DEZVOLTARE COMUNITARĂ

-suport de curs-
 Capitolil 1. Comunitatea - definire, funcţii şi teorii

Definirea termenului de comunitate comportă de cele mai multe ori două abordări:
abordarea tradiţională şi cea non-tradiţională1. Comunităţile aşa-numite tradiţionale sunt
oraşele şi satele, ca entităţi geografice identificabile. Aceste comunităţi sunt caracterizate
prin spaţii de locuit şi activităţi lucrative care conduc la satisfacerea nevoilor membrilor
respectivei comunităţi.
O definiţie non-tradiţională a comunităţii încorporează acele comunităţi care nu sunt
încadrate într-un spaţiu geografic bine delimitat. Membrii acestor comunităţi împărtăşesc
interese comune şi pot îndeplini unele funcţii asemănătoare comunităţilor tradiţionale. O
comunitate profesională, a asistenţilor sociali de exemplu, poate să ofere un sens de
apartenenţă, suport şi validare a eforturilor lucrative pentru membrii săi.
Barker utilizează o definiţie a comunităţii care încearcă să încorporeze cele doua
tipologii mai sus prezentate. El defineşte comunitatea ca pe “un grup de indivizi sau de familii
care împart anumite valori, servicii, instituţii, interese sau proximitate geografică.”2
Definiţiile tradiţionale ale comunităţii au în mod obişnuit câteva componente comune.
Prima este aceea că membrii unei comunităţi ocupă acelaşi spatiu fizic, având graniţe
definite. O a doua componentă a definiţiei este interacţiunea socială. Specialiştii afirmă că
membrii unei comunităţi interacţionează într-un mod diferit între ei decât cu alţi indivizi.
Interacţiunile sociale pot fi legate de activităţile lucrative, de recreere etc, în mod tipic acestea
fiind frecvente şi de tip faţă în faţă. O a treia componentă a definiţiilor clasice ale comunităţii
este existenţa unui sens al identităţii comune. Membrii unei comunităţi sunt afiliaţi şi îşi
formează o identitate a comunităţii. Ei vor spune cu mândrie că sunt timişoreni, bucureşteni
sau clujeni. Bineînteles că acest sens al identităţii este diferit de la un individ la altul. Noii
veniţi nu simt apartenenţa la comunitate la fel ca cei care au trăit acolo întreaga lor viaţă.
Combinând elementele de mai sus, putem conchide că o comunitate ocupă un anumit
spaţiu fizic, bine conturat, în care rezidenţii interacţionează şi îşi crează un sens al identităţii
comun. Aceste componente ale definiţiei sunt utile în a înţelege anumite fenomene petrecute
în interiorul unei comunităţi. De exemplu putem înţelege de ce în comunităţile tradiţionaliste
noii veniţi sunt mai greu acceptaţi sau de ce membrii unei comunităţi mici se opun cu
vehemenţă includerii într-o comunitate mai mare (satele în oraşele adiacente).
Atunci când intenţionăm să analizăm funcţiile unei comunităţi ne putem întrebarea
“Ce poate face o comunitate pentru oameni?” Warren a definit cinci funcţii pe care toate
comunităţile le au3:

1
Schriver, J.M. (1998) Human behavior and the social enviroment. Needham Heights, MA: Allyn &
Bacon, 482, apud. Barker;
2
Barker, R.L. (1999). The social work dictionary (4th ed.), Washington, DC: NASW Press, 89
3
Warren, R. (1978) The community in America (3rd ed.), Chicago: Rand McNally, 45 - 48
 a) socializarea, definită ca transmiterea de valori, cultură, credinţe şi norme noilor
membrii ai comunităţii. Valorile sunt acele principii pe care grupul le consideră importante.
Loialitatea de exemplu poate fi o valoare. Cultura include tradiţiile şi obiceiurile. Să dai bună
ziua la toata lumea este de exemplu un obicei pentru anumite comunităţi rurale. Credinţele
sunt idei pe care indivizii le cred a fi adevărate, fără a fi demonstrate în mod implicit. Credinţa
că există viaţă după moarte de exemplu sau că toţi poliţiştii sunt corupţi. Normele reprezinta
aşteptările comunităţii cu privire la cum se comportă membrii ei. De exemplu, frecventarea
şcolii poate fi o normă aşteptată de la toţi copiii de vârstă şcolară. Socializarea se realizează
atât pe cale formală, cât şi informal. Mecanismele formale include legi, reguli şi proceduri
adoptate de reprezentanţii legali ai comunităţii. Mecanismele informale cuprind orice formă
de interacţiune, transmitere de informaţii între membrii unei comunităţi, comentarii, reacţii.
b) producţia, distribuţia şi consumul de bunuri: toate comunităţile furnizează o
varietate de servicii şi produse consumate de rezidenţii acestora. Aici sunt incluse locuinţele,
mâncarea, infrastructura. Comunităţile încurajează şi reglementează construcţia de spaţii de
locuit şi spaţii pentru desfăşurarea activităţior comerciale. Unele comunităţi produc o
varietate mai mare de servicii şi produse decât altele. Anumiţi indivizi produc aceste servicii
şi produse, consumate de alţi indivizi, comunitatea fiind contextul în care acest schimb se
realizează.
c) Controlul social, implică impunerea de limitari în comportament prin creerea
de legi şi regui formale prin intermediul poliţiei şi a altor instituţii oficiale. În practică, putem
afirma că acest control social reprezintă întărirea normelor şi valorilor comunităţii pe cale
formală. Pe lânga normele legale, universal valabile pentru toate comunităţile, pot exista şi
norme ale consiliilor locale sau ale altor forme legal constituite de autoritate precum: nu este
permisă deţinerea de câini în apartamentele dintr-un anumit oraş, nu este permisă atârnarea
rufelor pe balcoanele blocurilor, etc
d) suportul mutual, funcţie care se extinde de la acţiuni informale, precum a da
direcţii străinilor, la acţiuni formale, prin oferirea de servicii sociale unui anumit grup de
cetăţeni care au nevoie. Exemple: servicii pentru protejarea copilului neglijat şi abuzat, case
protejate pentru victimele violenţei domestice, grupurile de ajutor mutual pe diverse
problematici;
e) participarea, oferă oportunitatea rezidenţilor unei comunităţi de a interacţiona
cu ceilalţi, în cadrul acţiunilor recreative, prin conversaţie, mers la biserică sau alte forme de
socializare. Bineînteles, şi în acest caz, unii cetăţeni participă mai intens decât ceilalţi la viaţa
socială a comunităţii.
Teoria generală a sistemelor poate fi utilizată pentru a întelege interacţiunile
variatelor componente ale societăţii. Conform teoriei sistemelor, componentele unui sistem
se raportează la celălalt într-o manieră ordonată şi functională. De exemplu, corpul uman
este un astfel de sistem, în care toate variatele sisteme interne (circulator, nervos, respirator)
se raportează unul altuia într-o manieră specifică şi predictibilă. La fel, un individ poate fi
văzut ca element al unor sisteme care includ familia, locul de muncă, grupul de prieteni,
comunitatea. Compton şi Galaway (1999) considera sistemele sociale ca fiind o serie de
cutii aşezate una în alta4 (figura nr.1)

STATUL

FAMILIA

PERSOANA
Figura nr.1: Sistemele sociale. Sursa: Compton și Galaway

Astfel, individual uman, regăsit în centru, face parte dintr-un set de sisteme. În primul
rând, sistemul familial, după care sistemul comunităţii. La fel, comunitatea este inclusă în
sistemul stat. Aceasta figură poate fi completată în ambele sensuri, luând în considerare
sisteme mai mici sau mai mari (sistemul circulator e parte a individului, iar statul e parte din
sistemul continental).
Odată cu dezvoltarea noastră, avem tendinţa de a vedea comunitatea prin ochii
părinţilor sau a altor membrii din familie. De asemenea şi alţi membrii ai comunităţii ne văd
prin prisma apartenenţei noastre la propria familie. Ei pot afirma: “Face parte din familia
Popescu! La ce te aşteptai?” sau “Aşa tată, aşa fiu!”
Figura nr.1 este revelatoare pentru funcţionarea indiviziilor, familiilor şi comunităţilor.
Dacă mediul (familial sau comunitar) este inacceptabil de restrictiv pentru o persoană ,
aceasta va încerca să îl schimbe. Dacă, de exemplu, o familie are aşteptări nerealiste de la
un membru al familiei, trebuie intervenit în a schimba abordarea respectivei familii în vederea
bunei functionări a persoanei în cauză.
Similar, dacă dorim să înţelegem indivizii şi familiile, trebuie să luăm în considerare şi
influenţa comunităţii asupra ambelor sisteme mai sus menţionate. Lipsa locurilor de muncă
care afectează un anumit număr de familii poate să nu fie cauzată de disfuncţionalităţi la
nivelul sistemului familial, ci de accesibilitatea locurilor de muncă în respectiva comunitate.
Pe scurt, comportamentul uman este o funcţie de interactiune pe componente culturale,
sociale, biologice şi psihologice ale mediului.
Compton şi Galaway (1999) au furnizat un model de practică a asistenţei sociale
bazat pe teoria sistemelor5. Ei fac referire la patru sisteme primare: client, grup ţintă, agent al
schimbării şi acţiune.
În mod obişnuit o problema este adusă la cunoştinţa asistentului social sau agenţiei
de asistenţă socială, aceştia reprezentând sistemul denumit “agent de schimbare”. Utilizarea

4
Compton, B.R., şi Galaway, B. (1999), Social work processes (6th ed.), Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole, 76
5
Idem, 104-106
termenului este motivată de faptul ca asistenţii sociali au ca principală responsabilitate
acordarea de sprijin pentru a îmbunătăţi (schimba) situaţii şi circumstanţe în vederea
îmbunătăţirii funcţionării sociale a clienţilor lor.
Sistemul “grup ţintă” include acei indivizi, acele organizaţii sau elemente ale
comunităţii care au nevoie de o schimbare. De exemplu, putem observa că într-o comunitate
reprezentanţii poliţiei au tendinţa de a opri şi chestiona mai des reprezentanţii unei anumite
minorităţi şi dorim să diminuăm această formă de discriminare sau că unul dintre consilierii
locali refuză să aprobe construirea de locuinţe socialeşi dorim să îl sensibilizăm cu privire la
importanţa proiectului. În aceste cazuri dorim să producem schimbare la nivelul persoanei
sau instituţiei, acestea reprezentând grupuri ţintă ale intervenţiei.
Sistemul “client” este format din cei care beneficiază în mod direct sau indirect în
urma intervenţiei. Un individ infectat cu HIV-SIDA care cere ajutor profesionistului deoarece i
s-a refuzat acordarea tratamentului medical de către dispensarul din sat este atât iniţiator,
cât şi beneficiar direct al intervenţiei sociale.
Sistemele de “acţiune” sunt acei indivizi sau acele grupuri sau entităţi care vor depune
eforturi în producerea schimbării. Uneori acest demers este în totalitate al asistentului
social, dar în foarte multe cazuri acţiunea sa individuală nu este suficientă. În exemplul de
mai sus, privitor la diminuarea discriminării unei anumite etnii de către poliţişti, acţiunea unui
asistent social nu este suficientă. Ar fi mai eficient dacă am implica reprezentanţii primăriei
locale şi superiori de la nivelul poliţiei judeţene în proces.
Înţelegerea câtorva perspective teoretice este absolut necesară atunci când doreşti
evaluarea şi schimbarea unor sisteme. Acestă perspectivă include teorii ecologice, teoria
sistemelor sociale, teorii social-structurale, teorii organizaţionale şi teorii ale
comportamentului uman.
Teoria ecologică şi a ecosistemelor6, subliniază importanţa tranzacţiilor dintre sistem
şi mediul său.
În încercarea de a înţelege comportamentul uman în mediul său social, trebuie să
avem în vedere faptul că în acest mediu este inclusă şi comunitatea. Experienţele pe care
oamenii le au în mediul lor social influenţează în mod definitoriu aşteptările acestora
referitoare la viitor sau nivelul de încredere în diferitele instituţii din comunitate. Intervenţia la
nivel macro-social necesită o recunoaştere solidă a comunităţii ca sistem ecologic.
Caracteristicile unei comunităţi, precum mărime, compoziţie etnică, vârsta rezidenţilor,
densitatea populaţiei sau structura socială, sunt aspecte foarte importante pentru fiecare
comunitate.
În plus, orice comunitate poate fi privită ca un sistem social cu toate caracteristicile
sale asociate, incluzând aici limite, homeostazie, factori stresori, sarcini şi funcţii de
menţinere.
Comunităţile au limite (graniţe sau linii separatoare) care le despart de restul mediului.
Aceste limite pot fi politice, fizice sau psihologice. Limitele politice fac referire la

