Sunteți pe pagina 1din 82

2018-2019

Nivel Licenta,
Anul II,
Semestrul I
Universitatea din Craiova

Facultatea de Știinte Sociale


Departamentul Sociologie, Filosofie și
Asistență Socială

Specializarea ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DISCIPLINA:

METODE ȘI TEHNICI DE INTERVENȚIE ÎN


ASISTENȚA SOCIALĂ

Titular disciplină: Lector univ. dr. Emilia-Maria Sorescu1

SUPORT DE CURS

1 Email: emsorescu@gmail.com.
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

METODE ȘI TEHNICI DE INTERVENȚIE


ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ

Cuprins
INTRODUCERE ............................................................................................................................... 3
ORGANIZAREA CURSULUI. TEMATICA. METODA DE EVALUARE ................................... 4
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială. Delimitări conceptuale ................................... 5
Etapele procesului de furnizare a serviciilor sociale.......................................................................... 7
Diagnoza socială. Evaluarea ............................................................................................................ 10
Estimarea riscului............................................................................................................................. 12
Evaluarea nevoilor şi resurselor ....................................................................................................... 15
Intervenția în asistența socială ......................................................................................................... 19
Abordări metodologice în asistența socială (practica centrată pe sarcină, practica bazată pe
evidențe, modelul psihosocial)......................................................................................................... 26
Observaţia ........................................................................................................................................ 37
Întrevederea, convorbirea telefonică, genograma, ecoharta, analiza câmpului de forțe .................. 44
Interviul ............................................................................................................................................ 47
Ancheta socială. Anamneza ............................................................................................................. 54
Analiza/studiul documentelor .......................................................................................................... 58
Supervizarea ..................................................................................................................................... 60
Metode de dezvoltare comunitară .................................................................................................... 61
Cercetarea calitativă în asistența socială. Studiul de caz . ............................................................... 78

2
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

INTRODUCERE

Pentru a deveni buni profesionişti, studenţii trebuie să dobândească atât cunoştinţele, cât şi
abilităţile necesare pentru a lucra cu persoanele, familiile, grupurile şi comunităţile în diferite
situaţii.
Ei au nevoie să înţeleagă sprijinul pe care îl oferă ca un proces fundamentat ştiinţific care
include evaluare iniţială, planificare, intervenţie şi evaluare finală, pe parcursul căruia au nevoie
să utilizeze o serie de metode, tehnici, instrumente şi abilităţi, astfel încât scopul şi obiectivele
propuse cu şi pentru clienţii lor să fie atinse.
Cursul prezintă cadrul conceptual al metodelor de asistenţă socială, defineşte şi descrie
modul în care se aplică metodele de intervenţie ale asistentului social: ancheta socială, observaţia,
interviul, analiza documentelor sociale, genograma, ecoharta, anamneza, precum ;i instrumentele
specifice acestora.
Metodele de intervenţie se aplică diferenţiat în funcţie de lucrul cu persoane, familii,
grupuri, organizaţii sau comunităţi, motiv pentru care sunt dedicate secţiuni aparte acestor
subiecte.
Studenţii sunt încurajaţi să îşi dezvolte conştiinţa de sine, valorile personale, abilităţile de
comunicare, observare, de a construi relaţii profesionale de ajutor, de a identifica conflicte de
natură etică şi de a lua decizii fundamentate deontologic. De asemenea este necesar ca studenţii să
dobândească abilitatea de a integra cunoştinţele despre comportamentul uman, sistemele sociale,
problemele şi politicile sociale, teoriile asistenţei social şi abilităţile practice dobândite în cadrul
practicii profesionale cu noţiunile despre metodele de intervenţie, astfel încât abordarea acestui
curs nu poate fi decât una integrată, cu dese trimiteri la celelalte discipline din curriculum.
O cât mai bună înţelegere de către studenţi a impactului pe care persoana asistentului social
o are asupra clienţilor, precum şi a modului în care acesta îşi utilizează sinele în relaţia asistenţială,
a efectelor pe care experienţele profesionale îi pot afecta în plan emoţional vor crea premisele unei
viitoare practici profesionale de calitate si a unei vocaţii împlinite.

3
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

O
C
. ORGANIZAREA CURSULUI. TEMATICA. METODA DE
EVALUARE
T
E
M
A
Nota finală de la curs va fi compusă din:
T
I
C
A - 70% nota examen final:
. Examenul va fi scris.

M
E - 20% prezentarea proiectele individuale
T Fiecare student va trebui să susțină un referat / lucrare de seminar / proiect / studiu de caz fie
O în timpul cursurilor, fie în timpul seminariilor.
D Lucrările trebuie sa aibă in vedere una din temele incluse in structura cursului.
A Lucrările vor respecta standardele de citare APA (a se vedea http://www.apastyle.org/, APA Style
Guide).
D
E În situaţiile dovedite de plagiat, lucrarea va fi respinsă.

