GHIDUL FACILITATORULUI COMUNITAR

1
Cuprins

CE ESTE O COMUNITATE?.............................................................................................................. 3
CE ESTE DEZVOLTAREA COMUNITARĂ?................................................................................... 3
PARTICIPAREA CETĂŢENILOR LA DEZVOLTAREA COMUNITĂŢII.................................... 5
CE SUNT ORGANIZAŢIILE COMUNITARE? ............................................................................... 6
Caracteristici ale organizaţiilor comunitare................................................................. 6
FACILITATORUL ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ .................................... 7
Ce este şi ce nu este facilitarea în comunitate? ........................................................... 7
Rolul şi responsabilităţile facilitatorului ...................................................................... 8
Facilitator versus expert ............................................................................................. 9

ETAPELE PARCURSE DE FACILITATOR ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE

COMUNITARĂ ...................................................................................................................................... 9
PRINCIPIILE ÎNVĂŢĂRII ŞI PARTICIPĂRII LA ADULŢI ...................................................... 11
APTITUDINI NECESARE ŞI TEHNICI DE FACILITARE ........................................................ 11
Facilitarea comunicării în grup .................................................................................. 13
PRINCIPII ETICE ÎN MUNCA FACILITATORULUI.................................................................. 13
IDENTIFICAREA LIDERILOR. GRUPUL DE INIŢIATIVĂ LOCALĂ..................................... 14
Cine sunt liderii? ....................................................................................................... 14
Din cine este format grupul de iniţiativă locală? ....................................................... 15
Calităţile necesare unui lider..................................................................................... 15

ÎNTÂLNIRI EFICIENTE ÎN COMUNITATE ................................................................................. 15

Rolul facilitatorului în cadrul întâlnirii ....................................................................... 16
Etapele unei întâlniri: ................................................................................................ 16
Reguli pentru realizarea primei întâlniri a grupului de iniţiativă ............................... 16
Tipuri de comportamente în cadrul întâlnirilor .......................................................... 18
Modalităţi de prevenire a comportamentelor deranjante: ......................................... 18
METODE ŞI INSTRUMENTE DE FACILITARE.......................................................................... 19
1. Harta comunităţii .................................................................................................. 20
2. Inventarul comunităţii .......................................................................................... 21
3. Ierarhizarea problemelor ...................................................................................... 22
4. Ierarhizarea în funcţie de bunăstarea materială ................................................... 22
5. Discuţii de grup ..................................................................................................... 22
6. Harta instituţională a comunităţii (diagrama Venn) .............................................. 23
7. Interviul la domiciliu sau “din uşă în uşă”............................................................. 23
8. Discuţiile ad – hoc ................................................................................................. 24
9. Chestionarul .......................................................................................................... 24
10. Interpretarea datelor .......................................................................................... 25
ARBORELE PROBLEMEI.............................................................................................. 25
DECALOGUL FACILITĂRII ............................................................................................................. 26
Bibliografie ......................................................................................................................................... 27

2
CE ESTE O COMUNITATE?

Comunitatea este o entitate formată din oameni, care fie locuiesc între graniţe geografice bine
precizate, fie împărtăşesc interese, valori, ideologii comune.

Noţiunea de comunitate poate avea înţelesuri diferite pentru fiecare persoană în funcţie de bagajul
său cultural şi istoric şi de contextul în care foloseşte această noţiune. De exemplu, acelaşi termen
se poate referi la un sat sau un cartier dintr-un oraş în cazul unui proiect de dezvoltare comunitară
sau la o comunitate de femei care au peste 45 de ani şi nu au un loc de muncă, o comunitate de
copii cu dizabilităţi în cazul unor proiecte de integrare socială, sau o comunitate profesională – cum
este cea a bibliotecarilor.

Primul tip de comunitate, delimitată de o arie geografică se numeşte comunitate geografică, al

doilea tip de comunitate, formată din persoane care au o serie de trăsături comune (vârstă,
apartenenţă etnică, caracteristici sociale, etc) se numeşte comunitate de interes.

O comunitate de interese poate fi şi localizată geografic (ex. comunitatea bibliotecarilor din judeţul
Dolj sau locuitorii satului Măgura care sunt clienţi ai bibliotecii din aceeaşi localitate).

Comunităţile geografice sunt la rândul lor de mai multe tipuri, de la zone rurale izolate până la
zone urbane mari. Se poate spune că în general comunităţile rurale sunt mai uşor de delimitat,
întrucât au graniţe geografice precise. Generic vorbind, acestea sunt formate din membri care au
trăit în acelaşi mediu, au experienţe comune şi au un sentiment mai puternic de apartenenţă la
comunitate. Spre deosebire, rezidenţii din mediul urban provin din medii mai diferite şi din arii
geografice diferite. De obicei, aceştia au mai/foarte puţine lucruri în comun cu vecinii lor, sau chiar
deloc, dar pot fi legaţi de alţi rezidenţi prin faptul că au acelaşi loc de muncă, au aceleaşi studii sau
au interese comune. Astfel, în mediul urban, întâlnim alte tipuri de comunităţi, care nu sunt
neapărat definite de graniţe geografice fixe (dar pot fi – locuitorii unui bloc sau ai unui cartier, de
ex.), ci pe baza altor criterii.

Indiferent de tipul de comunitate la care ne raportăm, fie din mediul urban, fie din mediul rural,
trebuie să fim conştienţi de faptul că o comunitate nu este o entitate omogenă – nu toţi
membrii comunităţii sunt la fel. Deşi cuvântul comunitate conţine înăuntrul său cuvântul
unitate, în realitate foarte puţine comunităţi sunt unite şi omogene. Fiecare comunitate este
formată din mai multe grupuri diferite şi în fiecare comunitate pot exista diferenţe, uneori chiar
conflicte şi disensiuni bazate pe religie, clasă socială, limbă, diferenţe etnice, acces la resurse etc.

Trebuie făcută însă o distincţie între comunitate şi grup ţintă. Dacă prin comunitate înţelegem un
grup de oameni care locuiesc într-un spaţiu geografic bine delimitat şi/sau uniţi prin interese
comune, grupul ţintă reprezintă o secţiune din comunitate, pentru care urmărim să producem o
schimbare relevantă care poate însă avea efecte la nivelul întregii comunităţi. De obicei, în cadrul
unui grup ţintă, obţinem o schimbare directă pentru un număr limitat de oameni care sunt
beneficiarii.

CE ESTE DEZVOLTAREA COMUNITARĂ?

Din perspectiva Fundaţiei PACT dezvoltarea comunitară este o activitate de tip dezvoltare
care vizează obţinerea unei schimbări pozitive în comunitate în ce priveşte egalitatea şi justiţia
socială şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă printr-un proces de participare a membrilor comunităţii,
dezvoltare a capacităţii lor şi luare a deciziilor în mod colectiv într-un mod structurat şi coordonat.

Scopul unui proces de dezvoltare comunitară este în primul rând acela de a crea o cultură a
dezvoltării în rândul membrilor comunităţii. Asta înseamnă a transfera o anumită atitudine,
cunoştinţe şi abilităţi propice dezvoltării. Scopul ultim al proiectelor de dezvoltare comunitară,
indiferent de problema pe care se centrează, este crearea unor capacităţi locale şi organizare locală
astfel încât comunitatea să dobândească capacitatea de a-şi identifica, analiza şi rezolva
problemele prin forţe proprii. Dezvoltarea bazată pe iniţiativa comunităţii poate necesita o perioadă

3
mai îndelungată, dar schimbările produse au un grad mai mare de durabilitate, adică sunt mai
viabile pe termen lung, datorită mai ales sentimentului de “proprietate” asupra rezultatelor create
în rândul membrilor comunităţii.

Dezvoltarea comunitară este fundamentată pe următoarele principii:

Este colectivă – se bazează pe lucrul cu oamenii şi asistenţă oferită diverselor grupuri de oameni,
permiţându-le astfel să-şi dezvolte cunoştinţele, abilităţile şi încrederea în sine, astfel încât să
poată iniţia acţiuni colective. Problemele şi dezavantajele cu care se confruntă anumite grupuri îi
fac să-şi piardă încrederea în sine şi să se simtă lipsiţi de orice putere de a face o schimbare.
Abordarea colectivă şi participativă a dezvoltării comunitare le oferă oportunitatea de a observa
faptul că problemele cu care se confruntă sunt comune şi altor oameni şi să se simtă motivaţi şi să
identifice oportunităţi de a rezolva problemele. Prin intermediul activităţilor colective oamenii ajung
să analizeze într-un mod mai obiectiv problemele şi să identifice soluţii pentru ele.

Este participativă – valorifică, stimulează şi încurajează grupurile dezavantajate/vulnerabile să se

implice în identificarea propriilor nevoi şi probleme şi să dezvolte soluţii la problemele cu care se
confruntă. Pe parcursul acestui proces, persoanele implicate depăşesc stări de demoralizare,
respect scăzut faţă de propria persoană, izolarea socială.

Contribuie la dezvoltarea capacităţii (empowerment) grupurilor implicate – creează oportunităţi

pentru oameni să devină critici faţă de contextul în care trăiesc, creativi, liberi, activi, permiţându-
le să preia mai mult controlul asupra propriilor vieţi, comunităţii şi mediului în care trăiesc.

Conduce la schimbarea relaţiilor de putere – dezvoltarea comunitară are drept scop, pe termen
lung, schimbarea relaţiilor de putere la nivelul unei comunităţi prin crearea unor structuri care
permit participarea autentică şi implicarea. Este un proces care se bazează pe respect reciproc şi
parteneriat între toţi cei implicaţi pentru a putea permite folosirea capacităţilor, deprinderilor,
experienţei şi expertizei fiecăruia.

Se bazează pe dezvoltarea de abordări inovative şi creative ca răspuns la probleme

economice şi sociale care apar din cauza deprivării. Se bazează pe credinţa că, atunci când sunt
alocate resursele necesare, abordarea tip dezvoltare comunitară poate scoate la suprafaţă idei
valoroase si resurse importante aflate la nivel local.

Are în centrul ei obţinerea unor îmbunătăţiri concrete în condiţiile de viaţă ale

comunităţilor dezavantajate. Aceste îmbunătăţiri sunt dezvoltate ca răspuns la nevoi reale
identificate chiar de către membrii acestor comunităţi.

Este implicată în găsirea unor strategii de confruntare a prejudecăţilor, rasismului,

sexismului şi discriminării pe baza clasei, statutului socio-economic, genului, dizabilităţii,
vârstei, apartenenţei etnice, stării civile.

Acordă un loc special sărbătoririi rezultatelor, demonstrării, împărtăşirii lecţiilor şi bunelor

practici. Altfel, rezultatele iniţiativelor de dezvoltare comunitară pot fi uşor uitate sau atribuite
autorităţilor publice atunci când noi elemente de infrastructură sunt create sau îmbunătăţite ca
rezultat al presiunii unor grupuri.

Componenta fundamentală a dezvoltării comunitare este schimbarea, iar pentru a putea iniţia o
schimbare trebuie să cunoaştem foarte bine contextul şi starea de fapt în fiecare comunitate în
care lucrăm. Deşi conceptul de comunitate este unul frecvent folosit în diverse contexte, nu toată
lumea înţelege acelaşi lucru prin conceptul de comunitate.

4
PARTICIPAREA CETĂŢENILOR LA DEZVOLTAREA COMUNITĂŢII

Dezvoltarea unei comunităţi presupune participarea membrilor săi pe tot parcursul procesului.
Participarea, în accepţiunea dezvoltării comunitare şi nu numai, are ca scop principal implicarea cât
mai multor membri ai comunităţii şi mai ales a celor marginalizaţi din punct de vedere economic şi
social în luarea deciziilor şi iniţierea unor acţiuni care influenţează condiţiile lor de viaţă.

