UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL-POLITICE

Program master: SUPERVIZARE ȘI PLANIFICARE SOCIALĂ

Disciplina: DEZVOLTARE COMUNITARĂ ȘI PLANIFICARE SOCIALĂ
Lect. dr. Camelia MEDELEANU
ANUL I

DEZVOLTARE
COMUNITAR
Ă

STUDENT:
 Dezvoltare comunitară

Încă de la început, remarcăm alăturarea a doi termeni care, împreună, definesc

conceptul de dezvoltare comunitară. Avem, în primul rând, termenul de dezvoltare care,
conform Dicționarul Explicativ al Limbii Române, înseamnă evoluție, progres, trecerea spre o
treaptă superioară. În al doilea rând, regăsim și cuvântul comunitar care face referire la
comunitate, adică la un grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune.
Astfel, putem defini dezvoltarea comunitară ca pe un proces de evoluție unei
comunități date, prin implicarea activă a membrilor ei, animați de interese, credințe și valori
comune. Cătălin Zamfir (2007) consideră că „preocuparea pentru dezvoltarea comunitară a
apărut masiv în cazul ţărilor sever şi cronic subdezvoltate, în care fragilitatea sistemului
economic creează sistematic un deficit de oportunităţi unui segment majoritar al comunităţii
de a se integra într-un proces global de dezvoltare.”1
Conform literaturii de specialitate studiată, termenul de dezvoltarea comunitară ar fi
fost adoptat în mod oficial în 1948, la o conferință a administratorilor de politici sociale
coloniale, care a avut loc la Cambridge, noul termen înlocuindu-l pe cel de “educație de
masă”. În 1955, dezvoltarea comunitară era definită în documentele ONU ca un proces care
are ca scop crearea condițiilor de progres economic și social pentru toată comunitatea cu
participarea sa activă și prin utilizarea deplină a inițiativei comunitare (Națiunile Unite, Social
Progress through community development,  United Nations Bureau of Social Affairs, New
York, 1955).
Dezvoltarea comunitară presupune participarea activă și dinamică a cetățenilor în
procesul de luare a deciziilor politice și sociale, pe modelul democrației vestice, aflat la
antipodul comunitarismului socialist. Cu alte cuvinte, o astfel de dezvoltare (bazată pe
participarea comunitară sau, altfel spus, comunitarism modern) este un proces prin care
eforturile cetățenilor sunt unite cu cele ale autorităților locale pentru a îmbunătăți condițiile
economice, sociale și culturale ale comunității pentru a integra aceste comunități în viața
națională și a le abilita să contribuie la progresul național. (Arthur Dunham, 1999)
Dezvoltarea comunitară este un concept complex și continuu, care înglobează aspecte
precum incluziune și regenerare socială, promovarea calității vieții, învățarea continuă,
consolidarea spiritului civic, implicarea activă a cetățeanului în treburile obștești. Este un
proces continuu, deoarece niciodată nu putem afirma că toate problemele unei comunități au
fost rezolvate prin implementarea unui proiect de dezvoltare comunitară. De exemplu, o
1
Zanfir, C., Stănescu, S., coord. Enciclopedia dezvoltării sociale, Polirom, Iaşi, 2007

1
cantină socială sau un program de asistență a romilor, implică existența unor fonduri
financiare pe termen lung și a unor resurse umane și materiale de tip logistic considerabile. Și
chiar dacă responsabilitatea continuării și dezvoltării programului este a inițiatorilor acestuia,
este absolută nevoie de stabilire a unor parteneriate strategice durabile și de o participare
activă a comunității, per ansamblu. De ce? Pentru că membrii comunității stiu cel mai bine
care le sunt problemele și nevoile reale. Abilitățile, cunoștințele, tradițiile locale și
entuziasmul și energia lor constituie principala resursă pentru dezvoltare. Fara acordul lor,
nicio inițiativă de dezvoltare nu va avea succes. Pentru prima dată în istoria abordării
dezvoltării, Ernst F. Schumacher (1966) susţine că “dezvoltarea nu începe de la bunuri, ci de
la oameni, de la educaţia, organizarea şi disciplina oamenilor. Fără aceşti trei factori orice
resursă rămâne doar o posibilitate goală, ascunsă, neutilizată.”

