Shulman (1992) sugerează faptul că asistentul social are, în orice intervenție, cel puțin doi

clienți și anume, persoana care a apelat la serviciile oferite și sistemul, contextul, realitatea
înconjurătoare în care este cuprins acesta. De asemenea, el sublinia că multe aspecte referitoare la
muncă desfașurată cu unul dintre acești doi "clienți" pot fi aplicate și în lucrul cu celălalt. Hearn a
fost unul dintre primii teoreticieni din domeniul asistenței sociale care a susținut ideea necesității
unei teorii unficatoare. În 1962, afirma că "dacă există principii care se aplică sistemelor viabile în
general și dacă indivizii, grupurile, organizațiile și comunitățile pot fi privite ca fiind astfel de
sisteme, atunci aceste principii și-ar putea găsi locul într-o teorie unificată asupra metodelor de
intervenție practică. Aceasta ar furniza un cadru comun pentru considerarea indivizilor, grupurilor,
organizațiilor si comunităților ca și <clienți>, precum și modalități concrete prin care pot fi puse la
dispoziția acestora diversele servicii". Autorul sugerează că este important să utilizăm capacitatea
noastră de a înțelege un nivel al sistemului pentru a cunoaște mai bine un altul (cit. in Schulman,
1992). Considerăm, astfel, necesar sa subliniem faptul că, în pregătirea sa, asistentul social nu
poate face abstracție de cunoștințele și abilitățile dobîndite în cadrul studiului metodelor de
intervenție de la un anumit nivel (ex.:individ, familie) atunci cînd dorește să-și însușească noi
cunoștințe și să-și dezvolte noi competențe în muncă de la alte niveluri de intervenție (ex.: grup
sau comunitate).

            Pentru realizarea unei intervenții de succes este necesar, printre altele, să ne delimităm cît
mai exact cadrul de desfășurare, clienții cărora ne adresăm. Vom prezenta, în cele ce urmează,
cîteva   elemente de definire ale comunității.

            1. Elemente in definirea unei comunități

            În literatura de specialitate sunt surprinse numeroase modalități de definire ale

"comunității", fie ca spatiu geografic ce reunește un anumit număr de indivizi sau, dupa cum
considera Durkheim, ca legatura a individului cu societatea, ca mediator între cele două elemente.
În viziunea lui Tonnies comunitatea reprezintă legătura între oameni care au obiceiuri, credințe,
scopuri, reguli etc. comune (cit. in coord. Edwards, 1995). Dacă ne referim la comunitățile
geografice, cea mai simplă dintre definiții ar fi aceea a unui grup, mai mare sau mai mic, care
împarte același spațiu.            

Comunitatea, în accepțiunea lui J.B. Cook (Departamentul de Dezvoltare Comunitară a

Universității din Missouri, Columbia), reprezintă un tip particular de sistem social care se
distinge după urmatoarele caracteristici:

1. oamenii implicați în sistem au roluri bine definite, recunosc relațiile dintre ei și ariile de
preocupări comune cu alți membri;

2. sistemul are longevitate, continuitate și viitor;

3. în practică membrii depind considerabil de cooperarea voluntară și folosesc un minimum de

măsuri de sancțiune și coerciție;

4. este multifuncțional; se așteaptă ca sistemul să producă o mulțime de lucruri pertinente mai

multor dimensiuni ale interacțiunii;
5. sistemul este complex, dinamic și suficient de mare să aibă instrumente de relaționare;

6. de obicei, conține elemente geografice care-l caracterizează și delimitează (cit. in Bobos;

Dragotoiu; Puscasu,  2002)

            O comunitate viabilă, consideră Schoenberg, 1979, este una în care locuitorii colaborează
pentru a influența diferitele aspecte ale vieții sociale locale, în care iși stabilesc împreună scopurile
vieții colective și reușesc să întreprindă diverse acțiuni pentru a realiza aceste scopuri. Pentru
aceasta, o comunitate trebuie să fie capabilă de urmatoarele:

- sa stabilească mecanisme pentru a defini și consolida rolurile și responsabilitățile, în ceea ce

privește, de exemplu securitatea persoanelor, identificarea strainilor, comportamentul copiilor,
intretinerea proprietatilor comune;

-sa creeze si sa consolideze organizatii locale formale si informale care sa asigure comunicarea,
identificarea liderilor, capacitatea de a defini si concretiza interesele locuitorilor in raport cu cei
care traiesc in afara cartierului;

- sa contribuie la luarea deciziilor care o privesc;

- sa mentina  relatiile cu detinatorii resurselor;

-sa influenteze prin campanii de presa, advocacy, reprezentare deciziile politicile ce pot afecta
comunitatea;

- sa stabileasca mecanismele formale si informale prin care se creaza schimburi intre grupurile
avand interese si nevoi contradictorii (cit. in Henderson; Thomas, 2002).

