CAPITOLUL 1

PSIHOMOTRICITATEA

1.1. Conceptul de psihomotricitate. Definiţie

Psihomotricitatea este o funcţie complexă, care integrează şi conjugă elemente motorii

şi psihice care determină reglarea comportamentului individual, incluzând participarea
diferitelor procese şi funcţii psihice, asigurându-se execuţia adecvată a actelor de răspuns la
diferite situaţii-stimul.
Motricitatea - ca substructură funcţională a psihomotricitătii - este denumirea globală a
reacţiilor musculare prin care se realizează mişcarea corpului sau a diferitelor sale componente.
Dar s-a constatat că întârzierile în dezvoltare sau diferite perturbări funcţionale ale
mişcării/coordonării corpului şi a componentelor sale vizează calitatea mişcării cerută de o
anumită sarcină sau situaţie stimul. Această calitate, mai mult sau mai puţin perturbată, a
mişcărilor şi mai ales a unor gesturi, este determinată de felul în care sunt receptate şi
interpretate informaţiile, precum şi de calitatea actului de răspuns - care este influenţat nu
numai de factori motrici, ci şi de factori cognitivi, afectivi, motivaţionali, volitivi etc. Deci,
este vorba de un act mult mai complex, care conjugă capacităţile motorii cu cele psihice în
realizarea acţiunii, iar acest act este denumit psihomotricitate. (Fig. 1)
În educaţia psihomotorie, abordarea psihopedagogică vizează integrarea funcţiilor
motrice şi cognitive pe fondul echilibrării emoţionale şi al stimulării motivaţiei copilului,
aplicând cunoştinţele privind dezvoltarea sistemului nervos în acţiunile educative
(Roşan,2015)

3
Fig. 1. PSIHOMOTRICITATEA ŞI FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHOMOTORII

3
 Fig. 2. RAPORTUL DIFERITELOR ACTE MOTORII ESENŢIALE

(după J. Bandet şi M. Abbadie)

Noua concepţie a educaţiei psihomotorii şi a reducării prin mişcare vizează întreaga

personalitate a copilului, deoarece urmăreşte asocierea permanentă a acţiunii şi cunoaşterii.

3
 Psihomotricitatea este rezultatul integrării, interacţiunii educaţiei şi maturizării,
sinergiei şi conjugării funcţiilor motrice şi psihice, nu numai în ceea ce priveşte mişcările
şi funcţiile observabile, dar şi în ceea ce le determină şi le însoţeşte (voinţa, afectivitatea,
trebuinţele, impulsurile) (Lafon, 1973)

Conform Dicţionarului Enciclopedic de Psihiatrie , termenul de psihomotricitate

„defineşte, generic, orice acţiune motorie, atitudine sau model comportamental care se află sub
influenţa proceselor psihice”, arătând că „practic, cele două laturi – psihică şi motorie - nu pot
fi separate”. (Gorgoș, 1991)
Psihomotricitatea reprezintă una dintre formele de adaptare la mediu, permiţându-i
copilului să desfăşoare concomitent o activitate de explorare şi una intelectuală implicându-se
cu întreaga personalitate. Este o funcţie complexă care integrează şi conjugă elemente motorii
şi psihice.
,,Dezvoltarea psihomotorie poate fi definită ca dezvoltarea capacităţii de integrare a
funcţiilor motrice pentru a se deplasa, a acţiona, a se situa în spaţiu şi în timp, a percepe
realitatea, a învăţa, a relaţiona cu ceilalţi, a comunica, a se integra în viaţa socială, a-şi
asigura echilibrul psihic.’’(Wauters-Krings, 2014, p.10)

1.2. Factorii care contribuie la dezvoltarea psihomotorie a copilului

Factorii de care depinde buna dezvoltare psihomotorie a copilului sunt:

A. Factori ereditari:
 Generali
 Individuali
B. Factori ambientali:
 După momentul în care intervin:
 Factori care acţionează asupra calităţii biologice a gameţilor
 Factori care acţionează în perioada dezvoltării embrionare
 Factori care acţionează în perioada dezvoltării fetale
 Factori care acţionează perinatal
 Factori care acţionează postnatal
 După natura lor:
 Factori organici: fizici, chimici, biologici, geografici ;
 Factori alimentari, infecţioşi, traumatici, toxici ;

