IV.

Tulburări de psiho-motricitate

Activitatea motorie reprezintă, întotdeauna, o îmbinare a activităţii sistemului

nervos şi activităţii sistemului motor. Ea devine particularitate a copilului deficient, atunci
când atât sistemul nervos, cât şi cel de dezvoltare fizică, atinge un nivel de “maturaţie” mai
scăzut decât al copilului normal. Primul care face o astfel de conexiune între tulburările
mintale şi tulburările motorii este Dupré, iar teoria sa va fi considerată multă vreme o “lege
a psihomotricităţii”.
Psihologii mai moderni nu văd întotdeauna o asociaţie între deficienţa mintală şi
deficienţa fizică deoarece instabilitatea psihomotrică poate exprima fie hiperactivitate
motrică, fie în acelaşi timp hiperactivitate motrică şi psihică.
Mergând pe această direcţie, la deficienţii mintali mediu şi profund s-au constatat
ca trăsături definitorii ale conduitei motorii de bază şi acelor neuroperceptive motrice:
- tulburarea gravă a echilibrului static, morfostatic şi postural;
- schimbări frecvente ale dominanţei structurale;
- existenţa accentuată şi în număr mare a paratoniilor şi a sincineziilor;
- tulburări în organizarea, orientarea şi structurarea spaţio-temporală; slaba
coordonare a mişcărilor în spaţiu; imposibilitatea structurării unui
comportament adaptativ pe baza acţiunii motorii;
- tulburări legate de precizia mişcărilor şi imposibilitatea absolută sau relativă a
relaxării voluntare, segmentare sau globale;
- slăbiciunea fiziologică a membrelor superioare;
- mers deformat cu picioarele depărtate.
Aceste caracteristici ale psihomotricităţii deficientului mintal sunt rezultatul unor
schimbări în planul psihomotric, schimbări care au fost provocate de:
- imaturitatea sau leziunile structurilor morfofuncţionale, răspunzătoare de
activitatea motorie generală şi specială;
- leziunile subcorticale care nu permit o coordonare de sinteză integratoare a
comportamentului motor;
- autonomia accentuată a structurilor somatice faţă de cele psihice;
 - lipsa unei organizări ierarhice ascendent-descendent în transmiterea şi
prelucrarea informaţiilor;
- slaba forţă de dominanţă a intelectului.
Pentru cunoaşterea nivelului de dezvoltare a psihomotricităţii întârziaţilor mintali
au fost luate în calcul o serie de componente ca: viteza, precizia, coordonarea, forţa.
Pornind de la nivelul de dezvoltare al deprinderilor motrice tulburările psihomotorii
au fost grupate în: tulburări de schemă corporală, de lateralitate, de orientare, organizare şi
structurare spaţială, orientare şi structurare temporală, debilitatea motrică şi instabilitatea
psihomotorie.

IV. 1. Debilitatea motrică

Sub acest titlu se înscriu toate tulburările motrice şi neurologice ale debilităţii
mintale, care constituie stări patologice congenitale de mobilitate, de cele mai multe ori
ereditare.
“Debilitatea motrică este o stare de insuficienţă şi imperfecţie a funcţiilor motrice,
considerată în adaptarea lor la actele obişnuite ale vieţii”
Între caracteristicile acestui gen de tulburări se numără:
- intensitatea şi persistenţa sincineziilor;
- paratonia;
- atitudinea cataleptică.
R. Lafon, analizând acest sindrom, enumără ca specifice acestuia, următoarele
semne, concluzionând că existenţa unuia dintre ele nu înseamnă neapărat, debilitate
motrică ci ele trebuie socotite numai împreună:
- întârzierea mersului şi a limbajului,
- persistenţa paratoniei,
- imposibilitatea întreruperii voluntare a contracţiilor musculare (acestea
constituie semnul major al acestui sindrom),
- persistenţa siucineziilor după vârsta de trei ani; exagerarea reflexelor
tendicioase;
- mişcări cuneiforme;
- semne discrete de disfuncţie extrapiramidală sau cerebeloase;
- bâlbâială;
 - tulburări de dominanţă cerebrală;
- mişcări nesigure şi greoaie.
Toate aceste disfuncţii psihomotrice sunt întâlnite la aproximativ 80% dintre
deficienţii mintali şi de aceea s-a ajuns la concluzia că există o strânsă relaţie între sihism
şi motricitate care ajută la diferenţierea handicapurilor infantile şi care permit o clasificare
a lor în funcţie de gravitatea lor.

IV.2. Instabilitatea psiho-motrică

După debilitatea motrică, instabilitatea psiho-motrică constituie o altă grupă în care
sunt cuprinse tulburările psiho-motrice ale deficienţei mintale şi urmează grupei
debilităţilor motrice.
În această grupă sunt cuprinşi indivizii care au o slabă reprezentare de sine, propriul
eu este slab dezvoltat astfel încât personalitatea sa nu este foarte puternică şi deci, în
consecinţă nu este motivat să acţioneze conform unor principii şi reguli.
Această stare de “inhibiţie” este întâlnită şi la copiii normali dar nota specifică pe
care o dă instabilitatea psihomotrică, debilităţii mintale este: lenevia, vâscozitatea,
mimetismul, limbuţia.
G. Henyer1 descria instabilitatea psihomotorie printr-un trinom de incapacitate:
- incapacitatea de orientare, selecţie (imposibilitatea de a privi, urmări, fixa, un
obiect, o acţiune, un fapt);
- incapacitatea de a persevera într-o acţiune, de a menţineritmul de lucru;
- incapacitatea de a răspunde în mod constant la stimulii interni şi/sau externi,
indiferent dee situaţie sau starea psihică.
Faptul că atenţia nu poate fi menţinută asupra unui obiect prea mult, şi că ea poate
fi distrasă uşor din cauza lipsei de concentrare şi actului voliţional, instabilitatea psiho-
motorie a fost descrisă ca o stare permanentă de agitaţie, agitaţie care este constantă, ceea
ce determină ca procesul instructiv-educativ să întâmpine mari dificultăţi şi uneori să fie
ineficient dacă profesorul nu foloseşte metode adecvate, specifice învăţământului special.
Am putea merge chiar mai departe de actul de învăţământ, în a observa labilitatea atenţiei
la debilii mintali, cu implicaţiile ei. (joc, activităţi zilnice, unele chiar stereotipe)

1 apud Constantin Păunescu, 1990, p. 93

 Analizând mai amănunţit capacităţile intelectuale, J. Piaget observa că gândirea
copilului debil mintal este “sincretică”, ceea ce înseamnă că multe din funcţiile psihice nu
sunt active. Astfel el nu se foloseşte de senzaţii, percepţii; reprezentările sunt incomplete;
memoria prezintă mari goluri iar atenţia, care poate juca, singură, rolul decisiv, este
instabilă, cipilul debil mintal, fiind deseori indiferent la stimuluii motivaţionali.
În cazurile în care, copiii debil mintal sunt antrenaţi într-o activitate, este de dorit
ca aceasta să aibă sarcini simple şi scurte din punctul de vedere al traseului cognitiv,
deoarece există riscul întreruperii acestei activităţi, iar posibilitatea ca ea să fie reluată şi
continuată în aceeaşi ordine, după anumite etape, este foarte mică.
În plan afectiv, din grupa instabil psihomotori, copilul deficient mintal este
caracterizat prin excitabilitate, impresionabilitate, impulsivitate, sugestibilitate,
emotivitate.
De aceea de multe ori îl vedem pe acest copil într-o dispoziţie care denotă “ură”,
faţă de persoanele care-l angajează într-o nouă situaţie, agresivitate faţă de obiectul
necunoscut, retragere, fugă, din aceste situaţii. Acest comportament afectiv este foarte mult
evidenţiat prin cel în plan social. Deţi nu face faţă situaţiilor necunoscute, instabilul, totuşi
caută situaţiile “noi” dar pus în faţa faptului împlinit, el nu se vede în faţă decât cu un nou
eşec şi de aceea el este într-o permanentă căutare, “continuă schimbare a direcţiei de
orientare în activitatea curentă”. 2
Motricitatea instabililor se reduce la a executa mişcări care nu sunt stereotipe, nu
necesită o anumită ordonare a operaţiilor, nu au precizie, rapiditate, nu cer efort şi
organizare.
Toate aceste manifestări ale instabilului în toate planurile (motric, intelectual,
afectiv, social) sunt rezultatul unor cauze (organice, intelectuale, afective) care pot fi
înlăturate printr-o terapie adecvată şi terapie care poate reintegra în societate copilul cu
instabilitate psihomotrică.

IV.3. Tulburări în realizarea motrică

Aceste tulburări au fost grupate în trei categorii şi anume: apraxia, dispraxia,
disgrafia motrică.

2 Constantin Păunescu, 1990, p. 95.

 Apraxia – este întâlnită deseori la copilul deficient mintal, şi este concretizată în
executarea anevoioasă sau incapacitatea de a executa unele activităţi care au fost însuşite
anterior dar care în prezent nu pot fi puse în practică fără ca acesta să fie rezultatul unei
“paralizii sau deficit motric”. (Constantin Păunescu, 1990: 96) Alături de tulburările în
organizarea spaţială şi temporală, apraxia face dificilă dobândirea conceptului de “origine”.
(Şerban Ionescu, 1975: 125)
Dispraxia – “incapacitatea de a exprima şi coordona gesturile sau de a efectua
mişcări, acţiuni adaptate la un scop, fără ca aceasta să fie consecinţa unor tulburări motorii
elementare.” (Constantin Păunescu, 1990: 96)
Între simptomele care predomină acest gen de tulburări sunt:
- motricitate deficitară;
- tulburări de structurare spaţio-temporală;
- tulburări afective-caracteriale.
Disgrafia motrică – cuprinde toate tulburările ale scrisului care-l face pe acesta să
fie ilizibil, realizat în ritm foarte lent. Au fost stabilite cinci tipuri de disgrafie motrică:
1) Tipul rigid crispat caracterizat prin îngustarea buclelor exterioare, trăsături
angulare, cuvinte înghesuite, lipsă de spaţiu între rânduri, progresia stânga
dreapta este daotică. Toate acestea arătând o lipsă a autocontrolului.
2) Tipul deformat caracterizat prin scriere neregulată, lăbărţată şi înceată.
3) Tipul impulsiv, dinamic predominat de dimensiuni neregulate în care se găsesc
deopotrivă curbele şi unghiurile ascuţite, nu se respectă pagina iar cuvintele
sunt spre final prelungite.
4) Tipul stângaci, neîndemânatic prezent în cazurile de hipotrofie sau atrofie şi de
aceea cuvintele “dansează” pe rând, spaţiile sunt neuniforme, având aspect de
dezordine şi confuzie.
5) Tipul lent şi precis, în care neregularităţile nu se întâlnesc deseori.
IV.4. Tulburări de schemă corporală
Schema corporală reprezintă imaginea pe care o are fiecare despre corpul său iar
cunoaşterea acestei scheme corporale presupune un efort de cunoaştere concretizat prin
denumirea şi indicarea schemei sau părţilor din schema corporală proprie sau/şi a
partenerului, situarea corectă a obiectelor în spaţiu în raport cu corpul său sau cu alte
obiecte, orientarea corectă în spaţiu.
 “Cunoaşterea corpului constituie punctul de plecare în situarea subiectului în
spaţiu, punct de reper în cunoaşterea mediului înconjurător şi de ordonare a acţiunilor.”
Orice modificare survenită în schema corporală, atrage cu sine şi tulburări
psihomotrice concretizate la nivelul unuia din cele trei planuri: perceptiv, motric şi al
relaţiilor cu cei din jur. Simptomele prezente în aceste tipuri de tulburări sunt:
- nu cunoaşte părţile corpului său şi ale partenerului;
- nu poate stabili corect relaţii spaţiale dintre corpul propriu şi obiectele din jur
sau ale obiectelor între ele;
- incapabil să folosească corect membrele în executarea gesturilor ca urmare a
lipsei de concentrare, de imitare sau de cunoaştere a tuturor posibilităţilor
spaţiale ale corpului său.
- nu coordonează bine mişcările, deşi nu are probleme motorii deosebite.
La copii, această disarmonie poate provoca dificultăţi de învăţare, întâlnite deseori
sub forma scrierii deformate, depăşirea spaţiului grafic, neglijenţa faţă de suportul material,
incorectitudini în ţinerea instrumentelor de scris.