6
Germain, C. (1991) Human Behavior in the Social Enviroment, New York: Columbia University
Press, 114
împărţirea administrativă a localităţilor şi judeţelor. Limitele fizice pot include râuri sau drumuri
sau alte componente geografice. Limitele psihologice sunt separări mentale de alte comunităţi
(comunităţile de homosexuali au un sens al identităţii care crează graniţe între ei şi persoanele
heterosexuale).
De asemenea, toate comunităţile răspund la schimbare ca orice alt sistem, căutând
în permanenţă o stare de homeostazie şi încercând să îşi menţină status-quo-ul atunci când
sunt ameninţate de factori stresori externi. Factorii stresori sunt forţe care întrerup starea de
homeostazie a unui sistem. Exemple de factori stresori din viaţa de zi cu zi pot fi căsătoria,
pierderea locului de muncă, îmbolnăvirea, mutarea într-o comunitate nouă şi diverse
catastrofe naturale. În viaţa comunităţilor, factorii stresori pot include restructurări de personal
la un angajator important din comunitate, creşterea rapidă sau declinul populaţiei sau acţiuni
sociale de pressing în vederea producerii schimbării în comunitate (greve, manifestaţii).
Comunităţile îndeplinesc anumite sarcini şi au anumite funcţii de menţinere în
demersul acestora de a susţine active o gamă de servicii, de a răspunde diverselor nevoi şi
intereselor anumitor grupuri. Sarcinile includ activităţi mondene precum repararea străzilor,
protecţie din partea organelor de ordine etc. Funcţiile de menţinere, mai sociale prin natură,
servesc pentru păstrarea indentităţii şi stării de sănătate a comunităţii. Acestea includ activităţi
care cresc percepţia populaţiei asupra calităţii vieţii în respectiva comunitate. Ca exemple
putem aminti construirea de parcuri, locuri de joacă, baze de agrement, împodobirea
localităţii cu ocazia sărbătorilor, etc.
Cu toate că de cele mai multe ori comunitatea este văzută ca cea care furnizează
asistenţă pentru proprii ei rezidenţi, relaţia dintre cetăţeni şi comunităţile lor este arareori
unilaterală. Multe grupuri primare (ca de exemplu familiile) sprijină buna funcţionare a
comunităţilor. Indivizii, familiile şi alte grupuri dintr-o comunitate utilizează serviciile oferite de
aceasta, astfel justificând existenţa acestora. Multe grupuri însă contribuie cu propriile servicii
pentru a le întări pe cele formale. Grupurile de suport oferă de exemplu servicii pe care nu
le poti regăsi în agenţiile tradiţionale, completând astfel plaja de servicii.
Adiţional de aceste descrieri sistemice, fiecare comunitate poate fi privită ca o colecţie
de subsisteme incluzând aici sistemul economic, politic, medical, de învăţământ, social etc
, subsisteme care interacţionează şi se influenţează unul pe celalalt7.
Teoriile structural-sociale se concentrează pe înţelegerea modului cum multiplele
subsisteme afectează individul şi grupul. Atenţia este îndreptată spre modul în care anumite
structuri sociale (sisteme) împuternicesc oamenii şi altele îi subjugă. Oferind exemple,
dispensarul din sat poate trata oamenii săraci într-un mod atât de rău încât aceştia vor înceta
să mai meargă la el sau primăria poate implica cetăţenii în a lua decizii cu privire la cum vor
organiza “Ziua Satului”. Dispensarul persecută oamenii, primăria le da un sentiment al
importanţei şi al deţinerii controlului.

7
Fellin, P. (1995) The community and the social worker (2nd ed.), Itasca, Illinois: F.E. Peacock
Publishers, INC., 28-38
 Înţelegând modul în care funcţionează structurile sociale (sistemele), modul în care
interacţionează între ele sau cu indivizii şi grupurile din comunitate, ne poate destăinui foarte
mult din sănătatea şi dezirabilitatea respectivei comunităţi.
Ultimul instrument utilizat este teoria comportamentelor umane sau mai bine spus
teoriile comportamentului uman. Aceste teorii sunt mai folositoare în a înţelege
comportamentul indivizilor sau a familiilor şi mai puţin utilă în descifrarea sistemelor mai
mari. Cu toate acestea, referirile la rolul adaptării şi al stresului, elemente obişnuite pentru
multe din teoriile comportamentului uman, sunt utile în înţelegerea modului în care
funcţionează şi a motivaţiei acţiunilor indivizilor în interacţiunea cu sistemele mai mari,
precum comunităţile. De exemplu, unele grupuri de oameni ajung să nu mai creadă în justiţie
socială sau economică, îşi pot pierde încrederea în instituţii ale statului, precum poliţia sau
şcoala. Ei se adaptează injustiţiei devenind apatici, agresivi sau ambele.
O teorie a comportamentului uman, în mod special cea care sugerează că
majoritatea comportamentelor noastre prezente sunt rezultatul experienţelor noastre trecute,
poate să ne sprijine în oferirea de explicaţii referitoare la comportamente specifice ale
indivizilor în propriile comunităţi.
În mod similar, teoriile raţionale, care afirmă că acţiunile şi sentimentele noastre se
nasc din procesul de gândire, sunt extreme de importante.
Prin urmare, utilizarea diferitelor teorii poate aduce eficienţă crescută în activitatea cu
sistemele mari precum comunităţile. Cunoştinţele referitoare la modul de funcţionare a
sistemelor oferă oportunităţi mai ridicate în producerea schimbărilor pe care le dorim.

EXERCIȚII:

1. Identificați 2 tipuri de comunități din care faceți parte: una de tip traditional și una de
tip modern. Descrieți în câteva propoziții cele două comunități.
2. Motivați apartenența la cele două comunități.
 Capitolul II. Strategii pentru procesul de diagnosticare a unei comunitǎţi:
probleme și oportunitǎţi

Ce determină începerea unui proces de diagnosticare? Deşi poate părea

ciudat, de multe ori procesul de diagnosticare este demarat din exteriorul comunităţilor. Unul
din faimoşii teoreticieni ai dezvoltării comunitare, Saul Alinski, a introdus pe la mijlocul
secolului XX conceptul de organizare comunitară. Organizarea comunitară reprezintă
procesul de alăturare a unui grup de indivizi în vederea construirii unei organizaţii care are
drept scop creşterea influenţei membrilor comunităţii asupra deciziilor publice. Saul Alinsky
a sprijinit în activitatea sa persoanele sărace şi clasa mijlocie, instrumentându-le în vederea
organizării de acţiuni prin care aceste categorii au reuşit să determine guverne sau corporaţii
să le asculte punctele de vedere.
În domeniul organizării comunitare există o mare varietate de modele. Unii
teoreticieni pun accentul pe munca cu vecinătăţile, pe când alţii consideră relevant accentul
pus pe promovarea identităţii comunitare. Unii abordează stiluri conflictuale, folosind acţiunile
de protest ca modalitate de luptă împotriva celor care fac rău comunităţii, alţii însă practică
stiluri cooperative, prin cooperarea cu cei care deţin puterea în comunitate. Dar toţi au în
comun crearea de organizaţii puternice şi stabile prin utilizarea de experţi în organizare
comunitară.
Una din primele sarcini ale organizatorului comunitar este aceea de a cunoaşte
comunitatea şi acest lucru implică de cele mai multe ori efectuarea unei cercetări de
diagnosticare. Organizatorul comunitar bate din uşă în uşă şi întreabă care sunt principalele
probleme şi preocupări ale acestei vecinătăţi. Acest proces este privit deseori ca nefiind o
cercetare formală, care urmează toate regulile de validitate şi obiectivitate a datelor, dar
oferă o descriere foarte bună pentru organizatorul comunitar cu privire la problemele,
preocupările, îngrijorările din respectiva comunitate. Mai apoi, organizatorul comunitar invită
oamenii la o adunare comunitară, unde aceste preocupări sunt discutate. Această primă
întâlnire reprezintă punctul de plecare pentru realizarea acelui grup nucleu care va forma
organizaţia viitoare. Grupul alege o problema şi construieşte un plan pentru a o aborda.
Odată ce grupul a ales o problemă, în mod invariabil vor descoperi necesitatea
efectuării unei cercetări de diagnosticare formale, chiar şi pentru cele mai simple dintre ele.
În organizarea comunitară, una din regulile de aur este aceea de a începe cu o problematică
care este relativ uşor de rezolvat. Problematica de start în formarea grupurilor de acţiune
comunitară poate fi de exemplu montarea unui semn de stop sau a unor limitatoare de
viteză. Cum se procedează? Grupul conştinetizează problematica existenţei unei intersecţii
periculoase în comunitate, cu o incidenţă ridicată de accidente. Dar pentru a convinge
autorităţile să monteze un semn de stop sau nişte limitatoare de viteză, trebuie să motiveze
cerinţa. Astfel, trebuie realizată o cercetare prin: numărarea maşinilor care trec zilnic prin
respectiva intersecţie (se poate realiza cu ajutorul poliţiei rutiere, care are instrumente de
contabilizare a traficului sau poate fi desfaşurată o muncă practică de numărare a vehiculelor
care traversează zilnic. De asemenea, tot drept motivaţie, se poate apela la poliţia rutieră
pentru a folosi aparatul radar şi a măsura viteza cu care vehiculele traversează respectiva
intersecţie. Numărul de copii care locuiesc în vecinătatea respectivei intersecţii , aproprierea
unei şcoli reprezintă variabile relevante de asemeana în motivaţie. Odată ce grupul a adunat
toate aceste dovezi, se poate adresa primăriei pentru a instala un semn de stop sau un
limitator de viteză cu şanse reale de a avea success în acest demers.
Organizarea comunitară bazată pe problematici, ca exemplul de mai sus, pare un
proces destul de clar, cu o direcţie bine delimitată de acţiune: un grup identifică o problemă,
realizează o cercetare pentru a găsi mijloace de rezolvare a respectivei probleme. Dar nu
întotdeauna situaţia este aşa de clară în comunitate. Nu toate intervenţiile comunitare încep
cu identificarea unei probleme. Dacă extrapolăm din nou, putem afirma că vizitarea
medicului de familie se întâmplă din mai multe motive: pentru că suntem bolnavi sau pentru
că nu suntem, dar vrem să ne facem analizele anuale pentru a ne asigura că suntem
sănătoşi sau poate că vrem să începem să facem anumite exerciţii fizice şi avem nevoie de
acordul şi sfatul medicului sau poate avem nevoie de un vaccin pentru a preveni
îmbolnăvirea cu un anumit virus despre care am auzit că circulă. Diagnoza în aceste cazuri
poate să determine identificarea unei probleme despre care noi nu ştiam că o avem sau se
poate concentra doar pe descoperirea nivelului nostru de toleranţă faţă de un medicament
sau nivel de efort. În lumea cercetărilor sociale, asemenea diagnoze pot determina
adecvarea unui anumit areal social pentru un anumit tip de dezvoltare sau pentru a descoperi
resurse comunitare anterior necunoscute.
Prin urmare putem realiza cercetări de diagnosticare fie pentru că dorim să
identificăm problemele pe care vrem să le diminuăm, fie pentru că dorim să scoatem la
iveală oportunităţi pe care putem construi o viitoare dezvoltare. Motivaţiile diferite vor conduce
la procese diferite şi vor produce structuri diferite de ghidare a procesului de cercetare
de diagnostic.
 Evaluarea socialǎ a unei comunitǎţi