3
  Factori socio-culturali: mediul familial, şcolar, profesional, condiţii economice,
condiţii culturale ; (Milea, 1988)

1.3. Deficienţele psihomotorii şi aspecte specifice ale acestora

1.3.1. Tulburările psihomotorii
Tulburările psihomotorii sunt expresia afectării la diferite vârste şi niveluri ale
sistemului nervos central, în circumstanţe etiopatologice variate, constituindu-se uneori pe plan
clinic în veritabile sindroame psihomotorii, cu o mare valoare semiologică (Gorgos, 1991). Ele
sunt clasificate foarte diferit, cunoscând o paletă extrem de variată. (Radu, 2000, p.49)
Sindroame şi tulburări psihomotorii la copii:
 Mari deficienţe organice: diplegii, hemiplegii, coreoatetoză cu întârziere mintală
profundă.
 Debilitate psihomotorie:
 Infantilism motor: semnul Babinski, insuficienţe posturale, sinkinezii
vicioase, dezvoltare intelectuală deficitară ;
 Asinergie motorie: afectare cerebeloasă (tulburări de echilibru, nistagmus),
timiditate, emotivitate, tulburări de vorbire, lipsă de coeziune în gândire ;
 Sindrom extrapiramidal inferior (parkinsonism), mai rar ;
 Sindrom extrapiramidal mijlociu: contractură, rigiditate, reacţii de opoziţie,
gândire concretă, disciplinare dificilă ;
 Sindrom extrapiramidal superior sau subcoreic: instabilitate, tremurături ale
limbii, sinkinezii în oglindă, reacţii vasomotorii şi emotive, impulsivitate,
excitabilitate, afectivitate necontrolată, automatisme, inteligenţă nereflexivă
;
 Sindrom de debilitate motorie şi mentală sau „cortico-proiectiv”: semne
piramidale şi frontale ;
 Sindrom cortico-asociativ frontal: exuberanţă, mişcări inutile, agitaţie,
expresie mimică „globală”, jovialitate, sărăcia limbajului, absenţa
personalităţii.
 Instabilitate psihomotorie
 Tulburări psihomotorii de origine afectivă: enurezis, ticuri, balbism, tulburări
coreiforme
O altă ordonare după J. Ajuriaguera, clasifică tulburările psihomotorii astfel:

3
  Tulburări ale motricităţii: întârzieri în dezvoltarea motorie, marile defecte motorii,
debilitatea motrică, tulburări de echilibru, de coordonare şi de sensibilitate
 Tulburări de schemă corporală
 Tulburări de lateralitate
 Tulburări de orientare, organizare şi de structurare spaţială
 Tulburări de orientare şi structurare temporală
 Instabilitate psihomotorie
 Tulburări de realizare motrică: apraxia, dispraxia, disgrafia motrică
 Tulburări psihomotorii de natură afectivă ( Ajuriaguerra,1974)
În literatura de specialitate se mai întâlneşte şi ideea că tulburarea psihomotorie este o
tulburare a psihomotricităţii determinată de indispoziţii, oboseală, intoxicaţii, alcoolism, şocuri
şi traume psihice, nefiind determinată de leziuni corticale, având caracter temporar, uneori
întâmplător, şi că se manifestă prin imposibilitatea efectuării unor mişcări care, în mod obişnuit
se pot realiza fără efort. În aceste situaţii apar frecvent sinkinezii a căror efect se agravează cu
cât persoana devine mai conştientă de ele (Predescu,1976).

1.3.2. Debilitatea psihomotorie

Denumire dată de clinicieni pentru afectarea preciziei, supleţei şi rapidităţii mişcărilor

în cazul deficienţilor mintali „endogene”, care nu sunt asociate cu leziuni cerebrale importante,
dar care afectează eficienţa praxică diminuându-o ca rezultat al posibilităţilor cognitive reduse.

