Consilierea pentru familiile cu copii CES

Scopul învăţământului special este de a asigura educaţia copiilor cu deficienţe sau

cu dificultăţi de învăţare, de a remedia dificultăţile pe care aceştia le întâmpină şi de a

asigura integrarea lor socioprofesională. Educaţia copiilor cu nevoi speciale trebuie să

răspundă nevoilor lor de dezvoltare. De asemenea, învăţământul special trebuie să

gândească o evaluare adecvată a potenţialului de dezvoltare şi de învăţare al acestor copii

şi ar trebui să asigure reabilitarea, recuperarea şi compensarea deficienţelor lor.

Învăţământul special vizează acordarea de sprijin pentru elevii cu CES în vederea

atingerii unui nivel individual de dezvoltare cât mai aproape posibil de cel normal prin

acumularea experienţelor necesare în şcoală şi în mediul social, prin dezvoltarea

abilităţilor necesare pentru învăţare, prin acumularea de cunoştinţe şi deprinderi utile

pentru integrarea socio-profesională şi pentru viaţa culturală în comunitate şi prin

asigurarea oportunităţilor şi a condiţiilor pentru învăţarea de-a lungul vieţii la diferite

niveluri ale educaţiei.

Schimbări recente şi schimbări prevăzute în politica educaţională

În politica educaţională a Ministerului Educaţiei şi Cercetării este prevăzută

modernizarea şi reconfigurarea sistemului de învăţământ special în vederea atingerii

scopului fundamental al integrării educaţionale, profesionale şi sociale a copiilor cu nevoi

speciale şi în vederea adaptării la viaţa comunităţii.

Pentru atingerea acestui scop, două direcţii principale au fost identificate pentru

viitor. Copiii vor fi şcolarizaţi încă de la început într-o unitate de învăţământ de masă, în

apropierea domiciliului lor şi vor beneficia de servicii de sprijin diversificate şi de

calitate.
 Schimbările recente privesc crearea serviciilor de sprijin pentru copiii în dificultate.

Aşteptările, în ceea ce priveşte creşterea calităţii educaţiei pentru aceşti copii, vor include

formarea profesorilor din învăţământul de masă în domeniul educaţiei copiilor cu nevoi

speciale şi al educaţiei incluzive, servicii educaţionale de sprijin psihopedagogic şi de

specialitate, şcolarizare la domiciliu, şcolarizare cu frecvenţă redusă şi servicii de

specialitate pentru logopedie şi consiliere psihopedagogică.

Perspectiva individuală asupra copilului este aceea care defineşte dificultăţile

şcolare sub aspectul caracteristicilor individuale ale copiilor (deficienţe, context social

sau particularităţi psihice); astfel, această perspectivă a creat în diferite ţări diferite

modalităţi de abordare a copiilor cu dificultăţi de învăţare. Spre exemplu, un grup de

copii poate fi identificat ca “special” atunci când nu realizează acelaşi progres cu ceilalţi

şi necesită o educaţie de remediere într-o şcoală specială. În al doilea rând, copiii cu

dificultăţi de învăţare pot avea nevoie de un proces de predare-învăţare individual ca

răspuns la problema lor. În al treilea rând, copiii cu aceleaşi probleme pot fi puşi să înveţe

împreună în grupe clase/ sau şcoli speciale. Aceşti copii pot fi consideraţi “diferiţi” de

ceilalţi “normali” în ceea ce priveşte aspectul beneficierii de formele obişnuite de

educaţie. Din această perspectivă, educaţia are la bază etichetarea şi segregarea.

