1.

FAZELE PROCESULUI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Descris din perspectiva teoriei rezolvării de probleme, procesului de asistenţă socială
este construit din faze succesive care avansează de la stabilirea legăturii dintre asistent şi
asistat, către rezolvarea problemei acestuia din urmă. Vom prezenta aceste etape pe baza
modelului de rezolvare de probleme a lui Compton şi Galaway (1989):

I. Faza de angajare sau de contactare în cadrul căreia se disting următorii paşi:

a. Identificare şi definirea problemei

 problema văzută de clientul
 problema văzută de celelalte sisteme de bază, precum cadrele didactice şi colegii de
şcoală, membrii familiei, persoanele semnificative din anturajul proxim al clientului,
persoane cu autoritate la locul de muncă, etc.
 problema văzută de specialistul
 problema definită în urma acordului dintre participanţi
b. Identificarea scopului
 formularea scopului clientului - scopul poate fi stabilit pe termen lung sau pe termen
scurt
 identificarea resurselor necesare realizării scopului
 identificarea resurselor şi limitelor agenţiei
 identificare scopurilor şi aşteptărilor instituţiei
 identificarea şi aşteptările asistentului social
c. Stabilirea unui acord între actorii procesului de asistenţă socială (contractul) - se vor discuta
condiţiile unui contract şi aspecte privind realizarea acordului.
d. Explorarea preliminară care include:
 explorarea motivaţiei beneficiarului pentru participarea în procesul de asistenţă socială
(speranţa, confortul)
 explorarea oportunităţii intervenţiei sociale
 explorarea gradului de pregătire a beneficiarului pentru participarea activă în procesul
de asistenţă socială

II. Faza de planificare a intervenţiei în cadrul căreia se disting următorii paşi:

a. Explorarea aprofundată a resurselor şi rezistenţelor la schimbare (evaluarea şi diagnosticul

social) presupune:
 identificarea progresivă a problemei
 identificarea resurselor disponibile
 luarea în considerare a barierelor, obstacolelor
 specialistul selectează modelul teoretic adecvat rezolvării cazului
 specialistul selectează metodele adecvate de intervenţie
 specialistul clarifică valorile implicate în procesul de intervenţie cu beneficiarul în
cauză

b. Întocmirea şi dezvoltarea planului de acţiune urmăreşte:

 stabilirea unor sarcini măsurabile, realizabile, valabile
 evaluarea posibilelor costuri şi justificarea necesităţii lor
 realizarea unor relaţii cu alte instituţăă în folosul clientului
 determinarea rolului specialistului
  estimarea timpului cerut pentru indecerea schimbării
 planificarea modalităţilor de oferire a serviciilor

c. Prognoza

III. Trecerea la acţiune se referă la:

 implementarea planului şi corijarea sa în funcţie de mersul efectiv al procesului de
asistenţă
 evaluarea rezultatelor - pentru acest demers acţional asistentul social va răspunde la
următoarele întrebări:
 scopul propus a fost atins?
 teoriile, metodele şi tehnicile utilizate au fost folositoare?
 este acţiunea viitoare garantată?

IV. Faza de finalizare

 se pregăteşte şi realizează despărţirea de client.
 se întocmeşte un plan de sprijin ulterior, ce urmează a fi aplicat la întreruperea relaţiei
pentru ca clientul să ştie că nu este singur şi că poate fi sprijinit în demersurile sale, în
menţinerea progreselor dobândite.
 se vor evalua succesele şi eventualele dezacorduri.

Complexitatea muncii de asistenţă socială reiese din deprinderile şi abilităţile necesare

în procesul de rezolvare a problemelor, dintre care exemplificăm:
 Folosirea stăpânirii de sine, respectiv a capacităţii de a înţelege perspectiva clientului
în interesul acestuia.
 Abilitatea de a asculta fizic şi psihologic tot ce este spus şi de a remarca ceea ce nu s-a
spus.
 Abilitatea de a transmite empatie, înţelegere, încredere, respect şi suport.
 Folosirea metodelor de interviu: parafrazarea, clarificarea, verificarea înţelesului,
focalizarea, interogarea, reflectarea, informarea, rezumarea, confruntarea,
interpretarea, asumarea şi reasumarea.
 Folosirea unei game de metode de colectare a datelor
 Folosirea unor cunoştinţe teoretice de bază
 Abilitatea de a determina semnificaţia datelor
 Cunoaştere adecvată a resurselor şi a oamenilor
 Abilitatea de a genera planuri alternative
 Abilitatea de a evalua rezultatele
 Abilitatea de a înregistra teorii, metode, acţiuni şi rezultate
 Abilitatea de a ştii pune capăt serviciilor oferite unui client

O altă prezentare a structurii procesului de asistenţă socială este dată de Hepworth şi

Larsen (1993):