Teorii ale dezvoltării comunitare

În cele ce urmează, vrem să ne oprim asupra teoriilor ale dezvoltării comunitare,

pentru a înțelege mai bine modificările structurale ale acestei concepții relativ noi.

A. Teoria funcţionalistă asupra dezvoltării comunitare

Această teorie a fost conceptualizată de sociologul american Roland L. Warren 2, care
considera comunitatea ca fiind o formaţiune socială, ce îndeplineşte cinci funcţii principale:
 Funcţia de socializare, prin care comunitatea transferă membrilor săi anumite valori,
principii şi standarde;
 Funcţia de prosperității economice, prin care comunitatea asigură membrilor săi
posibilitatea unei existenţe sigure din punct de vedere financiar;
 Funcţia de participare socială, care satisface necesitatea generală a unei vieţi sociale în
cadrul comunităţii;
 Funcţia de control social, care cere respectarea şi promovarea valorilor, principiilor şi
standardelor comunităţii impuse în cadrul normelor;
 Funcţia de sprijin reciproc, membrii comunităţii realizează sarcini ce sunt prea mari
sau prea urgente pentru a fi îndeplinite de o singură persoană.

După Warren aceste cinci funcţii se regăsesc satisfăcute la orice comunitate, indiferent
de numărul membrilor ei și de gradul de dezvoltare.
2
Warren, Roland. The Community în America. 3rd edition. Chicago: Rand McNally, 1978
2
B. Teoria sistemelor sociale
Comunitatea se comportă şi are caracteristicile unui sistem social. Comunitatea ca
formă particulară a unui sistem social distinge următoarele caracteristici3:
 Comunitatea oferă un sens şi o recunoaştere a relaţiilor și intereselor între membrii ei;
 Comunitatea ca sistem are longevitate, continuitate şi durează în timp;
 Operaţiile din cadrul comunității depind considerabil de cooperarea voluntară, cu un
minim de norme, uzanțe și sancțiuni;
 Comunitatea este un sistem multifuncţional;
 Comunitatea este un sistem complex, dinamic şi suficient de larg pentru ca relaţiile
instrumentale să predomine;
 Elementul geografic este cel mai adesea folosit pentru definirea graniţelor comunităţii
ca sistem.

C. Abordarea holistică a comunităţii

Dezvoltarea comunitară nu poate aborda comunitatea decât ca un întreg integrat la
rândul său în structuri societale extinse. Fiecare element al comunităţii şi al evoluţiei acesteia
este văzut permanent în contextul totalităţii.4

D. Teoria stadiilor dezvoltării bazate pe forme de capital

Conform Istoric vorbind, fiecărui stadiu de dezvoltare a umanităţii îi putem asocia un
model de dezvoltare care are central o forma de capital pe care pune accentul. Astfel, putem
distinge următoarele stadii:
a) Stadiul dezvoltării economice – centrat pe capitalul economic/financiar. Orice
comunitate/societate modernă are ca început, cuprins și finalitate acumularea de capital
financiar pentru propria-i dezvoltare. Nesatisfacerea acestui proces de înavuțire duce, de cele
mai multe ori, la disensiuni și presiuni sociale puternice, având reverberații negative în sfera
serviciilor sociale și a relațiilor dintre membrii comunității. Dimpotrivă, o dezvoltare
economică duce la o preocupare și o apropiere faţă de creșterea calității vieții cetățenilor și,
implicit către o dezvoltare socială;

3
Cook, James B. "Advocacy of Grassroots Citizenship." Journal of Community Development Society, Fall 1975
4
Ogilvy, J. Many Dimensional Man. New York: Harper Colophon Books, 1979