IV.5. Tulburări de lateralitate

Lateralitatea reprezintă starea caracterizată prin dominanţa unei părţi a corpului în
raport cu cealaltă şi presupune cunoaşterea noţiunilor dreapta-stânga, faţă-spate şi
realizarea unor mişcări, gesturi, acte, cu forţă şi precizie.
Dislateralitatea – este termenul opus lateralităţii şi desemnează tulburări a
lateralităţii concretizate în: stângăcie, stângăcie contrariată, ambidextrie, lateralitate
încrucişată.
Efectele acestor tipuri de tulburări psihomotorii sunt concretizate în: slabă orientare
în spaţiu (prin faptul că nu cunoaşte stânga şi dreapta sau faţă şi spate), neînsuşirea actului
grafic.
Stângăcia – se manifestă prin folosirea cu predilecţie a unei mâini stângi sau părţii
stângi a corpului, când cazurile în care nu se poate vorbi de o stare patologică a celeilalte
părţi a corpului. Atunci când există o afecţiune a emisferei cerebrale drepte, este vorba de
pseudostângăcie, manifestată prin utilizarea accidentală a părţii stângi, din cauza paraliziei
părţii drepte.
 Stângăcia, ca tulburare psihomotrică, este rezultatul acţiunii unor factori de diferite
naturi:
- fizică: enurezis, onicofagie, strabism, hemianopsie sau cecitate temporară a
unei părţi din câmpul vizual;
- intelectuală: lentoare generală, dislexie, disortografie, retard grafic, scrisul în
oglindă, tulburări de elocuţiune, bâlbâială:
- psihomotrică: instabilitate motrică, hiperexcitabilitate la nivel manual, uneori
generalizată sub forma sincineziilor corpului sau gâtului, nedibăcie, ticuri,
crampe, imprecizie în executarea mişcărilor.
- afective: atitudine negativă faţă de şcoală, emotivitate, timiditate, sentiment de
inferioritate, culpabilitate, suscibilitate, de opoziţie, de agresiune, dezechilibru
afectiv.
- nevrotică: anxietate, fatigabilitate, vegetatism, irascibilitate “simptom de
depersonalizare”.
Dextrabilitatea – opusă stângăciei, se manifestă prin înţelegerea de preferinţă a
părţilor componente ale corpului din partea dreaptă. La fel ca ţi în stângăcie, există falsul
drepaci care preferă, accidental, să execute actele motorii cu dominanţa stângă.
Marcantă încă din prima copilărie cu caracter stabil este dominanta oculară sau
manuală.
Încercarea de a corecta una din aceste forme ale lateralităţii nete şi foarte evidente
va produce în structura comportamentală dezordine şi conflicte.
Ambidextria – capacitatea de a folosi cu aceeaşi uşurinţă ambele mâini şi în
general ceea ce contează este forţa şi precizia executării unor acte comportamentale.

IV.6. Tulburări de orientare, organizare şi structurare spaţială

Aceste tipuri de tulburări se datorează unor cauze motrice şi psihologice ca:
- integrare eronată a schemei corporale;
- tulburări de lateralitate;
- manipulare incorectă a obiectelor;
- confuzii grave între vis şi realitate.
Simptomele specifice acestor tulburări sunt:
- copilul ignoră termenii spaţiali;
- copilul cunoaşte termenii spaţiali dar percepe greşit poziţiile;
- percepe spaţiul înconjurător dar nu se orientează corect;
- se orientează în spaţiu dar nu are memorie spaţială;
- nu manifestă capacitate de organizare spaţială;
- nu este capabil de reversibilitate şi transpunere;
- întâmpină dificiltăţi în înţelegerea releţiilor spaţiale.
Orientarea spaţială implică, prin urmare:
- memorie spaţială, perceptivă şi motorică, localizarea obiectelor în spaţiu şi în
mişcare;
- aprecierea direcţiilor poziţiilor.
Organizarea spaţială implică:
- organizarea spaţiului în raport cu propria persoană; (să arate un obiect, să
denumească un obiect, să mute obiectele din spaţiu)
- recunoaşterea ansamblurilor organizate şi reproducerea motrică a acestora prin
activităţi diverse (de discriminare vizuală, de distingere a anumitor figuri dintr-
un spaţiu aglomerat, copiere a unor desene, construire a unor mozaicuri pe bază
de modele, completarea unor spaţii goale după anumite recomandări);
- organizarea spaţiului din punct de vedere motor;
- organizarea spaţiului având ca punct de referinţă mediul înconjurător (stabilirea
poziţiei noastre în raport cu un obiect prin verbalizare sau transcriere grafică,
poziţia obiectelor între ele).
Structura spaţială implică:
- reorganizarea spaţiului în raport cu schema corporală proprie, a altuia, cu
obiecte statice sau mobile în vederea adaptării gesturilor, mişcărilor la mediul
înconjurător;
- capacitatea de a sesiza poziţiile simetrice şi de a reproduce motric poziţia
simetrică;
- capacitatea de a transpune sau întocmi un element cu altul, de a reproduce un
desen la o scară mai mare, de a inversa elementele;
- capacitatea de a înţelege relaţiile spaţiale prezentate liniar sau neliniar,
progresiv simple de mărimi, cantităţi,ritm, culori; progresii complexe când
 variază unul sau mai multe elemente; succesiuni spaţiale şi fără reprezentare
grafică.
Structurarea spaţială este considerată de specialişti cheia de boltă a reeducării
deoarece presupune un efort suplimentar de natură intelectuală în care sunt învăţate
şi operaţionalizate unele comportamente cheie.

IV.7. Tulburări de orientare şi structurare temporală

Sunt concretizate în:
- incapacitatea de a găsi ordinea şi succesiunea evenimentelor;
- lipsa de percepere a intervalelor;
- inexistenţa unui ritm regulat;
- incapacitatea de a organiza timpul
Efectele acestor tulburări se manifestă în imposibilitatea de a face faţă programului şi
cerinţelor şcolare (nu poate învăţa ordinea unor evenimente, nu înţelege ordinea operaţiilor,
nu-şi poate controla ritmul, nu-şi poate organiza un program în funcţie de timp).
V. Deficienţa de auz

Atunci când vorbim de o persoană cu auz “normal” ne gândim – cel mai adesea – la o
persoană a cărei capacitate auditivă îi permite să perceapă cele ce i se spun. Într-un context
normal - lipsit de zgomote exagerate – o persoană cu un auz normal nu va avea nevoi de
nici un accesoriu special sau de o tehnică de comunicare aparte. O persoană este surdă
atunci când nu este capabilă să perceapă sunetele unei conversaţii, chiar dacă realizează
percepţii fragmentare. Nici chiar ajutorul unei proteze auditive nu îi permite percepţia
sunetelor. O persoană surdă prezintă un handicap de auz profund şi este dependentă de
vedere pentru a comunica, chiar şi atunci când foloseşte un sistem de amplificare. 3
În cazul unei persoane cu hipoacuzie, pierderea de auz face necesară utilizarea unor
adaptări speciale. Va folosi în comunicare în special ascultarea şi verbalizarea (asemeni
persoanei normale) şi foarte rar modalităţi vizuale (labio-lectura şi limbajul gesticular,
asemeni surzilor).
Handicapul de auz este un termen generic ce include tulburările auditive aflate pe
o scală largă – de la medii la profunde. Majoritatea persoanelor cu acest tip de handicap
păstrează un anumit grad de auz rezidual.
Surditatea nu are efect defavorabil asupra dezvoltării psiho-fizice generale prin ea
însăşi ci prin mutitate, prin neînsuşirea şi imposibilitatea utilizării limbajului ca mijloc de
comunicare şi instrument operaţional al gândirii.

V. 1. Clasificarea deficienţelor de auz

Literatura de specialitate prezintă numeroase clasificări ale surdităţii, mai ales pe baza
unor criterii etiologice şi temporale.

• Surdităţi ereditare şi dobândite.

• Surdităţi clasificate după momentul apariţiei:
▪ prenatale;
▪ neonatale;

3
Paul, P.V.; Quigley, S.P. (1990) Education and deafness, New York, Longman.
 ▪ postnatale.
• Surdităţi în raport cu locul instalării traumei (urechea medie, internă, nerv auditiv,
sistemul nervos central).
• Surdităţi pre şi post lingvistice.
Clasificarea utilizată actualmente pe plan mondial este incompletă pentru că, în ciuda
inventarierii a câteva sute de cauze endo şi exogene ale handicapului de auz, aproximativ
30% dintre cazuri sunt înregistrate “cu etiologie necunoscută”. 4

Se acceptă existenţa a cinci cauze majore ale surdităţii şi deficienţelor auditive

profunde:5
a. Rubeola maternă în timpul sarcinii.
b. Ereditatea
c. Naşterea prematură şi complicaţii ale sarcinii sau naşterii.
d. Meningita.
e. Otita.

V.2. Grade ale deficitului auditiv

Handicapul de auz se manifestă în anumite forme sau grade ce cuprind deteriorări

parţiale sau totale. Astfel, după Biroul Internaţional de audio-fonologie, între 0-20 decibeli
audiţia este normală (persoana poate auzi o conversaţie fără dificultate), degradarea auzului
între 20-40 decibeli determină o hipoacuzie uşoară (persoana poate auzi o conversaţie
dacă nu este îndepărtată sau ştearsă), între 40-70 decibeli vorbim de o hipoacuzie medie
sau moderată (persoana poate auzi conversaţia de foarte aproape şi cu dificultăţi), între 70-
90 decibeli o hipoacuzie severă sau profundă (persoana poate auzi zgomote, vocea şi unele
vocale) şi la peste 90 decibeli se instalează surditatea sau cofoza (persoana aude sunetele
foarte puternice dar care-i provoacă senzaţii dureroase).
În dosarul social al fiecărei persoane cu deficienţă auditivă se găsesc audiograme
pe care asistentul social le va citi, reuşind să-şi adapteze limbajul verbal şi non-verbal în
funcţie de gradul deficienţei (nr. decibelilor citiţi în audiogramă).

4 Moores, D.F. (1987) Educating the deaf, Boston, Houghton Mifflin, p. 69.
5 Brown, S.C. (1986) Etiological trends, characteristics and distributions, în Schildroth A.N şi Karchmer M.A. (editori) Deaf children
in America, San Diego, College-Hill, pp. 33-54.
 Astfel, în cazul unei persoane cu disabilităţi acustice trebuie să se găsească un
spaţiu fizic depărtat de surse de zgomot, poziţia faţă în faţă este recomandată pentru ca
clientul să poată urmări mişcările buzelor – cuvintele nu vor fi substituite niciodată cu
semne ale capului sau zâmbete. Dacă persoana este complet surdă se va comunica în scris
iar dacă clientul foloseşte un limbaj al semnelor trebuie securizată interpretare acestora.