 Psihodrama ca metodă de lucru cu grupuri de părinţi şi copii

Deoarece în învăţământul de masă din România se urmăreşte integrarea elevilor

cu cerinţe educative speciale, mergându-se până la deficienţe mintale moderate, această
metodă de lucru poate fi folosită cu succes în şcolile unde există mai mulţi elevi cu
cerinţe educative speciale, iar familiile acestora doresc să comunice cu consilierul. Se pot
forma grupe de părinţi cu copii de vârste apropiate sau grupe mixte, în funcţie de numărul
familiilor şi al copiilor CES cu care se lucrează. Activităţile se pot desfăşura într-o sală de
clasă din şcoala respectivă sau în cabinetul consilierului, dacă spaţiul permite. Aducând
oamenii împreună, copii cu cerinţe educative speciale alături de copii sănătoşi, se poate
descoperi eficienţa exprimării sentimentelor, a împărtăşirii, a comunicării interumane,
dincolo de cărţi, de medici, de sfaturi şi de reguli.
În cadrul activităţilor de „încălzire”, membrii grupului se cunosc între ei, se
obişnuiesc unul cu altul şi cu conditiile de lucru în grup. Prin joc si corporalitate, prin
interacţiunea fizică şi verbală a membrilor, se urmăreşte creşterea încrederii şi scăderea
anxietăţii. Se urmăreşte ca membrii grupului să se cunoască, să se accepte şi să accepte
cadrul în care se lucrează şi momentul specific al lucrului. Intre membrii grupului se
dezvoltă sentimente de încredere, siguranţă, autodezvăluire. Se urmăresc stările psihice
cu care fiecare membru al grupului vine şi relaţiile care apar (simpatie, atracţie, antipatie,
indiferenţă). Corporalitatea si corporalizarea urmăresc creşterea şi îmbunătăţirea imaginii
de sine, existând o strânsă legătură între relaţia cu propriul corp şi stima de sine.
Membrii grupului, adulţi sau copii, sunt puşi să “facă ceva singuri sau împreuna”.
Accentul este pus pe “a face” şi nu pe “a spune”. Datorită faptului că nu se emit judecăţi
de valoare sau aprecieri de tip bine-rău, o cerinţă de tipul “construieşte un loc în care să te
simţi bine şi adu cu tine persoanele pe care tu le doreşti alături”, poate fi o sursă de
creativitate pentru toţi membrii grupului care pot să treacă dincolo de barierele realităţii,
dar şi o modalitate de a exprima relaţiile reale, neatinse de ceea ce “trebuie”, între copil si
cei dragi lui. La şcoala unde lucrez eu, A.M.(9 ani), de exemplu, a adus în locul lui ideal
şi nişte prieteni, tot elevi cu CES, pe care părinţii îi credeau “copii rai” si îi interziceau lui
A. să se joace cu ei, de teama că l-ar putea răni sau că l-ar face să sufere.
 Alte activităţi sunt cele intermediare, care presupun o “întoarcere spre sine”, spre
propriile probleme, relaţii. Se urmăreşte identificarea problemelor care “frământă
grupul”. Sunt folosite diverse metode:
- jocul de rol, care presupune plasarea persoanei într-un alt rol (personaj de
poveste, mama, tata, rudă etc.) şi acţiunea acesteia din prisma acestui rol. Jocul de
rol presupune pe de o parte “a fi în locul celuilalt” şi a putea să priveşti situaţia
prin ochii acestuia, iar pe de altă parte “a fi plasat în situaţii noi” pentru a putea
înţelege situaţii diferite. De exemplu, copilul poate deveni părinte şi invers, pentru
a înţelege anumite probleme apărute. Tot la şcoala unde lucrez, când M. a jucat
rolul fiului său de 10 ani care trebuia să plece la şcoală, a recunoscut că “mama
mă crede un copil mic şi neajutorat şi vrea să facă totul în locul meu. Aş vrea să
încerc să fac singur anumite lucruri, cum ar fi alesul hainelor sau făcutul
ghiozdanului, dar mi-e teama că o voi supăra dacă nu le fac bine.”
- interviul multiplu, în care toţi membrii grupului joacă, pe rând, acelaşi rol.
Scopul este identificarea matricilor de gândire ale persoanei, problemele, modul