           

           

 2. Munca sociala la nivelul comunitatii

Daca ne referim la munca sociala la nivelul comunitatii, remarcam faptul ca termenul de

asistenta sociala comunitara a intrat in limbajul de specialitate in cadrul serviciilor britanice in
1982, dupa publicarea Raportului Barclay[1]. Ideea de interventie la nivelul comunitatii este,
insa, mult mai veche in munca de asistenta sociala, inca din sec. XIX depasindu-se granitele
muncii cu cazul individual. Problemele abordate la inceput au fost legate de educatie, consiliere
juridica etc. In aceasta perioada accentul a ramas totusi, pe clientii individuali si mai putin pe
grupuri sau pe comunitati.

      In anii `60  si inceputul anilor `70, ca urmare a cresterii inegalitatilor sociale si a saraciei, desi
se instalase deja statul bunastarii, importanta abordarii problemelor comunitatii a aparut ca
fiind din ce in ce mai mare in Marea Britanie. Cu toate schimbarile din domeniul teoriei si
practicii in asistenta sociala, si in anii `80 accentul, in serviciile sociale, era pus pe abordarea
problemelor de la nivel individual sau munca "unu la unu". Motivele pentru care se lucra mai
degraba cu indivizii si cu familiile si mai putin cu grupurile si comunitatile au fost numeroase,
dintre care putem aminti:

1.      legaturile care se stabilesc intre familii, prieteni, vecini, in societatea contemporana, cu

deosebire in cazul celor care devin clientii serviciilor de asistenta sociala au fost percepute, de
catre asistentii sociali, ca fiind relativ slabe, motiv pentru care au considerat ca fiind mai realist
sa-si orienteze interventia spre individ si familie;

2.      orientarea spre persoana si familie este, de asemenea, consecventa cu cea a altor

specialisti din domeniul stiintelor socio-umane (ex: profesori, medici etc.);

3.      legislatia din domeniul social reglementeaza, mai degraba, drepturi si servicii, facilitati
pentru indivizi si mai putin pentru comunitati;

4.      serviciile de asistenta sociala iau ca unitate de reper in activitatea practica individul, asa
incat personalul, activitatea institutiei, intreaga ei structura de organizare este orientata, cel
mai adesea, spre servirea persoanelor si nu a grupurilor sau comunitatilor (Hadley,  Cooper,
Dale, Stacy, 1987).

Acestor motive, in favoarea muncii cu individul, li se pot aduce mai multe critici. Dintre acestea
am putea mentiona slaba eficienta a interventiilor in asistenta sociala in situatia in care nu se
tine seama de contextul social al problemei clientului, respectiv al interventiei. Asistenta sociala
de la nivel individual s-a dovedit a fi, de multe ori, una de tip reactiv, ce presupune interventia
doar in momentul in care persoana a atins un nivel de criza. In aceasta situatie este mai putin
probabil ca asistentul social sa poata sa-si formeze o idee clara despre contextul problemei,
despre situarea ei in cadrul unor probleme mai largi si despre posibilitatea cooperarii cu
serviciile locale ce ar putea monitoriza aceasta indeaproape. In astfel de situatii, asistentul
social nu cunoaste foarte bine resursele locale, deci, nu le va utiliza corespunzator, cel putin
datorita faptului ca nu a reusit sa realizeze o evaluare complexa si la timp a acestora. Astfel de
interventii au efect de moment, supraliciteaza importanta relatiei profesionist-client si pot
duce, daca nu sunt gestionate corect, la crearea unei relatii de dependenta intre cei doi.
Transpunerea interventiei la un alt nivel decat cel individual ajuta asistentul social si agentia sa
vada problemele in ansamblu si sa le fixeze intr-un context social mai larg, ceea ce le ofera
capacitatea de a trasa strategii coerente de dezvoltare a agentiei, care sa depaseasca nivelul
muncii cu cazul individual.

 3.1.1 Munca in echipa

            Munca in comunitate reprezinta intotdeauna o munca ce constituie sursa unui consum

intelectual si emotional crescut din partea asistentului social. Acesta este unul dintre motivele
pentru care munca sociala comunitara nu este realizata de un practician individual, in speta de un
singur asistent social. Ea implica necesitatea unei munci de echipa, nu numai datorita motivul
anterior amintit ci si pentru ca aceasta presupune existenta si a altor competente necesare bunei
desfasurari a poiectului.

Tipuri de structuri care pot contribui la dezvoltarea sociala locala

Grupurile de cetateni ar trebui sa aiba o structura cat mai simpla posibil care sa le permit sa-si
atinga scopurile. In incercarea de a deveni legale, multe grupuri mici decid ca trebuie sa-si
largeasca structura. Din nefericire, in aceasta situatie grupul petrece prea mult timp cu nevoile
de organizare, in loc sa se concentreze asupra motivului pentru care s-a format acel grup.