Participarea este diferită de contribuţia comunităţii sau de consultarea comunităţii.

Participarea comunităţii la iniţiative şi proiecte de dezvoltare comunitară sau de interes

comunitar înseamnă participarea la identificarea problemelor, la planificarea, implementarea,
monitorizarea şi evaluarea proiectelor respective.

Contribuţia comunităţii la un proiect se referă la faptul că în faza de implementare a proiectului,

membrii comunităţii îşi pun la dispoziţie resursele (materiale, forţa de muncă, informaţiile, abilităţi
etc.).

Consultarea comunităţii înseamnă că membrii comunităţii îşi spun părerea cu privire la diverse
iniţiative întreprinse de actori externi (organizaţii nonguvernamentale, agenţii de dezvoltare,
guvern) sau interni (organizaţii locale, instituţii sau autorităţi publice), dar nu participă efectiv în
identificarea şi analiza problemelor şi luarea unor decizii cu privire la soluţionarea lor.

Contribuţia comunităţii cu resurse (de exemplu donaţii, forţă de muncă, timp alocat), dialogul şi
consultarea cu agenţii externe sunt încurajate, dar ele nu trebuie confundate cu participarea
comunităţii, care este mai cuprinzătoare şi inclusivă decât primele două.

Participarea comunităţii nu se întâmplă în mod spontan. Este necesar ca oamenii să fie stimulaţi să
participe şi să li se ofere un cadru favorabil pentru participare. Pentru a stimula participarea
membrilor comunităţii se apelează de cele mai multe ori la facilitatori instruiţi care să lucreze în
comunitate. Aceştia pot fi din interiorul comunităţii sau din exteriorul ei.

De ce e important să participe membrii comunităţii în proiectele şi activităţile comunitare?

¾ Sunt astfel mai bine cunoscute nevoile şi problemele locale

¾ Se generează noi idei de dezvoltare, pornind chiar din sânul acelei comunităţi
¾ Se promovează cunoştinţele şi abilităţile existente (poate latente) la nivel local
¾ Se testează fezabilitatea unor propuneri care pot fi astfel îmbunătăţite
¾ Creşte capacitatea comunităţilor de a se ocupa de propriile probleme şi de a avea mai mult
control asupra deciziilor care se iau cu privire la dezvoltarea propriei comunităţi
¾ Se identifică, se dezvoltă şi se mobilizează resursele locale (forţă de muncă, resurse
financiare, abilităţi manageriale)
¾ Se promovează relaţii mai solidare între oameni, mai ales prin cooperarea în vederea
atingerii unor scopuri comune
¾ Se asigură astfel sustenabilitatea proiectelor comunitare

De ce nu participă membrii comunităţii ?

¾ nu sunt obişnuiţi să fie implicaţi în luarea deciziilor importante pentru dezvoltarea

comunităţii în care trăiesc
¾ au o atitudine pasivă şi aşteaptă ajutor din partea guvernului, de la agenţii de dezvoltare
sau organizaţii externe
¾ nu au încredere în cei care iniţiază acţiuni de dezvoltare comunitară
¾ consideră că sunt prea săraci şi nu au resurse cu care să contribuie
¾ nu au exemple de succes în ce priveşte participarea membrilor unei comunităţi la proiecte
de dezvoltare comunitară

5
Participarea cât mai multor membri din comunitate (indiferent de trăsăturile de natură biologică,
religioasă, socio-economică etc.) e esenţială pentru întărirea capacităţii comunităţii respective,
pentru crearea sau consolidarea sentimentului de apartenenţă şi responsabilitate în comunitate şi
desigur pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din comunitate.

Deciziile importante ce trebuie luate şi la care membrii comunităţii ar trebui să participe includ:
¾ evaluarea nevoilor şi potenţialului comunităţii de a răspunde la aceste nevoi, precum şi a
altor oportunităţi;
¾ prioritizarea problemelor şi stabilirea unor scopuri în funcţie de ele;
¾ planificarea acţiunilor (planuri de acţiune ale comunităţii, planificarea unor proiecte):
¾ implementarea acţiunilor şi proiectelor
¾ monitorizarea acţiunilor şi proiectelor
¾ evaluarea rezultatelor.

Un avantaj major al participării membrilor comunităţii în toate etapele menţionate mai sus este că
astfel comunitatea îşi cunoaşte şi prioritizează mai bine nevoile şi problemele, dar şi potenţialul de
a răspunde şi de a se implica activ în rezolvarea lor.

Uneori, membrii unei comunităţi consideră că este necesar să pună în comun resursele disponibile,
talentele şi timpul pentru bunăstarea comunităţii în care trăiesc, şi implicit pentru binele lor. Acest
lucru se reflectă în diversele entităţi organizate ca: asociaţii de fermieri, cooperative, cluburi pentru
tineri, grupuri ale femeilor etc. Mai departe vom prezenta un model de structuri de organizare a
membrilor unei comunităţi denumite „organizaţii grasroots” sau organizaţii comunitare.

CE SUNT ORGANIZAŢIILE COMUNITARE?

De cele mai multe ori un produs al procesului de dezvoltare comunitară sunt organizaţiile
comunitare. Termenul de organizaţie comunitară a fost introdus în special de organizaţii de
dezvoltare comunitară care lucrează în zonele sau comunităţile dezavantajate (de cele mai multe
ori rurale) din România. Acest termen este foarte mult folosit şi în cadrul agenţiilor şi programelor
de dezvoltare internaţională - ca şi “community(-based) organizations”, “grassroots organizations”
sau “people’s organizations”. Aceste concepte sunt folosite alternativ pentru a descrie structuri sau
forme de organizare de cele mai multe ori asemănătoare.

Din perspectiva Fundaţiei PACT, o organizaţie comunitară este o organizaţie non-profit

înregistrată sau un grup informal constituit din membrii unei comunităţi care se asociază pentru a
iniţia activităţi ce răspund la nevoile identificate local de membrii comunităţii.

Caracteristici ale organizaţiilor comunitare

Principalele caracteristici ale organizaţiilor comunitare sunt:

- Sunt formate din membrii unei comunităţi (lideri comunitari formali sau informali, persoane
cu iniţiativă care doresc să contribuie la bunăstarea comunităţii) şi reprezintă interesele unei
comunităţi;
- Pot fi atât organizaţii non-profit înregistrate formal, cât şi grupuri informale, fără
personalitate juridică. În general sunt organizaţii puţin formalizate, având o ierarhie internă
minimă;
- Au sediul şi funcţionează în comunităţile pe care le deservesc, în mediul rural sau urban;
- Au o abordare participativă şi consultativă în planificarea şi derularea activităţilor lor;
- Sunt implicate în dezvoltarea şi implementarea de proiecte, livrarea de servicii sau activităţi
de advocacy pentru comunităţile lor;
- Lucrează cu şi pentru grupurile marginalizate şi defavorizate din comunitate;
- Au o cultură organizaţională şi un mod de lucru participativ;
- Oferă importante oportunităţi de mobilizare a resurselor interne şi externe comunităţii;
- Au un puternic efect transformativ asupra membrilor acestora;

6
 - Pot să echilibreze relaţiile de putere şi accesul la resurse în rândul diverselor grupuri din
comunitate;
- Se bazează prioritar pe voluntariat şi adesea au foarte puţin personal plătit, sau chiar deloc;
- Se caracterizează prin comunicare şi transparenţă şi membrii comunităţii au încredere în
acţiunile desfăşurate de organizaţia comunitară.
Încrederea membrilor comunităţii este obţinută şi păstrată dacă:
ƒ organizaţia îşi stabileşte şi planifică activităţile împreună cu alţi membri ai comunităţii;
ƒ activităţile desfăşurate de organizaţie au succes (succesul generează încrederea din
partea membrilor comunităţii);
ƒ activităţile şi proiectele desfăşurate de organizaţie au scopuri bine definite;
ƒ organizaţia dezvoltă parteneriate cu alte organizaţii sau instituţii din interiorul sau din
afara comunităţii;
ƒ organizaţia este activă în ce priveşte scrierea şi derularea de proiecte comunitare;
ƒ induce un proces de învăţare în comunitate şi între membrii acesteia;
ƒ poate să se (auto)finanţeze (prin proiecte, activităţi generatoare de venit, sponsorizări,
colaborări cu diverşi alţi actori - ex. autorităţi şi instituţii publice etc.);

Strategia de lucru a Fundaţiei PACT este de a crea şi de a dezvolta capacitatea unor organizaţii
comunitare care să reprezinte interesele diferitelor grupuri comunitare şi pe care să le sprijine
pentru a găsi soluţii la diverse probleme cu care se confruntă. În procesul de dezvoltare a unor
programe şi proiecte adresate grupurilor dezavantajate şi marginalizate din zonele rurale şi urbane
mici şi mijlocii, utilizăm o abordare de tip dezvoltare comunitară constând în mai multe
metode diferite (dezvoltare de organizaţii comunitare, facilitare comunitară, consultanţă,
instruire a membrilor comunităţii şi chiar a diferiţilor agenţi de dezvoltare locală, mică finanţare).

Metodologia folosită de Fundaţia PACT se bazează pe experienţa în domeniul dezvoltării

comunitare a membrilor echipei fundaţiei şi pe valorile care conduc la construirea şi consolidarea
capacităţii organizaţiilor comunitare, cum ar fi: participare, leadership, înfiinţare de structuri
organizaţionale, analiză participativă de nevoi în comunitate, mobilizarea resurselor comunitare,
gândire critică la nivelul comunităţii, stabilirea de conexiuni cu alte organizaţii sau persoane
resursă, dezvoltarea şi managementul proiectelor etc.

Pentru a construi toate aceste elemente am ales să îmbinăm facilitarea la nivelul comunităţii cu
oferirea de instruire şi consultanţă de către echipa de experţi - angajaţi şi/sau colaboratori - ai
Fundaţiei PACT.

FACILITATORUL ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ

Ce este şi ce nu este facilitarea în comunitate?

Facilitare: Proces prin care o persoană neutră, acceptată de toţi membrii grupului şi care nu are
putere de decizie, ajută membrii grupului să identifice probleme, să găsească soluţii şi să ia decizii
într-un mod eficient.
Roger Schwarz

Facilitare: Efortul unei persoane neutre, fără putere de decizie, acceptată de toţi membrii unui
grup, care ajută părţile implicate în rezolvarea unei probleme să negocieze şi să ajungă la un acord
prin crearea unui cadru de discuţie, analiză şi decizie care să încurajeze participarea tuturor
membrilor grupului.
Allen Zerkin

1. Facilitarea este o relaţie care implică două elemente: grupul şi facilitatorul.

Atât grupul, cât şi facilitatorul participă în mod egal la această relaţie. Facilitatorul posedă o serie
de abilităţi şi tehnici de lucru pe care le pune în slujba unui grup cu scopul de a ajuta membrii
acestuia să comunice mai bine, astfel încât să îmbunătăţească şansele grupului de a fixa şi atinge
anumite obiective.