Evaluarea resurselor sociale ale comunităţilor are ca obiectiv principal crearea bazei
de dezvoltare a iniţiativelor care contribuie la scăderea sărăciei, asigurarea incluziunii sociale,
întărirea coeziunii sociale, creşterea capitalului social şi reducerea potenţialelor efecte
adverse ale dezvoltării economice.
Reprezintă un proces de adunare, analizare, prioritizare şi utilizare a informaţiilor
importante din punct de vedere operaţional referitoare la componente sociale ale unei
comunităţi în vederea corelării iniţiativelor de dezvoltare cu nevoile rezidenţilor ei. Evaluarea
resurselor sociale delimitează toate formele şi procesele sociale care pot afecta sau contribui
în cadrul unor proiecte de dezvoltare, venind în sprijinul iniţiativelor de dezvoltare prin
încorporarea perspectivei sociale şi a abordării participatorii.
Realizarea evaluării resurselor sociale facilitează implicarea unei game largi de
cetăţeni în acţiunile de dezvoltare, în mod special a categoriilor dezavantajate.
Prin evidenţierea şi promovarea intereselor grupurilor sărace şi vulnerabile, procesul
de evaluare a resurselor sociale mobilizează sprijin de la o gamă mai largă de părţi interesate
în acţiuni de dezvoltare, aici incluzând părţi interesate din sectorul privat, societatea civilă,
guvern şi ale organizaţii negruvernamentale care au ca obiectiv sau domenii de interes
facilitarea categoriilor defavorizate la acces echitabil la produsele şi serviciile oferite de
iniţiativa de dezvoltare.
Înţelegerea structura socială-contextul social-dintr-o iniţiativă de dezvoltare este,
aşadar, un element de bază în conceperea proiectului corespunzătoare şi punerea în aplicare.
În acest punct de vedere, SA este un tip de analiză de fezabilitate, şi se completează
economice, financiare, tehnice, şi analize de mediu. Cunoaştere a structurii sociale,
instituţiile comunitare, capitalul social şi de încredere, diversitatea socială, şi alte variabile
sociale bazate pe o anchetă teren solid şi sistematic şi a consultărilor cu părţile interesate
cheie este la fel de esenţială pentru conceperea unor iniţiative de dezvoltare ca alte tipuri
de evaluări . Aceasta hărţi afară asimetriile între grupurile sociale, scoate în evidenţă
modelele de incluziune şi, astfel, permite identificarea unor aranjamente instituţionale
necesare, crearea unor societăţi mai echitabil şi participative. De asemenea, facilitează de
evaluare a impactului intervenţiilor de dezvoltare.
Întelegerea contextului social al diferitelor iniţiative de dezvoltare reprezintă un
element de bază în crearea strategiilor locale de dezvoltare. Din această perspectivă
evaluarea resurselor sociale reprezintă un studiu de fezabilitate, fiind complementară
evaluărilor economice, financiare, enveromentale sau tehnice. Cunoaşterea structurilor
sociale, a instituţiilor comunitare, a capitalului social, a gradului de solidaritate socială, a
diversităţii socio-culturale dintr-o comunitate reprezintă este de o importanţă majoră pentru
orice iniţiativă de dezvoltare comunitară.
Evaluarea resurselor sociale evidenţiază diferenţele între diferitele grupuri din
comunitate, scoate la iveală modalităţi de realizare a incluziunii, contribuind la crearea de
comunităţi cu un grad de participare crescut. De asemenea, realizarea evaluării sociale a
comunităţii poate arăta potenţialul impact al acţiunilor de dezvoltare asupra rezidenţilor
anumitor comunităţi.
Evaluarea resurselor sociale ale comunităţii încorporează 4 elemente analitice
principale:
 Identificarea aspectelor fundamentale de dezvoltare socialǎ:
Acest element face referire la aspectele sociale relevante acţiunii de dezvoltare,
aspectele fiind descrise de la general la particular, pornind de la context internaţional,
naţional, regional şi local. În cadrul acestui element sunt descrise componente precum:
nivelul sărăciei, diversitatea socială, capitalul social, excluziunea socială, etc.
 Identificarea actorilor locali relevanţi în procesul de dezvoltare:
Această componentă presupune identificarea principalilor actori locali relevanţi în
procesul de dezvoltare al comunităţii, a intereselor particulare ale acestora şi a potenţialului
de implicare în procesul de dezvoltare.
Actorii locali pot fi indivizi sau grupuri sociale, autorităţi locale, organizaţii locale,
naţionale sau internaţionale.
În descrierea acestei componente este extrem de importantă includerea modalităţilor
de motivare a diferiţilor actori în procesul de dezvoltare a comunităţii.
 Analiza instituţionalǎ și organizaţionalǎ
A treia componentă a evaluării sociale a unei comunităţi face referire la structura
relaţiilor şi comportamentelor sociale de la nivelul unei comunităţi. Astfel sunt identificare
instituţiile, atât formale, cât şi non-formale care pot constribui la procesul de dezvoltare, sunt
descrise procedurile, strategiile şi regulile după care acestea funcţionează şi sunt evidenţiate
modalităţile de stimulare, implicare a acestora în procesele de dezvoltare.
Produsul acestei analize constă într-o serie de recomandări referitoare la dezvoltarea
sau reorientarea instituţională necesară sprijinirii acţiunilor de dezvoltare.
 Elaborarea unei structuri de monitorizare și evaluare:
Ultima componentă presupune elaborarea unor proceduri de monitorizare şi evaluare a
proceselor de dezvoltare a comunităţii, concentându-se pe aspectele sociale relevante
implicate în acest proces. Scopul este acela de a structura modalităţi de măsurare a
schimbărilor sociale, a impactului social crat în urma acţiunilor de dezvoltare.

IDENTIFICAREA ASPECTELOR IDENTIFICAREA ACTORILOR

FUNDAMENTALE DE LOCALI RELEVANŢI ÎN
DEZVOLTARE SOCIALĂ PROCESUL DE DEZVOLTARE

TEHNICI PARTICIPATORII
ŞI
REPETITIVE

ANALIZA INSTITUŢIONALĂ ŞI ELABORAREA UNEI

Tehnici participatorii și repetitive de evaluare socialǎSTRUCTURI
Figura nr.6: ORGANIZAŢIONALĂ a unei comunitǎţi
DE
MONITORIZARE ŞI EVALUARE
Cercetarea aplicativǎ și evaluarea nevoilor unei comunitǎţi

Toate proiectele încep din nevoia unor oameni de a înţelege ce se întâmplă cu ei şi

ce pot face pentru a schimba lucrurile. În unele cazuri, oamenii simpli realizează o cercetare
fără a conştientiza acest lucru, uneori sunt angajaţi experţi pentru a asista un proiect comunitar
în realizarea cercetării. În oricare dintre aceste cazuri, cercetarea serveşte unui obiectiv,
fie că e vorba de eliminarea unei epidemii, reconstruirea unui cartier sau combaterea
discriminării. Obiectivele de mai sus nu sunt foarte diferite aparent de obiectivele unei cercetări
academice. Ambele încep cu o întrebare: De ce se îmbolnăvesc animalele noastre? Cum
putem reduce discriminarea? Dupǎ ce întrebarea este formulată, ea trebuie rafinată pentru
a putea fi cercetată şi aici cercetarea începe să fie diferită de cercetările academice
tradiţionale. În contrast cu ceea ce mediul academic numeşte cercetare de bază, această
formă de cercetare este denumită cercetare aplicativă.
Care sunt diferenţele între o cercetare clasică şi o cercetare aplicativă? Cercetarea
aplicativă investighează acele întrebări care provin dintr-o problemă practică, concretă pe
care cineva doreşte să o rezolve. În mod implicit se lucrează cu corporaţii, autoritǎţi locale
sau alte organizaţii. Cercetarea clasică poate fi un demers fără o aplicabilitate practică
imediată, bineînţeles având totuşi potenţial aplicativ. În cercetarea clasică cercetătorii deţin
controlul asupra problematicilor de cercetat. Ca exemplu, putem lua cercetările de testare a
medicamentelor pentru vindecarea bolii SIDA ca tipologie de cercetare aplicativă şi studiul
structurii genetice umane ca cercetare clasică. Cercetarea pentru vindecarea bolii SIDA este
stâns legată de ajutorarea persoanelor bolnave în procesul de vindecare, pe când cercetarea
structurii genetice nu este centrată pe o directivă clară de vindecare, având totuşi potenţialul
de a ajuta şi în decoperirea unui leac pentru boala SIDA.
Credinţa în rândul cercetătorilor tradiţionali este că cercetarea clasică este mai
obiectivă, sau cel puţin mai puţin expusă subiectivităţii cercetătorului. Ei cred că un
cercetator, pus în faţă cu o problemă concretă de rezolvat, va fi mult mai expus spre
rezultate subiective, dat fiind faptul că are o directivă îngrădită de acţiune. Cercetarea
clasică, nefiind direcţionată spre un rezultat concret, creşte şansele de obiectivitate, fiind mai
folositoare până în final, chiar dacă nu generează rezolvări imediate la probleme. Adiţional,
pentru că cercetarea de tip clasic nu este legată de un set particular de circumstanţe, are un
potenţial de generalizare mai ridicat, putând fi aplicată în circumstanţe variate. Prin urmare
percepţia majoritară este că specialiştii care fac o cercetare într-un mediu real pe o problemă
imediată , nu fac de fapt cercetare – percepţie pe care mulţi practicieni ai dezvoltării
comunitare şi-au însuşit-o.
În ultimele decenii însa, dezbaterile pe problematică au ajuns la concluzia că ambele
abordări, atât cea clasică, cât şi cea aplicativă sunt problematice. În primul rând, conceptul
de obiectivitate a fost dezbătut şi s-a concluzionat că este unul confuz şi contradictoriu. Este
confuz pentru că obiectivitatea nu a fost niciodată mai mult decât o metodă pentru a obţine
acurateţea datelor. Abordarea obiectivităţii s-a realizat pentru a obţine o distanţare
emoţională cât mai mare între cercetător şi persoana cercetată. Această abordare este
sursa faimosului “studio orb dublu” utilizat în cercetarea farmaceutică, în care nici pacientul,
nici medicul nu ştiu dacă pacientul primeşte medicamentul sau primeşte o pastilă placebo.
Necunoscând subiecţii cercetării, afirmă susţinătorii obiectivităţii, poţi obţine informaţii
corecte.
Dar cercetatorii au omis in timp ca obiectivitatea nu este decat o cale spre acuratete
si au considerat-o drept o finalitate in sine. Distantzandu-ne de intrebarile cercetarii si in mod
consegvent de subiectii cercetarii noastre – in dorinta de respectare a principiului
obiectivitatii – obiectivitatea poate fi obtinuta. Ceea ce au aratat unii practicieni, in mod
special cercetatorii feministi, a fost ca o distantare emotionala de subiectii cercetarii poate
conduce la date eronate. Deoarece cercetatorul a evitat sa relationeze cu subiectii cercetarii,
sa construiasca o relatii bazata pe incredere, acestiii, au omis anumite informatii, periclitand
astfel acuratetea datelor. Acesti cercetatori au reusit sa arate natura contradictorie a
obiectivitatii si sa demonteze legatura asumata intre obiectivitate si acuratete.
In al doilea rand, un numar de metodologi ai cercetarii au pus la indoiala
generalitatea cercetarii de tip clasic. Generalitatea este strans legata de obiectivitate. Principal
idée aici este ca o cercetare buna poate fi aplicata unei game largi de situatii similare.
De exemplu, daca vrei sa cercetezi daca un numar mai mare de patrule de politie reduc furtul
din locuinte, ar trebui sa iti proiectezi cercetarea astfel incat sa rezultatele sa fie aplicabile in
medii variate. Tocmai de aceea cercetatorii traditionali se bazeaza cu preponderenta pe
studii statistice, implicand seturi de date largi. Credinta e ca daca datele sunt adunate in mod
aleator dintr-o varietate mare de situatii, sanszultaele sunt mai mari ca rezultatele sa poata fi
aplicate intr-o varietate mai ridicata de situatii.
Odata ce studiile statistice au dobandit o popularitate mai ridicata fata de cercetarile
bazate pe studiul unui numar mic de cazuri, dar mai detaliat, credinta in generalitatea
studiilor statistice a crescut. Dar un studiu important al lui Andrew Sayer a aratat ilogica
acestei presupuneri. El a pornit de la clasica distinctive intre cercetare cantitativa si cercetare
calitativa. Cercetarea calitativa implica in mod obisnuit interviul, studiul documentelor,
observatia, pe care cercetatorul mai degraba le interpreteaza decat numara, de obicei fiind
implicate unul sau putine cazuri. Comunitatile, organizatiile, familiile si alte grupuri sociale
sunt tintele preferate ale cercetarilor calitative. Cercetarea cantitativa implica in mod tipic
numararea caracteristicilor a ceva, urmata de o analiza statistica pentru a descoperi existent
unor patern-uri. Anchetele, ca cele care urmaresc demonstrarea legaturii de exemplu intre
nivelul de educatie si veniturile obtinute ale indivizilor, sunt instrumentele favorite ale
cercetatorilor cantitativi. Este de asemena posibil sa fie luate date calitative, ca transcrierea
unui interviu, si transformate in date cantitative prin numararea incidentei unor cuvinte sau
fraze, astfel putand transforma cateva interviuri intr-un set de date complex. Aceasta forma
de cercetare este numita “pozitivista” deoarece incearca eliminarea interpretarilor in favoarea
unor ipoteze si masuratori stricte si predefinite.
 CERCETARE CLASICĂ CERCETARE APLICATĂ
 Condusă de interesul  Condusă de interese
cercetătorului; organizaţionale, comunitare;

 Fără o legătură imediată cu  Cu o legătură apropiată de

probleme practice probleme practice concrete;

Figura nr.4: Cercetare clasicǎ, cercetare aplicatǎ

Cercetatorii pozitivisti traditionali au presupus ca cercetarea calitativa este utila numai

pentru a genera ipoteze de tip cauza-efect care mai apoi puteau fi testate de cercetari
statistice mai complexe pe esantioane largi. Sayer a aratat insa ca cercetarea intensiva –
focusata in mod intens pe unul sau mai multe cazuri – este mai potrivita oentru a studia
situatii de gen cauza-efect decat cercetarile extensive – concentrate pe studio superficial al
unui numar mare de cazuri.

CERCETARE INTENSIVA CERCETARE

 Focusata pe unul sau un EXTENSIVA
numar mic de cazuri  Centrata pe un numar
mare de cazuri;
 Tinteste detalierea si
analiza in profunzime;  Analiza este limitata la
un numar mic de
 Potrivita pentru analize caracteristici;
cauzale
 Potrivita pentru
Figura nr.5: Cercetare intensivǎ, cercetare extensivǎ
El argument prin faptul ca cercetarea intensive permite cercetatorului sa urmeze in
mod real o situatie gen cauza-efect intr-un context specific, asemanator cu modul in care
criminalistii urmaresc sirul evidentelor de la locul crimei sau cu modul in care un medic
urmareste simptomele pentru a descoperi boala. Cercetarea extensive, pe de alta parte, este
in mod special eficienta in demersuri de genul crearea de harti cu caracteristici specifice ale
populatiei. In consecinta, studiile extensive pe esantioane mari sut folositoare pentru a
sugera relatii de tip cauza-efect care pot fi mai apoi testate in medii reale de viata, asemanator
cum studiile epidemiologice sunt utilizate de doctori in a diagnostic boala unui individ.