V.3. Recuperarea bio-psiho-socială

Recuperarea biologică presupune şi recuperarea psihologică şi cea socială. Nivelul
dezvoltării psihice şi particularităţile psiho-genetice ale copiilor nu se limitează numai la
reabilitarea funcţiei analizatorului deficitar, ci presupune dezvoltarea acelor însuşiri
fiziologice (compensatorii) şi ale diferitelor funcţii sau procese psihice, iar în cadrul
acestora dezvoltarea comunicării verbale constituie premisa recuperării psihologice şi
inserţiei sociale (prin recuperarea socială). Demutizarea, ca parte componentă a
recuperării, presupune formarea şi dezvoltarea nu numai a comunicării orale dar şi a celei
scrise.
În unităţile şcolare pentru deficienţii de auz s-a acreditat ideea că învăţarea are un
pronunţat caracter informativ şi formativ pentru formele recuperării (biologică, psihică,
socială). Ţinându-se seama de faptul că deficienţii auditivi dispun de posibilitatea unei mai
mari recuperări decât cei cu deficienţă de intelect, varietatea formelor ce se aplică, prin
învăţare sunt mai complexe şi mai diverse. Se folosesc forme ale învăţării spontane dublate
de o învăţare organizată, cu accente pe învăţarea cognitivă şi prin continue stimulări ale
învăţării afective, morale şi psiho-comportamentale.
VI. Deficienţa de vedere

VI.1. Definirea handicapului de văz

Există două direcţii de definire a deficienţelor vizuale: definiţii “legale” şi

“educaţionale”. Cele dintâi au apărut ca răspuns la nevoia măsurării acuităţii vizuale a
deficientului pentru a putea beneficia – în funcţie de aceasta – de un regim de protecţie
adecvat.
Conform normelor americane6, dacă acuitatea vizuală a unei persoane este 20/200 sau
inferioară acestei valori la ochiul cu vederea cea mai bună şi după aplicarea celei mai
bune posibile corecţii cu ochelari sau lentile de contact, persoana este considerată – din
punct de vedere legal – nevăzătoare.
20/200 reprezintă raportul între distanţa (20 picioare = 6,5 m.) de la care cel testat vede
ceea ce o persoană normală vede de la 200 picioare (aproximativ 65 de metri).
O persoană poate fi considerată din punct de vedere legal nevăzătoare şi dacă câmpul
ei vizual este foarte îngust. Când priveşte drept înainte, ochiul normal este capabil să
distingă obiecte aflate pe o deschidere de aproximativ 180 de grade. În anumite disfuncţii
acest câmp se îngustează pînă la situaţii în care cel afectat priveşte ca printr-un tub. În
aceste cazuri vederea periferică este cea afectată. Din perspectivă legală, limita minimă
acceptată este de 20 de grade.

VI.2. Clasificarea handicapurilor de vedere

Tiflologia, (gr.”tiflos” = orb, gr.”logos” = ştiinţă) a cunoscut în ultima perioadă de timp

o dezvoltare mai accentuată, marcând caracterul intedisciplinar prin corelarea fenomenelor
psihologice, pedagogice, sociologice şi medicale în abordarea fenomenelor în deficienţa
vizuală.
Cercetările moderne au demonstrat că pierderea vederii sau diminuarea ei are o
serie de consecinţe fiziologice şi psihologice în planul comportamental şi al structurii
personalităţii deficientului. În principiu, deficitul de vedere produce un dezechilibru la

6Heward, W. (1996) Exceptional Children, New Jersey, Merrill-Prentice Hall, p. 389.

nivelul comportamental ceea ce influenţează negativ relaţiile subiectului cu mediul
înconjurător. Dacă la handicapaţii din naştere, deşi apar dificultăţi de relaţionare, tensiunile
interioare sunt mai reduse, în cazul handicapului survenit dezechilibrele sunt pregnante.
Totuşi într-un mediu securizant, în care domină confortul psihic şi înţelegerea faţă de
handicap, evoluţia personalităţii îmbracă o seria de caracteristici de tip integrativ cu
pronunţate note de adaptare la viaţa socială şi profesională.

VI.3. Specificul protezării, compensării şi integrării

socio-profesionale

Acuitatea vizuală se remediază parţial prin folosirea ochelarilor. Pe lângă aceste

elemente de protezare, specialiştii au manifestat preocupări în realizarea cititului codificat
prin folosirea unor stimuli verbali, în confecţionarea unor ochelari bazaţi pe celule
fotosensibile care transformă sursa de lumină în sunet, cu scopul de a facilita orientarea
în condiţiile de mediu.
Acţiunea recuperatorie se bazează şi pe capacitatea organismului de a se echilibra
şi compensa în raport cu condiţiile mediului. Compensaţia exprimă capacitatea sistemului
biologic de a realiza rezistenţa la perturbaţii şi de auto-control în raport cu influenţele
înconjurătoare. Compensaţia se poate realiza prin regenerare organică şi restructurare
funcţională (transferul unor funcţii de la nivelul unui organ afectat la nivelul organului
sănătos sau a restructurării funcţionale prin preluarea unor funcţii de către organele
sănătoase).

Există trei nivele de compensare7:

• Compensarea la nivelul fiecărui bloc funcţional (baza anatomo-fiziologică, structurile
interne, conexiunile funcţionale şi legăturile funcţionale cu mediul).
• Compensarea la nivelul structurilor relaţionale din interiorul întregului sistem
(intrasistemică).
• Compensarea la nivelul relaţiilor dintre sisteme (intersistemică).

Stănică Ilie, Popa Mariana, Popovici Doru, Rozorea Anca, Muşu Ionel, 1997, Psiho-pedagogie specială – deficienţe senzoriale,
7

Bucureşti, Editura Pro Humanitate, pp. 66-68 şi 237-241

 Procesele compensatorii se dezvoltă selectiv, în funcţie de cerinţele concrete ale
mediului extern:
• caracteristicile tulburărilor structurale şi funcţionale;
• caracterul activităţii efectuate şi gradul în care acesta stimulează dezvoltarea unor
anumite sisteme de legături temporale şi determină restructurarea corespunzătoare a
relaţiilor intra-cerebrale;
• interacţiunea dinamică a acestor factori.
În cazul deficienţilor de văz, compensarea presupune:
• mobilizarea vederii reziduale, a funcţiei analizatorului vizual, activarea tuturor
capacităţilor vizuale prin relaţionarea disponibilităţilor funcţionale manifeste şi latente,
a vederii foveale (centrale) şi a celei periferice. Modalităţile de realizare sunt diverse:
protezarea optică prin ochelari sau lentile de contact, corectarea convergenţei,
reducerea mişcărilor nistagmice, perfecţionarea fenomenelor de acomodaţie pentru
realizarea vederii binoculare, formarea unor strategii şi scheme vizual-perceptive
eficiente şi neobositoare, optimizarea tuturor indicilor funcţionali ai vederii şi
optimizarea de ansamblu a eficienţei vizuale.
• Interacţiunea analizatorilor, restructurarea legăturilor funcţionale pentru o acţiune
unitară. Aceasta se traduce într-o compensare plurisenzorială, prin antrenarea
analizatorilor valizi pentru realizarea unui act complex, de compensare şi protejare a
vederii slabe.
• Păstrarea dominanţei vizuale dar cu susţinerea vederii restante de către analizatorii
valizi care transferă informaţie “vizualizată”.

În recuperarea biologică metodele medical-chirurgicale au un rol predominant, în

compensarea şi în recuperarea socială a procesului învăţării, formarea unor stereotipii
acţionale şi exersarea unor funcţii devin fundamentale pentru adaptare. Cei cu deficienţă
vizuală sunt consideraţi “oameni ai ordinii”, deoarece apare necesitatea aşezării şi păstrării
obiectelor în locuri bine delimitate pentru a putea fi uşor găsite. Ei sunt disciplinaţi şi
manifestă un autocontrol faţă de comportamentele proprii în vederea realizării unei corelări
adecvate cu cei din jur.
Recuperarea şi educarea deficienţilor de vedere comportă un anumit specific -
astfel, instrucţia de tip intelectual, însoţită de învăţarea psiho-motrică şi psiho-
comportamentală, determină o evoluţie apropiată sau similară persoanelor cu vedere,
facilitând forme de adaptare socială şi calificare profesională prin sisteme de învăţământ
de toate gradele. În literatura de specialitate se manifestă, în prezent, două direcţii
principale legate de condiţiile şi rolul educării. Prima direcţie (mai veche) are la bază ideea
conform căreia persoanele cu handicap de vedere pot fi educate, instruite, pregătite social
– profesional doar în instituţii sau clase speciale putându-se aplica metodologia specifică
impusă de structurile psiho-fizice ale subiecţilor respectivi. Integrarea în viaţa socială se
realizează treptat, pe măsura recuperării. A doua direcţie susţine ideea de normalizare, ceea
ce înseamnă că pregătirea, şcolarizarea să se efectueze în paralel şi în colectivele de
persoane normale, considerându-se astfel că se asigură de la început o mai bună integrare
în viaţa social-profesională. La noi în ţară deficienţii de vedere sunt educaţi şi şcolarizaţi
în unităţi speciale; pregătiţi în şcoli profesionale, medii tehnice sau liceale în profesii ca:
masori, asistenţi medicali, prelucrători mobilă, telefonişti, radiofonişti, confecţioneri perii,
obiecte din nuiele, ambalaje de carton, tapiţeri etc., dar pot urma şi o instituţie de
învăţământ superior la fel ca văzătorii.
I. INTRODUCERE

Raportul anual (2001) al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că tulburările psihice

sunt o importantă sursă de dizabilităţi, 5 din primele 10 poziţii ale ierarhiei bolilor în funcţie
de capacitatea de a genera dizabilităţi fiind ocupate de tulburări psihice.
Prevalenţa pe viaţă a acestor boli este de aproximativ 33% ceea ce înseamnă că unul
din trei oameni va avea, la un moment dat, pe parcursul vieţii, o tulburare psihică
diagnosticabilă prin criterii internaţional acceptate. Chiar dacă în România nu dispunem de
studii epidemiologice recente (pentru că sunt foarte costisitoare) nu există nici un motiv
pentru a crede că ne situăm sub acest nivel considerat teoretic. Dimpotrivă, există suficiente
indicii care sugerează, în ultimul deceniu, valori semnificativ mai mari (în raport cu media
europeană): deteriorarea generală a stării de sănătate a populaţiei, expansiunea abuzurilor şi a
dependenţelor de substanţe psihoactive, creşterea ratei suicidului, suprasaturarea cu factori de
stres a societăţii (declin economic, creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai),
expansiunea comportamentelor agresive şi violente etc. 1

II. DEFINIŢII ŞI PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Persoană cu tulburări psihice este considerată persoana bolnavă psihic, persoana cu

dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de droguri,
precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de
diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice2.
Persoana cu tulburări psihice grave este persoana cu tulburări psihice care nu este în
stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel încât necesită
ajutor psihiatric imediat.3
Prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face
faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice.4

1
Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind aprobarea
Strategiei în domeniul sănătăţii mintale.Partea I. Preambul
2
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, a.
3
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, b.
4
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, i.
 Prin pacient se înţelege persoana cu tulburări psihice aflată în îngrijirea unui serviciu
medical5.
Psihiatria este o ramură a medicinei care se ocupă de prevenirea, evaluarea,
diagnosticarea, tratarea şi recuperarea bolnavului psihic şi mental.
Psihopatologia se ocupă de aspectele patologice ale vieţii psihice.
Semiologia reprezintă acea parte a psihiatriei care se ocupă cu studiul
simptomatologiei bolilor psihice, stabilind condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi
dinamica tulburărilor mentale, cât şi caracterul lor particular, în funcţie de boala psihică sau
somatică în cadrul căreia apar.

5
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr.
589 din data: 08/08/2002, art. 5, c.
III. ELEMENTE DE PSHIHOPATOLOGIE

III. 1. SEMIOLOGIA SENZAŢIEI ŞI PERCEPŢIEI

Senzaţia
 este un act psihic elementar „mono-modal” de realizare a imaginii singulare a unor
însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare
 acest proces psihic elementar se produce în urma acţiunii obiectelor şi fenomenelor
lumii materiale asupra organelor de simţ
 prin intermediul analizatorilor intero,extero şi proprioceptivi excitaţia se transformă
în senzaţie în momentul în care ajunge în scoarţa cerebrală
 senzaţiile reprezintă izvorul iniţial al tuturor informaţiilor noastre.Ele nu sunt copii
ale însuşirilor obiectelor şi fenomenelor, ele sunt imagini subiective ale lumii
obiective.

Percepţiile
 sunt definite ca procese senzoriale elementare, care se disting prin sintetism,unitate şi
integritate, redând realitatea obiectuală în imagini de ansamblu

PSIHOPATOLOGIA SENZORIALITĂŢII

Tulburări cantitative

Hiperestezia reprezintă o coborâre a pragului senzorial determină o suprasensibilitate

la excitanţi care până atunci nu erau percepuţi. Este trăită ca o impresie de creştere a
intensităţii.
Hipoestezia este o creştere a pragului senzorial. Individul afectat manifestă o
receptivitate scăzută la stimuli.