1.3.3. Întârzierea psihomotorie

Sindrom care cuprinde atât nivelul motor cât şi cel psihic (intelectual-afectiv) (Popescu-
Neveanu, 1978).
Poate apărea datorită unor leziuni ale sistemului nervos central sau periferic, ori datorită
lipsei sau insuficienţei stimulări senzoriale şi intelectuale.
Deşi termenul se utilizează mai ales în diagnosticarea dezvoltării la vârste mici, se
manifestă frecvent asemenea întârzieri şi la vârste mai mari (mai ales la deficienţii mintali al
căror ritm de dezvoltare şi al căror grad de dezvoltare se poate opri la un anumit nivel).
1.3.4. Instabilitatea psihomotorie
Constă într-un exces cantitativ de mobilitate, printr-o „irezistibilă nevoie de mişcare”.
Se afirmă că aceste mişcări apar ca expresie a instalării oboselii (Popescu- Neveanu,1978).

3
 Instabilitatea este fiziologică la vârste mici (până la 3-4 ani), dar, ea este patologică
dacă persistă după 7 ani, devenind stabilă şi fixându-se după 12 ani (Predescu,1976).
Instabilitatea psihomotorie se consideră chiar o „caracteristică normală” a
comportamentului copilului până la 8-10 ani. Dacă acest comportament se prelungeşte, atunci
dezvoltarea intelectuală este prejudiciată, apărând dificultăţi de şcolarizare. Aceste cazuri devin
copii problemă.
Instabilitatea psihomotorie poate fi un simptom al unei schizofrenii infantile, putând
apărea ca reacţie nevrotică a copilului la factori familiari, ambientali traumatizanţi. (Radu,
2000, p.51)
La deficienţii mintali instabilitatea devine generalizată, fiind tipic psihomotorie prin
influenţarea reciprocă a dezvoltării intelectuale cu cea motorie .
Pot apărea manifestări de „instabilitate dobândită” ca urmare a unor afecţiuni somatice
(choree, encefalite, traumatisme cranio-cerebrale, hipertiroidiene etc), întâlnindu-se frecvent în
cefalopatii, în deficienţă mintală şi în epilepsie.
1.3.5. Agitaţia psihomotorie
Este o conduită precipitată, spasmodică, hiperactivă dar ineficientă, parazitară,
implicând sau îngreunând finalizarea acţiunilor care rezultă dintr-o slabă integrare şi
insuficientă coordonare a funcţiilor psihomotorii (Popescu- Neveanu, 1978).
Este un sindrom neuropsihic caracterizat prin hiperactivitate care antrenează sferele de
viaţă ale bazei psihice (verbală, motorie, afectivă, intelectuală şi instictuală), dezorganizând
comportamentul şi acţiunile individului.
Agitaţia psihomotorie se întâlneşte la cazuri ale căror procese nervoase de bază sunt
dominate de excitaţie în patologia mintală, în afecţiuni neurologice sau toxiinfecţioase.
1.3.6. Criza psihomotorie
Se caracterizează prin apariţia spontană a unor gesturi şi acţiuni însoţite sau nu de
variate manifestări afective, exprimând teamă, mânie, bucurie etc având caracter mai mult sau
mai puţin conştient (Predescu,1976).
Se manifestă prin automatisme gestuale şi verbale, prin linsul buzelor, masticaţia,
scărpinat, frecatul mâinilor, gesturi incomplete, mişcări de îmbrăcat sau dezbrăcat, murmurare
de cuvinte şi automatisme ambulatorii.
Se întâlnesc frecvent în masa deficienţilor severi, cu leziuni cerebrale. Crize
psihomotorii apar şi la epileptici, dar la ei sunt însoţite de alterarea cunoştinţei, urmate de
amnezie lacunară, amintindu-şi parţial sau deloc acţiunile pa care le-au efectuat. De asemenea,
crize psihomotorii pot apărea şi la oamenii normali în situaţia de furie deosebită.