Retele, cooperatii, grupuri

Organizatiile aflate la inceput de drum lucreaza mult mai bine cu o structura cat mai simpla a
consiliului director sau de administratie. O structura simpla sau absenta unei ierarhii
organizationale nu inseamna eliminarea rolului sau responsabilitatii individuale. Aceasta
presupune eliminarea autoritatii supreme a unor persoane asupra altora. Grupurile de cetateni
trebuie sa incerce sa implice cat mai multe persoane pentru a se feri de pericolul de a
supraincarca cu sarcini un numar mic de oameni. Organizatiile cu o structura simpla, care pun
accentul pe relatiile pe orizontala s-au dovedit a fi cele mai bune in implicarea unui numar mare
de oameni si evitarea supraincarcarii cu sarcini.

Structura traditionala

Structura organizationala traditionala este tot mai putin utilizata in favoarea altor variante de
organizare. Oricum, ea continua sa fie recomandat de multi experti. Cele mai cunoscute
organizatii traditionale au:

Conducere aleasa de membri. Unele grupuri aleg un consiliu de conducere -un presedinte, unul
sau doi vice-presedinti, o secretara si un trezorier. Pentru a implica oamenii in activitatile
importante, unele grupuri largesc acest consiliu de conducere incluzand o persoana
responsabila pentru fiecare comitet. Conducatorii trebuie alesi in mod regulat in cadrul
intalnirilor cu membrii, anuntate din timp. Nu este bine sa existe situatii in care numai unul sau
doi oameni incearca sa conduca organizatia. Daca se intampla acest lucru ceilalti se implica mai
putin.

¨      Intalniri regulate

¨      Un buletin informativ

¨      Delegarea sarcinilor si responsabilitatilor

¨      Instruirea noilor membri

¨      Socializarea membrilor

¨      Un proces de planificare

¨      Relatii de colaborare cu persoane puternice si organizatii cu resurse. Persoanele puternice

sunt oamenii de actiune: politicienii, oamenii de afaceri importanti, reprezentantii mass-media,
conducatorii unor departamente guvernamentale, sefii unor agentii, marii proprietari de
terenuri.

Societatile non-profit din provincie

Organizatiile traditionale ajung sa fie inregistrate in mod frecvent ca organizatii

neguvernamentale (asociatii sau fundatii). Avantajele sunt putine, dincolo de accesul limitat la
anumite surse de finantare. Pe de alta parte, statutul de organizatie neguvernamentala (ONG)
te obliga sa respecti regulile si structura organizationala cerute de Legea 24/1921.

Comitete si grupuri operative

Comitetele si grupurile operative sunt principala cale de distribuire a sarcinilor de lucru. Prin
intermediul lor se face foarte mult fara ca cineva anume sa fie suprasolicitat in munca.
Comitetele au grija ca un grup sa functioneze in permanenta. Grupurile operative se ocupa de
indeplinirea unei sarcini specifice, dupa care grupul se dizolva. Ambele grupuri dau ocazia
membrilor sa se implice in proiectele care ii intereseaza. Un grup mare, activ poate avea
urmatoarele comitete: de coordonare, publicitate, de membri, de redactie al buletinului
informativ, de strangere de fonduri, de cercetare. Multi oameni prefera proiectele pe termen
scurt ale grupurilor operative in locul activitatii acestor comitete. Situatia ideala este atunci
cand aceste comitete si grupuri operative au membri selectati de intreg grupul si nu oameni
care s-au autoselectat. Daca grupul mare are incredere in grupurile operative sau in aceste
comitete ar trebui sa le acorde libertatea de a lua singuri decizii. Pentru mentinerea legaturii
dintre toti membrii, comitetele si grupurile operative ar trebui sa raporteze in permanenta
grupului mare.
Coalitii

Daca asistentul social are intentia sa abordeze o problema importanta va avea nevoie de aliati.
Din acest motiv el trebuie sa ia legatura cu alte organizatii pentru ca acestea sa vorbeasca
despre  problema importanta pentru comunitate, pe care doreste sa o rezolve, in cadrul
viitoarei intalniri generale. Dupa ce este prezentata situatia, se pot distribui materiale in care
asistentul social sa sublinieze obiectivele, programul si bugetul pe care il are la dispozitie. O
metoda buna de a ajunge la o intelegere este ca, in pregatirea prezentarii, asistentul social sa
fie ajutat de catre cineva din grupul cu care a luat legatura. In cadrul unei coalitii toti
participantii au o lista clara de probleme si se intalnesc regulat pentru a stabili relatii de lucru
prietenesti. O coalitie functioneaza foarte bine cand s-a infiintat pentru un proiect specific,
dupa care, la sfarsitul proiectului, se dizolva.

http://www.rasfoiesc.com/sanatate/asistenta-sociala/Asistenta-sociala-la-nivelul-c12.php