3
 b) Stadiul dezvoltării sociale – bazat pe capitalul uman – pune accent pe dezvoltarea
resursei umane, şi pe grija faţă de semeni. Investițiile majore se regăsesc în serviciile sociale
şi în formarea – dezvoltarea personală a indivizilor;
c) Stadiul dezvoltării durabile – bazat pe capitalul natural – societăţile umane consumă
o mare parte din energia lor pentru a proteja mediul şi a-şi proteja resursele naturale
disponibile pentru a asigura şi generaţiile viitoare. Acest stadiu al dezvoltării umane, a adus la
ceea ce se cheamă conceptul de globalizare;
d) Stadiul dezvoltării comunitare – care are la bază capitalul social şi societatea civilă
– odată ce societăţile îşi asigură un minim de dezvoltare economică, au grijă de grupurile
dezavantajate prin servicii sociale, au pus bazele unei dezvoltări durabile care să asigure
existenţa generaţiilor viitoare – următoarea etapă este cea a transferului către nivelul local a
deciziei privind dezvoltarea, a dezvoltării relaţiilor locale şi structurilor sociale locale
generatoare de relaţii şi de asemenea generatoare de dezvoltare. Comunitatea este cea care
decide propria dezvoltare, pentru că această comunitate şi-a descoperit o nouă formă de
capital – capitalul social, practic singura formă de capital care, pe măsură ce o consumi, îşi
creşte valoarea. “Ca să profite de oportunităţile vieţii în întregimea lor, oamenii au nevoie de
sentimentul de apartenenţă şi de posibilitatea alegerii… Aceste ataşări necesită variantele
societăţilor autonome, ceea ce de fapt numim societate civilă.”(Ralf Dahendorf, 1997).

Modele de dezvoltare comunitară

Pentru a atinge un anumit nivel de prosperitate și civilizație, orice societate are nevoie
de niște repere clare și precise, de un mecanism de abordare a etapelor de dezvoltare. Astfel, o
comunitate are nevoie de o structură de acțiune, o strategie care să îndeplinească două condiții
minimale: implică oamenii în acțiune, crescând capitalul social (adică încrederea și
interacțiunea dintre cetățeni având un scop comun) și răspunde la o nevoie sau problemă a
comunității.
Există, desigur, o multitudine de modele de dezvoltare comunitară descrise în lucrări
de specialitate sau în practica unor organizații de dezvoltare comunitară, dar, pentru
prezentarea de față, am ales o parte dintre modelele expuse în lucrarea lui Vasile Deac
Modele de dezvoltare comunitară adaptate comunităţilor rurale din România (2009), și
aceasta doar pentru a ne face o idee asupra modului lor de funcționare.
1. Organizarea comunitară / Community Organisng

4
 Este un model american, dar destul de recent intrat în Europa ca formă de aplicare la
nivelul comunităţilor, mai ales urbane. Istoricul lui în România este legat de Fundaţia
Friederich Ebert Stiftung şi de organizatorul comunitar american Paul Cromwel, care au
iniţiat in 2006 un program de instruire în care au invitat reprezentanţi ai unor instituţii (Case
de cultură) și ai unor ONG-uri din Romania.
Modelul pleacă de la ideea de bază, conform căreia în spațiul social – la nivelul unei
comunități, acționează trei categorii mari de actori: Instituțiile publice (diferitele forme de
guvernare); Organizațiile economice (firmele și alte structuri economice) și Societatea civilă
(cetățenii și diferitele structuri ale acestora). Primele două categorii de structuri sunt foarte
bine organizate și de cele mai multe ori lucrează împreună pentru propriile interese în timp ce
societatea civilă este, de obicei, slab organizată și nu are o suficientă putere de a-și impune
propriile decizii. Organizarea comunitară își propune crearea și instituționalizarea unui sistem
de organizare care să aducă societatea civilă la nivel de parteneriat în decizii cu celelalte două
structuri.
Puncte slabe:
 nu implică membrii comunităţii în rezolvarea directă a problemelor – ceea ce scade
sentimentul de proprietate asupra rezultatelor propriilor acţiuni, dar poate crea un
sentiment de proprietate asupra procesului și acţiunilor care au generat rezultatele.
 este dificil de aplicat în comunităţile rurale mici, unde oamenii se cunosc între ei şi
unde presa are o influenţă redusă – modelele de comunicare locale fiind mai degrabă
informale.