7
2. Facilitarea este un proces de durată
Facilitarea este un proces care parcurge în linii mari mai multe etape, fiecare etapă presupunând
din partea facilitatorului şi a grupului implicare, precum şi roluri diferite:
• Intrarea în grup/stabilirea contactului - prezentare reciprocă şi stabilirea încrederii.
• Stabilirea contractului (formal sau psihologic) – stabilirea obiectivelor comune, a duratei
procesului şi a modalităţii de lucru.
• Schimbul de informaţii – atât membrii grupului, cât şi facilitatorul furnizează informaţii despre
comunitate, grup, proces.
• Schimbul de opinii – membrii grupului, dar şi facilitatorul prelucrează informaţiile obţinute.
• Clarificarea – în funcţie de informaţiile obţinute se clarifică deciziile ce trebuie luate de către
grup.
• Elaborarea planului de intervenţie – în funcţie de deciziile luate se stabileşte modalitatea de
implementare a acestora.
• Sumarizarea – facilitatorul sintetizează stadiile parcurse de grup.
• Testarea consensului – se reafirmă angajamentul grupului faţă de deciziile luate.
• Ieşirea/terminarea contractului – retragerea facilitatorului din relaţia cu grupul şi asumarea de
către grup a continuării acţiunilor planificate.

3. Facilitarea este un proces de învăţare participativă

Procesul facilitării este un act de învăţare, dobândire de abilităţi şi cunoştinţe, atât pentru grup cât
şi pentru facilitator. Învăţarea este participativă şi nondirectivă. Facilitatorul nu este formator
pentru grup, nu este transmiţător de abilitaţi şi informaţii.

4. Facilitarea nu este intervenţie

Facilitarea nu produce schimbarea în grup sau în comunitate, ci ajută grupul să identifice nevoia de
schimbare, direcţia în care aceasta trebuie să se producă şi să folosească instrumentele pentru a o
produce.
De asemenea, facilitarea nu modifică atitudini ci poate crea un climat propice comunicării şi acţiunii
ce poate conduce la schimbarea unor atitudini.

Rolul şi responsabilităţile facilitatorului

Facilitatorul nu este direct responsabil faţă de ceea ce decide grupul în cadrul procesului de
facilitare, însă este responsabil pentru modul în care s-a luat decizia şi s-a hotărât implementarea
acesteia (ex:facilitatorul nu este responsabil în alegerea între mai multe nevoi pe care comunitatea
le va aborda printr-un proiect dar atrage atenţia grupului asupra tipurilor de criterii pe care le pot
folosi în prioritizarea nevoilor şi asupra metodelor de luare a deciziilor în mod participativ).

În folosirea metodelor şi tehnicilor participative, este foarte importantă prezenţa unuia sau mai
multor facilitatori. Facilitatorul trebuie să aplice diversele metode pe care organizaţia/instituţia
decide să le folosească pentru evaluare, să încurajeze participanţii să-şi exprime opiniile, să ghideze
procesul în aşa fel încât să poată colecta informaţiile necesare evaluării.

Rolul facilitatorului în întâlnirile din comunitate este de ajuta oamenii să înveţe şi să-şi dezvolte
capacitatea şi potenţialul, concentrându-se asupra modului în care interacţionează unul cu altul.

În acest scop, facilitatorul trebuie:

- să creeze o atmosferă deschisă între participanţi - să se simtă siguri pentru a se exprima total şi
liber la întânire
- să încurajeze participanţii să-şi exprime sentimentele şi să-şi împărtăşească ideile - îi ajută pe cei
prezenţi să simtă că fac parte dintr-o echipă. Implicarea în discuţii, contribuţia cu idei şi la luarea
deciziei de grup, generază sentimentul “proprietăţii” şi a angajamentului faţă de acea decizie din
partea participanţilor
- să încurajeze participarea activă şi “împărţirea” rolului de lider - membrii comunităţii trebuie să
înveţe că fiecare poate contribui cu ceva la întâlnire şi trebuie să i se dea oportunitatea de a-şi
demonstra capacitatea
- să modereze - să asigure un cadru constructiv şi eficient

8
- să motiveze
- să asigure coeziune
- să construiască capacităţi

1. Facilitatorul este o persoană externă grupului (nu face parte din grup).
Există şi situaţii când un membru desemnat al unui grup, într-o situaţie dată, joacă rolul de
facilitator, dar numai pentru o intervenţie de scurtă durată.

2. Facilitatorul nu intervine în decizia grupului.

Spre exemplu, dacă un grup informal hotărăşte data de începere a unui proiect, facilitatorul nu va
vota şi nu îşi va pronunţa opinia asupra subiectului supus deciziei grupului.

3. Facilitatorul nu este arbitru sau judecător

El nu va hotărî care dintre părţile aflate într-o dispută are dreptate şi nu va judeca opiniile
exprimate sau deciziile grupului.

Rolul facilitatorului este de a stimula schimbul de informaţii între membrii grupului, punerea în
discuţie a problemelor, negocierea unor soluţii şi planificarea procesului de punere în practică a
acestora.

Facilitator versus expert

De multe ori, atunci când facilitatorul are expertiză într-un anumit domeniu relevant pentru grup,
membrii grupului tind să se raporteze la el ca la un expert sau o sursă de informaţii. Spre exemplu,
facilitatorul poate avea expertiză în managementul programelor de protecţia mediului. Grupul va
tinde să prioritizeze printre nevoi pe cele care ţin de protecţia mediului şi vor încerca să apeleze la
expertiza facilitatorului în identificarea unor posibile proiecte în comunitate.

În acest caz, există trei riscuri majore:

• în primul rând, membrii grupului pot încerca să implice mai mult facilitatorul în dezbateri, iar
acesta nu ar mai fi perceput ca o persoană „din afara” grupului.
• în al doilea rând, creşte riscul dependenţei grupului faţă de facilitator. Membrii grupului tind să
devină mai sensibili la opinia facilitatorului şi să îi solicite un control mult mai mare asupra
deciziilor luate în grup.
• altă situaţie cu care se poate confrunta facilitatorul „expert” este aceea de a cădea în capcana
soluţiilor rapide. Un facilitator prea sigur de expertiza sa poate să ignore unele informaţii
oferite de grup şi poate fi tentat să facă recomandări, în loc să ajute grupul să identifice
problemele şi să găsească propriile soluţii.

În contextul programului nostru, facilitatorul nu este nici mediator şi nici expert. El este un
„însoţitor” al organizaţiilor şi grupurilor informale dintr-o comunitate în procesul de identificare
participativă a nevoilor grupurilor vulnerabile şi de identificare, asumare şi aplicare a unor
soluţii/proiecte care să conducă la schimbare socială.

ETAPELE PARCURSE DE FACILITATOR ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE

COMUNITARĂ

În procesul de dezvoltare comunitară, facilitatorul comunitar urmăreşte 3 etape:

1. Explorarea comunităţii.
În această etapă de cunoaştere a comunităţii, facilitatorul:
a. evaluează receptivitatea acesteia;
b. realizează un plan pentru intrarea în comunitate;
c. identifică reţeaua de relaţii existentă în comunitate;
d. redactează un profil al comunităţii.

Această primă etapă este centrată pe integrarea facilitatorului în comunitate şi are ca obiective:

9
 descrierea generală a comunităţii, prezentarea facilitatorului şi a scopului pentru care se află în
comunitate, explorarea viziunii membrilor comunităţii (identificarea nevoilor), generarea unei
stări de optimism şi încredere prin anchete pozitive, evaluarea motivaţiilor, intereselor şi a
competenţelor reale ale liderilor potenţiali identificaţi anterior, pregătirea primei întâlniri de lucru
cu grupul de iniţiativă, dezvoltarea unei viziuni asupra procesului de dezvoltare comunitară,
transferarea de abilitaţi de conducere participativă, implicarea liderilor locali în organizarea
întâlnirilor de lucru şi pregătirea lor pentru aceste întâlniri (crearea unei atitudini constructive).

2. Construirea capacităţii comunitare de către facilitator se realizează prin:

a. planificarea comunitară;
b. implementarea acţiunii comunitare;
c. planificarea unui plan strategic pentru dezvoltarea comunităţii;
d. construirea capacităţii comunităţii de a pune în practică planul strategic.

În această etapă facilitatorul în primul rând mediază comunicarea şi negocierea unei viziuni
comune asupra problemelor locale, a rezultatelor dorite şi a metodelor de obţinere a rezultatelor
şi asistă comunitatea în procesul de planificare şi identificare a resurselor. De asemenea,
facilitatorul urmăreşte definirea priorităţilor, analiza problemelor, planificarea acţiunilor, derularea
de acţiuni, rezolvarea conflictelor, redactarea proiectelor, motivarea comunităţii, întărirea
capacitaţilor locale, crearea de abilitaţi pentru rezolvarea problemelor, întărirea coeziunii
comunităţii, controlul comunităţii asupra grupului de iniţiativă, validarea deciziilor luate în cadrul
grupului de iniţiativă, luarea unor decizii de interes general, stimularea comunităţii.

3. Menţinerea rezultatelor acţiunilor facilitatorului se va realiza prin:

a. sprijinirea comunităţii de a monitoriza implementarea planului strategic;
b. facilitarea periodică a comunităţii pentru a evalua rezultatele şi a internaliza lecţiile
învăţate;
c. dezvoltarea durabilităţii şi extinderii programelor;
d. planificarea pentru ieşirea din comunitate.

Pentru a fi siguri că grupul de iniţiativă/organizaţia/comunitatea adună informaţiile care îi trebuie

cu adevărat, într-o formă pe care o poate utiliza, facilitatorul trebuie să îndrume grupul să acorde
o atenţie deosebită asupra obiectului şi motivului monitorizării.

10
PRINCIPIILE ÎNVĂŢĂRII ŞI PARTICIPĂRII LA ADULŢI

Pentru a putea atinge obiectivele activităţii de facilitare pe care facilitatorii o desfăşoară, aceştia
trebuie să cunoască şi principiile de învăţare ale adulţilor. Acestea sunt:

1. Adulţii sunt mai motivaţi şi angajaţi într-o acţiune pe care o înţeleg şi pe care au ales-o singuri,
decât într-o acţiune hotărâtă de cineva şi impusă, în genul - “voi trebuie să faceţi asta”.
2. Posibilitatea ca adulţii să se simtă motivaţi în a se implica într-o activitate este mai mare atunci
când ei înţeleg ce se întâmplă şi simt că au şi ei o contribuţie în realizarea acelei activităţi.
3. Adulţii vor să ştie scopul realizării unui anumit lucru, înainte de a-l face.
4. Adulţii nu vor să piardă timpul şi deci nu se implică în activităţi despre care ştiu că vor eşua.
5. Adulţii participă atunci când se simt capabili. Dacă ei cred ”nu pot să fac asta”, nici nu vor
încerca măcar.
6. Adulţii sunt influenţaţi de propria “experienţă”. Dacă au mai avut sentimentul că sunt capabili şi
importanţi, vor face mult, în caz contrar, dacă experienţa le-a arătat că ei nu sunt luaţi în
considerare în luarea deciziilor şi în activităţile ulterioare, nu vor participa pe deplin.
7. Când au ocazia, adulţii pot veni cu tot felul de soluţii creative la problemele importante pentru
ei.
8. Adulţii se simt mai puţin înclinaţi spre participare atunci când simt că nu sunt respectaţi.
9. Adulţii nu schimbă uşor ceea ce fac în mod curent pentru că cineva le spune asta, indiferent cât
de importantă sau respectată este persoana. Ei trebuie să vadă rezultatul, de ce este necesară
schimbarea şi să decidă singuri.
10. Adulţii învaţă din întrebări şi făcând comparaţii între informaţiile noi şi propria experienţă.
Dacă nu li se permite să treacă prin acest proces, ei nu se vor schimba cu adevărat.
11. Adulţii vor imediat informaţii relevante, ceea ce îi ajută să ia decizii pertinente. Ei nu vor să fie
plictisiţi cu informaţii pe care nu le pot folosi.
12. Adulţii îşi construiesc capacitatea, fiind implicaţi în discuţii ce declanşează gândirea, analiza şi
luarea deciziilor.