1. Faza de explorare şi evaluare a problemei şi a personalităţii asistatului (faza introductivă)

2. Faza de intervenţie în procesul de asistenţă socială (faza de inducere a schimbărilor)
3. Terminarea relaţiei de asistenţă socială şi evaluarea ei (finalizarea intervenţiei)
 1. Faza introductivă, de explorare a situaţiei problemă şi a personalităţii
asistatului

Această primă fază este caracterizată de incertitudine şi tatonare din partea ambelor
parteneri ai procesului de asistenţă socială. Aşteptările pot fi redate astfel:
 Aşteptările clientului se referă la măsura în care asistentul social poate să-i ofere
ajutor, ce informaţii ar trebui să îi comunice, să aibă sau să nu aibă încredere în
acesta, dacă va fi acceptat şi respectat de către asistent
 Aşteptările asistentului social: acesta încearcă să vadă în problema clientului
ceva ce-i este cunoscut din experienţa profesională anterioară; ce efort va trebui
să investească pentru a explora problema asistatului şi a pentru înţelegerea
personalităţii acestuia.
Rezultatul este un acord între asistentul social şi client privind desfăşurarea relaţiei de
asistenţă socială şi definirea problemei. Prima fază se sfârşeşte cu o cunoaştere reciprocă a
aşteptărilor celor doi şi un contract privind viitorul proces de muncă.
Paşii pentru realizarea acestei faze sunt:
 Stabilirea contactului şi angajarea în relaţia de ajutor – sunt hotărâtoare pentru
evoluţia procesului de asistenţă socială. Întemeierea unui parteneriat pe
parcursul primului interviu pune bazele unei bune relaţii de ajutor.
 Explorarea problemei clientului şi diagnosticul în asistenţa socială – se
realizează prin adunarea datelor despre client, mediul în care trăieşte, modul în
care simte el problema, date despre problemă.
 Planificarea procesului de intervenţie şi elaborarea contractului – creează
cadrul psiho-social şi cel formal specific privind intervenţia asistentului social.

2. Faza realizării schimbărilor

Aceasta este faza dinamică, de muncă efectivă, care reclamă o continuă analiză a
schimbărilor produse şi de raportare a lor la . Schimbarea are loc pe măsură ce clientul învaţă
noi tipare de comportament şi înţelege valoarea lor, când poate să stabilească legătura dintre
cauzele unui comportament şi consecinţele sale. Ca urmare a învăţării şi a dezvoltării capacităţii
lor de înţelegere oamenii pot lua decizii raţionale şi conştiente prin care să atingă scopurile care
răspund nevoilor lor în cea mai mare măsură.
Oamenii se schimbă dacă constată că schimbarea propriului comportament determină
schimbarea comportamentului celorlalţi; ei se schimbă când condiţiile lor de viaţă se modifică,
iar ei trebuie să se adapteze acestor schimbări; modificăriel de comportament se produc dacă
oamenii doresc să obţină recompensele corespunzătoare motivaţiilor lor personale. Asistentul
social are rol de catalizator a schimbărilor, urmărind acel mecanism motivaţional, ce conduce
la schimbare.
Inducerea schimbărilor este un proces adeseori îndelungat. Orientarea spre acţiune, spre
schimbare are ca şi obiective creşterea nivelului de competenţă a clientului, mărirea capacităţii
acestuia de a-şi rezolva problemele. Pe toată durata acestei faze a procesului de asistenţă socială
vom urmări progresul clientului recurgând la diferite modalităţi de monitorizare a cazului şi de
evaluare a schimbărilor.

3. Finalizarea şi evaluarea procesului de asistenţă socială (evaluarea finală)

 Etapa finală nu este întotdeauna încununată de succes, ci poate să fie o fază în care
abandonăm, sau selectăm noi metode de intervenţie.
Evaluarea este raportarea la scopurile propuse.
Reuşita este indicată de o evaluare care arată atingerea scopurilor.
Când asistatul doreşte schimbarea, vine din iniţiativă proprie la asistentul social,
motivaţia lui în sensul schimbării este mai puternică.
Pentru fiecare caz, atribuţiile asistentului social trebuie conştientizate şi puse în acord cu
motivaţiile clientului. Trebuie să ştim să pregătim clienţii noştri pentru momentul în care relaţia
de asistenţă este pe cale de a lua sfârşit, nu trebuie să favorizăm relaţia de dependenţă faţă de
noi, trebuie să le oferim strategii de menţinere a progreselor înregistrate .

Maxime utile asistentului social în procesul muncii cu asistatul:

"Incepe de unde este clientul"

"Nu lucra niciodată mai mult decât clientul"

Bibliografie
Comptom, B.R., Galaway, B. (1989), Social Work Processes, Wadsworth, California
Hepworth, D.H, Larsen, J.A (1993), Direct Social Work Practice: Theory and Skills, Pacific
Grove, C.A: Brooks/Cole