2. Modelul FRDS – Modelul Grupului de Iniţiativă Locală – GIL

FRDS - Fondul Român de Dezvoltare Socială este un model centrat pe procesul prin
care se coagulează un grup de iniţiativă (grup de lideri informali) la nivel local, grup care va
identifica, prioritiza şi rezolva o nevoie a comunităţii. Comunitatea este şi ea implicată la
nivel de consultare privind deciziile luate şi mai ales în procesul de rezolvare a
problemei/nevoii comunitare unde ea are un rol activ investind resurse umane şi materiale.
Modelul FRDS presupune următoarele aspecte: *Facilitatorul extern petrece un număr
de zile de facilitare în comunitate; *Grupul de iniţiativa este format din liderii informali ai
comunității; *Facilitarea comunitară – este procesul derulat în comunitate de facilitator care
sprijină formarea grupului de iniţiativă, identificarea şi prioritizarea nevoilor comunităţii,
planificarea rezolvării unei nevoi adaptate la specificul proiectelor finanțate de FRDS,
realizarea aplicaţiei pentru obţinerea finanţării; *Proiectul comunitar – Grupul de iniţiativă
5
planifică un proiect comunitar pentru nevoia prioritară identificată în procesul de facilitare.
Odată cu finalizarea aplicaţiei, rolul facilitatorului în comunitate se termină; *Selecție de
Proiecte – evaluarea şi selecţia proiectului depus are o etapă de birou şi una de teren în urma
cărora un proiect este admis spre finanţare sau respins; *Supervizarea pentru implementare -
după obţinerea finanţării FRDS, comunitatea va implementa un proiect comunitar. Pe
parcursul implementării proiectului, comunitatea beneficiază de serviciul de supervizare și
sprijin din partea FRDS.
Rezultatele proiectului sunt preluate de Autoritatea Publică Locală în cazul proiectelor
de infrastructură sau de persoana juridică (firmă) în cadrul proiectelor de Activităţi
Generatoare de Venit (AGV).

3. Organizația comunitară locală

Ca model a fost aplicat în România de Asociaţia Română de Dezvoltare Comunitară şi
dezvoltat ulterior de Fundaţia Parteneriat pentru Acţiune Comunitară şi Transformare.
Modelul este unul centrat pe proces şi presupune dezvoltarea de capacităţi la nivel local prin
dezvoltarea organizaţională a unui grup de iniţiativă.
Paşii în dezvoltarea modelului sunt următorii:
 identificarea unui grup de iniţiativă local
 formarea membrilor grupului de iniţiativă
 sprijin/consultanţă pentru dezvoltarea grupului de iniţiativă ca structură
organizaţională formală
 finanţarea unui proiect comunitar – care să fie planificat participativ şi să rezolve o
problemă/nevoie a comunităţii - proiect care să fie implementat de noua structură
organizaţională creată
 consultanţă privind planificarea strategică sau/şi operaţională pentru noua structură.
Comunitatea este în centrul modelului, agentul schimbării fiind o structură organizată
dezvoltată în cadrul comunităţii. Modelul acţionează asupra capitalului social al comunităţii
mai ales la nivelul reţelelor de interacţiune socială crescând capacitatea de asociere la nivel
local sau sprijinind instituţionalizarea acesteia acolo unde există experienţa asocierii.

4. Modelul rețelelor comunitare

6
 Este un model care este prezent la nivelul majorității proiectelor care implică mai
multe comunități sau mai multe organizații din aceeași comunitate sau din comunități diferite
– prin așa numita rețea ”networking”.
Acest model presupune organizarea de diferite grupuri de inițiativă și capacitatea de a
colabora (creșterea capacității de asociere). Din perspectiva abordării la nivel local și a
diferitelor structuri formale inițiate, chiar dacă aduce un plus de interacțiune între membrii
comunității, formalizarea impusă legal are de cele mai multe ori efecte negative care nu duc la
interiorizarea comportamentelor pe termen lung. Modelul rețelelor comunitare va căpăta
amploare ca utilitate în procesul de dezvoltare comunitară la finalul unui ciclu al procesului
de dezvoltare comunitară, când putem vorbi de evaluarea unui plan strategic implementat.