APTITUDINI NECESARE ŞI TEHNICI DE FACILITARE

Pentru a putea desfăşura un proces de facilitare eficient, facilitatorul trebuie să fie el însuşi un bun
comunicator, pe scurt – un bun vorbitor şi un bun ascultător.

Facilitatorul - un bun vorbitor

a) Claritate şi uşurinţă în exprimare: Capacitatea de a se exprima cu claritate şi uşurinţă, de a
capta atenţia şi de a se face ascultat şi înţeles, sunt comune cu abilităţile necesare unui bun
formator;
b) Limbaj şi vocabular adecvat: Faptul că se adresează unui grup, care poate fi eterogen, având
profesii şi nivel de pregătire diferite, trebuie să-l facă să-şi aleagă cu grijă cuvintele, să folosească
un limbaj adecvat, astfel încât să se facă înţeles şi plăcut tuturor;
c) Model de exprimare: Fiind cel care trebuie să intervină în momentul în care grupul trece prin
clipe de tensiune şi să ajute grupul să evite escaladarea spre violenţă verbală, facilitatorul trebuie
să fie un model de exprimare, abordând un ton controlat, plin de respect şi înţelegere faţă de
ascultători, evitând atacurile la persoană;
d) Siguranţă de sine şi încredere: în încercarea de a influenţa comportamentul grupului,
facilitatorul trebuie să fie capabil să construiască încrederea grupului în forţele proprii şi în
capacitatea lui de a ajuta grupul să depăşească momentele de impas, dând dovadă de autocontrol
şi stăpânire de sine.

11
Facilitatorul - un bun observator şi ascultător
Considerăm important să subliniem faptul că un bun facilitator este un foarte bun observator al
comportamentelor individuale şi de grup. Capacitatea de a asculta este însă una din calităţile
esenţiale ale unui bun facilitator.
Fiind un bun ascultător, facilitatorul reţine şi înţelege conţinutul discuţiilor, poate extrage esenţialul
(înregistrând punctele cheie pe o coală de flipchart), poate observa reacţiile "pro" sau "contra" şi să
decidă asupra vitezei şi direcţiei în care grupul evoluează.
Facilitatorul trebuie să fie capabil să observe şi să stăpânească atât conţinutul (ce discută grupul -
claritate şi relevanţă), cât şi procesul de comunicare (cum discută grupul - interactivitate, respect).

Pentru a atinge obiectivele întâlnirii, facilitatorul poate apela la anumite tehnici printre care:

a) Apelarea la regulile stabilite de grup

Cea mai importantă resursă a facilitatorului în respectarea cerinţelor pentru o comunicare eficientă
este apelarea la regulile de lucru decise chiar de către grup. Făcând referire la reguli, facilitatorul
diminuează riscul de a fi perceput ca o persoană care impune, ci doar ca cel care şi-a asumat rolul
de a veghea la comportamentele şi atitudinile convenite prin consens.
b) Adresarea de întrebări
Ideea de a pune întrebări pare să intre în contradicţie cu ideea de a asculta. Dar un facilitator care
este un bun ascultator (un ascultător activ cum se numeşte în teoria comunicării) pune întrebări
care să ajute la:
- Obţinerea de informaţii şi detalii concrete;
- Clarificarea ideilor confuze;
- Reducerea erorilor de înţelegere între participanţi (înţelegerea reciprocă a mesajelor şi clarificarea
de termeni);
- Construirea relaţiei între participanţi şi cu facilitatorul, reducând şi exteriorizând temerile, şi
înlesnind înţelegerea reciprocă.

Arta facilitatorului constă în combinarea întrebărilor deschise, care sunt stimulative şi provoacă
participanţii să vorbească şi să gândească, cu cele care aduc explicaţii şi informaţii suplimentare
pentru afirmaţii incomplete sau vagi.
Întrebările pot fi adresate celui care a exprimat o idee incomplet sau neclar, dar poate fi adresată
şi grupului, pentru a-l provoca să gândească.
Facilitatorul trebuie să evite:
- utilizarea interogatoriilor, a întrebărilor capcană, care manipulează, sau utilizarea întrebărilor la
care nu se poate răspunde (gen "de ce") care pun participanţii în poziţie defensivă;
- utilizarea doar a întrebărilor închise.

c) Reformularea unor răspunsuri

Nu toţi membrii grupului au capacitatea de a exprima sintetic şi coerent ideile, şi există riscul de a
pierde informaţii sau propuneri utile. Concentrarea pe conţinutul transmis de vorbitor, şi
reformularea lui sintetică poate pune în valoare o idee incomplet sau inabil exprimată. Intervenţia
trebuie să evite să-l pună într-o lumină proastă pe vorbitor prin exprimări de tipul "dacă am
înţeles bine, propunerea dumneavoastră este de a...”. Reformularea combină abilitatea de
comunicare a facilitatorului cu cea de analiză a ceea ce se discută.
Reformularea făcută de facilitator ajută membrii echipei să acorde atenţie tuturor ideilor.
Reformularea poate fi utilizată şi în situaţii în care au fost făcute afirmaţii inflamatorii, sau cu
impact negativ, care nu respectă principiul respectului reciproc, dar având în vedere că sensul
afirmaţiei nu trebuie schimbat, ci doar reformulat în mod constructiv.

d) Stoparea devierilor de la subiect

Aşa cum spunem mai sus, există riscul ca grupul să fie tentat să dezbată subiecte nerelevante sau
nepotrivite pentru etapa de lucru în care a ajuns echipa. Facilitatorul îi poate identifica pe
"guralivii" care sunt tentaţi să depăşească sfera de discuţie, dar trebuie să intervină adresându-se
grupului. Facilitatorul trebuie să intervină cu exprimări de tipul "este foarte important aspectul pus

12
in discuţie de dl. ... şi credem că merită o dezbatere specială, dar ce credeţi, nu ar trebui să
revenim la ceea ce ne-am propus să facem? Credeţi că putem să introducem acest subiect
important în agenda de mâine?" Optim este ca readucerea discuţiilor pe făgaş să se facă prin
întrebări, prin evaluarea opiniei grupului şi nu prin impunere!

Facilitarea comunicării în grup

În cadrul întâlnirilor de lucru este necesar ca facilitatorul să deţină anumite caracteristici pentru
sprijinirea unui proces de comunicare eficient:

Este interactiv şi echilibrat

Grupul îşi utilizează toate resursele atunci când toţi membrii acestuia îşi exprimă ideile şi opiniile în
mod deschis. Toţi membrii grupului trebuie să aibă oportunitatea să pună întrebări, să ofere
informaţii, sugestii şi puncte de vedere, să facă comentarii privind ideile enunţate. Comunicarea
trebuie să fie echilibrată, nefiind de dorit monopolizarea discuţiilor de către una / două persoane.

Obiectivul facilitatorului este tocmai să ajute grupul să menţină comunicarea interactivă şi

echilibrată.

Este respectuos
Un grup lucrează bine când membrii acestuia evită remarcile răutăcioase, ironia sau persiflarea
celorlalţi. O comunicare bazată pe respect nu înseamnă că nu sunt permise glume, dar toată lumea
ştie că trebuie să-l asculte pe celălalt deoarece fiecare idee este o resursă potenţială pentru grup.

Facilitatorul poate recunoaşte uşor dacă în comunicare cerinţa de respect lipseşte: dacă cineva nu
este ascultat, este întrerupt când vorbeşte, îi sunt ignorate opiniile şi remarcile sau există indicii
care sugerează că aportul unei persoane nu este luat în considerare. Facilitatorul va interveni dacă
observă că, în loc ca discuţiile şi dezbaterile să se concentreze asupra problemelor de rezolvat, au
ca subiect sublinierea greşelilor sau a slăbiciunilor unor membri.

Se concentrează pe tema / subiectul specific luat în discuţie

Comunicarea devine ineficientă când membrii grupului folosesc un limbaj şi idei prea generale şi
ambigue pentru a fi utile. Dacă problemele luate în discuţie sunt exprimate vag, membrii grupului
nu vor putea să găsească soluţii, dacă o propunere nu este exprimată concret, membrii grupului nu
pot evalua dacă sunt sau nu susţinătorii acestei propuneri.
Facilitatorul trebuie să provoace şi să încurajeze prin întrebări claritatea şi specificitatea ideilor şi
comentariilor exprimate.

Este relevant
Relevanţa poate fi evaluată în raport cu sarcinile şi obiectivele grupului în momentele respective şi
se referă la conţinutul dezbaterilor, la informaţiile, datele, opiniile sau ideile exprimate. Există
multe situaţii în care remarci nefavorabile se referă la aspecte neimportante, secundare sau
demarează discuţii asupra unor teme importante, dar care nu fac parte din subiectul luat în discuţie
în momentul respectiv şi care deturnează atenţia echipei.

În ambele situaţii, facilitatorul este cel care readuce discuţiile la subiect, cu diplomaţie. Intervenţia
lui însă trebuie să aibă în vedere să nu oprească creativitatea şi interactivitatea. Ideile valoroase,
chiar dacă apar în momente nepotrivite, pot fi înregistrate de facilitator, pentru a fi discutate într-o
întâlnire ulterioară, sau atunci când grupul va aborda subiectul propus.

PRINCIPII ETICE ÎN MUNCA FACILITATORULUI

Dincolo de abilităţile specifice pe care un facilitator le are sau le poate dobândi/dezvolta, există
câteva condiţii care se referă la etica profesională şi care trebuie respectate în procesul de
interacţiune cu un grup sau o comunitate.

13
În acest sens, facilitatorul trebuie:
- să ţină cont de valorile personale şi de valorile membrilor grupului;
- să conştientizeze şi asume limitele experienţei personale;
- să nu se implice emoţional;
- să recunoască şi să rezolve chestiunile etice cu integritate;
- să nu îşi satisfacă nevoile personale pe seama grupului/organizaţiei beneficiare (ex. nevoi
financiare, materiale, emoţionale etc.);
- să poată colabora deschis cu alţi facilitatori pentru a împărtăşi şi întări propriile învăţăminte;
- să menţină confidenţialitatea în mod sistematic şi să distingă între informaţiile confidenţiale şi
cele neconfidenţiale;
- să fie autocritic; să-şi admită propriile greşeli şi să înveţe din ele;
- să fie onest faţă de grup sau faţă de comunitate şi să nu creeze aşteptări nerealiste
participanţilor.

Facilitatorul nu trebuie:

- să schimbe o idee exprimată de un participant;

- să refuze să întregistreze o idee a unui participant (pare obosit, distras, consideră s-au adunat
prea multe idei);
- să se implice în munca grupului de lucru;
- să rezolve problema pentru grup;
- să fie ataşat de anumite rezultate;
- să judece comentariile grupului şi să prefere unele idei mai mult decât altele;
- să nu urmărească agenda şi procesele din cadrul grupului de lucru;
- să influenţeze oameni şi comportamente în cadrul propriului feedback;
- să monopolizeze discuţia;
- să adopte o poziţie cu privire la unele probleme sau oameni;
- să nu accepte sugestii de la grup cu privire la întregul proces.

IDENTIFICAREA LIDERILOR. GRUPUL DE INIŢIATIVĂ LOCALĂ

Facilitatorul nu lucrează direct cu comunitatea, ci cu grupul de iniţiativă, cu liderii. După

identificarea liderilor, facilitatorul nu mai lucrează cu comunitatea, ci doar cu grupul de iniţiativă
format din liderii identificaţi.

Facilitatorul consiliază grupul de lideri ai comunităţii, iar la rândul lui – acest grup este
cel ce organizează comunitatea. Facilitatorul nu trebuie să aibă o implicare activă în lucrul cu
membrii comunităţii.