3
1.4. Tulburări psihice în boli neurologice`
1.4.1. Traumatisme cerebrale
Tulburările traumatice ale sistemului nervos central pot apare în diferite perioade de
dezvoltare ale copilului.
Leziunile traumatice ale sistemului nervos central se împart în trei grupe: traume
intrauterine, perinatale şi postnatale.
Traumele intrauterine determină tulburări în dezvoltarea sistemului nervos central al
fătului şi sunt cauzate de loviturile mamei în cădere, ridicarea unor geutăţi mari etc. În astfel
de cazuri se observă adesea slăbirea mişcărilor fătului. Traumele fătului se pot răsfrânge asupra
dezvoltării lui ulterioare, mai ales în cazurile de lezare a sistemului nervos, care de obicei
determină o întârziere în dezvoltarea creierului. Unele simptome patologice se pot manifesta
mai târziu, în primul an al vieţii şi se exprimă prin tulburarea funcţiilor motorii, verbale şi
psihice.
Traumele perinatale. Acest fel de traume este legat de evoluţia nefavorabilă a
travaliului, în cazurile de travaliu prelungit sau expulzie prea rapidă. Şi într-un caz şi în altul ,
complicaţia cea mai frecventă este hemoragia cerebrală.
În primul caz – travaliul prelungit – se produce compresiunea, deformarea capului, datorită
căreia se produce ruptura vaselor. În al doilea caz – expulsie prea rapidă – mai joacă un rol
diferenţa dintre presiunea intrauterină şi cea atmosferică. Drept rezultat al trecerii rapide din
anumite condiţii în alte condiţii se produce de asemenea ruptura vaselor, deci hemoragia în
substanţa cerebrală. În afară de hemoragie în travaliul prelungit, mai ales dacă există o poziţie
vicioasă a fătului în caz de bazin strâmt al mamei, apare leziunea traumatică a plexului nervos
brahial, care se observă imediat după naştere, sub forma paraliziei periferice a mâinii.
Traumele postnatale la copii ca şi la adulţi pot fi închise şi deschise.
a) Traumele închise nu sunt însoţite de tulburarea integrităţii oaselor craniului. Se deosebesc
două feluri de traume închise: comoţia cerebrală şi contuzia cerebrală.
Comoţia cerebrală apare în cazurile de lovire mai uşoară a craniului.
Contuzia cerebrală reprezintă o leziune mai gravă, întotdeauna însoţită de distrugerea
substanţei cerebrale.
b) Traumatismele craniene deschise se caracterizează prin distrugerea integrităţii oaselui
craniului.
În majoritatea cazurilor de traumatism craniocerebral sunt prezente tulburări
neurovegetative, dermografismul persistent şi difuz, transpiraţia exagerată, creşterea
secreţiei salivare, incontinenţă de urină, tulburări de somn şi inapetenţă. În anumite cazuri,

3
 imediat după producerea traumei se observă tulburări de vorbire sub formă de bâlbâială
sau afazie.
Particularităţile psihopatologice ale copiilor care au suferit traume craniocerebrale sunt
destul de variate.
Unii autori grupează copiii care au suferit traumatism cerebral după anumite criterii. Se
disting cinci grupe întâlnite mai des printre copiii care au suferit un traumatism
craniocerebral.
- Din prima grupă fac parte copiii cu sechele după o traumă uşoară; de obicei ei se
restabilesc datorită muncii sistematice a medicului şi pedagogului. Tulburările se
manifestă prin obosirea rapidă din care cauză asemenea copii nu se pot concentra
suficient în lucru, se epuizează repede;
- A doua grupă se împarte în două subgrupe care se caracterizează prin simptome
contradictorii în ceea ce priveşte psihicul copiilor. Din prima subgrupă fac parte copiii
cu aşa numitul sindrom apatico-adinamic. Aceşti copii sunt adinamici, apatici, lenţi,
puţin activi şi cu puţină iniţiativă. A doua subgrupă a copiilor cu sindrom hiper-
dinamic se caracterizează prin particularităţi de conduită opusă. Asemenea copii sunt
dezinhibaţi din punct de vedere motor, agitaţi, excitaţi, zgomotoşi;
- Grupa copiilor cu o conduită psihopatoidă. După traumă, ei îşi schimbă accentuat
caracterul, devin grosolani, cruzi, ursuzi, predomină starea de indispoziţie. Se
manifestă accentuat înclinaţia lor spre explozii afective de mânie;
- Grupa copiilor cu insuficienţe mintale. În unele cazuri de traume grele apare scăderea
activităţii intelectuale: se dereglează activitatea, iniţiativa, isteţimea, atenţia, memoria.
În cazuri grave apare insuficienţa mintală de tipul oligofreniei, cu scăderea capacităţii
de a judeca, de a raţiona, slăbirea spiritului critic. Aceasta se observă în cazul
traumelor survenite la vârstă mică;
- Grupa copiilor cu epilepsie traumatică. Maladia se caracterizează prin crize dese,
modificări psihice accentuate, dispoziţie deprimată. Crizele duc la scăderea activităţii
intelectuale, determinând tulburări de memorie şi slăbirea capacităţii de formare a
noilor deprinderi.