5. .TeleCentrul – Centrul de resurse pentru comunitate5

Acest model reprezintă un centru de servicii comunitare organizat să ofere un
minimum de servicii care să răspundă nevoilor locale. ”Centrul de resurse (TeleCentrul)
reprezintă un spaţiu confortabil, primitor, cu un personal propriu care îl informează şi îl ajută
pe vizitator în problemele sale din viaţa de zi cu zi. În funcţie de nevoile locale, Centrele de
resurse (TeleCentrele) pot oferi servicii în următoarele domenii: infrastructură, resurse umane,
economie, turism, dezvoltare comunitară, cooperare transfrontalieră, cultură, sectorul civil,
mediul înconjurător.”6
Caracteristicile tehnice minime ale unui structuri de tip Centru de resurse (TeleCentru)
sunt următoarele:
 Organizaţia care găzduieşte Centrul de resurse (TeleCentru) va avea personalitate
juridică;
 Existenţa unei persoane responsabile de activitatea Centrului de resurse
(TeleCentrului), persoana care are un contract de muncă, civil sau de voluntariat cu
organizația care găzduiește Centrul de resurse (TeleCentru);
 Existența unui spaţiu adecvat de funcţionare pus la dispoziţia Centrului de resurse
(TeleCentrului);
 Oferă minimum 5 servicii permanente comunităţii;
 Respectă standardele de calitate pentru serviciile oferite;
 Existenţa a minimum unei resurse informaţionale permanente – legătură INTERNET;
 Existenţa unei dotări tehnice minime (2 calculatore şi o imprimantă);
5
Misaroș, G.(coord.), - Introducere în dezvoltarea comunitară prin intermediul TeleCentrului, Timișoara,
Waldpress, 2003
6
CREST – Standard de funcționare pentru Telecentre

7
  Existenţa unui orar de funcţionare de minim 2 ore pe zi, timp de cinci zile pe
săptămână.

6. Microregiunea, Intercomunalitatea, Asociaţia Regională

Acest model a început ca formă de organizare pentru unele comunități cu specific
apropiat în scopul creșterii capacității de organizare a acestora și abordării dezvoltării la un
nivel superior / lărgit comunității. Primele microregiuni au apărut în zona Ardealului, fiind
înregistrate primele astfel de forme de organizare și dezvoltare. Modelul de organizare al
microregiunilor a fost în principal asocierea Consiliilor locale / Primăriilor care au dezvoltat o
asociație microregională. Ulterior a apărut și o legislație specifică, legislație ce definește
Intercomunalitatea ca formă de organizare la nivel microregional, formă care are ca principale
responsabilități: eficientizarea asigurării infrastructurii de apă și canal – colectarea și filtrarea
apelor reziduale și dezvoltarea altor obiective de infrastructură specifice microregiunii.
Elementele principale ale modelului sunt:
 O Primărie sau un ONG – care sunt motorul inițierii abordării microregionale a
dezvoltării
 Asociația de Consilii locale/Primării – ca principală formă de organizare a
microregiunii,
 O strategie (un plan) de dezvoltare al microregiunii – conținând direcțiile și elementele
principale ale dezvoltării
 O structură executivă care pune în aplicație acest plan – structură care, de cele mai
multe ori, se suprapune personalului Primăriei sau ONG-ului iniţiator al dezvoltării
microregionale.
Ca rezultate principale pe care le-a adus dezvoltarea microregională putem aminti:
rezolvarea în comun a proiectelor de infrastructură – drumuri, poduri, gropi de gunoi -,
abordarea strategică a principalului domeniu economic la nivel microregional: agricultura –
înfiinţarea asociaţiilor de producători, sisteme de preluare şi desfacere a produselor agricole
etc.; turismul – promovarea la nivel regional a ofertelor turistice.

7. Parteneriatul public-privat
Modelul Parteneriatului Public–Privat este un model care pune accent pe agentul
dezvoltării care în această situaţie este o structură formală sau informală generată prin
asocierea dintre o instituţie publică şi un partener privat (firmă sau ONG). În general

8
parteneriatele public–privat sunt dezvoltate la nivel local pentru probleme specifice: inițierea
şi derularea unui proiect; administrarea unui serviciu public – pentru eficientizarea serviciilor
publice locale sunt generate astfel de structuri parteneriale; dezvoltarea de afaceri comunitare
în care Autoritatea Publică Locală devine partener prin investiţia pe care o face. Modelul
poate reprezenta o sursă de venit propriu pentru Autoritatea Publică.