Cine sunt liderii?

Liderii sunt, înainte de toate, persoane care se bucură de autoritate în rândul comunităţii,
persoane care pot coagula comunitatea, persoane care pot motiva şi strânge oameni. Impactul
acestora în rândul comunităţii este sau trebuie să fie mult mai mare decât cel al facilitatorului,
deoarece: vorbesc aceeaşi limbă, oamenii au încredere în ei, înţeleg care sunt aşteptările
comunităţii, ştiu cum să acţioneze în comunitate. De aceea, este mult mai probabil ca deciziile
pe care aceşti lideri le iau să fie mai adecvate realităţii din comunitate şi să se bucure de
sprijinul comunităţii.

14
Din cine este format grupul de iniţiativă locală?

Pe lângă potenţialii lideri care au capacitatea de a strânge comunitatea în jurul unei acţiuni sau
probleme este util să fie atrase în grupul de iniţiativă şi persoane care au abilitaţi speciale ce ar
putea fi utilizate pentru rezolvarea problemelor (exemplu: persoane care au experienţa în
ţinerea unei evidenţe contabile).

Calităţile necesare unui lider

- Este urmat de oameni. Daca nu are susţinători şi dacă nu poate determina pe ceilalţi
membri ai comunităţii să se implice în rezolvarea problemelor, nu se poate spune că
persoana respectivă este un lider.
- Îşi asumă responsabilitatea. Un lider bun nu se teme să ia decizii şi îşi asumă
responsabilitatea pentru acţiunile sale şi ale comunităţii.
- Manifestă interes şi este implicat puternic în rezolvarea problemelor. Importante sunt acele
persoane care se implică emoţional atunci când vorbesc despre problema respectivă, care
devin “furioşi”. Dacă identificaţi astfel de persoane, creaţi posibilităţi de a-şi manifesta
aceasta “furie” în public.
- Este optimist. Liderul trebuie să fie optimist, să caute soluţiile care pot fi date la probleme şi
să nu se centreze pe dificultăţile ce pot să apară.
- Are încredere în sine. Un lider trebuie să aibă încredere în sine şi în reuşita acţiunii.
- Are încredere în oameni. Dacă liderul nu se simte atras de comunitate şi nu are încredere în
membrii acesteia, succesul activităţilor va fi întotdeauna îndoielnic.
- Poate accepta sugestii de la ceilalţi. Un lider bun nu este rigid, ci este deschis la sugestii şi
acceptă să facă schimbări. Se consultă cu grupul înainte de a lua o decizie. Un lider bun
este conştient de faptul că puterea sa vine de la oameni şi, de aceea, el trebuie să rămână
în contact permanent cu comunitatea.

ÎNTÂLNIRI EFICIENTE ÎN COMUNITATE

Succesul unei organizaţii/unui grup este determinat de calitatea interacţiunii persoanelor ce o/îl
compun. O întâlnire bine concepută şi realizată este o modalitate esenţială pentru participanţii ei
de a schimba idei noi, de a deveni mai motivaţi şi inspiraţi de a acţiona. Indiferent că este vorba de
întâlnire cu liderii, întâlnire cu comunitatea sau autorităţile, întâlnire de informare, negociere sau
de rezolvare a unei probleme, există câteva reguli de bază pentru ca acea întâlnire să fie eficientă.

Facilitatorul nu are un rol activ, grupul fiind cel care analizează problemele, identifică implicit
cauzele, caută soluţii, ia decizii şi le pune în aplicare. Rolul facilitatorului este acela de a asigura un
climat stimulativ şi constructiv pentru ca grupul să poată lucra eficient. El este, înainte de toate, un
moderator. În această calitate, facilitatorul trebuie să cunoască tehnici, strategii prin care grupul să
fie orientat în mod pozitiv către sarcină, să facă faţă comportamentelor disfuncţionale ce pot
apărea într-o astfel de întâlnire.

Întâlnirile nu se fac pentru a se vedea oamenii unii cu alţii şi a schimba păreri, pentru că acest
lucru îl pot face în mod obişnuit, fără a avea sentimentul, după ce s-au despărţit, că au pierdut
timpul. Ele se realizează pentru a îndeplini anumite funcţii:
- de luare a deciziilor - întâlnirile sunt singurul mijloc participativ pentru membrii
comunităţii de a discuta şi rezolva probleme care îi afectează
- de informare - o mare parte de informaţii care se vehiculează pe căi informale (gen
“bârfă”) se pot lămuri şi înţelege de către toată lumea
- de schimbare internă - rezistenţa la schimbare se reduce atunci când oamenii simt că
sunt consultaţi asupra problemelor care îi privesc

15
 - de schimbare externă - întâlnirile regulate pot aduce “bucăţi” de informaţie de la diferiţi
membri ai comunităţii care, împreună, construiesc o imagine completă a realităţii; aşa se
pot elabora strategii realiste de influenţare a mediului extern
- de dezvoltare a spiritului de echipă - când membrii comunităţii trebuie să muncească
alături, împreună, întâlnirile pot fi un mijloc pentru eliminarea suspiciunilor şi clădirea
încrederii reciproce

Rolul facilitatorului în cadrul întâlnirii

Rolul facilitatorului în întâlnirile ce se vor desfăşura în comunitate este de ajuta oamenii să înveţe
şi să-şi dezvolte capacitatea si potenţialul, concentrându-se asupra modului în care interacţionează
unul cu altul. În acest scop, facilitatorul trebuie:
- să creeze o atmosferă deschisă între participanţi - să se simtă siguri pentru a se exprima
total şi liber la întâlnire
- să încurajeze participanţii să-şi exprime sentimentele şi să-şi împărtăşească ideile - îi
ajută pe cei prezenţi să simtă că formează o echipă. Implicarea în discuţii, contribuţia cu idei şi
la luarea deciziei de grup generează sentimentul “proprietăţii” şi a angajamentului faţă de acea
decizie din partea participanţilor
- să încurajeze participarea activă şi “împărţirea” rolului de lider - membrii comunităţii
vor învăţa, astfel, că fiecare poate contribui cu ceva la întâlnire şi vor avea oportunitatea de a-
şi demonstra capacitatea
Rolul principal în cadrul dezvoltării comunitare îl are grupul de iniţiativă. Analiza problemelor,
stabilirea strategiilor de acţiune şi implementarea lor se face în cadrul acestui grup. Prin
intermediul acestui grup, comunitatea analizează, gândeşte, planifică, implementează,
monitorizează, evaluează etc. De aceea, pregătirea şi derularea acestor întâlniri sunt foarte
importante.

Etapele unei întâlniri:

1. Pregătirea întâlnirii:
- Determinarea necesitaţii întâlnirii şi a obiectivelor acesteia;
- Stabilirea datei, orei, locului în care se va desfăşura întâlnirea;
- Stabilirea agendei de lucru;
- Anunţarea participanţilor speciali;
- Anunţarea publică a detaliilor întâlnirii.

2. Derularea efectivă a întâlnirii – parcurgerea agendei de lucru.

3. Acţiuni ulterioare întâlnirii:

- încheierea unui proces verbal cu concluziile întâlnirii;
- afişarea publică a rezultatelor şi a angajamentelor rezultate din întâlnire.

Reguli pentru realizarea primei întâlniri a grupului de iniţiativă

Prima întâlnire a grupului de iniţiativă este total diferită de celelalte. În primul rând, ea este cel mai
adesea organizată de facilitator sau la iniţiativa acestuia, dar cu acceptul şi ajutorul liderilor
identificaţi.

Tipuri de întrebări:
„Credeţi că s-ar putea strânge câteva persoane care să discute despre ce s-ar putea face în
legătură cu această problemă? Dvs. aţi dori să participaţi la organizarea unei astfel de întâlniri?”
Dacă răspunsul este afirmativ, obţineţi o promisiune în acest sens discutând detalii referitoare la
dată, locul realizării întrunirii: “Cât de repede credeţi că am putea organiza o astfel de întâlnire
(când, unde etc.)”

16
Dacă răspunsul este negativ, înseamnă că liderul ales de dvs. nu este încă gata să-şi asume
responsabilitatea. Încercaţi, totuşi, să îl motivaţi să participe la întâlniri, chiar dacă nu se implică
activ în organizarea lor: “Dacă alte persoane din sat ar organiza o astfel de întâlnire, aţi fi interesat
să participaţi?”
- atrageţi câţiva lideri în organizarea întâlnirii; aceştia va trebui să se ocupe de organizarea
spaţiului şi de invitaţii pentru ceilalţi potenţiali lideri identificaţi; nu obligaţi pe nimeni să se
implice
- invitaţiile pentru participarea la o astfel de întâlnire trebuie făcute cu cel puţin o zi înainte de
data la care a fost stabilită; aceste invitaţii trebuie, însă, reactualizate cu o zi înainte de data
întâlnirii sau chiar în ziua în care are loc
- spaţiul în care se desfăşoară trebuie ales şi aranjat cu grijă, astfel încât să stimuleze implicarea
potenţialilor lideri; este de preferat ca această întâlnire să se deruleze într-un loc public, în
cadrul unei instituţii cu impact puternic în comunitate; şcoala este cea mai indicată din acest
punct de vedere; nu se recomandă derularea întâlnirii în sediul Primăriei, pentru că există
pericolul ca iniţiativa să fie atribuită autoritarilor, şi nu comunităţii.

Atenţie

Prima întâlnire cu liderii este cea mai dificilă. Nu vă aşteptaţi să fie foarte bine, mulţi dintre cei
prezenţi nu vor şti rostul prezenţei lor acolo, nu există reguli de participare învăţate, cei prezenţi
nu formează încă o echipă etc.
Este foarte important ca la prima întâlnire grupul să ia decizia să facă ceva, chiar dacă este vorba
de un lucru mărunt, cum ar fi scrierea unui memoriu, prin care cineva este rugat să ia o anumită
măsură. Orice întâlnire trebuie să se finalizeze cu decizia grupului de a face ceva până la
următoarea întâlnire şi să se împartă responsabilităţi. Odată ce grupul a luat decizia de a face
ceva, el va deveni un grup diferit, cu o personalitate diferită, un grup ce începe să-şi construiască
propria istorie.
Odată ce aţi început să lucraţi cu grupul, este foarte important ca acesta să înregistreze un succes
în scurt timp. Astfel vor vedea că “nu este în zadar”, vor dobândi astfel o experienţă pozitivă,
încredere în forţele proprii, elemente absolut necesare în abordarea altor probleme.

Este posibil ca la o astfel de întâlnire să vină puţine persoane şi să apară reacţii de genul:
”Suntem doar 5; haideţi să amânam întâlnirea până săptămâna viitoare”. Acceptarea acestei soluţii
ar fi dezastruoasă, pentru că la următoarea întâlnire vor veni maxim 3 persoane. O soluţie posibilă
de a depăşi această situaţie este de a sugera: “Haideţi să mergem fiecare la câte 3 persoane din
cele care trebuiau să vină şi să îi anunţăm că are loc întâlnirea acum.”

Agenda unei întâlniri cu liderii:

1. Prezentarea;
2. Introducere;
3. Care este problema; noi informaţii despre problema respectivă;
4. Cum au fost realizate sarcinile alocate la întâlnirea precedentă;
5. Ce trebuie făcut în continuare;
6. Alocarea de sarcini: cine, ce trebuie să facă;
7. Altele;
8. Încheierea agendei.

Este de dorit ca după încheierea întâlnirii să staţi de vorbă individual sau în grupuri mici despre
modul în care s-a desfăşurat întâlnirea: ce nu a mers, ce îmbunătăţiri s-ar putea aduce, cum s-au
simţit etc.