Tulburări calitative

Iluziile se manifestă ca o reflectare denaturată a obiectelor şi fenomenelor, fiind

întotdeauna generate de un stimul / excitant real. Sunt definite şi ca percepţii false.
 Iluziile pot fi întîlnite :
- la normali în diferite circumstanţe externe;
- la bolnavi cu tulburări funcţionale sau leziuni ale receptorilor;
- la bolnavi cu stări febrile, boli infecto-contagioase;
- la bolnavi cu diferite stări confuzionale;
- la nevrotici ;
- la bolnavi psihotici.
În cazul iluziilor patologice bolnavul nu le corectează.

Halucinaţiile reprezintă „percepţii fără obiect”, fără stimul declanşator.

III.2. SEMIOLOGIA ATENŢIEI

Atenţia este o funcţie sintetică a psihismului constând în activarea, tonificarea, mobilizarea,

orientarea selectivă şi concentrarea focalizată a proceselor psiho-comportamentale în vederea
unei reflectări optime şi facile a realităţii şi a unei intervenţii eficiente în cadrul autoreglării
activităţii

Tulburările de atenţie (disprosexiile) pot fi împărţite :

 Hiperprosexii – caracterizate prin exagerarea orientării selective a activităţii de
cunoaştere
 Hipoprosexii – diminuare a orientării selective a activităţii de cunoaştere
 Aprosexii – dispariţia oricăror posibilităţi prosexice

III. 3. SEMIOLOGIA MEMORIEI

Memoria. Este un proces psihic al orientării retrospective realizat prin întipărire

(fixare), păstrare (conservare) evocare (reactualizare). Memoria oglindeşte experienţa
anterioară şi constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei, suportul forţei cognitive a insului
Tulburările de memorie se împart:
 cantitative - hipermneziile
 - hipomneziile
- amneziile
 calitative - tulburări ale sintezei mnezice imediate (sentimentul de straniu, falsele
recunoaşteri)
- tulburări ale rememorării trecutului
- confabulaţia
- ecmneziile
- anecforie
Hipermneziile se caracterizează printr-o exagerare a evocărilor care apar multiple,
tumultoase şi cu o marcată tendinţă involuntară îndepărtînd subiectul de preocupările
principale împuse de conjuctura prezente (poate apare şi la oameni normali legat fiind de
anumite stări afective – bucurii mari, reuşite).
Hipomnezia reprezintă scăderea în diferite grade a forţei mnezice. Se întâlneşte în :
surmenaj, stări nevrotice, oligofrenii, stări de involuţie.
Amneziile – în sens strict, înseamnă pierderea totală a capacităţii amnezice.
Clasificare – care ia ca punct de referinţă debutul bolii
 amnezii de fixare (anterograde) – se referă la evenimente trăite după debutul
bolii. Se întâlneşte în: stări confuzionale, sindrom Korsacov, stări reactive,
stări nevrotice
 amnezii de evocare (retrograde) – se întinde spre trecut dinaintea debutului
bolii până în copilărie. Se întilneşte în: stări cu încărcătură afectivă, amneziile
din demenţe, afazia Wernike” demenţa limbajului”.

Tulburări calitative

I) Tulburările sintezei mnezice imediate

 iluzii de memorie – evocări eronate ale unor fenomene sau acţiuni, trăite în
relitate de bolnav, dar care nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real în care ele
s-au petrecut sau nu sunt recunoscute de bolnav ca trăite sau netrăite;
 criptomnezia – nerecunoaşterea, ca fiind străin, a unui material literar, artistic,pe
care bolnavul le-a citit sau auzit în realitate, dar pe care în mod iluzoriu îl
consideră că este al lui şi – din acest motiv - este necesar să fie deosebit de
plagiat. Se întâlneşte în: schizofrenie, psihoză paranoică;
  falsa recunoaştere – „ dubla conştiinţă”. Ea constă în a recunoaşte ceea ce de fapt
bolnavul nu recunoaşte. Se întilneşte în : surmenaj, stări de obnubilare, stări
maniacale, schizofrenii.

II) Tulburările rememorării trecutului

 reproduceri ale unor evenimente reale din trecut pe care bolnavul le situiază în
mod fals în prezentul trăit:
1. confabulaţiile sau halucinaţiile de memorie – reproducerea unor
evenimente imaginare (pe care bolnavul nu le-a trăit) el fabulează
asupra trecutului cu convingerea că îl evocă (bolnavul nu spune
adevărul dar nici nu minte, pentru că nu ştie că minte). Se întilneşte în:
demenţa senilă, oligofrenie, sindrom maniacal.
2. ecmnezia – bolnavul confundă trecutul cu prezentul (bolnavii senili
trăiesc evenimentele din tinereţe). Se întilneşte în : demenţe senile,
epilepsia temporală, isterie.
3. anecforia – reproducerea unor amintiri pe care pacientul le credea
uitate .Se întilneşte în : surmenaj, demenţe.

III.4. SEMIOLOGIA GÂNDIRII

Gândirea este considerată un proces central al vieţii psihice, o activitate complexă,

mijlocită şi generalizată prin care se distinge esenţialul de fenomenal, în ordinea lucrurilor
şi ideilor, pe baza experienţei şi a prelucrării informaţiilor.
 Activitatea cognitivă orientează subiectul în situaţii problematice, modelându-i
conduita
 În desfăşurarea sa, acest proces de construcţie ideativă procedează prin aşa numitele
operaţii ale gândirii :
1. analiza
2. sinteza
3. comparaţia
4. abstractizarea
5. generalizarea
1. Tulburări de ritm şi coerenţă ale gândirii. Ritmul ideativ în patologia psihiatrică poate
apare fie sub forma accelerării, fie sub forma încetinirii .
Accelerarea ritmului ideativ – poartă denumirea de fugă de idei.
 se caracterizează prin aceea că asociaţiile se fac la întâmplare, după aspecte
superficiale, după asonanţă, rimă, localizare în timp şi spaţiu sau după contraste
facile
 bolnavii vorbesc mult cu voce tare
 în formele de exacerbare extremă a fugii de idei, asocierile pierd total legăturile
logice formale, ajungânu-se la o stare de incoerenţă a gândirii
 se întâlneşte în : - sindroamele maniacale
- în schizofrenie, faza de excitaţie psihomotorie
- Stări de ebrietate
- Intoxicaţii uşoare
- Stări nevrotice
- În stările de oboseală marcată şi de surmenaj

 O formă particulară a accelerării ritmului ideativ, este mentismul, care se

caracterizează prin depănarea rapidă, incoergibilă, a reprezentărilor şi ideilor

Incoerenţa gândirii – propoziţiile şi frazele păstrează forma gramaticală corectă, dar ele
nu mai au nici un înţeles
 forma extremă – numită salată de cuvinte: bolnavul exprimă o serie de cuvinte sub
forma unui amestec lipsit total de conţinut logic şi alteori ia aspect de verbigeraţie -
repetarea stereotipă a aceleiasi propoziţii, fraze sau cuvinte, frecvent lipsite total de
înţeles;
 se întâlneşte în - schizofrenie
- stări demenţiale avansate
- tulburări de conştiinţă
Încetinirea ritmului ideativ – exprimare lentă, prin răspunsuri întârziate; este
necesară repetarea întrebării pentru a obţine un răspuns.
Baraj ideativ – ritmul ideativ încetează brusc, pentru câteva secunde, după care cursul
gândirii poate fi reluat se întâlneşte în schizofrenie
 Dispariţia fluxului ideativ . Se întâlneşte în stările comatoase.A mai fost descrisă în
stări de idioţie şi demenţe şi chiar în epilepsie.

2. Tulburările de conţinut ale gândirii sunt cele mai interesante pagini ale psihopatologiei,
pentru că discursul bolnavului psihic, răspunsurile sau relatările sale frapează în cea mai mare
măsură interlocutorul.
În analiza conţinutului gândirii sunt necesare unele precizări noţionale şi anume
precizarea accepţiunii de idee : dominantă, obsedantă, prevalentă, delirantă.
1. ideea dominantă: prin reversibilitatea ei se înscrie în sfera normalului. După o
discuţie, lectură,spectacol, o idee se poate detaşa şi se impune într-un anumit moment
al gândirii.
2. ideea obsedantă : idee ce izbucneşte, irupe, asediază gândirea şi se împune
conştiinţei deşi este în dezacord cu ea. Stranie şi contradictorie situaţiei şi
personalităţii insului, acesta îi recunoaşte caracterul parazitar sau patologic, luptă
pentru înlăturarea ei, de multe ori fără a reuşii să o învingă.
Obsesia se poate prezenta sub patru forme:
 obsesiile ideative : „intoxicaţia „ prin idee. Boala lui „De ce”, „poate”, „dacă”.
Bolnavul este într-o perpetuă pendulare asupra eventualităţilor posibile, se întreabă,
analizează, revine.
 Amintiri şi reprezentări osesive: se exprimă prin perseverarea penibilă a
rememorării unor evenimente cu conţinut neplăcut, jenante sau în orice caz dificile.
 Obsesii fobice6 – constă în teama faţă de anumite evenimente, lucruri,fiinţe, acţiuni,
situaţii, teamă nejustificată.
Bolnavul recunoaşte caracterul iraţional al fricii sale, o apreciază în mod critic, luptă
pentru a o înlătura, dar nu reuşeşte. Pot fi sistematizate în:
o frica de locuri (de a trece strada, de a sta într-un spatiu închis etc.)
o frica de obiecte (de obicei ascuţite, de tren etc.)
o frica de oameni, boală, moarte.
 obsesii impulsive: îndemnarea bolnavului la acte particulare ,lipsite de raţiune,
inacceptabile, ridicole. Compulsie: teama de a nu da curs tendinţei împulsive, de a
nu comite actul impulsiv, spre care este împins. (au capacitatea voluntară de a se

6
Fobia este o stare de frică cu obiect bine precizat, spre deosebire de anxietate care este o stare de teamă, lipsită
de obiect.
 stăpânii – compulsia nu se transformă într-un act impulsiv. O formă deosebită a
acţiunilor obsesive o reprezintă ritualurile.

3. ideea prevalentă: se caracterizează nu numai prin poziţia sa dominantă în câmpul

conştiinţei, prin neconcordanţa şi semnificaţia aberantă ci şi prin faptul că ea orienteză
şi diferenţiază cursul gândirii. În plus, celelalte idei, în loc să se opună, să o
contrazică, gravitează în jurul ei, sprijinind-o şi aducându-i noi argumente.
- întâmplările din realitate sunt luate drept argumente
- ideea prevalentă este în concordanţă cu personalitatea
individului
- se întâlneşte în: în stări reactive de intensitate psihotică,
epilepsie, alcoolism, stări predelirante

4. ideea delirantă: evoluează pe un fond de claritate a conştiinţei Ideea delirantă nu

corespunde realităţii cu care se află în opoziţie evidentă şi pe care o exprimă în mod
deformat.
- Pune stăpânire în mod brusc sau insidios pe conştiinţa insului, căruia îi
schimbă comportamentul, şi se menţine în ciuda contradicţiilor evidente cu
realitatea.
- Prin idee delirantă mai înţelegem judecăţile şi raţionamentele care reflectă în
mod eronat realitatea şi modifică în sensul lor patologic concepţia despre lume
şi comportamentul bolnavului.

