acelei cărţi care se află alături de covor. De obicei
cartea, covorul şi personajele din poveste se găsesc într-un sac, care de această dată este adus de
doamna educatoare şi nu de Moş Craciun, şi este plin cu poveşti şi nu de cadouri. Începutul
tradiţional al poveştii cu "A fost odată ca niciodată ..." se transformă în "Şi când covorul s-a
desfăcut, / Povestea a şi început!" sau "Covorul se derulează / Şi povestea demarează", iar finalul
"Şi am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa" devine "Şi când povestea s-a terminat, /
Covorul l-am şi rulat".
 Prezentăm în cele ce urmează câteva posibile metodee şi procedee de învăţare prin cooperare,
care aplicate la elevii cu nevoi speciale pot avea un real succes.

Brainstormingul-elevii prezintă tot ceea ce ştiu despre un subiect.

Turul galeriiei- se lucrează in grup la o sarcină care trebuie să aibă un produs. După expunerea
fiecărui grup se face un tur al lucrărilor expuse.

Sintetizând putem spune ca marele avantaj al metodelor şi procedeelor didactice constă în

valenţele lor formative şi posibilitatea unei evaluări continue şi obiective a elevilor. Prin
intermediul lor se poate pune în practică ideile de interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate,
favorizând în acelaşi timp colaborarea între toţi agenţii educaţionali.

Cu certitudine, elevii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de ajutor în vederea adaptării,

integrării şi devenirii lor ca şi ceilalţi elevi – cu succese şi insuccese, cu realizări şi ratări dar şi
cu rezultate încurajatoare.