Tipologia cercetarii in studiul unor comunitati cuprinde mai degraba aceasta

diviziunea intre cercetarea intensiva si extensiva, mai degraba decat tipologii de gen cantitativ
si calitativ. Cercetatorii din mediul universitar au vazut in mod frecvent utilitatea cercetarii
calitative, aplicata pe putine cazuri, doar in a sugera variabile astfel incat acestea
sa fie mai riguros studiate de cercetari cantitative pe esantioane mari. In cercetarile asupra
comunitatii, in incercarea de a investiga ce cauzeaza o problema comunitara reala, este mai
probabil a reusi printr-o abordare putin inversata: prin utilizarea unor date generale, obtinute
in urma unor anchete sociologice extinse pentru a sugera cai de urmat in depistarea unor linii
cauzale pentru problem precum cresterea criminalitatii, intensificarea actelor discriminatoare
asupra minoritatilor, incidenta crescuta a abandonului scolar sau a altor probleme din cadrul
comunitatii, utilizand cercetare de tip intensiv.

EXERCIȚII:
3.Realizați un chestionar de evaluare a nevoilor unei comunități rurale, cu accent pe
identificarea nevoilor de tip social. Aplicați respectivul chestionar pe minim 10 persoane
din mediul rural.
4.Descrieți principalele nevoi sociale ale comunității reieșite din aplicarea
chestionarelor.
CAPITOLUL III. Intervenţie comunitarǎ:
În prezent există formule diferite şi contrastante de intervenţie comunitară, fiind surse
de confuzie şi efort atât pentru oamenii de ştiinţă, cât şi pentru practicieni. Taylor şi Roberts
descriu natura fluidă a dezvoltării teoriilor, afirmând că în domeniul intervenţiei comunitare
“eclectismul, pragmatismul şi înţelepciunea provenită din practică a profesioniştilor din
domeniu adăpostesc turbulenţe şi diversitate, ceea ce face din crearea de modele
standardizate, tipizate o misiunea dificilă.”8
În prima ediţie a Jurnalului de Practică Comunitară, editorul Marie Weil afirmă că “în
vederea întăririi practicilor comunitare, abordările teoretice, valorile şi strategiile practice
trebuiesc bine articulate pentru a putea fi atât clare, cât şi strâns interconectate” (Weil, 1994,
pp.xxvii)
Rothman distinge în cartea sa trei abordări principale9 în acţiunile de producere a
schimbării în comunitate: dezvoltarea locală, planificarea sociala/politici sociale şi acţiunea
socială.
În fiecare dintre aceste modele regăsim numeroase variaţiuni şi accentuări diferite, în
prezentarea de faţă fiind prezentate fiecare în mod general în vederea creerii posibilităţii de
analizare a acestora. Cele trei modele de acţiune, după cum subliniează şi Rothman, nu
epuizează toate posibilităţile de acţiune comunitară, oferă însă un cadrul larg şi complet de
ghidare al profesioniştilor din domeniu.
Intervenţia comunitară este un termen general utilizat pentru referiri la diferite nivele
de practică la nivel comunitar. Sintagma “organizare comunitară” face referire în general la
acţiuni sociale şi la munca cu vecinătăţile, implicând strategii de auto-ajutorare, dar exclude
componentele de planificare socială, dezvoltare de politici sociale. Termenul de “acţiuni
comunitare” este utilizat în general pentru a oferi o perspectivă asupra acţiunilor de
dezvoltare locală. Astfel, dintre toate alăturările, “intervenţia comunitară” pare să descrie cel
mai cuprinzător practicile la nivel comunitar.
Modelul 1: Dezvoltare Locală –această abordare presupune că schimbarea
comunităţii trebuie realizată prin participarea unui spectru larg de persoane la nivelul

8
Taylor, S.H., și Roberts, R.W. (1985) Theory and practice of community social work, New York:
Columbia University Press, 24-25
9
Tropman, J.E., Erlic, S.L. și Rothman, J. (1995) Tactics and techniques of community intervention,
Itasca, Illinois: F.E. Peacock Publishers Inc., 7-10;
comunităţii în vederea determinării de obiective şi organizării de acţiuni civice. Dezvoltarea
locală este aici similară conceptului de dezvoltare comunitară.
Dezvoltarea locală reprezintă un effort de construcţie comunitară cu accente
puternice pe ceea ce Selznick numea “bogăţie morală comună”10. Acesta descrie termenul
prin mutualitate, identitate, participare, pluralitate şi autonomie.
Dezvoltarea locală realizeză construcţia comunitară prin promovarea obiectivelor de
proces: competenţa comunitară ( abilitatea de a rezolva problemele în interiorul comunităţii)
şi integrare socială (inter-relaţii armonioase între diferitele categorii de populaţie din cadrul
unei comunităţi). Liderii apar din interiorul comunităţilor şi conntrolul acţiunilor este în mâinile
rezidenţilor. Stilul de lucru este umanist şu orientat în mod evident spre oameni, cu scopul de
a ajuta oamenii să se ajute singuri. Procesul de educare al participanţilor în vederea dezvoltării
personale are o importanţă crescută.
Modelul 2: Planificarea socială/ politici sociale – reprezintă un proces tehnic de
rezolvare a problemelor referitoare la aspecte sociale largi precum delincvenţa, locuirea,
sărăcia. Orientarea spre planificare este una factuală şi presupune realizarea de schimbări
cu origini în teorii ale ştiinţelor sociale cu obiectivitate empirică, spre deosebire de alte
procese de planificare care sunt mai mult politice. Stilul utilizat este unul tehnocratic şi
raţionalitatea reprezintă idealul dominant. Participarea comunitară nu reprezintă un ingredient
de bază, putând varia de la grade mici, până la mari de implicare, în funcţie de circumstanţe.
Abordare presupune că producerea schimbării într-un mediu complex şi modern necesită
expertiză profesionistă în planificare.
Crearea de planuri formale şi cadre politice reprezintă o componentă centrală a
modelului. Preocuparea este pe elaborarea de obiective de acţiune: conceptualizare,
selectare, stabilire, aranjare şi oferire de bunuri şi servicii indivizilor care au nevoie.
Modelul 3: Acţiunea socială. Această abordare presupune existenţă unui segment
dezavantajat de populaţie care necesită organizare în vederea realizării de cereri către
comunitatea largă în vederea obţinerii de resurse sau de tratament egal. Modelul are o
orientare militantă puternică, dar ghidată de strategii şi obiective, ţelul fiind acela de a realiza
schimbări fundamenale la nivelul comunităţilor, incluzând aici acţiuni de redistribuire a puterii
sau de obţinere a accesului la luarea deciziilor. Acţiunea socială urmăreşte să schimbe
mandate politice sau politici şi practici ale unor instituţii. Practicienii din arena acţiunii sociale
urmăresc în general sa împuternicească grupurile vulnerabile, stilul abordat fiind unul
adversarial, justiţia socială fiind idealul dominant.
În ultimii ani, miscările de acţiune socială şi-au îmbunătăţit strategiile de abordare,
trecând de cele mai multe ori peste stilul confruntaţional. Predomină în prezent manevrele
politice şi electorale rafinate. Acestă schimbare de abordare a acţiunilor sociale s-a produs
atât pentru că practicienii din domeniu au dezvoltat experienţă, cât şi pentru că toleranţa
publică faţă de metodele disruptive a scăzut de-a lungul timpului.

10
Selznick, P. (1992) The moral commonwealth: Social theory and practice of community social
work. Berkeley: University of California Press;
 DETERMINAREA NEVOILOR

Determinarea nevoilor (needs assessment) unei comunităţi se face folosind una dintre
cele patru abordări specifice:

 Informatorul relevant
 Adunarea comunitară
 Rata persoanelor în tratament
 Indicatori sociali

Informatorul relevant – tehnica se bazează pe informaţiile adunate de la persoana care

cunoaşte cel mai bine nevoile şi practicile comunităţii. Persoanele alese de obicei ca
informatori relevanţi sunt: oficialităţile publice, administratori şi şefi de program ai
organizaţiilor de protecţie socială din comunitate (inclusiv preoţi, directorii organizaţiilor publice
şi private de sănătate, doctori, asistente de ocrotire, personal din clinicile psihiatrice, din
centrele de recalificare a şomerilor, etc.). Pentru a folosi un informator relevant, trebuie
definite iniţial obiectivele intervenţiei. Apoi se alcătuieşte un chestionar sau un ghid de
interviu pentru a obţine informaţii comparabile de la mai mulţi informatori. Obţinerea
informaţiilor se face de obicei prin interviu direct (se pot folosi şi chestionarele prin poştă dar
rata de răspuns este foarte mică, sau cele telefonice cu marele inconvenient al limitei de
timp!)
Avantajele tehnicii informatorului relevant: este relativ simplăşi nu prea costisitoare;
permite obţinerea de informaţii de la diferiţi indivizi fiecare cu perspectiva lui. În final se poate
organiza o discuţie de grup cu toţi informatorii pentru a definitiva care sunt nevoile şi serviciile
cele mai necesare comunităţii respective.
Dezavantaje: se bazează pe punctul de vedere al celor care au tendinţa să vadă
comunitatea din perspectiva organizaţiei lor (de aceea unele din nevoi sau probleme pot să
le scape!). Ei pot să nu ia în considerare unele categorii sociale (cei forte tineri sau foarte
bătrâni, cei izolaţi geografic sau social sau foarte săraci.

Lista de activităţi:

 Scrie obiectivele programului, stabileşte conceptele, operaţionalizează obiectivele şi

conceptele într-o metodologie a cercetării.
 Identifică şi contactează informatori relevanţi. Aceste persoane sunt alese pe baza
cunoştinţelor lor privind nevoile comunităţii şi posibilităţile acesteia. Ei sunt selectaţi din
agenţiile comunitare de servicii sociale: spitale, clinici, biserici, instituţii guvernamentale şi
unde e posibil şi organizaţii voluntare.
 Construieşte un ghid de interviu sau un chestionar care să fie administrat personal sau
să fie trimis prin poştă la informatorii relevanţi. Întrebările trebuie să reflecte obiectivele
 studiului şi să ofere posibilitatea adunării de informaţii privind nevoile şi serviciile
comunitare (eventual acestea sunt listate şi se cere să fie ierarhizate)
 Adună informatorii la o întâlnire de grup după realizarea interviurilor şi după ce datele au
fost centralizate în tabele. Rezultatele pot fi discutate şi se poate determina opinia
generală privind ierarhia nevoilor din punctul de vedere al diferitelor agenţii.
 Redactează raportul final.

Adunarea comunitară

Se bazează pe indivizii care sunt invitaţi să determine nevoile şi serviciile sociale la

nivelul comunităţii lor. Deşi asemănătoare cu tehnica informatorilor relevanţi, pentru că se
bazează pe opinia mai multor indivizi, unele dezavantaje sunt depăşite prin includerea alături
de specialişti şi a unor persoane obişnute, comune. Focus-grupul este planificat printr-o serie
de adunări publice la care sunt invitaţi toţi locuitorii şi li se cere să-şi exprime opiniile. Este o
tehnică relativ flexibilă: se pot obţine informaţii de la orice membru al comunităţii doritor să
participe la adunări publice indiferent de vârstă, rasă, origine etnică, etc.
Ca şi în cazul tehnicii anterioare, un grup stabileşte înaintea ţinerii adunărilor
obiectivele cercetării pregătind întrebări menite să structureze întâlnirile în jurul anumitor
probleme (oferind însă şi posibilitatea exprimării spontaneităţii şi a originalităţii
participanţilor). Trebuie să existe un efort susţinut pentru a face publicitate acestor adunări şi
să fie încurajată participarea din cadrul tuturor segmentelor unei populaţii. Pot fi trimise
scrisori de invitaţie indivizilor, familiilor, organizaţiilor. Se pot folosi mijloacele mass-media
locale: ziare, radio, T.V.
Dacă e posibil adunările locale trebuie organizate astfel încât să se poată forma mici
grupuri pentru a încuraja participarea individuală. De aceea adunările cu mulţi participanţi
ţinute în săli de spectacole, biserici sau alte centre sunt de evitat întrucât nu conduc la
facilitarea comunicării interpersonale. Adunările pot începe într-o astfel de sală cu participare
numeroasă unde sunt stabilite obiectivele şi regulile generale ale discuţiei, se face împărţirea
pe săli mici, se aleg conducătorii de grupuri şi secretarii care reţin propunerile. Pe măsura
desfăşurării adunărilor este util să se reţină ideile, atitudinile şi părerile participanţilor (se va
face efortul să fie reţinute toate sugestiile făcute!).
În etapa finală se face o listă cu toate aceste sugestii privind nevoile de servicii
comunitare fiind evidenţiate cele mai importante sau cele care au întrunit consensul (de
obicei acestea se trimit agenţiei care finanţează proiectul).
Avantaje: sunt relativ uşor de organizat şi condus. Aduc opinii de la mai toate
segmentele comunităţii. Sunt importante deoarece conduc la o creştere a participării
cetăţenilor şi îi identifică pe aceia care pot deveni resurse pentru implementarea ulterioară a
programului.
Dezavantaje: în comunităţile mari sunt greu de găsit locuri de desfăşurare strategice
în număr suficient. Uneori e greu să obţii o participare reprezentativă la adunări. De aceea se
obţine doar o descriere parţială a nevoilor comunităţii şi a serviciilor necesare (în afara
cazurilor în care se poate obţine un eşantion reprezentativ de cetăţeni buni cunoscători).
De asemenea iniţiatorii trebuie să fie conştienţi de posibilitatea unor întâmplări neplăcute:
adunarea se poate transforma într-o plângere generalizată sau un subgrup poate prelua
conducerea şi îşi poate imoune punctele de vedere critice reale sau imaginare. Deşi fiecare
cetăţean poate să-şi exprime opiniile privind orice nedreptate socială, politică sau
economică, există şi unele reguli sau acţiuni sociale care nu pot fi modificate. De aceea e de
dorit ca opiniile să vizeze elemente posibil de modificat de programul implicat – lucru ce
trebuie subliniat cât mai des de iniţiatorii adunărilor. De asemenea adesea datele obţinute în
urma acestor adunări nu sunt de obicei analizabile cu metode ştiinţifice.