17
Tipuri de comportamente în cadrul întâlnirilor

- comportamente centrate pe rezolvare sarcinii. Sunt pozitive, pentru că dau eficienţă

întâlnirilor. Ex: pune o problemă în atenţia grupului, oferă şi cere informaţii, evaluează critic
analizele făcute, elaborează strategii de acţiune, energizează grupul, consemnează ceea ce s-a
obţinut etc.
- comportamente centrate pe menţinerea echipei. Sunt pozitive, pentru că asigură un cadru
stimulativ pentru desfăşurarea întâlnirii. Ex: încurajare, acceptarea de compromisuri,
valorizare, negocierea conflictelor existente între ceilalţi membri etc.
- comportamente deranjante. Sunt disfuncţionale, pentru că distrag atenţia grupului de la
sarcină. Este absolut necesar ca facilitatorul să le sesizeze şi să le contracareze fără să
jignească.

Modalităţi de prevenire a comportamentelor deranjante:

- stabilirea regulilor de desfăşurare a întâlnirii. Regulile trebuie să fie indicate de către

participanţi. Reguli posibile: să vorbească fiecare pe rând; să nu se întrerupă unul pe celalalt,
să vorbească civilizat etc. Scrieţi regulile pe o coală de hârtie şi afişaţi-le la vedere. După ce
regulile au fost stabilite, cereţi promisiunea grupului că vor respecta regulile pe care tot ei le-
au propus.
- înainte de a începe moderarea întâlnirii, încercaţi să petreceţi ceva timp cu participanţii,
încercaţi să-i cunoaşteţi, să-i faceţi să se relaxeze şi să se implice pozitiv în discuţie.

Ce putem face totuşi dacă apar comportamente deranjante?

Comportament Motivaţie Ce sa faci?

EXCESIV DE vrea să impresioneze nu îl puneţi în situaţii jenante şi nu fiţi
VORBĂREŢ vrea să domine sarcastic... s-ar putea să aveţi nevoie de
e foarte bine informat şi e ajutorul său mai târziu; puneţi-i unele întrebări
nerăbdător să arate acest mai dificile sau daţi-i unele sarcini (să
lucru supravegheze grupul, să consemneze
rezultatele); întrerupeţi cu tact: “E un punct de
vedere, interesant; să vedem ce spune grupul.”
CONVERSAŢII pot avea legături cu spuneţi-le pe nume sau puneţi-le o întrebare
COLATERALE subiectul; pot fi personale uşoară; sau spuneţi-le pe nume, repetaţi ultima
vă distrag atât pe voi, cât opinie exprimată sau ultima remarcă făcută de
şi pe ceilalţi grup şi cereţi-le părerea
ÎNCĂPĂŢÎNAT, are prejudecăţi “aruncaţi” opinia lor grupului şi întrebaţi grupul
OSTIL SAU nu iese din stereotipuri ce crede despre aceasta
NEGATIVIST nu acceptă alte puncte de spuneţi-le că timpul este scurt, dar că aţi fi
vedere bucuroşi să discutaţi cu ei separat; sau spuneţi-
disruptiv şi disconfortant le că timpul este scurt, cereţi-le ca “de dragul
pentru grup rezultatelor” să tolereze şi alte răspunsuri decât
pe cele proprii; nu îi minimalizaţi sau izolaţi
încercaţi să-i implicaţi în discuţia grupului
NU - plictisit încercaţi să le treziţi interesul, punându-le o
VORBEŞTE - indiferent întrebare uşoara şi directă; vorbiţi-le foarte
- se poate simţi inferior cald, personal, în timp ce grupul vă priveşte
- se poate simţi superior puneţi o întrebare cuiva de lângă el şi apoi
- timid sau nesigur cereţi-i să răspundă la aceeaşi întrebare
dacă sesizaţi că este tipul “superior”, încercaţi
să apelaţi la experienţa sau cunoştinţele lui:
”Ştiu că v-aţi mai întâlnit cu această situaţie, ce
credeţi despre...?”

18
DIVAGHEAZĂ vorbeşte despre orice
altceva decât despre
subiect
foloseşte analogii şi
exemple depărtate, se
pierde în explicaţii
CEARTA; doi sau mai mulţi membri
CONFLICTUL ai grupului se “ciocnesc”
ÎNTRE tendinţa de a diviza
PARTICIPANŢI grupul în facţiuni
VORBEŞTE îi lipseşte abilitatea sau
NECLAR siguranţa pe sine pentru
a-şi exprima gândurile în
cuvinte adecvate
poate că au o idee, dar nu
reuşesc să o transmită
RĂSPUNSURI persoana revine cu
TOTAL GREŞITE comentarii incorecte sau
SAU total irelevante pentru
NERELEVANTE ceea ce se întâmplă
când se opreşte pentru respiraţie, mulţumiţi-i şi
refocalizaţi atenţia prin reformularea
elementelor principale ale temei în discuţie
zâmbiţi-i, spuneţi-i că e un punct de vedere
interesant, faceţi orice legătură posibilă între
ceea ce s-a spus şi tema în discuţie, dar
subliniaţi că în felul acesta vă îndepărtaţi de la
subiect; indicaţi, într-o maniera prietenească, că
este cazul să reveniţi la subiect
ultima soluţie: priviţi-vă ceasul, faceţi o pauză,
spuneţi o glumă, orice îl va întrerupe
subliniaţi punctele de acord şi minimalizaţi
dezacordul
arătaţi în ce mod acordul a fost productiv
atrageţi atenţia către obiectul întâlnirii şi “tăiaţi”
conflictul, punând o întrebare directă despre
temă
implicaţi în discuţie un membru de încredere al
grupului, respectat de toţi
păstraţi-vă calmul şi cereţi-le să treacă peste
diferenţe sau să le transforme în definirea sau
rezolvarea problemei în discuţie
au nevoie de ajutor, şi nu de critică
nu spuneţi “Ceea ce vrei să spui e asta.”
Preferabilă este exprimarea: “Din ceea ce ai
spus tu eu am înţeles...? sau “Poţi să exprimi
asta şi altfel?” sau “poţi să dai un exemplu?”
când le reformulaţi ideile, schimbaţi-le cât se
poate de puţin, încercaţi doar să le faceţi
inteligibile
spuneţi: “Acesta este un alt mod de a privi
lucrurile”; “Înţeleg, dar să vedem dacă există şi
un alt mod de a privi lucrurile, dacă este
altcineva care are o alta părere”;
dacă este vorba de un comentariu nerelevant:
“Cum ai face tu legătura cu...(tema principală).
niciodată nu minimalizaţi sau ridiculizaţi
persoana; trataţi problema delicat şi pozitiv.

METODE ŞI INSTRUMENTE DE FACILITARE

Pentru ca un proces de facilitare comunitară să fie cu adevărat eficient, facilitatorul trebuie să

înceapă lucrul cu membrii comunităţii pornind de la evaluarea participativă a nevoilor. Aceasta
presupune implicarea membrilor comunităţii, a persoanelor care urmează să beneficieze
de un anumit proiect, în identificarea şi analiza propriilor nevoi şi resurse.

Ca iniţiatori ai unor proiecte comunitare sau mobilizatori ai comunităţii, trebuie să ne asigurăm că

membrii comunităţii participă la identificarea şi analiza problemelor şi nevoilor comunităţii în care
trăiesc. Membrii comunităţii au nevoie de încurajare, deprinderi, stimulare şi ghidare
pentru a participa la o evaluare sau analiză. Fără o evaluare comună, împărtăşită a nevoilor şi
problemelor, diverşi membri ai comunităţii vor avea idei şi opinii diferite despre problemele şi nevoile
cele mai importante cu care se confruntă comunitatea, ceea ce îi va determina să facă presupuneri
inadecvate despre diverse iniţiative comunitare. Aceasta poate conduce la o lipsă de unitate în
comunitate şi poate împiedica iniţierea unor activităţi transparente şi eficiente care ar putea contribui
la dezvoltarea comunităţilor.

19
Comunităţile sunt entităţi neomogene formate din diverse categorii de oameni: bătrâni, tineri, copii,
bărbaţi, femei, agricultori, persoane care lucrează în învăţământ etc. Aceste grupuri au interese
diferite şi nevoi diferite şi în consecinţă vor stabili priorităţi diferite pentru comunitatea în care
trăiesc. De aceea, prioritizarea nevoilor trebuie să se facă în cadrul unor discuţii deschise de grup, în
cadrul cărora fiecare să-şi poată exprima opinia, să existe un proces de negociere şi prioritizare.

Pentru ca evaluarea să fie relevantă sunt importante următoarele aspecte:

1. Stabilirea obiectivelor evaluării
2. Alegerea unităţii de analiză
3. Selectarea metodelor de colectare a informaţiilor şi aplicarea acestora
4. Interpretarea datelor

1. Stabilirea obiectivelor evaluării:

În orice proces de evaluare trebuie să ne gândim de la bun început de ce vrem să facem acest
demers, ce aşteptăm să obţinem la sfârşit. Obiectivele evaluării ar putea fi:
ƒ Identificarea problemelor comunităţii din care faceţi parte
ƒ Analiza relevanţei acestor probleme pentru comunitate şi grupurile din care este formată aceasta
ƒ Identificarea unor nevoi care pot fi acoperite de instituţia/organizaţia dumneavoastră

2. Alegerea unităţii de analiză:

Trebuie să definim înainte de a începe evaluarea ce dimensiune va avea procesul, cu câţi oameni
vom interacţiona, care sunt caracteristicile comunităţii pe care o evaluăm. Unitatea de analiză se
stabileşte în funcţie de durata procesului, resurse de oameni, timp, materiale pe care le avem la
dispoziţie.
În funcţie de misiunea instituţiei/organizaţiei dumneavoastră, unitatea de analiză poate fi întreaga
comunitate sau un anumit grup ţintă, a cărei situaţii vă preocupă în mod special (ex. persoane cu
dizabilităţi, bătrâni, tineri, minorităţi etnice etc).

3. Selectarea metodelor de colectare a informaţiilor şi aplicarea acestora

După ce am stabilit ce vrem să aflăm şi de la cine ne pregătim să obţinem aceste date prin anumite
metode şi folosind anumite instrumente. Vorbind despre proiecte comunitare, ne interesează în
special participarea oamenilor la luarea deciziilor şi, în general, la administrarea comunităţii. Din
perspectiva evaluării, propunem aşadar câteva metode participative de evaluare care presupun
interacţiunea dintre instituţie/organizaţie şi membrii comunităţii. O trăsătură constantă a acestor
metode este participarea membrilor comunităţii. Ele pot fi adaptate în funcţie de grupul cu care
urmează să se lucreze, de locaţie, de timp şi de alte caracteristici ale participanţilor.

Tipuri de metode şi instrumente de facilitare:

1. Harta comunităţii

Harta comunităţii poate fi de două tipuri: harta socială a comunităţii şi harta resurselor
comunităţii. Harta comunităţii sub ambele forme explorează dimensiunile spaţiale ale realităţilor
locuitorilor unei comunităţi şi este realizată de către membrii comunităţii însoţiţi de un facilitator,
nu de experţi din afara comunităţii.