Sub spectul conţinutului tematic, ideeile dominante se clasifică în:

a.) idei delirante expansive
1. idei de mărire şi bogăţie (grandoare) – pacientul se consideră bogat, dotat cu
însuşiri deosebite;
2. idei delirante de invenţie;
3. idei delirante de reformă;
4. idei de filiaţie – convingerea că sunt descendenţii unor familii renumite;
5. idei erotomanice – convingerea de a fi iubit de către o persoană de obicei cu
un nivel socio-cultural superior şi căruia îi atribuie în mod deliberat
sentimente de dragoste ;
6. idei mistice sau religioase.
 b.) idei delirante depresive
1. idei de persecuţie – sunt urmăriţi, supravegheaţi şi se complotează împotriva
lor
2. idei de revendicare – izvorăsc din convingerea unei nedreptăţi, sentiment
perpetuu de frustrare
3. idei de gelozie – sunt mai frecvente la bărbaţi. Când sunt reale pot duce la un
comportament agresiv periculos îndreptat împotriva partenerului
4. idei de relaţie – conţine ideea că obiectele, evenimentele, oamenii din jur au o
semnificaţie personală pentru pacient: o remarcă auzită la televizor îi este
adresată lui
5. idei de autoacuzare şi vinovăţie – apar la persoanele depresive – păcatele lui
vor atrage furia divină asupra familiei
6. idei de transformare şi posesiune
7. idei de negaţie – înţelesul a fost extins şi a idei persistente precum : cariera lui
s-a sfârşit, el este pe pragul morţii, idei privind prăbuşirea funcţiilor organice
(intestinele sunt blocate cu materiile în putrefacţie) – Sindromul Cotard
c.) idei delirante mixte
- motivarea de mixt este dată de tonalitatea ambiguă afectivă, pe
fondul care evoluează aceste idei
1. idei de influenţă (variantă a delirului de interpretare) – pacientul crede că
acţiunile sale, impulsurile, gândurile îi sunt controlate de o forţă exterioară
2. idei metafizice, cosmogonice – sunt orientate spre elucidarea originii vieţii, a
lumii, a sufletului, a reîncarnării

III.tulburări ale expresiei verbale şi grafice ale gândirii

Tulburări de limbaj : dislogii, disfazii, dislalii.
III.5. SEMIOLOGIA IMAGINAŢIEI

Fiind susţinută de gândire (al cărei element esenţial este) avînd origine în reprezentări,
imagineţiea poate fi considerată ca un proces psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare
a reprezăntărilor şi idilor în scopul făuriri unor noi imagini şi idei. Psihopatologia imaginaţiei
este în strânsă legătură cu psihopatologia gândirii, modificările sale de aspect cantitativ şi
calitativ precum şi tulburările sale fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea şi respectiv cu
tulburările gândirii.
O formă de exaltare imaginativă este realizată de mitomanie. În debilitatea mintală –
mitomania are un rol compensator al insuficienţei cognitive

III.6. SEMIOLOGIA VOINŢEI

Voinţa este latura reglatoare a conştiinţei, la baza căreia stă intenţia şi decizia
subiectului. Ea reprezintă activitatea psihică orientată spre atingerea unor scopuri propuse
conştient pentru a căror realizare trebuie depăşite anumite obstacole interne sau externe care
apar în calea indeplinirii acţiunilor.
Desfăşurarea unui act voluntar presupune mai multe faze :
- formularea scopului
- lupta motivelor
- adoptarea hotărârii
- execuţia (îndeplinirea) acţiunii.
Tulburări cantitative
1. hiperbulia – exagerarea forţei voliţionale
- se întâlneşte relativ rar
- se întâlneşte la toxicomani : are caracter unidirecţional şi selectiv
2. hipobulia – scăderea forţei voliţionale până la dispariţia ei (abulie)
- pe plan comportamental se traduce prin scăderea capacităţii de a acţiona
- se întâlneşte în : stări nevrotice, stări maniacale, oligofrenii
Tulburări calitative
 disabulia – dificultatea de a trece la o acţiune sau de a sfârşii o acţiune începută (nu
poate iniţia sau finaliza acţiunea respectivă)
  impulsivitatea – o insuficienţă a voinţei pasive, inhibitorii, are ca rezultat lipsa de
frână şi comportamentul impulsiv determinat de dezechilibrul dintre tendinţa
impulsivă şi controlul voluntar
- acest dezechilibru se manifestă pe plan comportamental prin acte impulsive,
intempestive inadaptate, de cele mai multe ori cu caracter antisocial,
reprobabil şi dramatic
- pot apare la oamenii normali cu un temperament coleric
- în situaţii confictuale
- impulsivitatea este caracteristică stărilor psihopatice întîlnindu-se la
psihopaţii excitabili impulsivi.
- mai avem – impulsivitatea nevroticilor – mai ales a celor anxioşi care
izbucnesc în momentele de maximă tensiune afectivă – raptusurile anxioase

III.7. SEMIOLOGIA STARILOR AFECTIVE

Procesele afective, reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de

situaţiile de viaţă, faţă de realitatea înconjurătoare în general. Ele exprimă în modul cel mai
deplin universul subiectiv, simfonia subiectivă a vieţii interioare a individualităţii şi
personalităţii insului

DSM IV recomandă ca termenul de afect să fie folosit pentru stările de scurtă durată iar cel
de dispoziţie pentru cele prelungite.
În psihopatologie, tulburarea stărilor afective a fost apreciată după următoarele criterii
:
 natura
 intensitatea
 forţa
 labilitatea
 conţinutul
 adecvarea motivaţională sau motivarea delirantă

Tulburările afective frecvente :

 Hipotimia: reprezintă o scădere în grade variate a tensiunii afective şi a elanului vital
până la apatie şi indiferenţă. Se traduce printr-o redusă expresivitate mimică:
- indiferenţă – dezinteres pentru lumea exterioară şi slabă modulare a paletei
emoţionale
- apatia- lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto şi alopsihic
Se întâlneşte în : oligofrenii, stări de deteriorare cognitivă, TCC, stări
confuzionale

Hipertimie
Depresia este o hipertimie negativă care se caracterizează printr-o puternică trăire,
printr-o participare afectivă intensă, sub un evantai restrâns, cu sentimentul durerii morale, al
inutilităţii şi devalorizării
Bolnavul se prezintă:
o cu dispoziţie deprimată
o lipsit de voioşie
o ideaţie lentă cu conţinut trist, dureros
o mimica, pantomimica exprimând concordant conţinutul dureros
al trăirilor
o depresia – ca expresie a unei stări patologice de intensitate
psihotică sau nevrotică nu trebuie confundată cu reacţiile de
deprimare determinate de situaţii de doliu, pierderi materiale,
insuccese, decepţii
Euforia, hipertimie cu puternică încărcătură afectivă pozitivă, prin exagerarea
dispoziţiei în sensul veseliei, stării de plenitudine, de bine general, de putere, însoţită de fugă
de idei, logoree, de ironii şi glume deseori contagioase.
- mimică expresivă,bogată, gesturi largi şi variate,
- tendinţă la supraapreciere a propriei persoane şi exagerarea tendinţelor şi
trebiunţelor.
Un evantai euforic întâlnim în intoxicaţiile uşoare cu alcool, cocaină, cafea, în stări
nevrotice prin suprasolicitare, în stări subfebrile.
În forma autentică, euforia se întâlneşte în fazele maniacale ale bolii afective
bipolare, în stările demenţiale senile, oligofrenii.
 Anxietatea. În cadrul tulburărilor afective, astăzi, termenul este restrâns numai la
tulburări în care dispoziţia constă în depresie şi euforie.
Anxietatea a fost definită de Piere Janet – ca teamă fără obiect – manifestată prin:
nelinişte psihomotorie, modificări vegetative, disfuncţii comportamentale.
Anxietatea patologică este distinctă faţă de neliniştea ca teama obişnuită resimţită de
orice subiect în faţa unei situaţii noi sau cu un grad de dificultate sporit al cărui răsunet
asupra activităţii este pozitiv.
Anxietatea prezintă următoarele caracteristici :
1. este nemotivată
2. se referă la un pericol iminent şi nedeterminat, faţă de care apare o
atitudine de aşteptare (stare de alertă)
3. este însoţită de convingerea neputinţei şi dezorganizării în faţa pericolului
4. asocierea unei simptomatologii negative generatoare de disconfort somatic
(se daclanşează astfel un cerc vicios prin care anxiatatea se autoîntreţine)
Fobiile sunt manifestări de frică specifică intensă declanşată de un obiect sau situaţie,
care nu au prin ele însele un caracter periculos, cu caracter iraţional recunoscut ca atare şi
care nu poate fi controlată volitiv.
Proiecţii ale anxietăţii, fobiile pot invada oricare din obiectele şi situaţiile realităţii de
care experienţa individuală se leagă într-un mod oarecare.

III.8. TULBURARI DE PERSONALITATE

Termenul de personalitate se referă la calităţile comportamentale stabile ale unui individ

într-o mare varietate de circumstanţe

 Dacă persoana s-a comportat mai întâi normal şi începe la un moment dat să se
comporte anormal – se spune că are o tulburare mentală
 Dacă însă comportamentul său a fost întotdeauna la fel de anormal cum este şi în
prezent – se spune că are o tulburare de personalitate
 Ceea ce la vârsta adultă denumim tulburare de personalitate, la vârsta copilăriei este
denumit tulburare de comportament
Comportamentul anormal se caracterizează prin :
 Datează de mulţi ani
 Este persistent
 Nu urmează evoluţia unor episoade de boală psihică
 Este evident dezadaptativ faţă de o gamă largă de situaţii personale şi sociale

Tulburarea de personalitate paranoidă (paranoică)

Pacienţii cu tulburare de personalitate paranoidă au tendinţa de a atribui altora motivaţii rău

voitoare. Sunt suspicioşi şi neâncrezători: deseori ostili, iritabili sau mânioşi şi frecvent
colecţionari de nedreptăţi, parteneri maritali geloşi în mod patologic sau procesomani.
Semne
 Nu fac confidenţe
 Văd înţelesuri ascunse
 Tind să fie ranchiunoşi şi contraatacă rapid
 Au o purtare formală
 Sunt lipsiţi de umor şi serioşi
 Au idei preconcepute
 Nu cred în loialitate sau fidelitate
 Lipsiţi de căldură
 Curtează excesiv pe cei cu rang înalt sau puternici şi exprimă dispreţ faţă de cei slabi
 Generează la alţii frică sau conflict
 Pot fi implicaţi în grupări extremiste

Tulburarea de personalitate schizoidă

Pacientul are un stil de viaţă izolat, fără o năzuinţă manifestată către ceilalţi.

Semne
 Au activităţi solitare.
 Nu se simt bine în compania altor persoane şi pot să manifeste un contact vizual
deficitar.
 Nu are prieteni sau confidenţi, numai rude de gradul I.
  Îi fac plăcere puţine activităţi.
 Pare indiferent la laude sau criticile altora.
 Manifestă răceală emoţională, detaşare sau afectivitate aplatizată.
 Par interesaţi de matematică, astronomie ori mişcări filosofice.
 Sexualitatea lor poate să implice doar fantezii.
 Bărbaţii rămân adesea burlaci iar femeile acceptă pasiv căsătoria.
 Nu au aparent nici o nevoie sau dorinţă de legături cu alţii, dar pot să fie foarte ataşaţi
de animale.

Tulburarea de personalitate schizotipală

Pacienţi cu multiple ciudăţenii şi excentricităţi ale caracterului, gândirii, afectelor,

vorbirii, prezentării.

Semne
 Par ciudaţi sau stranii.
 Gândire şi vorbire ciudate – vagi, metaforice, supraelaborate sau stereotipe.
 Sunt superstiţioşi .
 Au o foarte activă viaţă imaginară.
 Pot fi implicaţi în practici religioase stranii sau ocultism.
 Experienţe perceptuale neobişnuite .
 Lipsa prietenilor.
 Anxietate socială exagerată .
 Afect inadecvat.

Tulburarea de personalitate antisocială

Se caracterizează prin comportament maladaptativ în care pacientul nu recunoaşte

drepturile altora. Tulburarea nu este stric sinonimă cu criminalitatea (infracţionalitatea).

Semne
 Persoana este în vârstă de cel puţin 18 ani.
 Există dovezi de tulburare de conduită cu debut înainte de vârsta de 15 ani.
  Ignorare şi violare a drepturilor altora, care survine de la vărsta de 15 ani şi în care
sunt cuprinse :
1. Înşelătorie, indicată de minciuni repetate, folosirea unor nume false.
2. Comiterea repetată a unor fapte care constituie motive de arestare.
3. Impulsivitatea sau lipsa unor planuri de viitor.
4. Iritabilitatea şi agresivitatea, indicate de repetate bătăi sau atacuri fizice.
5. Nepăsare faţă de siguranţa proprie sau a altora.
6. Lipsa de remuşcări.
7. Sunt manipulativi şi par de încredere.

Tulburarea de personalitate borderline

Elementul esenţial îl constituie o instabilitate a relaţiilor interpersonale, a imaginii de

sine şi a afectelor şi impulsivitate marcantă care începe precoce în perioada adultă şi este
prezent într-o varietate de contexte A fost considerată anterior ca situându-se la graniţa dintre
nevroză şi psihoză, de aici şi denumirea (borderline = la graniţă, eng.).