Lista de activităţi

 Descrie obiectivele programului, alege conceptele şi operaţionalizează aceste obiective

şi concepte prin pregătirea unui model de cercetare pentru fiecare etapă a procesului.
 Stabileşte lista întrebărilor în jurul cărora se vor structura adunările. Pentru că nu toate
sunt de importanţă egală se vor stabili limite de timp pentru toate chestiunile vizate.
 Stabileşte locul adunărilor care să fie accesibil pentru toate segmentele comunităţii.
 Realizează un program de promovare corespunzător prin afişe, scrisori şi anunţuri în
mass-media locală incluzând o listă a scopurilor adunărilor, cine le sponsorizează ca şi
ora, data şi locul de desfăşurare.
 Stabileşte membrii comitetului sau alte persoane pentru a înregistra ideile, atitudinile şi
informaţiile prezentate de participanţi. Li se poate prezenta participanţilor o listă cu
problemele considerate majore ale comunităţii şi apoi ei să fie rugaţi să le ierarhizeze.
 Prelucrează şi introdu în tabele informaţia. Trebuie acordată atenţie opiniei fiecărei
categorii de populaţie.
 Redactează raportul final.

Rata persoanelor în tratament

Se bazează pe o enumerare descriptivă a persoanelor care au utilizat serviciile

agenţiilor de sănătate şi protecţie socială dintr-o anumită comunitate. Se bazează pe
presupunerea că nevoile comunităţii pot fi estimate pe baza unui eşantion de persoane care
au primit tratament sau servicii de ocrotire şi protecţie.
Din punct de vedere istoric metoda a fost folosită iniţial pentru a observa rata bolilor
mentale la nivelul general al populaţiei americane (1933 – Baltimore; 1939 – Chicago).
Aceste observaţii au descoperit că o rată mai ridicată de pacienţi proveneau din centrele
oraşelor decât de la periferii. În 1958 un studiu a constatat că diferitele clase sociale apelau
în mod diferit la tratament: clasele superioare la psihoterapie, clasele inferioare la terapie
medicamentoasă.11
Ca mai toate estimările de nevoi şi servicii comunitare prima sarcină constă în definirea,
conceptualizarea şi operaţionalizarea obiectivelor şi a metodologiei studiului. Întrebările de
bază sunt:
1. Ce dorim să aflăm?
2. Ce fel de date dorim să adunăm?
3. Unde putem să obţinem aceste date?
4. Cum putem să le obţinem?
5. Cum putem analiza aceste date?
6. Care sunt cele mai bune metode de prezentare a rezultatelor?
7. Cum putem folosi rezultatele pentru a trage concluzii şi a face recomandări?

Sursele de date se referă la:

1. Caracteristicile sociodemografice ale clienţilor (de exemplu: vârstă, sex, etnie, nivel
de şcolarizare, adresă, etc.)
2. Problema sau problemele prezentate
3. Caracteristicile serviciilor oferite
4. Frecvenţa şi durata tratamentelor
5. Rezultatele tratamentului oferit

Se poate realiza o fişă pentru colectarea datelor pentru a înregistra elementele legate de
aceste cinci categorii. După ce sunt colectate datele trebuiesc identificate acele agenţii sau
persoane din comunitate care oferă servicii sociale şi de sănătate. Multe date de acest fel se
găsesc în statisticile publice şi pot fi obţinute prin consultarea registrelor sau a bazei de date
a spitalelor publice; liste cu persoane care primesc asistenţă publică pot fi obţinute din partea
centrelor şi agenţiilor sociale, a centrelor de reabilitare, etc. Informaţii de la practicieni
(medici, psihiatrii, psihologi, consilieri sau preoţi) sunt în general mai greu de obţinut. Totuşi
şi aceste persoane pot coopera prin oferirea de informaţii generale privind ordinul de mărime
a persoanelor tratate precum şi problemele acestora. Un obstacol important în procurarea
informaţiilor de la aceste surse publice sau private este absoluta şi totala confidenţialitate a
înregistrărilor (directorii şi profesioniştii de obicei o respectă şi de aceea refuză să
coopereze!). De aceea trebuie folosite tehnici specifice. Deoarece identificarea indivizilor nu
este necesară pentru obţinerea de date geografice sau socio-demografice sau de durată a
tratamentului - acest lucru poate fi specificat cerându-se doar date globale.

După ce metodele şi obiectivele cercetării au fost stabilite şi sursele de date

identificate se trece la colectarea lor, preferabil prin examinarea dosarelor (în totalitate sau
doar un eşantion) unei agenţii. Dacă dosarele sunt prea voluminoase sau se întind pe
perioade prea lungi se foloseşte eşantionarea. Datele din dosare pot fi extrase de personalul

11
HOLLINGSHEAD, A.B. and REDLICH, F.C. – Social Class and Mental Illness: A Community Study, New York, John
Wiley ed. , 1958
agenţiei pentru scopuri interne (ex: realizarea de statistici ). Informaţii despre aceste surse
pot fi cunoscute prin metodele prezentate mai sus (informatorii relevanţi sau adunările
comunitare). Analiza acestor date se face de obicei prin programe de prelucrare statistice.
Avantaje: disponibilitatea datelor şi costurile relativ scăzute ale colectării şi analizei
lor. Un beneficiu secundar este creşterea implicării şi comunicării între diferitele agenţii ceea
ce duce la integrarea lor sporită în rezolvarea problemelor comunităţii. Metoda oferă o
imagine de sinteză asupra serviciilor oferiteîn cadrul comunităţii.
Dezavantaje: probleme asociate cu garantarea confidenţialităţii mai ales în cazul
obţinerii de informaţii de la practicienii privaţi. De asemenea se impun precauţii în estimarea
nevoilor unei populaţii pe baza datelor culese de la un eşantion pentru că de exemplu
persoanele pot să se afle simultan în tratament la mai multe agenţii sau să consulte mai mulţi
specialişti şi pot determina astfel o imagine falsă, supradimensionată a problemelor mentale
ale unei comunităţi. De asemenea, din raţiuni de confidenţialitate, persoanele suferinde dintr-
o anumită comunitate pot căuta ajutor la specialişti din afara comunităţii. De asemenea pot
exista persoane care solocită sprijin şi tratament şi persoane care nu-l solicită deşi ar avea
nevoie să o facă.

Lista de activităţi

 Descrie, conceptualizează şi operaţionalizează obiectivele studiului şi metodele folosite.

 Identifică sursele de date, oficialii sau profesioniştii care oferă tratament şi solicită-le
sprijinul.
 Pregăteşte o fişă de colectare a datelor care să permită o consemnare a acestora
potrivită pentru analiză şi prelucrare cu metode statistice.
 Adună date în primul rând dintr-o agenţie de bază şi apoi de la celelalte
agenţii/profesionişti.
 Pregăteşte datele pentru analiză şi prelucrare.
 Pe baza analizei şi prelucrării statistice fă o serie de recomandări pentru acţiune în
termeni de priorităţi.

Indicatorii sociali

Se bazează peextrapolarea nevoilor comunităţii analizând statisticile din rapoartele şi

datele publicate. Prezumţia este că se pot face estimări folositoare ale nevoilor şi a bunăstării
unei comunităţi analizând statistici parţiale ale unor categorii de populaţie. Aceste statistici
sunt privite ca indicatori ai nevoilor comunitare, de exemplu: comportarea socială şi
bunăstarea în legătură cu delincvenţa, rata abuzului de substanţe, ratele mortalităţii sau
morbidităţii. Se mai pot analiza condiţiile de trai: igiena locuirii, numărul de persoane/cameră,
condiţiile economice.
Perspectiva istorică
Indicatorii sociali ca metodă prezintă o anumită flexibilitate. Astfel se pot analiza unul
sau doi indicatori (ex: nr. de persoane/cameră) sau se pot construi indici complecşi care
implică 40-60 de variabile, analiza multivariată şi alte procedee statistice sofisticate.
Indicatorii sociali apar în activitatea sociologilor din Şcoala de la Chicago (Park,
Burgess, …). Ei considerau o localitate ca o constelaţie de “unităţi naturale”. O “unitate
naturală” are caracteristici sociale diferite de celelalte unităţi. Diferenţele constau în
1) caracteristici topografice (râuri, coline);
2) caracteristici sociodemografice (vârste, rase, sex, venituri, educaţie, ocupaţii, etc.);
3) factori ai populaţiei (distribuţie, densitate, mobilitate, migraţie);
4) aranjamentul spaţial al instituţiilor;
5) sănătatea şi bunăstarea socială (mortalitate, morbiditate, delincvenţă, sinucideri, abuz de
substanţe, …).

În 1939 Faris şi Durnham au stabilit că unităţile caracterizate prin rate ridicate de

“dezorganizare socială” (sărăcie, sinucideri, delincvenţă, şomaj) sunt şi unităţile cu o rată
ridicată a bolilor psihice.12

***

În cadrul acestei metode sarcina importantă este de a stabili obiectivele studiului.

Apoi se stabilesc tipurile de date care pot servi ca indicator ai nevoilor comunităţii. De
exemplu:

1. Caracteristicile populaţiei - densitate, rase, origine etnică, statut marital, vârstă, sex.
2. Caracteristici ale locuirii – proprietate, persoane/cameră, etc.
3. Rate ale mortalităţii şi morbidităţii: tuberculoză, boli cu transmisie sexuală, mortalitate
infantilă, sinucideri.
4. Delincvenţă şi abuz de substanţe
5. Educaţie
6. Venit
7. Ratele fertilităţii şi natalităţii

Aceste date pot fi obţinute de la Comisia de Statistică, Anuarul Statistic, Direcţia

Sanitară, medicina Legală, Consiliul Judeţean, Consiliul Municipal şi diferite baze de date ale
diferitelor agenţii guvernamentale sau private. Selecţia datelor care se vor stânge depinde de
obiectivele stabilite. Astfel dacă suntem interesaţi de problema alcoolismului vom căuta date
privind contravenţiile şi infracţiunile şoferilor sub influenţa alcoolului, loviri, violuri şi crime ale
persoanelor influenţate de consumul de alcool.

12
FARIS, R.E.L. şi DURNHAM, H.W. – Mental Disorders in Urban Areas, Chicago, University of Chicago Press,
1939.
 Unitatea de analiză folosită este circumscripţia electorală, cartierul sau satul, comuna,
oraşul. Unităţile administrative prezintă avantajul existenţei de date statistice centralizate
(existând astfel posibilitatea efectuării de analize longitudinale, evolutive).
Colectarea datelor – după identificarea indicatorilor sociali şi alegerea unităţii de
analiză urmează colectarea datelor. Sursele de date sunt determinate de obiectivele
studiului, de accesibilitatea datelor, de nivelul resurselor financiare şi de personal disponibile.
Indicatorii sociali pot fi obţinuţi din date statistice publicate dar şi nepublicate (secrete) sau
statistici private. Nu toate sunt accesibile – mai ales cele ale tribunalelor şi ale poliţiei (avem
nevoie de obţinerea de aprobări de la autorităţile competente). De asemenea trebuie analizată
corectitudinea statisticilor – de ex. sinuciderile care nu pot fi întotdeauna catalogate ca atare!
Analiza şi prezentarea datelor – se face folosind o câdiversitate de metode, de la
tabele statistice la variate metode grafice. Ar fi de dorit consultarea unor recente apariţii din
domeniu în care sunt analizate respectivele date sau unele asemănătoare. Metodele de
analiză pot fi: prezentarea procentuală, analiza de corelaţie sau analiza multifactorială.
Avantajele metodei: crearea de baze de date pentru cercetări ulterioare. Mulţi
indicatori sociali pot fi obţinuţi relativ uşor din Anuarul Statistic sau de la Direcţiile Judeţene
de Statistică. Se pot face comparaţii cu situaţia altor comunităţi.
Dezavantaje: indicatorii sociali sunt doar o măsură indirectă a nevoilor comunităţii. De
ex. rata ridicată a divorţurilor poate fi un indice al instabilităţii sociale a familiei dar şi al nevoii
de mobilitate socială verticală pentru femei. Un alt dezavantaj sunt ratele medii din anumite
zone care nu reflectă caracteristicile individuale. Pentru a fi valizi şi folositori indicatorii sociali
trebuie să provină dintr-o mare varietate de surse.