1.5. Psihomotricitate, grafism şi motricitate expresivă

Abilităţile grafice permit cunoaşterea repertoriului diferitelor linii pentru a desena, a

picta, a scrie, a grava, a trasa, a haşura, a caligrafia, a înţepa, a colora, a contura, a uni, a modela,

3
etc. Aceste gesturi rezultă din achiziţii motorii complexe care implică dirijarea mişcării
proximale (deplasarea braţului), a mişcării distale ( mâna şi degetele), controlul ocular şi
kinestezic, orientarea spaţio-temporală. Ele implică alegerea unei măini dominante. Abilităţile
grafice ce se exprimă prin pictură şi desen solicită şi dezvoltă la copil numeroase strategii
cognitive pentru a fi atent, a se concentra, a observa, a deodebi, a recunoaşte, a identifica, a
reproduce, a adapta mişcările la caracteristicile spaţiului şi ale timpului, a imagina, a ajunge la
un simbol pentru a reprezenta o acţiune, a simboliza într-un limbaj oral şi a-l transforma apoi
într-un limbaj scris, a percepe noţiunea de cuvânt.

Motricitatea expresivă permite controlul expresivităţii motrice intenţionate pentru a

comunica eficient. Ea influenţează controlul manierei în care facem un gest şi mai ales calitatea
, precizia gestului. Gesturile exprimă indiferenţa, primirea, refuzul, surpriza, anxietatea,
plictisul, teama. Gestul de a da din cap, a ridica din umeri, de a încrunta din sprâncene, de a
îndrepta privirea exprimă sentimente. (Wauters-Krings, 2014).

1.6. Psihomotricitate şi abilităţi cognitive

Este imposibil să controlăm abilităţile motrice, să acţionăm asupra mediului fără

percepţie. Conflictul cognitiv înseamnă că subiectul confruntă noua percepţie a unui element
al realităţii cu aceea pe care o are în memorie. Capacitatea de prelucra a informaţiilor
condiţionează învăţarea în diversele domenii şcolare. Pentru a citi, a scrie, a asculta, a vorbi, a
socoti, a înţelege şi a structura spaţiul, timpul trebuie să prelucrăm într-o manieră eficace
informaţiile vizuale, auditive, proprioceptive. Vederea contribuie la construirea unor
cunoştinţe referitoare la contururi, relief, culori, contraste, forme, orientări, poziţii. Ea
favorizează atenţia, concentrarea. Auzul ne permite să analizăm, să identificăm tonalitatea,
timbrul, sonoritatea, natura, intensitatea, localizarea sunetelor. El joacă un rol important în
dezvoltarea limbajului şi a comunicării. Simţul tactil permite întâlnirea cu lumea exterioară şi
cunoaşterea spaţială a corpului.

Percepţia conştientă a corpului influenţează capacitatea de a se deplasa, de a se orienta,

de a se proteja, de a acţiona, de a explora şi de a se exprima. Ea ne permite să folosim
vocabularul corporal cu bună ştiinţă, să numim părţile corpului, să reprezentăm grafic propriul
corp în desene, în sculpturi.

Perceperea spaţiului ajută la organizarea motricităţii pentru a se deplasa, a se orienta de

a se proteja, de a acţiona, de a explora , a comunica în funcţie de forma, mărimea, relieful,

3
volumul, mărimile obiectelor şi fiinţelor, precum şi în funcţie de distanţa, poziţia şi orientarea
lor. Perceperea spaţiului permite discriminarea, recunoaşterea, identificarea, reproducerea,
măsurarea,calificarea formelor,distanţelor, orientărilor pentru a calcula numere, a măsura
mărimi, a structura spaţiul, a scrie folosind semnele,a desena, a picta folosind
formele,perspectiva, spţiile grafice , a înţelege noţiunile spaţiale din limbajul vorbit.

Percepţia conştientă a caracteristicilor timpului ne permite să reţinem ordinea aleatorie

de tip conventional: ordinea alfabetică, ordinea numerică, ordinea anotimpurilor. Ne ajută să
vorbim, să citim şi să scriem, înţelegând sensul vocabularului temporal folosit: timpurile
prezent, trecut, viitor, prepoziţiile, adverbele, raporturile logice, înainte, după, etc.