¾ Harta socială a comunităţii descrie modele de locuire, tipul şi structura caselor existente într-o
comunitate şi infrastructura socială: drumuri, sisteme de scurgere, şcoli, reţele de apă
potabilă. Harta comunităţii înfăţişează ceea ce consideră membrii comunităţii că este relevant
pentru ei, reflectând percepţiile lor asupra dimensiunilor sociale ale propriei realităţi cu un
grad mare de autenticitate.
¾ Harta resurselor descrie resursele naturale existente într-o comunitate şi prezintă terenuri
arabile, dealuri, râuri, păduri etc. La fel ca şi harta socială, acest tip de hartă este realizat
chiar de membrii comunităţii care cunosc foarte bine împrejurimile în care locuiesc. Astfel, se
consideră că harta resurselor redă fidel şi în detaliu informaţii despre resursele existente într-
o comunitate. Este important de reţinut faptul că ea redă mai degrabă percepţiile localnicilor
asupra resurselor naturale şi nu măsurători exacte.

20
Cum se realizează harta comunităţii?

Se organizează o plimbare împreună cu un grup de localnici prin comunitate în cadrul căreia se

observă şi analizează diverse obiective (case, infrastructură, resurse naturale) în funcţie de tipul
hărţii (socială sau de resurse), după care se realizează o hartă a locurilor observate. Persoana
care facilitează întâlnirea nu trebuie să deseneze harta.

Un alt mod de a realiza această hartă este ca indivizi sau grupuri mici de oameni să realizeze câte
o hartă separată, iar apoi, ca un exerciţiu de grup, mai târziu, toate grupurile mici realizează o
hartă mare (folosind coli mari de hârtie, eventual coli de flipchart), combinând şi sintetizând tot ce
s-a reprezentat pe hărţile mici.

Rolul facilitatorului în realizarea hărţii unei comunităţi:

- Să fixeze locul şi perioada de desfăşurare a exerciţiului prin consultarea cu membrii comunităţii
şi să îi invite la exerciţiu.
- Să explice scopul exerciţiului participanţilor, să solicite acestora să înceapă cu desenarea
trăsăturilor fizice evidente ale propriei localităţi.
- Trebuie să urmărească procesul care se desfăşoară într-un ritm accelerat, să asculte discuţiile
cu atenţie, să-şi ia notiţe cât mai detaliate.
- Nu trebuie să grăbească lucrurile şi nu trebuie să trateze procesul cu superficialitate, şi este
necesar să implice membrii comunităţii într-un mod activ şi intens, iar aceştia să aibă control
total şi initiaţivă.
- Să aibă încredere în ei şi să le arate acest lucru.
- Să urmărească persoanele care se implică activ, cărei părţi a comunităţii aparţin acestea şi să
îi identifice pe cei care nu se implică, încercând în acelaşi timp să îi atragă în exerciţiul
desfăşurat.

Această metodă presupune implicarea activă a unui număr mare de participanţi şi scopul ei este de
a înţelege aspectele materiale şi sociale ale localităţii. Chiar şi cei marginalizaţi urmăresc cu atenţie
procesul şi sunt capabili să-şi identifice casele şi poziţia lor pe harta comunităţii. Harta generează
informaţii multe despre gospodăriile şi resursele din comunitate şi ajută la identificarea problemelor
din comunitate şi la planificarea unor intervenţii de dezvoltare.

2. Inventarul comunităţii

Inventarul are ca scop evaluarea punctelor tari (resursele) şi a punctelor slabe ale
comunităţii (nevoile, problemele, lipsurile).

Rolul facilitatorului nu este cel de a realiza inventarul, ci de a ghida membrii comunităţii să-l
realizeze ca grup; de aceea, inventarul şi în special procesul de realizare a lui este foarte important
pentru evaluarea participativă.

21
Ca tehnică se foloseşte interviul semistructurat; discuţia între participanţi are un caracter
oarecum liber şi le lasă participanţilor posibilitatea de a analiza contribuţia pe care o aduc ei la
realizarea inventarului. Nu se lucrează cu o listă de întrebări specifice, dar recomandăm
pregătirea unei liste cu teme de acoperit, cu care urmează să se lucreze mai departe, astfel
încât să fie acoperite toate subiectele. În lista de teme propuse trebuie să fie incluse atât
calităţile, cât şi punctele slabe ale comunităţii – facilităţi de infrastructură disponibile, cât de
bine funcţionează sau nu funcţionează acestea, oportunităţi şi ameninţări prezente şi viitoare.

3. Ierarhizarea problemelor

Când se lucrează în comunităţi în care există grupuri de interes diferite, recomandăm să se

realizeze liste cu problemele ierarhizate ale fiecărui grup, după care aceste probleme se analizează
şi ierarhizează într-un grup mai mare şi mai divers; ierarhizarea problemelor este un mod bun de
a începe o discuţie sau un interviu într-un grup şi ajută la focalizarea discuţiei.

4. Ierarhizarea în funcţie de bunăstarea materială

Este foarte folositoare pentru (1) a descoperi cum definesc membrii comunităţii sărăcia, (2) a afla
cine sunt oamenii cu adevărat săraci din comunitate, (3) stratificarea, ierarhizarea diferitelor
exemple de bunăstare; poate fi aplicată cel mai bine când deja s-a stabilit un contact cu
comunitatea. Ca tehnică de lucru recomandăm realizarea unor cartonaşe cu numele a mai
multor gospodării din comunitate; se aleg câţiva membri din comunitate care vor grupa
cartonaşele în funcţie de diferite grade de bunăstare materială a gospodăriilor; cei care au plasat
cartonaşele în diverse categorii vor explica şi care sunt motivele; modul în care participanţii
grupează diverşi membri ai comunităţii în categorii şi motivele pentru care plasează diverse
gospodării în fiecare categorie sunt relevante pentru situaţia socio-economică a comunităţii.

5. Discuţii de grup

În rândul membrilor comunităţii pot exista mai multe tipuri de experienţe şi opinii şi s-ar putea ca
ei să nu poată vorbi despre ele în faţa unor oameni din afara comunităţii sau în faţa altor membri
din comunitate. În aceste cazuri o discuţie de grup poate fi foarte utilă.
Discuţiile de grup oferă un cadru bun de lucru separat cu diferite grupuri cu care este dificil să
lucreze într-un grup mai mare de la început; dar eforturile facilitatorilor trebuie să se îndrepte către
a aduce împreună toate părţile implicate.
Facilitatorul trebuie să fie atent la diversele grupuri din comunitate, să recunoască diferenţele
dintre ele, dar să nu accentueze aceste diferenţe şi separarea dintre ele. Rolul facilitatorului nu
este de a face ca toate grupurile să devină la fel, ci de a creşte toleranţa, înţelegerea şi cooperarea
dintre ele. Subiectele alese pentru discuţie trebuie să fie mai puţine decât în cazul inventarului.
Mai întâi pot fi realizate sesiuni de discuţii cu diverse grupuri mai mici (de ex: romi, şomeri, tineri
etc.), grupuri de interes (agenţi economici, autorităţi locale, agricultori, mame, elevi etc.).
Informaţiile obţinute trebuie înregistrate cu grijă, după care reprezentanţi ai grupurilor mici sunt
aduşi împreună într-un grup mai mare pentru a discuta problemele şi nevoile.
Discuţia de grup poate fi moderată de un singur facilitator, sau de doi sau trei, unul care să
conducă discuţia şi ceilalţi să înregistreze informaţiile. Discuţia de grup poate furniza informaţii
despre anumite aspecte sau chiar să conducă la idei noi cu privire la tema cercetată, care nu
fuseseră luate deloc în considerare până atunci.
Ideea care stă la baza acestei tehnici este aceea că oamenii devin mai constienţi de perspectiva lor
proprie când sunt confruntaţi cu un dezacord activ, fiind provocaţi să-şi analizeze punctele de
vedere mai intens decât pe durata unui interviu individual. Încercarea de a rezolva diferenţele este
unul din mecanismele prin care participanţii construiesc o bază cuprinzătoare pentru a explica
experienţe, credinţe, atitudini, sentimente, valori şi comportamente proprii.

22
6. Harta instituţională a comunităţii (diagrama Venn)

Oferă informaţii relevante pentru analiza structurilor de putere și pentru procesele de luare a
deciziilor. Această metodă este utilă pentru a studia şi analiza principalii actori din comunitate,
diverse instituţii, grupuri şi indivizi din comunitate şi influenţa lor în rândul membrilor comunităţii,
diverse grupuri şi indivizi şi influența seminificativă sau nu a acestora în comunitate. De asemenea,
Diagrama Venn oferă un număr de itemi pentru studiu cum ar fi: instituţii, indivizi, boli, grupuri
sociale, reusurse naturale sau oricare combinaţie a acestora.

Această tehnică presupune o simplă reprezentare a unor cercuri care reprezintă diverse grupuri,
organizaţii sau instituţii active în comunitate. Dimensiunea fiecărui cerc reflectă importanţa fiecărui
grup, organizaţie, instituţie reprezentată: cu cât este cercul mai mic, cu atât grupul, instituţia,
organizaţia sunt mai puţin influente. Gradul de întrepătrundere între cercuri reprezintă gradul în
care acele instituţii colaborează sau iau decizii împreună.

7. Interviul la domiciliu sau “din uşă în uşă”

Reprezintă practic prima fază a procesului de facilitare propriu-zisă, faza în care facilitatorul ia
contact cu comunitatea. Dacă dorim să cunoştem starea de fapt din comunitate, metoda din uşă în
uşă poate fi una dintre cele mai bune căi. Printr-o definiţie succintă s-ar putea spune că interviul la
domiciliu reprezintă o discuţie individuală, de scurtă durată, cu o parte semnificativă din membrii
comunităţii, care vizează, în principal, culegerea de informaţii cu privire la starea de fapt din
comunitate.

Reguli pentru interviul la domiciliu:

- nu depăşiti mai mult de 15 minute cu o persoană
- puneţi întrebări deschise, întrebări la care să nu se poată raspunde doar cu “DA”sau “NU”
- folosiţi un limbaj simplu care să fie înţeles cu uşurinţă de persoana cu care staţi de vorbă
- evitaţi cuvintele care au mai multe înţelesuri

Obiective:
- Familiarizarea comunităţii cu facilitatorul comunitar şi acceptarea lui
- Documentarea facilitatorului cu privire la viaţa şi istoria comunităţii
- Identificarea persoanelor cu iniţiativă cu care să lucreze în continuare
- Începerea „agitării” comunităţii prin întrebări pozitive despre experienţele de succes
anterioare.

Teme abordate:
- prezentarea facilitatorului şi a scopului pentru care se află în comunitate
- problemele şi necesităţile la nivel de comunitate
- oameni cu iniţiativă în comunitate

23
 PONT
La interviul din uşă în uşă:
- nu depăşiti mai mult de 15 minute cu o persoană
- puneţi întrebări deschise, întrebări la care să nu se poată răspunde numai cu “DA”sau
“NU”.
- folosiţi un limbaj simplu care să fie înţeles cu uşurinţă de către persoana cu care staţi
de vorbă.
- evitaţi cuvintele care au mai multe înţelesuri.

8. Discuţiile ad – hoc

Constituie o metodă frecvent utilizată mai ales în comunităţile rurale şi/sau comunităţile
segregate de romi. De regulă, la apariţia unei persoane necunoscute în astfel de comunităţi,
oamenii se întreabă cine sunteţi şi de ce aţi venit aici. Este suficient să îi salutaţi şi să le puneţi o
întrebare pentru ca şi alţii să se adune şi astfel să se formeze un grup ad-hoc.

Acestea sunt discuţii libere şi oamenii sunt deschişi, dornici să îşi împărtăşescă opiniile, nevoile,
părerile. Puteţi folosi această metodă pentru a simţi care este „pulsul” comunităţii, relaţiile dintre şi
cu instituţiile, problemele percepute de către membrii comunităţii, pe cine identifică/recunosc ei ca
lider etc.