Lista de activităţi

 Defineşte obiectivele studiului, crează, conceptualizează şi operaţionalizeazăobiectivele

şi conceptele pregătind o metodologie pentru fiecare etapă.
 Ia hotărâri privind datele, sursa lor, metodele de colectare, tehnicile de analiză şi
prezentare.
 Solicită sprijinul din partea membrilor comunităţii care posedă date reprezentative.
 Adună, codifică şi analizează datele.
 Redactează concluziile şi recomandările pentru măsurile administrative ce urmează a fi
luate.
IDENTIFICAREA SISTEMELOR DE RESURSE DIN COMUNITATE :

CE ESTE UN SISTEM DE RESURSE?

 la început, singurul sistem de resurse care venea în sprijinul satisfacerii nevoilor indivizilor
a fost familia;
o dată cu dezvoltarea societăţii a apărut şi un număr mai mare de probleme =>
necesitatea dezvoltării unei reţele de suport social => dezvoltarea unui sistem complex de
resurse care să răspundă nevoilor materiale şi spirituale în creştere ale societăţii;

TIPURI DE SISTEME DE RESURSE:

1.Sisteme de resurse informale (naturale):

- este format din familie, prieteni, vecini, colegi de serviciu;

-suportul prin aceste reţele include: suport emoţional, afecţiune, sfaturi, informaţii, precum şi
servicii propriu-zise: babysitting, ajutor în completarea de formulare, asistenţă în identificarea
resurselor necesare;
 Bazându-ne doar pe acest system de resurse informal, nu vom reusi să acomperim
toată gama de probleme pentru că:
a) unele persoane ar putea să nu aibă un system de resurse informal
(persoanele noi intr-o comunitate de exemplu);
b) unele persoane pot ezita să ceară ajutorul prietenilor, rudelor sau vecinilor;
c) chiar dacă oamenii apelează la acest system de resurse informal, este posibil
ca acesta să nu le poată satisface nevoile (cazurile de criză majoră în care
sistemul informal nu are resursele necesare);

2.Sisteme de resurse formale:

-include asociaţii formale, organizaţii înfiinţate pentru a promova beneficii mutuale şi interese
commune ale membrilor;
-aceste sisteme pot oferi resursele în mod direct membrilor sau indirect prin negocierea cu
diferitele sisteme ale societăţii;
-exemple: asociaţii de proprietari, cluburi sociale, cluburi pentru tineri/ bătrâni, asociaţii ale
persoabelor cu handicap, etc;
 factorii care pot împiedica oamenii în a beneficia de ajutor din partea sistemelor
formale sunt:
a) în unele comunităţi asemenea servicii nu există;
b) oamenii pot fi temători în a se înscrie în asociaţii/organizaţii;
c) oamenii nu cunosc existenţa unor asemenea sisteme formale;
d) organizaţiile existente pot să nu aibă resursele necesare pentru a oferi servicii;
 3. Sisteme de resurse ale societăţii:

-este construit/structurat prin intermediul legislaţiei şi prin activitatea voluntară a cetăţenilor în

oferirea de servicii;
-exemple: spitale, directiile de asistenţă socială, biserici, etc.;
-multe din aceste sisteme au la bază fonduri colectate din taxele de stat;
-aceste sisteme de resurse sunt cele mai complexe şi probabil e cel mai greu de relaţionat/
negociat;
-câteva din inadecvenţele sistemelor de resurse de societăţii sunt:
a) resurse necesare pot să nu existe sau să fie în cantitate insuficientă pentru pentru
a oferi servicii adecvate tuturor celor care au nevoie;
b) resursele sau serviciile necesare pot să nu fie disponibile geographic, psihologic
sau cultural celor care au nevoie;
c) resursele pot exista, dar beneficiarii să nu ştie de ele;
d) când un beneficiar este legat de mai mult de unul dintre sistemele de resurse ale
societăţii există riscul conflictelor de interese;
e) politicile diverse ale diferitelor sisteme de resurse pot crea probleme clienţilor;

IDENTIFICAREA RESURSELOR COMUNITARE:

1. Consultarea unui ghid al localităţii;
2. Dezvoltarea propriei baze de date cu resursele disponibile în comunitate; această
bază de dae poate cuprinde:
a) nume, persoană de contact, adresă, telefon;
b) orarul agenţiei;
c) tipurile de probleme cu care se ocupă/servicii oferite;
d) eligibilitatea: aspecte importante despre categoriile de clienţi cu care se
ocupă;
3. Vizarea diferitelor resurse din sistem;

EXERCIȚII:
5.Pe baza nevoilor identificate la exercițiul 4, realizați un plan de intervenție comunitară
pe una dintre problemele sociale identificate (scop, obiective, plan de activități și rezultate
așteptate.
 CAPITOLUL 4. COMUNITATE TRADITIONALA VS COMUNITATE MODERNA

Caracterizarea tradiţiei:
1.Tradiţia reprezintă un izvor de resurse ideale şi materiale pe care
oamenii le folosesc în activităţile curente;
2.Oferă legitimitate credinţelor, normelor, dar şi consistenţă simbolurilor şi
identităţii colective, apartenenţa la grupuri, comunităţi, state-naţiunii;
3. Orice tradiţie, independent de conţinutul ei poate bloca creativitatea şi
inovaţia, prin promovarea unor soluţii, strategii tradiţionale în rezolvarea problemelor
contemporane; reyultatul în acest caz este ineficienţa, tradusă la nivel macro prin crize politico-
economice, apatia cetăţenilor, eşecul politicilor, şi sărăcie.

Caracterizarea modernităţii:

a. Triumful individualismului asupra legăturilor de tip tradiţional;

b. Principiul diferenţierii: diferenţiere în sfera muncii, în sfera consumului,
diversificarea stilurilor de viaţă
c. Principiul expansiunii: modernitatea înseamnă globalizare

Modernitatea, în comparaţie cu lumea tradiţională înseamnă deteriorarea

calităţii vieţii, suferinţă şi frustrare; de aceea, din cauza efectelor perverse pe care
modernitatea le aduce cu sine ( sete de îmbogăţire, deteriorarea relaţiilor în sfera privată,
dezastru ecologic), omenirea tinde să se îndrepte către Postmodernitate
Postmodernitate înseamnă depărtarea de accentele negative ale
contemporanităţii; creşterea importanţei sectorului IV - oamenii de ştiinţă, cercetători, mutarea
accentului pe cunoştinţe şi aptitudini intelectuale,dar şi a tehnologiei din domeniul IT
Opus comunităţii tradiţionale, definită ca un cerc cald şi strâmt
literatura de specialitate dezvoltă termenii de „comunitate bună” şi „comunitate competentă” în
relaţia cu dezvoltarea comunitară.

CE INSEAMNA O COMUNITATE BUNA: ( Roland Warren )

- Warren consideră că o „comunitate bună” este caracterizată de următoarele

trăsături:

1. Relaţii primare de grup

 - deşi modernitatea a influenţat puternic răcirea relaţiilor interpersonale,
astăzi se pune accentul tot mai mult pe reconstrucţia acestor relaţii, în sens economic, adică
pe capacitatea acestora de aduce individului avantaje.

2. Autonomie
- conform principiului descentralizării, orice comunitate trebuie să fie capabilă
împreună cu autorităţiile locale să ia singură deciziile importante care o privesc; în realitate
orice comunitate depinde de suportul financiar acordat de stat, ca instituţie centrală, de evoluţiile
economice ale pieţelor la nivel global

3. Viabilitate
- capacitatea oamnilor la nivel local de a rezolva problemele prin acţiune
comună

4. Distribuţia Puterii
- cu cât distribuţia puterii este mai largă, şi cu cât participarea la nivel
comunitar este mai puternică, cu atât şansele reuşitei rezolvării unei probleme la nivel
comunitar sunt mai mici. Viabilitatea şi distribuţia puterii sunt valori ce pot intra în conflict

5. Participare
- la toate nivelurile societăţii trebuie promovata ideea de participare
pentru evitarea stărilor de apatie

6. Gradul de ataşament, de angajare faţă de comunitate

- ataşamentul, ca şi capitalul social este un ciclu, fiind necesar într-o primă
formă pentru a facilita participarea însă este şi întărit ca rezultat al participării; când
participarea are o finalitate pozitivă, ataşamentul creşte, existând o relaţie de directă
proporţionalitate

7. Gradul de eterogenitate-omogenitate.
- Pentru dezvoltarea unei comunităţi, este indicat ca populaţia să fie
omogenă sau eterogenă? Indicat ar fi ca populaţia să fie eterogenă, atăt din punct de vedere
soci-economic, cât ţi din punct de vedere etno-cultural, iar între membrii comunităţii să se
stabilească relaţii sociale.
8. Gradul de control pe care îl deţin diviziunile administrative
- Când centrul administrativ este perceput ca fiind îndepărtat, este nevoie de
implicarea activă a autorităţilor locale, chiar crearea unor centre pentru întâlnirile actorilor
sociali implicaţi

9. Măsura în care conflictul este prezent în comunitate.

- Conflictul poate avea o funcţie importantă în rezolavrea problemelor sociale, prin creşterea
solidarităţii în interiorul unei comunităţi
CAPITAL SOCIAL:

Capitalul social reprezintă un concept extrem de utilizat în ştiinţele sociale

contemporane, fiind dezvoltat în sociologie, economie şi ştiinţa politică în legătură cu
procesele de dezvoltare socială. Atractiv ca şi conţinut şi oferind o cale de legătură între
sociologie şi economie, conceptul se află în plin proces de cristalizare, în privinţa definirii şi
conţinutului său existând doar un consens la un nivel de mare generalitate. În principiu,

capitalul social se referă la interacţiunile la care indivizii iau parte, fiind

inclus în reţele sociale şi normele asociate acestora, manifestându-se prin
participarea indivizilor la formarea şi funcţionarea instituţiilor, în
încrederea în aceste instituţii, în alţi indivizi sau grupuri de indivizi.

Capitalul uman:- informaţiile sub formă de cunoaştere, educaţie, dar şi starea de

sănătate a populaţiei. Aceasata este accepţiunea mai largă a capitalului uman(Becker).
Există surse in literatura de specialitate care definesc capitalul uman în funcţie doar de
parametrii educaţie şi cunoştinţe.
Capital social:- interacţiunile existente între oameni, relaţii sociale de cooperare
care reduc costurile de trenzacţie existente între parteneri, încredere, respectarea normelor,
participare socială şi politică. (vezi Putnam, Coleman, Sandu, Uslaner)
Capitalul vital:- se referă la caracterisiticile demografice ale populaţiei sau
comunităţii (raport populaţie tânără/populaţie în vârstă, volumul populaţiei). O populaţie
îmbătrânită din punct de vedere demografic cu greu poate să devină obiectul programelor
DEVCOM.(vezi Sandu, Precupeţu)
Capitalul material : -se referă la bunuri. Se întâlnesc două tendinţe:
a. de a trata separat capitalul material de cel finaciar, Capitalul finaciar definindu-
se ca fiind lichidităţile (bani), dar şi tranzacţiile economice.
b. A doua tendinţă este de a include capitalul finaciar în cel material.

Capitalul simbolic- se referă la credinţele şi valorile unei populaţii, valori ce se pot

converti în bunuri materiale.

Pentru Coleman, capitalul social îmbracă următoarele mari forme:

1. În primul rând sunt obligaţiile, aşteptările şi încrederea în structurile sociale,

dominate de principiul reciprocităţii, reflectând siguranţa răsplătirii eforturilor
investite în formarea şi menţinerea relaţiilor sociale;

2. În al doilea rând, capitalul social se concretizează prin „potenţialul de informaţie

inclus în relaţiile sociale”.
 3. În al treilea rând, capitalul social înseamnă normele şi sancţiunile presupuse de
instituţionalizarea relaţiilor sociale.

4. În fine, ultima formă a capitalului social, rezidă în participarea la dezvoltarea şi

activitatea organizaţiilor, în primul rând a celor cu caracter voluntar, non-profit,
dar şi la viaţa informală a organizaţiilor care ţintesc profitul economic.

Sztompka notează două tipuri de acţiuni prin care încrederea şi capitalul social pot
fi menţinute, revigorate sau încurajate să fie create.
I. Prima modalitate este acţiunea asupra celor cinci variabile macrosociale: 1.
legislaţia simplă, transparentă, persistentă în timp şi necontradictorie asigură coerenţa
normativă; 2. acurateţea comportamentului clasei politice, hotărârea Guvernului, acţiunile
acestora fără ezitări asigură reprezentarea socială că Guvernul ştie ce vrea, contribuind la
stabilitatea ordinii sociale; 3. pluralismul şi libertatea presei, monitorizarea continuă a opiniei
publice prin sondaje de opinie sprijină transparenţa organizării sociale; 4. comportamentul
celor care intră în contact direct cu publicul (funcţionari, asistente medicale, preoţi, profesori)
este extrem de important pentru percepţia mediului social ca şi familiar; 5. în fine justiţia
neşovăielnică contribuie şi ea la stabilirea unui climat al încrederii.
II. În al doilea rând sunt acţiunile care îi vizează pe indivizi în sine: creşterea
nivelului de educaţie, o viaţă de familie normală, o educaţie şcolară promovând toleranţa,
dezbaterea publică continuă a schimbărilor anticipate etc.