E - 10% activitate la curs și seminar:


V 10% din nota finală este reprezentată de participarea ACTIVĂ dezvoltata si manifestata de
A student pe parcursul orele de curs și seminar.
L
U La finalul fiecărui curs/seminar profesorul va puncta activitatea celor care au avut cotributii
A active si semnificative pe parcursul orelor de curs/ seminar.
R
E - Nota finala se rotunjeste

4
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Metode și tehnici de intervenție în asistența socială. Delimitări


conceptuale

METODOLOGIA este un sistem de principii şi mijloace de organizare a activităţii teoretice şi


practice.
METODA = un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce permit analiza, înţelegerea şi explicarea
unei realităţi studiate.
METODELE sunt:
 căile generale alternative pe care le parcurge subiectul cunoscător în încercarea de a
înţelege şi explica realitatea, indiferent de conţinutul particular al respectivei realităţi.
 strategiile specifice unor ştiinţe sau unor domenii de cunoaştere.
TEHNICA = un ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee), pentru o acţiune
eficientă.
TEHNICILE sunt:
 maniere particulare de cunoaştere şi acţiune, ce pun în joc elemente practice, concrete,
adaptate unui scop precis şi definit.
 instrumente de cercetare puse la lucru în funcţie de o strategie generală definită prin
metodă.
PROCEDEUL = o manieră de acţiune, de utilizare a instrumentelor de cercetare, care nu sunt
altceva decât unelte materiale.
METODOLOGIA ASISTENŢEI SOCIALE = modul de a proceda în asistenţa socială, potrivit
unei ordini anume şi urmând anumite principii.
În literatura americană, metodologia este mai puţin privită ca un complex de teorii şi principii
ce structurează, după criterii logice şi epistemologice, modalităţi de intervenţie, şi mai mult ca o
colecţie de metode şi tehnici cu relevanţă practică. Astfel, metodele asistenţei sociale desemnează
tipuri specifice de intervenţie, a căror eficacitate a fost deja probată de o întreaga tradiţie practică.
„Activităţile asistenţiale au fost identificate ca metode care includ: social casework, social work
group, community organization, administration în social work, research, policy,
planning.”(Bocancea C., 2005, p. 36 apud Barker, 1987, p. 98).
Social casework = practica utilizată de asistentul social în sprijinirea preponderent psihologică
(dar şi relaţională, educaţională, economică etc.) a unui individ sau a unei familii.
Social work group = metodă ce constă în ajutorarea unui grup de persoane constituit pe
criteriul comunităţii de interese sau al confruntării cu aceeaşi problemă (problema nemaifiind una
psihologică, emoţională ci vizând îndeosebi dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi integrare,
promovarea unui nou sistem de valori ale vieţii comunitare, reorientarea energiilor grupului spre
scopuri pozitive, limitarea comportamentelor deviante etc.).
Community organization = este metoda de ajutorare a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor
care locuiesc în aceeaşi arie geografică sau care se confruntă cu aceleaşi probleme, pentru a ajunge
la sintetizarea scopurilor şi intereselor comune, precum şi la punerea în opere a unor planuri
menite să conducă la îndeplinirea scopurilor în cauză.
Celelalte metode se referă la „managementul asistenţei sociale”, la cercetarea în domeniu, la
politicile sociale şi la proiectarea activităţilor asistenţiale pe termen lung.
INTERVENTIA = ceea ce facem pentru a determina o schimbare.

5
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Intervenţia în asistenţa socială presupune:

 Schimb de informaţii realizat printr-o formă de dialog;


 Proces de descoperire pentru localizarea resurselor necesare schimbării;
 O etapă de desfăşurare pentru realizarea obiectivelor de lucru.
INTERVENŢIE LA NIVEL MICRO – reprezintă munca individuală cu persoanele, cu familiile
sau cu grupurile mici pentru a realiza schimbări la nivelul funcţionarii personale, în relaţiile sociale
şi în interacţiunea oamenilor cu resursele sociale şi instituţionale

INTERVENŢIE LA NIVEL INTERMEDIAR (MEZZO) – reprezintă munca în vederea realizării


unor schimbări în cadrul organizaţiilor şi grupurilor oficiale precum grupurile de activitate,
echipele, organizaţiile şi reţeaua de furnizare a serviciilor.
INTERVENŢIE LA NIVEL MACRO – presupune schimbări sociale în cadrul comunităţilor şi
societăţii ca urmare a unor activităţi precum organizarea şi planificarea comunitară, dezvoltarea
localităţii, educaţia publică, practica politicilor şi acţiunea socială.
Metodele asistentei sociale pot fi utilizate separat sau combinat. Metoda este determinată de
natura situaţiilor ce intervin, sistemele particulare implicate şi potenţialele soluţii şi NU de
preferinţa asistentului social pentru o anumită metodă.