Semne
 Bolnavii sunt “întotdeauna în criză”.
 Gesturile, ameninţătore sau actele auto-distructive, auto-mutilante sau suiccidare sunt
frecvente.
 Relaţiile cu alţii sunt tumultoase.
 Se înfurie cu uşurinţă.
 Sunt uneori manipulativi, uneori în mod evident pentru oricine.
 Imaginea de sine este instabilă.
 Tind să aibă episoade micropsihotice.
 Bolnavii nu tolereză să fie singuri. Se angajează în eforturi frenetice de evitare a
abandonului real sau imaginar.
 Seimţăminte cronice de gol lăuntric.
 Sunt impulsivi în privinţa banilor şi sexului şi se angajează în abuz de substanţe,
şofat periculos.
Tulburarea de personalitate histrionică

Pacienţii au un stil dramatic, emoţional, impresionant.

Semne
 Sunt cooperanţi şi dornici de a fi ajutaţi.
 Tind să fie plini de culoare, căutând atenţia şi seducători.
 Manifestă comportament dependent.
 Din punct de vedere emoţional pot să fie superficiali sau nesinceri.
 Vorbirea poate să fie dramatică.
 Adesea sunt sugestionabili.
 Simpatici chiar sociabili.
 Se foloseşte constant de aspectul fizic pentru a atrage atenţia.
 Consideră relaţiile pe care le are drept mult mai intime decât sunt.

Tulburarea de personalitate narcisică

Elementul esenţial îl constituie tendinţa spre de grandoare, necesitate de admiraţie şi

de lipsă de empatie, care începe precoce în perioada adultă.

Semne
 Au un sentiment grandios al importanţei de sine.
 Se asociază senzaţia de a fi special şi de a i se cuveni.
 Fantezii nelimitate de succes, putere, strălucire, frumuseţe sau iubire ideală.
 Recepţionează critica sau înfrângerea cu furie sau cu depresie.
 Lipsit de empatie.
 Solicită admiraţie excesivă.

Tulburarea de personalitate obsesiv – compulsivă

Tinde să predomine perfecţionismul, ordinea şi lipsa de flexibilitate.

Semne
 Preocupare excesivă cu ordinea, incluzând regului, reglementări şi sistematizări.
 Perseverenţa, care atinge adesea nivelul încăpăţinării.
 Când deciziile trebuiesc luate intuitiv, indecizia devine o problemă.
 Perfecţionismul este frecvent.
 Caută să deţină controlul asupra lor şi asupra situaţiilor în care se găsesc.
 Le lipseşte spontaneitatea.
 Sclavi ai amănuntelor.
 Preferă rutina în detrimentul noutăţii.
 Stil avar de a cheltui .

Tulburarea de personalitate evitantă

Pacientul are personalitate ruşinoasă sau timidă, denumită de asemenea fobică.

Semne
 Sunt uşor de rănit sau jignit.
 Sunt retraşi social.
 Sunt dornici de implicare socială.
 Este prezent un complex de inferioritate – poate interpreta comentariile ca fiind
dispreţuitoare sau negative .

Tulburarea de personalitate dependentă

Bolnavii
 Sunt lipsiţi de încredere în sine şi necesită sfaturi şi reasigurare.
 Nu tolerează să fie singuri şi necesită supervizare excesivă în timpul lucrului.
 Sunt pasivi.
 Deleagă altora deciziile.
 Îşi subordonează propriile nevoi, nevoilor altora.
 Au dificultăţi de exprimarea dezacordului.
MODELE DE ABORDARE A DIZABILITĂŢII

În activităţile specifice serviciilor umane nu este posibilă o separare a teoriei de

practică. De fapt, practica reprezintă procesul de utilizare a cunoaşterii şi de aplicare a teoriei
pentru a se putea ajunge la o schimbare. O practică ruptă de teorie tinde să devină repetitivă şi
sterilă, în timp ce o teorie ruptă de realităţile practicii tinde să devină doar interesantă şi de
obicei irelevantă.
Multe teorii, modele şi perspective discutate în literatura de specialitate pot fi
considerate cadre conceptuale.
Un cadru conceptual este alcătuit dintr-un set coerent de concepte, credinţe, valori,
afirmaţii, supoziţii, ipoteze şi principii. Un asemenea cadru poate fi gândit ca un contur al
ideilor care ajută pe cineva să înţeleagă oamenii, să înţeleagă modul în care aceştia
funcţionează şi se integrează, precum şi modul în care se schimbă. Astfel de cadre sunt
importante datorită utilităţii lor multiple:
 asigură o structură pentru analiza problemelor şi situaţiilor complexe, care prezintă
adesea o mare încărcătură emoţională;
 structurează (ordonează) informaţiile, credinţele şi ipotezele într-un ansamblu
comprehensiv;
 asigură o raţiune pentru acţiune şi pentru luarea deciziilor;
 promovează o abordare sistematică, structurată şi predictibilă a activităţilor cu
oamenii;
 facilitează comunicarea între specialişti.
Modelele practicii reprezintă seturi de concepte şi principii care orientează anumite
intervenţii. Ele nu vizează explicaţii ale comportamentelor.
Există o legătură organică între model, ca paradigmă, ca schemă de gândire cu funcţie
metodologică, menită să servească analizei, clasificării şi înţelegerii anumitor fenomene, pe
de o parte şi tipurile de intervenţie, pe de altă parte.

Model „individual” versus model „social” în abordarea handicapului

Problematica handicapului poate fi abordată din perspectiva a două modele: cel

individual, de inspiraţie medicală (care consideră că dificultăţile persoanelor cu handicap sunt
datorate inferiorităţii biologice şi psihologice a acestora) şi modelul social, care pune
accentul pe mediul social neadaptat, considerat generator al dificultăţilor persoanelor cu
deficienţe. Modelul dominant a fost (şi din păcate continuă să fie) cel individual, care
accentuează asupra pierderilor sau incapacităţilor individuale considerate generatoare de
dependenţă.
Acest model, adânc înrădăcinat în mentalitatea generală şi în conştiinaţa profesională
a specialiştilor a fost preluat în bună măsură din medicină şi psihanaliză, domenii în care avea
semnificaţia unui simbol al expertizei, al înaltei specializări.
Ipoteza implicită a acestui model se referă la faptul că odată cu apariţia deficienţei se
produc nu numai afectări ale organismului, ci şi ale sistemului psihic; prin urmare, ar exista
posibilitatea identificării unor mecanisme de ajustare (de ordin fizic sau psihic) prin care
consecinţele negative ale deficienţei, ale dizabilităţii ar putea fi reduse al minimum.
La baza acestui model se află teoriile individualiste care tratează individul ca fiind
determinat de evenimentele pe care le trăieşte; de aici s-a ajuns la a se considera că o ajustar
psihologică ar putea fi realizată prin mecanisme specifice anumitor etape. În acest sens,
ajustarea ar avea accepţiunea unui fenomen individual, a unei probleme a persoanei afectate,
neglijându-se atât contextul familial, cât şi cel social mai larg. Din punct de vedere
metodologic, teoriile individualiste se bazează pe „imaginaţia psihologică”: autorii lor şi-au
imaginat că situaţia în care ei înşişi ar deveni persoane cu deficienţe sau cu dizabilităţi ar avea
semnificaţia unei tragedii; de aici, decizia de accentuare asupra mecanismelor psihologice ale
ajustării. Este evident că imaginaţia psihologică nu reprezintă cel mai adecvat punct de
plecare al cercetării şi teoretizării, întrucât nu întruneşte cerinţele neutralităţii axiologice:
există acea judecată de valoare conform căreia dizabilitatea ar fi mai degrabă o tragedie decât
un fenomen care ar putea fi explicat într-un anumit numnăr de moduri. Modelul individual
apare ca unul al patologiei individuale.
Astfel, s-a ajuns la utilizarea unor etichete care au legitimat modelul medical
individual, la anumite perspective negative asupra dizabilităţii şi la neglijarea perspectivei
proprii persoanelor cu handicap. În corelaţie directă cu acest model, intervenţiile nu pot avea
alt obiectiv decât adaptarea, ajustarea persoanei cu deficienţă, aducerea acesteia cât mai
aproape de ceea ce se consideră a fi „normal”. Din perspectiva modelului medical, oamenii
au handicap ca urmare a deficienţelor lor individuale fiziologice sau cognitive. Răspunsul
oferit de medicină constă în tratament sau reabilitare, stabilindu-se ca obiectiv revenirea la
condiţia „normală”, obişnuită, adică aceea de a fi valid. Ca formă de devianţă, dizabilitatea
implică un anumit tip de management instituţional şi o anumită formă de legitimare. În cadrul
acestui model se operează cu conceptul de normă. În urma aplicării normei, unele persoane se
plasează pe poziţii inferioare. Norma apare ca o caracteristică a unui anumit tip de societate.
Dată fiind marea variabilitate socială şi culturală, este important modul în care este construită
ideea de normalitate.
Modelul medical a creat o ierarhie în cadrul construcţiei sociale a dizabilităţii şi în
determinarea egalităţii prin:
- etichetarea într-un mod care consideră că persoana cu handicap este inferioară;
- dezvoltarea tratamentului, îngrijirii, inclusiv a practicii şi standardelor profesionale, a
legislaţiei şi beneficiilor pe baza acestei etichete de inferioritate socială;
- negarea paternalistă a libertăţilor şi autodeterminării.
Modelul individual postulează că problemele cu care se confruntă persoanele cu
dizabilităţi nu sunt altceva decât consecinţele directe ale deficienţelor lor specifice.

Modelul medical proiectează un dualism care tinde să aprecieze că oamenii „valizi” ar

fi „mai buni” sau „superiori” celor cu dizabilităţi. Astfel, imaginea acestora din urmă ajunge
să fie identificată cu mila, temerea şi caritatea.
Explicaţia teoretică specifică modelului individual face mai degrabă apel la anumite
temeri primitive asociate cu dizabilitatea, decât la o rigoare obiectivă:

Persoana validă Persoana cu dizabilitate

Normală Anormală
Bună Rea
Aptă Inaptă
Independentă Dependentă

Asemenea descrieri au fost utilizate pentru justificarea ipotezei că ar fi legitim ca

ceilalţi să facă lucruri pentru oamenii cu dizabilităţi, mai degrabă decât să facă lucruri
împreună cu ei. Astfel de explicaţii au servit drept motive pentru înfiinţarea marilor aziluri şi
pentru un control social de tip coercitiv la adăpostul filantropiei (spre exemplu, la începutul
secolului al XX-lea, persoanelor cu dizabilităţi li se interzicea dreptul la reproducere).
Modelul medical tratează noţiunea de dizabilitate ca anormalitate care împiedică
realizarea activităţilor considerate normale pentru o persoană.
 Încă de la început, furnizorii de servicii au definit „problema” dizabilităţii ca pe ceva
ce aparţine chiar persoanelor afectate. Spre exemplu, funcţia tradiţională a medicinei este
aceea de a examina nevoile pacientului, de a prescrie o intervenţie şi de a facilita tratamentul.

Modelul medical vizează revenirea la integralitatea senzorială sau corporală. Solicită

pasivitate din partea persoanei cu dizabilitate. Pune accentul pe ceea ce nu poate persoana
respectivă şi pe faptul că pe tot parcursul vieţii, dată fiind condiţia medicală, ar fi nevoie de
ajutor. În acest mod se întăreşte ciclul prejudiciului şi discriminării.
Înţelegerea unui astfel de concept al dizabilităţii presupune o anumită înţelegere a
normalităţii. În contextul acestui model, se conturează o relaţie de putere în favoarea
specialiştilor şi apelul la teoria tragediei personale. Mesajul subtil al modelului medical ar fi
acela că persoanele cu dizabilităţi ar trebui să fie mulţumite şi recunoscătoare pentru
tratament şi că dacă apare vreo problemă, aceasta este datorată pacientului care nu a urmat
întocmai intervenţia recomandată.