Relaţia între tipul de capital social relaţional şi guvernare

STATE CU O BUNĂ
FUNCŢIONARE
2. Excluziune (conflicte 1. Bunăstare socială şi
latente) economică

Africa de Sud, sub aparheid

Peru, Mexic (% ridicată a indigenilor)
SUA Ţările scandinave

LEGĂTURI RARE Unele ţări CEE Olanda

LEGĂTURI
ÎNTRE GRUPURI FRECVENTE ÎNTRE
GRUPURI
(grupuri sociale
insulare) Kosovo Kenya (societate civilă)
Rusia
Haiti

3. Conflicte manifeste 4. Supravieţuire

STATE
DISFUNCŢIONALE

Sursa: adaptat după Narayan (1999), figura 1, p. 14

 CE ÎNSEAMNĂ DEZVOLTARE COMUNITARĂ

STRATEGII ALE DEZVOLTĂRII:

James Midgley (1995) sugereaza o clasificare ideologica a strategiilor de dezvoltare,

chiar daca nu pleaca de la ideologiile care structureaza elaborarea strategiilor în cauza.
Statuând bunastarea sociala ca obiectiv general al dezvoltarii, Midgley observa ca exista trei
mari instante care furnizeaza bunastarea: indivizii (si firmele) prin activitatea lor pe piata,
comunitatea si statul. De aici rezulta trei tipuri ideale de strategii ale dezvoltarii: strategiile
participarii, cele comunitare si cele etatiste, fiecare accentuând rolul unuia dintre cei trei mari
furnizori ai bunastarii.

Strategia participarii pune accentul pe importanta efortului individual, a pietei si

antreprenoriatului în promovarea bunastarii individuale. Guvernul trebuie sa promoveze
politici care sa asigure capacitatea individului de a se descurca într-o situatie de competitie
pe piata. Pentru tarile lumii a treia, în special, se insista asupra capacitatii economiei informale
si a întreprinderilor mici si mijlocii de a genera bunastare individuala. Practicile unei astfel de
strategii presupun scaderea taxelor, privatizarea serviciilor, liberalizarea economiei
astfel încât sa fie stimulata dezvoltarea afacerilor, creându-se locuri de munca. Sunt
promovate industrii care necesita multa mâna de lucru, autoangajarea si orice activitate
productiva.

Accentul este pus pe productie si mai putin pe redistribuire, aceasta producându-se

automat, în functie de participarea la viata economica. O astfel de strategie care respecta
principiul politicii "pietelor prietenoase" este recomandata de Banca Mondială, prin World
Development Report.

Strategiile comunitare pleaca de la ipoteza ca doar comunitatile sunt cele mai

bine plasate pentru a se autoorganiza si a asigura bunastarea prin masuri socio-
economice. Guvernele locale sunt cele care cunosc si pot rezolva cel mai bine nevoile
indivizilor. Lucrând împreuna si fiind responsabili pentru bunastarea tuturor membrilor comu-
nitatii, indivizii îsi pot defini mai usor obiectivele dezvoltarii, precum si programele pentru
atingerea acestora. Rezulta o sustenabilitate accentuata a acestor programe, dar si
preluarea riscurilor sociale, prin integrarea în retelele comunitare. Strategii comunitare au
fost utilizate cu succes în epoca coloniala pentru a determina participarea locuitorilor din
rural la dezvoltarea economica si sociala.

Strategiile etatiste se sprijina pe ipoteza ca dezvoltarea sociala poate fi pro-

movata cel mai bine de guvernarea centrala, prin agentiile sale specializate. Statul este
singurul capabil de a avea o vedere de ansamblu asupra nevoilor de dezvoltare ale societatii
si singurul care poate sa mobilizeze resurse pentru a satisface aceste nevoi, fiind singurul în
stare sa armonizeze politicile sociale si cele economice. Strategiile de dezvoltare ale demo-
cratiilor liberale si ale statelor comuniste europene dupa cel de-al doilea razboi mondial au
urmat un astfel de pattern.
 Midgley adauga la aceste trei tipuri de strategii un al patrulea model, pe care îl
numeste strategie institutionala si care este menit a rezolva dilemele alegerii între cei trei
actori principali.

Midgley insista astfel pe elaborarea unei strategii sintetice care sa implice

participarea tuturor institutiilor (alaturi de piata, comunitate si stat incluzând aici si agentiile
internationale, organizatii nonguvernamentale, companii transnationale etc.) la procesul de
dezvoltare.

Modelul propus este etichetat drept "complementar", în timp ce celelalte sunt numite
"antagonistice". În strategia institutionala, guvernul trebuie sa conduca procesul de
dezvoltare sociala astfel încât sa maximizeze participarea statului, comunitatilor si
indivizilor, promovând un management pluralist al dezvoltarii.

Clasificarea strategiilor de dezvoltare în functie de institutia centrala a furnizarii de

bunastare este în fapt una ideologica.

DEZVOLTARE COMUNITARA – CONCEPT:

Ca orice domeniu, şi în cazul Dezvoltării Comunitare se pot găsi multe definiţii care pot
oferi caracteristicile de bază ale conceptelor cheie. Propunem o altă abordare, şi anume,
vom arata ce nu este Dezvoltarea Comunitară , identificând principalele erori care se pot
strecura în definirea domeniului:

 anii 60 aduc în prim plan imaginea Devcom ca fiind un fel de „activitate

terapeutică” prin care se încearcă redarea respectului de sine a persoanelor
care au o problemă mai mult sau mai puţin psihologică:

„Dezvoltarea comunitară are un rol important în îmbunătăţirea vieţii psihice a

membrilor unei comunităţi; redă respectul de sine şi sentimentul încrederii, a
mândriei civice provenite din identificarea cu comunitatea…”(Salvin, apud Kinduka,
1987:359)

“Dezvoltarea Comunitară produce o schimbare revoluţionară în psihologia umană,

dar fără rezultate în planul relaţiilor socio-economice. Are ca scop capacitatea
oamenilor de a lua decizii, dar asta nu are nici o legătură cu puterea economică de
a le îndeplini. Încurajându-i să participe în activităţi comunitare, DEVCOM le creează
sentimentul că sunt importanţi sau competenţi, şi aici se opreşte. Asta nu înseamnă
ca în realitate chiar sunt competenţi” (Madge, apud Kinduka, 1987:359)

Au aceste critici vreun sâmbure de adevăr?

 Îmbunătăţirea capacităţii oamenilor de a lua decizii poate sau nu, de la caz la caz, să se
finalizeze cu îmbunătăţirea rezultatelor economice. Aceasta este o latură a
empowermentului. Empowermentul are o semnificaţie specială pentru DEVCOM, deoarece
, prin definţie, empowermentul prezintă două laturi: una individuală şi alta comunitară.
DEVCOM nu înseamnă doar îmbunătăţirea capacităţii de a lua decizii la nivel comunitar, ci
înseamnă mai mult.

 Cea de-a doua eroare în definirea DEVCOM este confuzia între dezvoltare
comunitară şi dezvoltare a comunităţii.
Dezvoltarea unei comunităţi se poate face prin mijloace strict economice. Trebuie să se
facă distincţia între Dezvoltare Comunitară şi Dezvoltare Economică Locală. Aceste două
modalităţi de îmbunătăţire a calităţii vieţii nu au puncte comune, ci se diferenţiază foarte
clar prin mecanismul participativ.

Ce înseamnă DEVCOM?

Domnul Profesor Dumitru Sandu spune despre DEVCOM că este „o etichetă tolerantă
pentru o familie relativ dezorganizată de practici sau modele de intervenţie locală
care au sau tind să aibă ca rezultat mai binele comunitar” (Sandu,2005)

De ce o o familie relativ dezorganizată de practici sau modele de intervenţie locală?

Practica şi intervenţia de tip dezvoltare comunitară nu urmează o reţetă standard, anumiţi

paşi rigizi, ci se mulează după natura problemei, şi mai ales după contextul socio-
economic, contextul istoric şi geografic. Practicianul DEVCOM trebuie să ţină cont de
specificitatea şi caracteristicile populaţiei. Nu se pot aplica aceleaşi soluţii comunitare unei
populaţii rurale din România şi unei populaţii rurale din Burkina Faso, deşi la prima vedere
sunt poate asemănătoare. De asemenea nu se poate compara situaţia societăţilor post-
comuniste, caracterizate de un spirit civic deficitar în comparaţie cu democraţiile din Vest.

Dezvoltarea Comunitară face parte din familia schimbărilor sociale voluntare.

Dezvoltarea Comunitară are un caracter conştient şi voluntar prin cooperarea actorilor de
la nivelul central, local, a organizaţiilor non-profit, cât mai ales prin implicarea membrilor
comunităţii în derularea programelor.
 Dezvoltarea comunitară este o schimbare voluntară în, prin şi pentru
comunitate.(Sandu,2004, 2005). De asemenea, pentru ca o acţiune să fie de tip
comunitar, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: (Sandu,2005:26)

- Precizarea spaţiului de desfăşurare ce nu trebuie să fie altul decât

comunitatea („în”);
- Destinatarii acestor schimbări sunt chiar membrii comunităţii („pentru”)
- Implicarea membrilor comunităţii în toate decizionale („prin”);

Primele două condiţii sunt identice atât pentru DEVCOM cât şi pentru Dezvoltarea
Comunităţii. Ultimul criteriu este cel al diferenţierii între cele două tipuri de dezvoltare:
criteriul implicării sau al participării. În derularea programelor de dezvoltare economică,
membrii comunităţii nu sunt implicaţi, deciziile luându-se de organismele centrale sau locale
departe de privirea şi acordul cetăţenilor.

Participarea locală, specifică dezvoltării comunitare se referă la procesul angajării

membrilor unei comunităţi in derularea unor acţiuni la nivel local, actorii principali şi totodată
beneficiarii acestor acţiuni fiind chiar membrii respectivei comunităţi. (Sandu, Putnam, Verba,
Uslaner)
Gabriel Almond şi Sideny Verba au arătat ca individul în sine poate să
îndeplinească următoarele roluri în relaţia cu statul:
1. Cel de supus sau de parohial (beneficiar pasiv);
2. cel de cetăţean, care presupune implicare (beneficiar activ)
Când un individ crede că singurul scop este obţinerea bunăstării atât pentru el şi
pentru familia lui, Verba spune că el este un parohial, iar dacă singura relaţie pe care
individul o are cu statul este aceea doar de a fi un subiect care îşi plăteşte taxele (rol de
supus), în aceste cazuri, nu vorbim de calitatea de cetăţean.

Dumitru Sandu identifică următoarele tipuri de motivaţie pentru participarea comunitară:

Tipuri de motivaţie pentru participare comunitară

Condiţii de Raportul conştientizat între interesul personal şi cel de

libertate . grup
Participare…. discordant concordant
voluntară A. participare dezinteresată C. participare grupală
semi-voluntară B. participare prin sau indentitară
cointeresare (ca membru al unui grup)
sub constrângere D. participare forţată
(funcţională sau disfuncţională pentru cel forţat să
participe)
(Sandu, 2005:28)
 Participarea sub constrângere nu poate reprezenta un tip de motivaţie implicat în
dezvoltare comunitară, deoarece se contrazice una dintre condiţiile de bază, şi anume
cea de schimbare voluntară. Schimbarea voluntară implică condiţia de cooperare, nu de
constrângere.

Participarea dezinteresată poate fi implicată în dezvoltarea comunitară doar cu condiţia ca

membrii comunităţii să fie implicaţi în realizarea „mai binelui comunitar”. În condiţiile în
care un individ donează administraţiei locale fonduri pentru construirea unui bun public,
atunci vorbim de dezvoltare economică locală.

Participarea prin co-interesare este tip de motivaţie DEVCOM în măsura în care ea poate
fi tradusă în termeni de capital relaţional având ca finalitate îmbunătăţirea calităţii vieţii
prin mecanism participativ.

Cea mai evidentă motivaţie pentru participarea comunitară este cea indentitară sau
grupală, deoarece are la bază chiar apartenenţa la un grup, la o comunitate:

Dezvoltarea comunitară în familia schimbărilor care afectează comunitatea

producere de bunuri private

bunuri private pentru
la unul sau la producere de bunuri majoritatea
puţini membrii publice membrilor

extras din Sandu,2005:39

 Dezvoltarea comunitară – sursă a bunăstării colective
 Producerea bunăstării ca rezultat al (E. Zamfir, 2000, pp.17-19):
- efortului individual;
- statului bunăstării;
- dezvoltarea comunitară.
În societăţile moderne producerea bunăstării se realizează pe trei căi complementare: efortul
individual, statul bunăstării, dezvoltarea comunitară.
 Efortul individual. Economia de piaţă reprezintă, pe de o parte, mecanismul cel mai
important de producere a bunăstării individuale. Prin efortul lor individual ( muncă sau
investiţie de capital), membrii colectivităţilor obţin cea mai mare parte a resurselor
necesare propriei bunăstări individuale. Aici efortul se conjugă, resursele se investesc în
crearea condiţiilor necesare vieţii: locuinţă, maşină, utilităţi gospodăreşti etc. Principiul
moral fundamental al societăţii moderne este responsabilitatea pentru propria bunăstare;
o viaţă autonomă în care bunăstarea este rezultatul efortului propriu. Mecanismul
producerii bunăstării în această strategie îl reprezintă efortul pentru obţinerea resurselor
şi piaţa economică care oferă, în schimbul banilor, toate bunurile şi serviciile necesare
bunăstării personale.
 Statul bunăstării. Încă de la sfârşitul secolului XIX a început să devină tot mai evident
faptul că economia de piaţă îşi are propriile sale limite în producerea bunăstării colective.
Pe de o parte, ea produce într-un mod nesatisfăcător bunurile şi serviciile de interes
public. Are o capacitate limitată de control, de management a externalităţilor pozitive şi
negative. Pe de altă parte, structural, produce o distribuţie inegală, deseori, excesivă. Un
segment al colectivităţii este cronic deprivat de (accesul la) resursele minimale necesare.
Economia de piaţă nu conţine mecanisme satisfăcătoare pentru a face faţă situaţiilor de
dezechilibru sever dintre nevoi şi resurse.