6
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Etapele procesului de furnizare a serviciilor sociale

Conform Legii cadru a asistenței sociale nr. 292/2011, Secțiunea 4, art. 46, procesul de
acordare a serviciilor sociale are următoarele etape obligatorii:
a) evaluarea iniţială;
b) elaborarea planului de intervenţie;
c) evaluarea complexă;
d) elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire;
e) implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie şi în planul individualizat;
f) monitorizarea şi evaluarea acordării serviciilor.

a) Evaluarea iniţială are drept scop identificarea nevoilor individuale şi familiale, în baza
cărora este elaborat planul de intervenţie.
În cadrul procesului de evaluare iniţială, persoana primeşte gratuit informaţiile referitoare
la riscurile sociale şi drepturile de protecţie socială de care poate beneficia, precum şi, după caz,
consilierea necesară în vederea depăşirii situaţiilor de dificultate.
Evaluarea iniţială poate avea în vedere inclusiv realizarea diagnozei sociale la nivelul
grupului şi comunităţii şi elaborarea planului de servicii comunitare

b) Planul de intervenţie se adresează persoanei şi, după caz, familiei acesteia şi cuprinde
măsurile de asistenţă socială, respectiv serviciile recomandate pentru soluţionarea
situaţiilor de nevoie sau risc social identificate, precum şi beneficiile de asistenţă socială la
care persoana are dreptul.

c) Evaluarea complexă se efectuează în cadrul structurilor de specialitate organizate conform


prevederilor legilor speciale. Se recomandă atunci când evaluarea iniţială evidenţiază
existenţa unor nevoi speciale pentru a căror rezolvare se impune participarea unei echipe
interdisciplinare şi/sau implicarea altor instituţii.
Evaluarea complexă a persoanelor cu dizabilităţi şi a persoanelor care şi-au pierdut total
sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi a persoanelor vârstnice are drept scop

7
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

identificarea detaliată a nevoilor persoanei şi elaborarea unui program de suport strict


individualizat care conţine ansamblul de măsuri şi servicii sociale, de educaţie, medicale, de
recuperare şi adaptare/readaptare necesare a fi acordate persoanei pentru facilitarea
integrării/reintegrării sociale a acesteia.
Procesul de evaluare complexă urmăreşte, în principal, următoarele aspecte:
a) evaluarea capacităţilor fizice, mentale şi senzoriale pentru încadrarea în grade de
dizabilitate, invaliditate sau dependenţă, precum şi stabilirea nivelului de afectare a autonomiei
funcţionale cu privire la abilităţile de realizare a activităţilor uzuale ale vieţii zilnice, a abilităţilor
de învăţare şi de adaptare la o viaţă independentă, precum şi a capacităţii de îndeplinire a cerinţelor
unei profesii/ocupaţii;
b) evaluarea familiei privind capacitatea acesteia de a asigura condiţiile necesare creşterii,
îngrijirii şi educării copilului, precum şi de a realiza obligaţiile de întreţinere ce îi revin, conform
legii;
c) evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte persoana şi/sau familia;
d) evaluarea gradului de inserţie sau integrare socială;
e) evaluarea potenţialului persoanei de a se implica în acţiunile, programele şi serviciile de
sprijinire pentru depăşirea situaţiilor de dificultate;
f) evaluarea percepţiei persoanei asupra propriilor nevoi, a vulnerabilităţii şi consecinţelor
asupra siguranţei şi securităţii personale.

d) Planul individualizat de îngrijire şi asistenţă se elaborează în urma evaluării complexe,


stabilind pe baza acesteia măsurile de protecţie specială, serviciile de îngrijire personală şi
drepturile la beneficii de asistenţă socială sau alte prestaţii de asigurări sociale, după caz.
Acest plan, pentru a fi eficient şi implementabil, trebuie să ţină cont de aspecte privind:
a) motivaţia persoanei sau a reprezentantului legal al acesteia de a solicita autorităţilor
statului asistenţă şi îngrijire;
b) motivaţia persoanei de a participa activ la programele, măsurile de intervenţie şi
serviciile sociale recomandate;
c) consecinţele negative asupra persoanei în cazul neacordării serviciilor sociale necesare;
d) percepţia proprie privind capacitatea funcţională, performanţele şi resursele;
e) capacitatea reţelei informale de a acorda sprijin;