Modelul social
Modelul social aduce o schimbare a concentrării atenţiei de la limitările fizice şi
psihice ale unor indivizi, la modul în care mediul fizic şi social impune serii de constrângeri
anumitor grupuri sau categorii de persoane. În consecinţă, ajustarea, care reprezenta
obiectivul esenţial al modelului individual, devine o problemă a societăţii: în ce măsură
aceasta este dispusă să-şi ajusteze aşteptările şi modelele de comportament pentru a îndepărta
obstacolele cu care se confruntă persoanele cu deficienţe sau dizabilităţi?
Modelul social se focalizează asupra dizabilităţii ca relaţie între persoanele cu
deficienţe şi societatea discriminatorie: dizabilitatea este definită ca rezultatul barierelor
dizabilitatoare impuse de mediu sau de intervenţiile politicii. Acest model sugerează o
strategie de înlăturare a barierelor, de educaţie, de înlăurare a prejudiciului, având ca obiectiv
incluziunea. Din perspectiva acestei abordări, persoanele cu dizabilităţi nu doresc nimic în
plus, ci doresc să fie tratate la fel ca persoanele fără dizabilităţi. În plus, adepţii modelului
susţin că nu ar exista nici o distincţie între persoanele cu dizabilităţi şi persoaele care au
handicap social, cum ar fi cele cu copii dependenţi. Se sugerează că un număr mare de
persoane ar putea fi handicapate din cauza barierelor sau prejudiciilor.
Toate persoanele cu handicap se confruntă cu experienţa dizabilităţii ca restricţie
socială, dacă asemenea restricţii apar drept consecinţe ale inaccesibilităţii mediului construit,
noţiunilor discutabile privind inteligenţa şi competenţa lor socială, incapacităţii publicului
general privind utilizarea limbajului semnelor, utilizarea alfabetului Braille sau atitudinilor
ostile ale celor fără dizabilităţi vizibile.
Conform acestui model, societatea este cea care invalidează persoanele care prezintă
diferite deficienţe , prin impunerea unor aşteptări nerealiste faţă de ele. În acest sens, chiar şi
diferitele forme de dizabilităţi fizice apar ca tipuri ale unei opresiuni sociale. Spre exemplu,
problema locuirii este abordată în mod diferit pornindu-se de la cele două modele: cel
individual se concentrează asupra problemelor cu care se confruntă persoanele cu deficienţe
cum ar fi dificultăţile de deplasare, de acces în baie, bucătărie, de utilizare a accesoriilor
casnice. În esenţă, intervenţiile instituite din perspectiva unei astfel de abordări vizează
preponderent limitările funcţioale ale persoanelor, limitări care se manifestă în încercările lor
de a-şi utiliza propriul mediu. Prin contrast, modelul „social” tratează dizabilitatea ca fiind
creată de modul în care a fost proiectată, construită şi dotată locuinţa, fără a se ţine seama de
nevoile specifice ale anumitor persoane. Prin urmare, numai lipsa de prevedere a societăţii
faţă de respectivele nevoi este cea care determină apariţia dizabilităţilor şi a tuturor
manifestărilor asociate. În cazul în care societatea ar fi luat în considerare diferenţele dintre
indivizi, variabilitatea nevoilor acestora, dizabilităţile nu ar fi avut condiţii pentru a se
manifesta; însă, societatea operează cu referiri la standardele impuse ale „normalităţii”, fapt
pentru care persoanele cu diferite deficienţe apare ca o formă de „opresiune socială”. În
aceiaşi termeni se pun problemele transportului, locurilor de muncă, activităţilor
recreaţionale, educaţiei, perticipării la viaţa comunităţii ş.a.
Din perspectiva modelului social, intervenţiile se concentrează asupra mediului,
urmărindu-se eliminarea restricţiilor, a barierelor care împiedică participarea persoanelor cu
deficienţe la diferitele aspecte ale vieţii sociale.

Critici ale modelului social:

 Ignorarea diferenţelor existente între persanele cu dizabilităţi în funcţie de gen,
sexualitate, rasă, cultura şi alte distincţii, Spre exemplu, mişcarea feministă a criticat
reducerea experienţei femeilor la experienţa celor albe aparţinând clasei medii în
societăţile occidentale. Când se vorbeşte de barierele fizice cu care se confruntă se au
în vedere acele bariere pe care le întâlnesc bărbaţii albi, occidentali, aflaţi în fotolii
rulante. Deşi modelul social pretinde a fi o teorie generală, care se concentrează
asupra condiţiilor dizabilitante ale mediului, accentul este pus pe anumite bariere, în
special pe cele întâlnite de persoanele cu dificultăţi de mobilitate. Spre exemplu, din
perspectiva acestui model, aproape că nu sunt deloc abordate barierele cu care se
confruntă persoanele cu tulburări emoţionale, de comunicare sau de învăţare. Chiar în
cadrul mişcării în favoarea persoanelor cu handicap, există multe organizaţii care pun
accentul pe handicapul fizic, delimitându-se astfel de cei cu dificultăţi de învăţare. În
acest mod, analiza dizabilităţii reprezintă de fapt o gamă limitată de experienţe;
 Modelul mai poate fi criticat pe motivul că adoptă multe dintre valorile societăţii
capitaliste, punând pe primul plan munca şi independenţa. Multe programe
guvernamentale îşi propun ca obiectiv încadrarea în muncă sau reîncadrarea în muncă
a persoanelor cu handicap. Totuşi, unele persoane percep astfel de campanii ca pe o
ameninţare de retragere a beneficiilor pentru cei care nu se vor încadra în muncă.
Astfel legitimitatea retragerii lor de pe piaţa forţei de muncă este pusă în chestiune;
 Există critici ale acestui model din perspectiva în care o persoană se identifică a fi cu
dizabilitate sau nu. În încercarea de a evita criteriile medicale asociate cu natura
deficienţei, modelul social argumentează că includerea în categoria persoanelor cu
dizabilitate trebuie să se realizeze pe baza criteriului unei identităţi pozitive.

Pe plan internaţional, în ultimele decenii, protecţia specială pare să fi fost marcată de un

dinamism deosebit. Una dintre cele mai semnificative schimbări în acest domeniu s-a produs
prin deplasarea accentului de la modelul individual de abordare al handicapului, la cel social.

În ţara noastră, încă din anul 1990 au început eforturi pentru formularea unei definiţii
cât mai operaţionale a conceptului de handicap. Dacă se compară prima definiţie oficială
apărută în Legea nr. 53/1992 cu definiţia, apărută în Legea nr. 519/2002, este evidentă
schimbarea accentului de la modelul individual, la cel social.

„Persoanele handicapate, în înţelesul prezentei „Persoanele cu handicap, în sensul prezentei

legi, sunt acele persoane care, datorită unor
deficienţe senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot
integra total sau parţial, temporar sau permanent,
prin propriile lor posibilităţi, în viaţa socială şi
profesională, necesitând protecţie specială”
(Legea nr. 53/1992, art.1, al.(1)).
ordonanţe de urgenţă, sunt acele persoane cărora
mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice,
senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau le
limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială,
potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali şi
culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie
specială în sprijinul integrării lor sociale şi
profesionale”( Legea nr. 519/2002, art.1, al.(1)).
 Se observă că a doua definiţie vizează în primul rând relaţia dintre caracterul mediului
social şi limitarea sau împiedicarea totală a accesului persoanelor cu deficienţe la viaţa
socială.
Schimbarea definiţiei poate fi considerată necesară, dar nu şi suficientă, dacă nu este
secondată de o modificare adecvată a conţinutului prevederilor sistemului de protecţie
specială. De pildă, este evidentă lipsa de coerenţă cu sistemul de beneficii (elaborat şi
dezvoltat în corelaţie cu prima definiţie a noţiunii de persoană cu handicap) şi chiar cu
Strategia naţională privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap
din România, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1215/31 octombrie 2002, unde se
precizează că „Protecţia specială cuprinde totalitatea acţiunilor întreprinse de societate în
vederea diminuării sau chiar înlăturării consecinţelor pe care deficienţa cauzatoare de
handicap (considerată factor de risc social) le are asupra nivelului de trai al persoanei cu
handicap”. Este limpede că sintagma „deficienţă cauzatoare de handicap” revine la modelul
individual, apărând o contradicţie în raport cu definiţia oficială, care stabileşte că handicapul
este generat de mediul neadaptat deficienţelor.
Legea nr. 448/2006 adoptă o definiţie a cărei semnificaţie este mult apropiată de cea a
definiţiei din anul 1992, adică bazată strict pe modelul medical:

„Persoanele cu handicap, în înţelesul prezentei legi, sunt acele persoane cărora, datorită unor
afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi
cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale” .

Modelul reabilitării

Iniţial, termenul de reabilitare se asocia cu programele compensatorii care ajută

oamenii să facă faţă deficienţelor lor, înnăscute sau dobândite. Reabilitarea punea accentul pe
restabilirea demnităţii persoanei şi a statutului său legal. Totuşi, în ultima perioadă,
reabilitarea a început să se concentreze tot mai mult pe interacţiunile dintre oamenii cu
dizabilităţi şi mediul lor, devenind un demers multidisciplinar.
Reabilitarea vizează facilitarea ajustării la dizabilitate şi integrarea în comunitate.
Modelul tradiţional al reabilitării este bazat pe o interpretare a îgrijirii ca un demers de
„restaurare”. În ultimul timp, există preocuparea de delimitare a acestui model faţă de cel
medical. Totuşi, interpretarea medicală a dizabilităţii face parte integrantă din reabilitare, cu
accent clar pe îngrijirea personală acordată persoanei cu dizabilitate, cu scopul ca aceasta să
poată să revină sau să ajungă la un nivel aproximativ normal de funcţionare. Interpretarea
„normalului” este legată de aşteptările culturale şi de modul în care erau oamenii înainte de a
dobândi dizabilitatea.
Acest model întăreşte credinţa că dizabilităţile sunt determinate de o condiţie de
sănătate, cum ar fi o boală, o malformaţie congenitală, o traumă, un accident. În acest mod se
tinde să se pună accentul pe teoria tragediei personale.

În astfel de circumstanţe, chiar şi caritatea poate să apară ca o formă de rejecţie.

Persoanele cu dizabilităţi nu sunt nişte obiecte care doar merită să primească servicii, ele sunt
participante la procesul care le modelează vieţile. Un progres apare atunci când oamenii
consideraţi o problemă ajung la puterea care le permite redefinirea acelei probleme.

Modelul bazat pe drepturi

Examinarea drepturilor deplasează discuţia despre dizabilitate spre examinarea tensiunilor

între domeniile public şi privat ale oportunităţilor egale.
Acest model a apărut ca o extensie mai politizată a modelului social, încercând să se adreseze
unor consideraţii fundamentale ale teoriei oportunităţilor egale:
 toate persoanele au dreptul la autodeterminare;
 condiţiile sociale şi psihologice ale libertăţii fac ca unele persoane şi unele grupuri să
se confrunte cu dezavantaje în determinarea viitorului lor;
 tendinţa de reducere a perspectivelor autodeterminării pentru cei dezavantajaţi este
datorată unor forţe sociale aflate dincolo de controlul lor;
 există o obligaţie colectivă de a îmbunătăţi perspectivele autodeterminării pentru cei
dezavantajaţi.

În ultima perioadă, dezbaterile privind dizabilitatea au luat în considerare drepturile umane.

Drepturile umane, la rândul lor, au fost influenţate de creşterea forţei mişcării în favoarea
persoanelor cu dizabilităţi şi de dezvoltarea încrederii în propriile lor forţe. O dezbatere
despre drepturi extinde dimensiunile dizabilităţii pentru a include obligaţiile civile, politice,
economice, culturale şi de mediu. Aceste drepturi au fost stipulate în diferite documente
internaţionale.
Modelul bazat pe drepturi extinde modelul social al dizabilităţii prin deplasarea
accentului de la schimbarea la nivelul indivizilor la cerinţele schimbărilor la nivelul structurii
societăţii:
- se recunoaşte existenţa unei discriminări structurale faţă de persoanele cu dizabilităţi
în societate;
- se pune accentul pe forţa colectivă a oamenilor;
- agenda este determinată de persoanele cu dizabilităţii şi de aliaţii lor;
- se recunoaşte că legislaţia constituie baza pentru stabilirea vizibilităţii drepturilor
asigurate în mod democratic pentru persoanele cu dizabilităţi;
- se stabilesc sancţiuni pentru orice fel de act de discriminare faţă de persoanele cu
dizabilităţi.
 I. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

I.1. Scurt istoric.