Discuţia între participanţi are un caracter oarecum liber şi le lasă participanţilor posibilitatea de a
analiza contribuţia pe care o aduc ei la realizarea inventarului. Deşi atmosfera acestor tipuri de
întâlniri este degajată, non formală/informală, totuşi este bine să vă stabiliţi dinainte ce informaţii
vă propuneţi să obţineţi.

9. Chestionarul

Unul din intrumentele ce poate fi utilizat pentru evaluarea unei comunităţi este chestionarul. Prin
aplicarea de chestionare membrilor comunităţii se poate se poate măsura capitalul social existent
la nivelul comunităţii. Pentru obţinerea de rezultate relevante, acesta poate fi împărţit în 6 secţiuni:
- Grupuri şi reţele existente în comunitate. Această categorie este cel mai frecvent asociată
cu capitalul social. Întrebările de la această secţiune urmăresc nivelul de participare al
membrului gospodăriei chestionat în cadrul diferitelor tipuri de reţele informale sau organizaţii
sociale, şi contribuţiile pe care le are în activitatea acestora dar şi ce primeşte de la acestea.
Se ia în considerare şi diversitatea membrilor grupului, modul în care a fost conducerea
selectată şi dacă s-a modificat nivelul de implicare o dată cu trecerea timpului.
- Încredere şi solidaritate. În plus faţă de problema încrederii în unele instituţii ale
comunităţii, la această categorie se pot obţine informaţii cu privire la încrederea în vecini, în
furnizorii de servicii, în străini şi cum s-au modificat percepţiile acestora în timp.
- Acţiunea colectivă şi cooperare. Această categorie analizează dacă şi cum au colaborat
membri gospodăriei cu alţi membri ai comunităţii pentru realizarea unor proiecte comune
şi/sau ca răspuns la o stare de criză din comunitate. De asemenea, se urmăresc consecinţele
încălcării aşteptărilor comunităţii cu privire la participarea în acţiuni comunitare ce au ca scop
îmbunătăţirea unei situaţii din comunitate.
- Informare şi comunicare. Accesul la informaţie este recunoscut ca fiind
esenţial pentru sprijinul comunităţile sărace pentru ca acestea să deţină o voce mai puternică
în aspectele care privesc bunăstarea lor (Banca Mondială 2002). Această categorie de întrebări
explorează căile şi mijloacele prin care gospodăriile sărace primesc informaţii cu privire la
condiţiile de piaţă şi serviciile publice, precum şi măsura în care au acces la infrastructura de
comunicaţii.
- Coeziune socială şi incluziune. Comunităţile nu sunt entităţi unice, ci mai degrabă sunt
caracterizate prin diverse forme de diviziune şi de diferenţe care pot duce la
conflicte. Întrebările de la această categorie încercă să identifice natura şi amploarea acestor
24
 diferenţe, mecanismele prin care acestea sunt gestionate şi care grupuri sunt excluse de la
servicii publice esenţiale. Întrebările referitoare la forme de interacţiune socială de zi de zi
trebuie, de asemenea, luate în considerare.
- Dezvoltarea capacităţii membrilor comunităţii şi acţiunea politică. Membrii comunităţii
au dezvoltată capacitatea de acţiune în măsura în care aceştia au control asupra instituţiilor şi
a proceselor care afectează în mod direct bunăstarea lor (Banca Mondială 2002). Întrebările de
la această secţiune explorează gradul de fericire/satisfacţie al membrilor gospodăriei şi
capacitatea acestora de a influenţa atât evenimente locale cât şi rezultatele politice.

10. Interpretarea datelor

Indiferent de metodele folosite, datele obţinute trebuie să fie interpretate şi prezentate în forma unui
raport. Raportul de evaluare va descrie pentru fiecare comunitate obiectivele evaluării, dimensiunea
comunităţii şi a grupurilor implicate în evaluare, modul de organizare a procesului şi metodele
folosite, rezultatele obţinute.

ARBORELE PROBLEMEI

Un instrument clasic de analiză a problemelor este cunoscut sub denumirea de arborele

problemelor. El este util în activitatea de identificare şi documentare a unei probleme şi are la bază
ideea că orice problemă este cauzată de existenţa şi acţiunea a o serie de factori şi că, la rândul ei,
reprezintă o cauză pentru alte probleme.

Analiza problemelor identifică aspectele negative ale unei situaţii problematice actuale şi stabileşte
relaţia cauză-efect dintre problemele existente.

Analiza implică trei paşi:

1. Definirea şi delimitarea clară a cadrului analizei (situaţia problematică actuală) (ex: Potenţialul
turistic nedezvoltat)

2. Identificarea problemelor majore definite ca stări, dificultăţi, aspecte negative cu care se

confruntă grupurile ţintă, beneficiarii şi factorii interesaţi (Este răspunsul la întrebarea: care
este/sunt problema/problemele?)

3. Vizualizarea problemelor în formă grafică, numită “arborele problemelor” sau “ierarhia

problemelor”, pentru a stabili relaţiile cauză – efect.

Analiza se prezintă sub forma unei scheme grafice, având în partea superioară efectele problemei
şi cauzele ei dedesubt. Analiza are ca ţintă identificarea blocajelor reale, cărora factorii interesaţi le
acordă prioritate şi pe care caută să le înlăture.
Urmare a analizei situaţiilor problematice expuse anterior, prezentăm mai jos Arborele problemelor
pentru exemplul ales.
Odată realizat, arborele problemelor prezintă imaginea completă a unei situaţii negative existente,
pe care dorim să o îmbunătăţim ca urmare a implementării proiectului.
Impactul acestui tip de schemă logică poate fi maxim dacă este elaborată în cadrul unui seminar cu
cei vizaţi şi care cunosc situaţia, facilitat de o persoană care înţelege dinamica grupului şi are
experienţă în utilizarea metodei.
Această abordare poate fi combinată cu altele, de tipul studiilor tehnice, economice sau sociale, ale
căror rezultate ar putea completa analiza făcută în cadrul seminarului cu factorii interesaţi.

25
 Studiu de caz: TURISM
Arborele problemelor NIVEL
ŞOMAJ SCĂZUT AL
CRESCUT VENITURILOR
DIN TURISM

EFECTE
NUMĂR
SCĂZUT DE
TURIŞTI

NIVEL SCĂZUT DE
DEZVOLTARE ÎN
TURISM

NIVEL SCĂZUT NIVEL SCĂZUT DE IMPLICARE COMUNICARE

SCĂZUTĂ LA INEFICIENTĂ ACCES REDUS
DE CALIFICARE ORGANIZARE ÎN ÎNTRE ACTORII
NIVEL LOCAL LA CREDITE
TURISM LOCALI
ÎN TURISM

CAUZE
LIPSĂ MOD DE
DEFICIT DE ABILITĂŢI LIPSA LIPSA PROMOVARE
ABILITĂŢI PROFESIONALE INFORMAŢIEI SERVICIILOR ÎN MUNCĂ
MANAGERIALE ÎN TURISM NECORESPUN-
ZĂTOR

DECALOGUL FACILITĂRII
1. Asigură-te că înţelegi ce se întâmplă
Asigură-te că grupul are nevoie de facilitare, că ai acces la informaţia relevantă, că înţelegi
mecanismele care au stat la baza unei decizii, unei schimbări în grup, etc. Dacă nu înţelegi ce se
întâmplă cu grupul sau în proces SOLICITĂ INFORMAŢII ŞI ANALIZEAZĂ-LE!

2. Planifică fiecare etapă

Orice proces eficient este în mare măsură rezultatul unei bune planificări. Fixează-ţi obiective de
etapă, planifică atent fiecare întâlnire cu grupul şi asigură-te că faci acest lucru participativ,
împreună cu membrii grupului. Evaluează fiecare etapă împreună cu grupul.
3. Nu forţa nota
Chiar dacă ai senzaţia că procesul stagnează şi nu se văd rezultate imediate (ex. nu se decide
asupra unui proiect sau nu se cristalizează o organizaţiei din grupul informal) nu forţa nota. Uneori
grupul are nevoie de ceva mai mult timp pentru a parcurge o etapă, de mai multe informaţii sau
are nevoie să clarifice unele întrebări şi temeri. Încercă să îl ajuţi!

4. Recunoaşte-ţi limitele
Admite atunci când nu ai suficiente informaţii, nu poţi aloca suficient timp, sau o situaţie te
depăşeşte. Atenţie însă, dacă acest lucru se întâmplă prea des, rişti să pierzi credibilitatea în faţa
grupului. Încearcă să găseşti soluţii, caută suportul unui alt facilitator sau retrage-te din proces.

26
Încearcă pe cât posibil să evaluezi-anticipezi capacitatea ta de a te implica şi duce la bun sfârşit un
proces de facilitare înainte de a te angaja faţă de grup.

5. Fă mai puţin şi fii mai mult

Încearcă să nu oferi soluţii, ci să ajuţi grupul să ajungă la ele. Ascultă, observă şi stimulează
participarea membrilor grupului la discuţie. Petrece suficient timp cu grupul pentru a îl cunoaşte,
dar nu atât de mult încât să faci parte din el şi nu îţi poţi auma şi alte roluri în grup.
6. Lasă procesul să curgă
Nu fi rigid în urmărirea planificării. Lasă procesul să aibă un ritm propriu, dar nu îl lăsa să moară.
Fii atent în evaluare la obiective şi nu la timpul alocat sau ordinea etapelor. Foloseşte orice
oportunitate care este în avantajul grupului şi al procesului.
7. Respectă-ţi partenerii
Chiar şi în lucrurile mărunte. Fii punctual, politicos, respectă valorile comunităţii. Nu lipsi la întâlniri
şi nu trata cu lejeritate întâlnirile cu grupul. Păstrează confidenţialitatea informaţiilor obţinute în
cadrul procesului de facilitare.

8. Nu lua lucrurile personal

Nu te implica emoţional în proces, nu răspunde provocărilor, încearcă să nu încurajezi dependenţa
grupului de tine. Asigură-te că grupul înţelege de la început care e rolul tău şi durata acestuia.

9. Evită conflictele, nu le provoca

Chiar dacă disputele pot genera idei încearcă să stimulezi schimbul de idei într-un mediu paşnic.
Asigură-te că disputele nu degenerează în conflicte şi că schimbul de opinii nu ajunge la schimb de
injurii. În cazul în care un conflict izbucneşte totuşi, încearcă să îl mediezi nepărtinitor.

10. Valorifică experienţa

Identifică persoanele resursă în grup şi valorifică experienţa acestora. Nu te sfii să împărtăşeşti din
experienţele proprii, chiar şi din cele negative, dacă grupul poate învăţa ceva din aceste exemple.

Bibliografie
ƒ Community Workers Co-operative Ireland, Tools for Change. A Community Work
Resource

ƒ Fundaţia Parteneri pentru Dezvoltare Locală, Ce este facilitarea?, 2009

ƒ Grootaert, Christiaan; Narayan, Deepa; Jones, Nyhan Veronica; Woolcock, Michael;

Measuring Social Capital, 2004

ƒ Jamaica Social Investment Fund, Training for Community-Based Organisations, Module

1- Organisational Development, Trainers’ Guide, 2001

ƒ Kloker, Sabine, Manual for facilitators in non-formal education, 2009

ƒ Ledwith, Margaret, Community Development. A Critical Approach, Policy Press,

University of Bristol, United Kingdom, 2005

ƒ Schwarz, Roger M., The Skilled Facilitator. Practical Wisdom for Developing Effective
Groups, 1994

ƒ Stan, Răzvan, Studiu asupra profilului şi rolului organizaţiilor comunitare dezvoltate

prin programele Fundaţiei PACT, 2008

27