În consecinţă, este esenţial ca situaţiile motrice să fie punctate cu situaţii de

coştientizare, aceasta pentru a le accentua impactul asupra învăţării.

1.7. Psihomotricitate, abilităţi sociale şi afective

Sentimentul de încredere provoacă explorarea, căutarea, asumarea unor riscuri

indispensabile dezvoltării abilităţilor gestuale şi motrice. Angajarea şi motivaţia constituie
bazele echilibrului afectiv necesar pentru a încerca schimbarea şi a se adapta. Ele condiţionează
capacitatea de a argumenta şi de a interacţiona cu ceilalţi, proces indispensabil conflictului
socio-cognitiv. Conferă subiectivitate percepţiei realităţii. Diferitele fobii, interesul,
interpretările subiective ale corpului, blocajele la matematică, frica iraţională de animale sunt
tot atâtea exemple ale acestei influenţe.

1.8. Psihomotricitate şi învăţare şcolară

Dezvoltarea limbajului este extrem de importantă. Este un proces global care face apel la
resurse din domeniile motoriu, cognitiv, social şi afectiv. Se cunoaşte faptul că, atingerea
activă permite o explorare mai bogată şi o mai bună memorare, mai ales a literelor. Vederea dă
o percepţie spaţială a ansamblului literelor, auzul dă o alta, desfăşurată în timp.

Situaţiille motrice aduc un sprijin în numeroase ocazii:

 a comunica, a interacţiona
 a asculta
 a interpreta, descrie o acţiune, un joc

3
  a se exprima cu cuvinte noi
 a identifica sunete, a recunoaşte voci
 a deosebi fonemele în numărători, cântece, jocuri în cerc
 a folosi legături logice, a pune întrebări precise : ,, unde este ? , ,, ce face?”
 a vorbi despre viitor
 a exprima nevoi, sentimente

A face matematică înseamnă a numi, a caracteriza, a articula noţiunile. Corpul este cel
care inspiră construcţia spaţiului şi tot ceea ce permite ritmarea duratei trăite de copil,
jalonarea spaţiului, organizarea unei acţiuni ţine de aceeaşi intenţie ca şi activitatea
matematică. Este necesar să dobândim şi să stăpânim operaţii mentale de reprezentare
(reprezentarea spaţiului, a relaţiilor logice), fără de care nicio operaţie matematică nu este
posibilă.

1.9. Arii de influenţă ale psihomotricităţii în cadrul disciplinelor de învăţământ

În practica psihopedagogică cu copiii cu dizabilităţi intelectuale, prin educaţie

psihomotorie se educă, se exersează şi se formează deprinderi psihomotorii acelora care sunt
deficitari sub acest aspect, în scopul facilitării integrării lor corespunzătoare în procesul de
învăţare.

Educaţia psihomotorie este recunoscută ca o activitate specifică foarte importantă,

dovadă fiind faptul că, în cadrul majorităţii obiectivelor de învăţământ există prevederi
referitoare la educarea şi formarea unor abilităţi psiho-motorii indispensabile în însuşirea
cunoştinţelor şi formarea deprinderilor prevăzute în programe.
Consultând curricula pentru ciclul primar, se poate stabili o ierarhizare a disciplinelor
de învăţământ pe acest criteriu:

Notaţii în tabel: *- puţin; **-mult; ***-foarte mult ( Radu, 2000)

Tabel nr. 1 – Ierarhizarea disciplinelor de învățământ după gradul de implicare al educației

psihomotorii

Nivelul Denumirea disciplinei sau activităţii Gradul de implicare al educaţiei

educative psihomotorii
Clasele Citire -scriere-comunicare **
I-IV Citire-lectură *
Formarea abilităţilor de comunicare **
Educaţie psihomotrică ***

3
Matematică **
Cunoştinţe despre mediu **
Educaţie moral-civică *
Educaţie plastică ***
Educaţie muzicală ***
Educaţie fizică ***
Abilitare manual ***
Terapia tulburărilor de limbaj ***
Cultura fizică medical ***
Formarea autonomiei personale ***
Activităţi practice de pregătire pentru
muncă şi viaţă **
Activităţi ludice *
Activităţi de socializare **
Activităţi culturale şi de cunoaştere *