Istoria prezenţei sociale a handicapului este lungă. Nevoia de ordonare, clasificare, a-

tot-cuprinzătoare şi omni-prezentă de-a lungul istoriei umanităţii nu putea ocoli domeniul
persoanelor defavorizate. Primele menţiuni scrise se găsesc în antichitate iar arheologia
secolului XX a putut dovedi reuşita unor operaţii chirurgicale soldate cu amputări sau
extirpări de ţesut cortical.
Există multiple încercări de a delimita şi caracteriza evoluţia generală a percepţiilor şi
atitudinilor faţă de persoanele cu handicap.
Kolstoe şi Frey1 descriu cinci tipuri de atitudini faţă de persoanele deficiente:
- exterminarea;
- ridiculizarea;
- plasarea în aziluri semi-carcerale;
- educaţia;
- adecvarea ocupaţională.
Ulterior se face distincţie între patru etape specifice:
- eliminarea (prin suprimare fizică) persoanelor deficiente ;
- segregarea;
- schimbarea statutului persoanelor deficiente;
- prevenirea şi tratarea deficienţei.
Istoria deficientei este împărţită în:
- perioada timpurie (anterioară anilor 1800) definită în primul rând prin
superstiţii şi exterminare;
- secolul al XIX- lea perioada creării instituţiilor rezidenţiale pentru persoanele
deficiente;
- secolul al XX-lea perioada înfiinţării şcolilor publice pentru persoanele cu
nevoi speciale.

1
Kolstoe, O.P.; Frey, R. (1965) A High Work-Study Program for Mentally subnormal students, Southern Illinois Press, Carbondale, apud.
Ceobanu C., Diac G., Hriţuleac A. (1996) Conotaţii psihosociale ale deficienţei mentale, Iaşi, Editura A 92, p. 13
 Hewett2 consideră că distingerea perioadelor specifice ale istoriei deficienţei mintale
trebuie să se facă în funcţie de rolul şi importanţa:
- supravieţuirii;
- superstiţiei;
- dezvoltării ştiinţei;
- structurării serviciilor pentru persoanele cu disabilităţi.

Philip Wood a fost cel care în 1975 a constatat că starea de boală nu trebuie să fie automat
asociată cu reducerea activităţilor cotidiene ale celui suferind. Nu toate persoanele cu funcţii
fizice alterate prezintă limitări ale capacităţii de activare socială. Pornind de aici, a propus
“clasificarea internaţională a handicapului” 3 care înlănţuie cauzal patru stadii distincte:
a. Boala sau traumatismul (înnăscute sau dobândite).
b. Deficienţa reprezintă pierderea de substanţă sau alterarea unei structuri sau a unei
funcţii psihologice, fiziologice sau anatomice. Apare nu numai în urma unei boli, a
unui traumatism accidental ci şi ca rezultat al unei perturbări normale în evoluţie
(bătrâneţea) sau a unor carenţe psiho-afective.
c. Incapacitatea constă în reducerea parţială sau totală a posibilităţii de a realiza o
activitate sau un comportament în limitele considerate no. De cele mai multe ori este
urmarea unei deficienţe dar legătura nu este obligatorie şi univocă.
d. Handicapul este dezavantajului din perspectivă socială care rezultă în urma unei
deficienţe sau incapacităţi şi care împiedică sau limitează împlinirea de către persoana
afectată a cel puţin unuia dintre rolurile normale în raport cu vârsta, sexul, factorii
sociali şi culturali. Acest dezavantaj se conturează prin raportare la alţii, la raporturile
şi valorile sociale existente. Handicapul se poate manifesta în dimensiuni diverse
precum orientarea spaţială, independenţa fizică, mobilitatea, integrarea socială,
independenţa economică.

Această abordare tridimensională transformă handicapul într-o variabilă dependentă de

persoană, de sarcinile acesteia şi de moment, de circumstanţe. Se realizează, astfel, o
apropiere între “normali” şi “handicapaţi” şi se conturează ideea că fiecare dintre noi – în
funcţie de circumstanţe – se poate dovedi handicapat.

2
Hewett F.M. (1977) Education on Excepţional Learners, Boston, Allyn and Bacon.
3
Wood, Philip, (1980) Clasification Internationale des handicaps - Un Manuel de Classification des Maladies, Paris, O.M.S.
 Cauze Caracteristici ale mediului

Maladii invalidante Obstacole economico-sociale

Deficienţe Incapacitate

HANDICAP

Figura: Relaţia deficienţă – incapacitate - handicap4

Legea nr. 448 din 06/12/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap oferă
următoarele definiţii:

o Persoanele cu handicap, art. 2, sunt acele persoane cărora, datorită unor afecţiuni fizice,
mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi
cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii
sociale.
(1) Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.
(2) Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic,
HIV/SIDA, asociat, boli rare. Art. 85.
o Cerinţe educative speciale - necesităţile educaţionale suplimentare, complementare
obiectivelor generale ale educaţiei adaptate particularităţilor individuale şi celor
caracteristice unei anumite deficienţe sau tulburări/dificultăţi de învăţare, precum şi o
asistenţă complexă de tip medical, social etc.; Art. 5.
o Dizabilitate - termenul generic pentru afectări/deficienţe, limitări de activitate şi restricţii
de participare, definite conform Clasificării internaţionale a funcţionării, dizabilităţii şi
sănătăţii, adoptată şi aprobată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, şi care relevă aspectul
negativ al interacţiunii individ-context; Art. 5.
o Incluziune socială - setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei
sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării şi comunicării,
mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale; Art. 5.
o Integrare socială - procesul de interacţiune dintre individ sau grup şi mediul social, prin
intermediul căruia se realizează un echilibru funcţional al părţilor; Art. 5.

4
Rusu, Constantin – coordonator, (1997) Deficienţă. Incapacitate. Handicap., Editura Pro Humanitate, Bucureşti, p.33.
I.2. Dimensiunea “ascunsă” a handicapului

În ţările dezvoltate, procentajul persoanelor cu handicap în totalul populaţiei este de

aproximativ 185. Pentru ţările în curs de dezvoltare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii
înregistrează o rată de aproximativ 5%6.
Cum se poate explica diferenţa între raportările celor două grupe de state ? Există
câteva posibile interpretări:
1. Definiţii diferite asupra termenului de deficienţă.
2. Studii incorecte / incomplete / neadecvate asupra incidenţei/prevalenţei
deficienţei.
3. Distribuţia diferită a populaţiei pe grupe de vârstă7.
4. Persoanele cu handicap nu sunt raportate, fiind ţinute “ascunse” (de către
familie sau instituţii).
5. Moartea prematură a persoanelor cu handicap.

Dacă fiecare dintre primele patru posibile explicaţii acoperă fiecare unul până la două
procente din diferenţa între cele două categorii de state, mortalitatea prematură a deficinţilor
rămâne principala explicaţie. Există estimări8 care indică o rată a mortalităţii – la vârsta de 5
ani - de până la 80% a copiilor cu deficienţe din ţările în curs de dezvoltare, raportat la 20%,
la aceiaşi vârstă şi în aceleaşi ţări, pentru copiii fără handicap.
Această diferenţă extrem de mare se tratuce prin alocarea inegală şi inechitabilă a
resurselor financiare şi materiale (necesare traiului şi îngrijirii zilnice nu doar între) ţări dar în
interiorul aceloraşi state. Sărăcia este indicată ca fiind principalul responsabil pentru
“absenţa” din societate a două persoane cu deficienţe pentru fiecare “supravieţuitor” cu
handicap.

5
18% în Canada (conform www.statcan.ca), 17,5% în SUA (www.census.gov.dsc.ucsf.edu), 19% în Marea
Britanie (www.cabinet-office.gov.uk)
6
Helander, E. (1992) Prejudice and Dignity, UNDP
7
În ţările dezvoltate, procentajul cel mai ridicat al persoanelor cu deficienţe se înregistrează în rândul
vârstnicilor. În ţările în curs de dezvoltare, speranţa de viaţă este mult redusă.
8
Raportul Department for International Development (DFID), Disability, Paverty and Development, februarie
2000.
I.3. Mecanisme de acţiune ale sărăciei

Sărăcia din ţările în curs de dezvoltare creşte riscul manifestării unor fenomene,
evenimente precum:
1. Conflicte (domestice, comunitare, inter-familiale, inter-confesionale şi
chiar inter-statale).
2. Malnutriţie.
3. Stare inadecvată de sănătate şi insuficienta dezvoltare a serviciilor de
sănătate.
4. Inexistenţa sau inadecvarea serviciilor educaţionale.
5. Inadecvarea infrastructurii (transporturi, comunicaţii, alimentări cu apă,
electricitate etc.)
6. Proporţia muncii fizice grele, istovitoare.
7. Nivelul de stres individual şi familial.
8. Expunerea la dezastre naturale.
9. Expunerea la riscuri de mediu (poluare, calamităţi)
10. Insuficienţa sau absenţa informaţiilor şi activităţilor de prevenire.
Fiecare din aceşti factori pot provoca accidente, îmbolnăviri care să conducă la
deficienţă, handicap şi – în unele cazuri – moarte.
O altă legătură se poate stabili între sărăcie şi viaţa de familie. In situaţia insuficienţei
veniturilor, toţi membrii familiei trebuie să muncească pentru ca grupul să supravieţuiască. 9
Atunci când unul din membrii săi nu numai că nu poate contribui la bunăstarea sa şi a
celorlalţi dar necesită (“consumă”) îngrijirea (timpul, efortul) acordate de altul/alţii, situaţia
familiei se agravează. Se estimează 10 că prezenţa unei persoane cu handicap afectează – din
perspectivă strict economică, fără implicaţiile sociale, emoţionale – viaţa altor 4-5 membri ai
familiei.
Într-o astfel de situaţie, în absenţa dezvoltării unor strategii de adaptare semi sau
ilegale (exploatarea deficientului prin cerşetorie – de exemplu) sau o dedicare totală a familiei
– care poate prejudicia propria supravieţuire – şansele persoanei cu handicap scad.

9
Numărul crescut de “braţe de muncă” necesar supravieţuirii reprezintă o explicaţie intens vehiculată a
numărului mai mare de copii în familiile sărace.
10
Raportul Department for International Development (DFID), Disability, Paverty and Development, februarie
2000.
 Dimensiunile “ascunse” ale handicapului sunt rezultatul negativ al ciclului deficienţă,
incapacitate, handicap 11:
Grupuri formale şi
informale (organizaţii)
Care creează:

Izolare, marginalizare,
moarte prematură.
Circumstanţe negative,
Influenţează: sociale, politice,
economice, de mediu.
Care produc:

Bariere care determină lipsa Atitudinea

serviciilor şi excludere.
persoanelor şi Sărăcie
Au ca rezultat: Care determină:
familiilor

Deficienţă
Incapacitate

Bariere care determină lipsa

asistenţei şi serviciilor. Cauze
Au ca rezultat: Externe

Persoanele cu handicap şi familiile lor se află în centrul acestui ciclu nefavorabil

dezvoltării normale. Atitudinile acestora creează circumstanţele care influenţează puternic
majoritatea componentelor acestei înlănţuiri de factori. Forţa motrice a acestui ciclu este
reprezentată de atitudinile negative ale indivizilor.

Interdependenţele ciclice încep din partea de sus a graficului, cu organizaţiile. Acestea

sunt grupuri formale şi/sau informale de persoane care lucrează împreună pentru atingerea
unor obiective. De obicei, obiectivele constau în asigurarea, producerea de coordonare,
bunuri, servicii sau schimbare socială. Pot fi guvernamentale sau non-guvernamentale.
Organizaţiile şi persoanele crează circumstanţe care guvernează, influenţează viaţa altor
persoane.
11
Krefting, Douglas (2001) Understanding Community Approaches to Handicap in Development, Editor:
Handicap International, p 27.