8. Întreprinderile sociale
Acest model funcţionează şi a avut rezultate pozitive în integrarea persoanelor cu
dizabilităţi. În ultima perioadă s-a încercat transferul acestui model la nivelul dezvoltării
comunitare – ca generator de dezvoltare – fiind generate întreprinderi sociale pentru a sprijini
grupuri defavorizate din comunitate sau pentru a promova acțiuni de dezvoltare durabilă
precum producerea energiei regenerabile la nivelul comunității.

9. Responsabilitatea Socială a Corporaţiilor (Corporate Social Responsability)

Modelul se pliază pe capacitatea de investiție a concernelor mari în programe sociale
sau programe de dezvoltare comunitară – mai ale la nivelul comunităţilor afectate de propriile
decizii de dezvoltare economică.

Vedem, așadar, că proiectele de dezvoltare comunitară, care reprezintă, în esență, o

conceptualizare a intereselor şi preferinţelor membrilor comunităţii, sunt dependente de o
planificare riguroasă și o monitorizare atentă a desfășurării lucrărilor. Cei care proiectează
programe de dezvoltare comunitară trebuie să țină cont de diversitatea socială a colectivității
vizate. Un ingredient important ale succesului unor asemenea iniţiative de dezvoltare este
capacitatea de a armoniza aceste interese, rol care îi revine de obicei facilitatorului comunitar.
Întrucât astfel de proiecte de dezvoltare comunitară sunt instanțe de învăţare activă,
aplicarea mecanică a unor „bune practici” nu are darul de a stimula participarea, coeziunea
socială sau capitalul social. Toate conceptele şi algoritmii din manualele de dezvoltare
comunitară trebuiesc elaborate și implementate personalizat. Pe de altă parte, un mediu
instituţional favorabil este, de asemenea, indispensabil pentru reuşita iniţiativelor comunitare:
statul şi autorităţile locale trebuie să aibă o politică transparentă, responsabilă şi favorabilă
implicării cetăţeneşti iar liderii locali trebuie să fie, de asemenea, răspunzători în faţa celor pe
care îi reprezintă, altfel dezvoltarea reflectând doar agenda celor din nivelurile superioare ale
ierarhiei sociale sau administrative.

9
 Concluzii

În România, dezvoltarea comunitară este încă la nivelul de început, de creare şi

creştere a unor reţele de dezvoltare comunitară precum: RuralNet, Reţeaua comunităţilor
FRDS, Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală - MADR şi diferite alte reţele de beneficiari.

În următorii ani vor apărea structuri formale sau informale puternice care vor promova
dezvoltarea comunitară şi vor susţine programe (inclusiv la nivel naţional) care să transfere
puterea de decizie la nivelul comunităţii şi care vor fi centrate pe creşterea capitalului social al
acestor comunităţi.

Cu toate acestea, orice investiție sau acțiune ori model care are puterea de a schimba în
bine și pe termen lung comunitatea locală sau regională din punct de vedere al infrastructurii,
serviciilor și chiar al interacțiunii dintre oameni, poartă numele de dezvoltare comunitară.

10
 Bibliografie

Balogh, M., Hosu, I., Radu, S., Facilitator Comunitar – Ghid practic de dezvoltare
locală, Cluj-Napoca, Fundația Civitas, 2004.
Cook, James B., Advocacy of Grassroots Citizenship, Journal of Community
Development Society, Fall 1975.
Deac, V., Modele de dezvoltare comunitară adaptate comunităților rurale din
România, teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență
Socială, 2009.
Misaroș, G.(coord.), Introducere în dezvoltarea comunitară prin intermediul
TeleCentrului, Timișoara, Waldpress, 2003.
Națiunile Unite, Social Progress through community development,  United Nations
Bureau of Social Affairs, New York, 1955.
Ogilvy, J., Many Dimensional Man, Harper Colophon Books, New York, 1979.
Stănică, V., Dezvoltare comunitară, suport de curs, 2012.
Warren, R., The Community în America, 3rd edition., Rand McNally, Chicago, 1978.
Zanfir, C., Stănescu, S., coord., Enciclopedia dezvoltării sociale, Polirom, Iaşi, 2007.

11