Dezvoltarea statului bunăstării a reprezentat o strategie de producere a bunăstării

colective, alternativă doar complementară a economiei de piaţă. Statul a oferit o compensare
a limitelor economiei de piaţă iar nu o înlocuire a ei. In societăţile dezvoltate, intervenţia
statului reprezintă o sursă extrem de importantă a configurării finale a bunăstării colective.
 Dezvoltarea comunitară. Se poate spune că această strategie de producere a
bunăstării reprezintă un complement al primelor două strategii, oferind un răspuns la
limitele lor structurale. In centrul dezvoltării comunitare stă o nouă resursă complet
neutilizată în primele două strategii: comunitatea şi efortul comunitar.
Istoric, problema dezvoltării comunitare a apărut în condiţiile eşecului atât al economiei
de piaţă cât şi al statului în producerea bunăstării. Cazurile paradigmatice ale acestei abordări
l-au constituit comunităţile confruntate cu sărăcie extremă din ţările sărace, dar şi unele
comunităţi izolate din societăţile dezvoltate. Mai puţin spectaculoase dar tot mai vizibile sunt
proiectele de dezvoltare comunitară în segmentele “normale” ale societăţilor dezvoltate. Ele
se caracterizează prin mobilizarea resurselor comunitare pentru rezolvarea unor probleme
care altfel ar rămâne sever nesoluţionate.
 Un impuls special în ascensiunea ideii de dezvoltare comunitară a fost generat de
tendinţele actuale de descentralizare în funcţionarea sistemului public. Programele de
soluţionare a problemelor sociale cu instrumentele statului centralizat şi-a dovedit limitele lui
structurale. În ultimele decenii principiul descentralizării a oferit o nouă abordare în sectorul
public mutând, într-o măsură semnificativă, mecanismele publice de la nivel central la nivel
local.
Comunitatea locală devine astfel subiectul activ al rezolvării unei game largi de
probleme colective. Dacă la început dezvoltarea comunitară părea a fi o soluţie pentru lumea
a treia, orientarea spre descentralizare a statelor puternic avansate a transformat-o într-o
abordare vitală în societăţile moderne, dezvoltate economic.
Utilizarea conceptului de “dezvoltare comunitară” indică o caracteristică
extrem de importantă a programelor de acţiune colectivă/ socială în contextul societăţilor
actuale. Lansarea lor a fost legată în mod special de problema reabilitării comunitare. O
mulţime de comunităţi au o poziţie marginală în sistemul economiei de piaţă. Integrarea lor
eficace în acest sistem este împiedicată de factori structurali asupra cărora se poate acţiona
mai degrabă colectiv decât individual. În aceste cazuri, producerea bunăstării la un nivel
satisfăcător nu poate fi realizată decât prin, pe de o parte, programe de reabilitare a condiţiilor
economice colective (infrastructură, amenajări teritoriale, dezvoltarea capacităţilor de activitate
economică, informaţii asupra cerinţelor pieţei etc.), iar pe de altă parte, prin mobilizarea unor
resurse colective comunitare. Se poate spune astfel că termenul de -dezvoltare – se referă în
principal la crearea /refacerea /reabilitarea condiţiilor comunitare care să facă posibilă
reintegrarea comunităţii în circuitul global al economiei de piaţă şi al unei bunăstări colective
dorite. In acest sens, ideea de dezvoltare comunitară implică (oarecum) o acţiune limitată în
timp, cu obiective precise: eliminarea “handicapurilor comunitare”. De asemenea, ideea de
dezvoltare comunitară se referă la constituirea unor mecanisme de mobilizare a resurselor
comunitare, singurele posibile în anumite condiţii să ducă la soluţionarea unor probleme şi
atingerea obiectivelor în cauză.
BIBLIOGRAFIE:

 Abele, S., Reinsberg, K. & Biesold, H. (2001), Social Organizations and their significance
for rural development in transition countries, IMAD "Institutions in transition", Slovenia;

 Alamgir, M. (1989), Participatory Development. The IFAD Experience in W P Lineberry

(ed) Assessing Participatory Development: Rhetoric Versus Reality, Boulde: West View
Press;

 Alexiu, T.M. (2001), Dezvoltarea comunitară, Timişoara: Waldpress

 Baciu, L. (coord), Dincă, M., Lazăr, T. (2015), Colaborarea public-privat în dezvoltarea serviciilor de
asistență pentru (re)integrarea socio-profesională a categoriilor dezavantajate pe piața muncii,
Bucureşti, Ed. ProUniversitaria
 Baciu, L., Lazăr, T. (2012), Bazele asistenţei sociale – Ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, Ed.
ProUniversitaria
 Baker, W. (1990), Market Networks and corporate behavior, American Journal of Sociology, 96;
 Barker, R.L. (1999), The social work dictionary (4th ed.), Washington, DC: NASW Press;

 Berger-Schmitt, R. (2000), Social Cohesion as an Aspect of the Quality of Societies:

Concepts and Measurement. EuReporting Working Paper. C. f. S. R. a. Methodology.
Mannheim, ZUMA. 14;

 Chaskin, R.J. (2001), Building Community Capacity, Urban Affairs Review, 36 (3);
 Coleman, J.S. (1988), Social Capital in the Creation of Human Capital, American Journal of Sociology,
94;
 Compton, B.R., Galaway, B. (1999), Social work processes (6th ed.), Pacific Grove, CA: Brooks/Cole;
 Cottrell, L.S., Jr. (1976), The competent community, in Kaplan, B.H., Wilson R.N. & Leighton, A.H. –
Eds. Further Explorations in Social Psychiatry, New York: Basic Books, Inc.;
 Durkheim, É. (1893). "De la division du travail social; Livre I.", http://pages.infinit.net/sociojmt.
 Estivill, J (2003), Concepts and Strategies for combating Social Exclusion, STEP Program, Social
Security Policy and Development Branch, International Labour Office, Geneva;
 Etienne Wegner - Communities of practice: Development stages, http://partnership.esflive.eu/files
/CoP_development_stages.pdf

 Fainstein S., Gordon I., Harloe M. (1992), Divided Cities. Oxford: Blackwell;

 Fellin, P. (1995), The community and the social worker (2nd ed.), Itasca, Illinois: F.E. Peacock
Publishers, INC.;
 Germain, C. (1991), Human Behavior in the Social Environment, New York: Columbia University
Press;
 Giddens, A (1971), Capitalism and modern social theory: an analysis of the writings of Marx,
Durkheim and Max Weber, Cambridge University Press;
 Giddens, A (1972), Emile Durkheim: Selected Writings, London, Cambridge University Press
 Grootaert, C. (1999), Social Capital, Household Welfare, and Poverty in Indonesia, World Bank Policy
Research Working Paper No. 2148
 Howlett M., & Ramesh, M. (2004) Studiul Politicilor Publice. Cicluri & subsisteme ale politicilor.
Chisinău: Epigraf;
 Indriksone, A. (2003), Non-Governmental Organizations – partners in local development., Letonia,
http://www.policy.lv/index.php;
 Ioan, A. (1996), Structuri, mecanisme & instituţii publice,vol 1, Bucureşti: Sylvi;
 Jacobs, J. (1965), The death and life of great American cities, Londra: Penguin Books.

 Jenson, J. (1998). Mapping social cohesion: The state of Canadian research, Ottawa:
Renouf Publishing Co., Ltd.;

 Kearns, A. and R. Forrest (2000), Social cohesion and multilevel Urban Governance, Urban
Studies 37(5-6);

 Levitas, R. (1998), The inclusive society: social exclusion and New Labour, Basingstoke,
Macmillan;

 Loury, G.C. (1977), A dynamic theory of racial income differences, in Wallace, A.P. & LaMonde, A.M.-
Eds., Women, minorities and employment discrimination, Lexington: Lexington Books;
 Lyons, T, & Reimer B., (2007), A Literature Review of Capacity Frameworks: Six Features of
Comparison, in Godfrey Baldachino, Rob Greenwood, Lawrence Felt (eds.), Remote Control:
Lessons in Governance for/from Small and Remote Regions,St. Johns NL: ISER Press;

 Maloutas, T., M. P. Malouta (2004), The glass menagerie of urban governance and social
cohesion: concepts and stakes/concepts as stakes, International Journal of Urban and
Regional Research 28(2);

 Marre, A. & Weber, B. (2007), Assessing Community Capacity in Rural America: Some Lessons from
Two Rural Observatories, RPRC Working Paper No.07-02, http://www.rprconline.org/;

 Matarasso, F. with Chell, J. (1998) Vital signs: mapping community arts in Belfast, Stroud,
Comedia;

 Mehl, P. (1999), Transformation of the social security system in agriculture in East Germany: Lessons
for Central and Eastern European Countries?, in Frohberg, K. & Weingarten, P.-Eds., The significance
of politics and institutions for the design and formation of agricultural policies, Kiel:
Wissenschaftsverlag Vauk;
 Midgley, J. & Livermore, M. (2004) Social development: Lessons from the global south, in
Hokenstad, M.C. & Midgley, J. –Eds, Lessons from abroad: Adapting international social welfare
innovations, Washington, DS: NASW Press;
 Nahapiet, J. & Ghoshal, S. (1998), Social capital, intellectual capital and the organizational
advantage, Academy of Management Review;
 Newman, C. L. (2000), Comparative Study of NGO/Government Partnerships, The International
Journal of Not-for-Profit Law, 3 (2);

 Parker, G. (2008), Country access and the right to roam under New Labour: nothing to
CRoW about? in Woods, M.-ed. New Labour’s Countryside. Rural policy in Britain since
1997, Bristol: The Policy Press;

 Pop, L.M. (2002) Dicţionar de politici sociale, Bucureşti: Expert;

 Pretty, J & Ward, H. (2001) Social Capital and The Environment, Rural Development, 29(2);
 Putnam, R.D. (1993), Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy. Princeton, NJ,
Princeton University Press;
 Putnam, R.D. (1993), The prosperous community: Social capital and public life, American Prospect,
13;
 Rădoi, M. (2004), Evaluarea politicilor publice, Bucureşti: Tritonic;

 Randall C. (1974), Conflict Sociology. New York:Academic Press;

 Ritzen, J., Easterly W. & Woolcock M. (2000), Social Cohesion, Institutions, and Growth,
Washington, DC: The World Bank;

 Rothman, J., Erlich, J.L. & Tropman, J.E. (1995), Strategies of community Intervention, Itasca, Illinois:
F.E. Peacock Publishers Inc.
 Sampson, R. J. , Raudenbush, S.W. (1997), Neighborhoods and Violent Crime: A Multilevel Study of
Collective Efficacy, Science, 277(5328);
 Sandu, D. (2005), Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Iasi: Polirom;
 Subejo (2008), Social capital and rural community development, Paper submitted in partial
fulfillment of the requirements for the course of Issues in Rural Restructuring in the UK and Europe,
University of Tokyo, 4
 Swain, N. (1999A), Central European Agricultural Structures in Transition, Discussion Paper No. 3/99,
Frankfurt Institute for Transformation Studies, Frankfurt/Oder (Europa Universität Viadrina);

 Swain, N. (1999B), From Kolkhoz to holding company: Social capital in the history of a
Hungarian agricultural producer co-operative, Discussion Paper No. 2/99, Frankfurt
Institute for Transformation Studies, Frankfurt/Oder (Europa Universität Viadrina);

 Taylor, S.H., Roberts, R.W. (1985), Theory and practice of community social work, New York:
Columbia University Press;
 Tropman, J.E., Erlic, S.L. & Rothman, J. (1995), Tactics and techniques of community intervention,
Itasca, Illinois: F.E. Peacock Publishers Inc.;

 Vroom, V. H. (1960) Some Personality Determinants of the Effects of Participation,

Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, Inc.;

 Warren, D. I. (1980), Assessing community support systems in different types of neighborhoods, in

Garbarino, J. & Stocking, H.-Eds. Protecting children from abuse and neglect. San Francisco: Jossey-
Bass;
 Warren, R. (1978), The community in America (3rd ed.), Chicago: Rand McNally;

 Woolley, F. (1998). Social cohesion and voluntary activity: Making connections, CSLS
Conference on the State of Living Standards and the Quality of Life in Canada, Chateau
Laurier Hotel, Ottawa, Ontario;

 Young, J (1999), The exclusive society: social exclusion, crime and difference in late modernity,
London, Sage Publications;
 Zamfir, C. (1999), Politici Sociale în România, București: Alternative;
 Zamfir, E.(2000), Strategii antisaracie si dezvoltare comunitarǎ, București: Expert.