în care aceasta se raportează la realitate. Atât copiii, cât şi adulţii, pot să fie pe
rând personaje de poveste sau din realitate şi să acţioneze sau să răspundă la
întrebări din acest rol;
- inversiunea de rol (joci rolul unei persoane cunoscute, încercând să pătrunzi
motivaţiile şi sentimentele acesteia);
- oglinda (după ce ai jucat un rol, altcineva reia ceea ce ai făcut tu, având astfel
ocazia să vezi şi să analizezi din exterior ceea ce s-a întâmplat cu tine);
- dublul (altcineva pune în cuvinte ceea ce simţi şi gândeşti, cuvinte pe care tu nu
le-ai spus);
- sociometria este metoda de analiză a matricei grupului, a poziţiei fiecărui
membru în grup, a legăturilor si afinităţilor create între membrii grupului.
Asemănător acestor poziţii în grup se structurează şi poziţia persoanei în alte
grupuri sociale, fapt care poate identifica anumite probleme sau poate pune
persoana într-o lumină nouă, pozitivă. E. (9 ani) credea despre sine că, datorită
faptului că are un dosar de integrare, nu poate fi acceptată într-un grup de copii
“normali” şi că ceilalţi cred despre sine ca este “altfel”. Ulterior, într-o activitate
 desfăşurată cu clasa din care face parte, mesajele primite de la ceilalţi copii au
evidenţiat faptul că E. era acceptată de către aproape toţi membrii clasei şi că era
considerată chiar “inteligentă” ;
- In urma jocurilor intermediare, se ajunge la crearea unei anumite stări în care se
poate lucra cu un protagonist, suficient încălzit si disponibil de a juca o scenă
reală din viaţa sa. Protagonistul este o intervenţie terapeutică focalizată pe unul
dintre membrii grupului, care va “juca” o scenă din viaţa sa, condusă de regizorul
terapeut, ceilalţi membrii ai grupului având rolul de alter-ego (personaj din scenă)
sau de auditor participant. Pe o scenă improvizată în faţa auditoriului, se va fixa
locul si timpul scenei, iar cu ajutorul settingului (obiecte) şi al celorlalţi membrii
ai grupului, care vor juca celelalte roluri din scenă, protagonistul va retrăi concret,
într-un cadru securizat si sub conducerea unui regizor profesionist, un moment
semnificativ din viaţa sa. Scopul scenei este de a se produce o “reaşezare” a
lucrurilor, a sentimentelor, o întelegere, o iluminare, în favoarea protagonistului şi
în scopul unei mai bune adaptări şi înţelegeri a situaţiei. De exemplu, într-una din
scene, T. (9 ani) îşi anunţă părinţii aflaţi în divrţ că va rămâne repetent. Am asistat
la dezvăluirea sentimentelor celor implicaţi în scenă, la faptul că T. îşi face griji
că mama şi tatăl său îl vor considera prost, că îl vor acuza că el ar fi motivul
pentru care părinţii săi divorţează. Astfel, T. ajunge în finalul scenei să nu mai
considere o tragedie situaţia de repetenţie în care s-a aflat cu un an în urmă, ci să o
considere baza de pornire a depistării greutăţilor întâmpinate de el la învăţătură.
În acelaşi timp, conştientizează că nu el a fost motivul despărţirii părinţilor săi şi
afirmă că l-a iertat pe tatăl său pentru că a divorţat de mama sa, iar pe mama o
vede ca fiind neajutorată şi singură. Practic, s-a produs o aşezare a sentimentelor
şi o coerenţă a gândurilor şi a acţiunilor;

Alte metode moderne ce pot fi incluse în planul de consiliere pentru familiile cu

copii cu CES sunt : terapia prin mişcare şi dans, terapia prin muzică, terapia prin joc,
terapia prin intemediul artei plastice. Toate aceste terapii sunt recunoscute ca fiind
valoroase în plan internaţional prin rezultatele obţinute cu copiii CES, fiind recunoscute
şi profesiile celor care le practică, bucurându-se de statutul de “titulatură protejată” în
anumite ţări. Aceste tipuri de terapie se aplică atât în cazul adulţilor, cât şi al copiilor,
pentru a da posibilitate de expresie potenţialului fizic şi psihologic complet.