8
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

f) nevoile de sprijin ale personalului de asistenţă şi îngrijire formală şi informală;


g) existenţa serviciilor sociale în comunitate, modul în care acestea pot răspunde nevoilor
persoanei, precum şi posibilitatea de acces a beneficiarului la serviciul respectiv.

e) Furnizarea serviciilor sociale se realizează în baza planului individualizat de asistenţă şi


îngrijire, elaborat de furnizorul de servicii sociale cu acordul şi participarea beneficiarului.
f) Monitorizarea și reevaluarea
Furnizarea serviciilor sociale este monitorizată permanent, utilizându-se ca instrument
fișele de monitorizare (de observație), care include referirir la toate serviciile și activitățile
prevăzute în planul individualizat.
Periodic, situația beneficiarului se reevaluează, pentru identificarea schimbărilor
intervenite, noilor nevoi și / sau riscuri apărute, în vederea propunerii unor servicii adecvate.

9
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Diagnoza socială. Evaluarea

Problematica socială
O problemă socială este definită drept “un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care
societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schimbat.” Această definiţie include două
elemente:
a. O cauză – o sursă de dificultăţi asupra căruia urmează să se acţioneze pentru a fi
schimbat într-un sens convenabil, poate fi vorba de un aspect negativ sau pozitiv și
b. Conştientizarea dificultăţii – sursa problemei este acceptată de către client și
conștientizat că acest aspect trebuie eliminat sau schimbat.
Analiza problemelor şi a resurselor permite:
 să se evalueze sistematic capacităţile indivizilor;
 să se obţină o privire de ansamblu asupra situaţiei iniţiale, să se aleagă, să se precizeze
informaţiile relevante şi să se stabilească priorităţile, ajungându-se astfel la o imagine
structurată despre situaţie;
 să se descopere factorii activi implicaţi şi să se diagnosticheze tipul de relaţii în cazul
relaţiilor de schimb şi de putere;
 integrarea tuturor celor implicaţi în procesul de soluţionare;
 identificarea resurselor potenţiale şi a celor disponibile pentru soluţionarea problemei ;
 să se formuleze obiective şi să se argumenteze pe baza valorilor profesional-etice ale asistenţei
sociale;
 să se amelioreze cooperarea internă dintre asistenţii sociali;

Diagnoza socială
Când identificăm o problemă avem nevoie să cunoaștem caracteristicile acesteia, cauzele care
au determinat-, să evaluăm nevoile, resursele și riscurile.
Diagnoza socială sau psihosociala este un proces de analiză și sinteză a informatiilor pe care
asistentul social le obtine prin metodele și tehnicile specifice profesiei pentru a facilita planificarea
intervenției. Diagnoza socială vizeaza atât cauzele situației de dificultate, cât și resursele sistemului
client.
La începutul diagnozei, primul pas este făcut prin trecerea în revistă a tuturor factorilor
relevanţi în situaţia dată. Pe lângă sistemul client (adultii, familiile, comunitatile în cauză şi copiii
lor), în acest stadiu vor fi luaţi în considerare atât rudele, prietenii, colegii (reteaua de suport) cat si
profesioniştii: asistenţii sociali, învăţătorii, preoții, medicii şi avocaţii .
Diagnoza socială permite evidențierea, procesarea şi evaluarea sistematică a informaţiilor la
care au acces factorii activi într-un caz dat şi care sunt considerate relevante pentru stabilirea
problemei şi analiza resurselor, în cazul unei situaţii specifice (neglijarea copilului, violenţa în
familii, instituţionalizări etc.), construirea unei imagini globale a situaţiei date, cu toate persoanele
implicate (părinţi, copii, asistente sociale, medici, alţi membri ai familiei etc.).
Diagnoza psihosocială este un proces complex de cunoaştere, înţelegere, individualizare şi
clarificare a situaţiei problematice a clientului, demers care condiţionează natura, direcţia şi scopul
intervenţiilor in asistenta sociala.

10
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

În etapa diagnozei psihosociale, specialistul trebuie să aibă un răspuns clar la următoarele


întrebări: cine este clientul? Ce tip de persoană/familie/grup sau comunitate este? Care sunt
problemele? Când au apărut? Care sunt condiţiile (factorii) care au determinat, au favorizat sau au
precipitat apariţia şi evoluţia lor? Care este natura şi gravitatea disfuncţiei identificate? Care este
percepţia clientului asupra problemei? Cum este perceput de anturajul său? Care sunt aşteptările,
obiectivele şi resursele sale? Care sunt presiunile sociale exercitate asupra clientului? Ce tip de
schimbare este posibilă? Care sunt obiectivele imediate şi cele de perspectivă? Care sunt
mijloacele realizării lor? Care este pronosticul asistentului social asupra reuşitei intervenţiei
psihosociale, apreciate în funcţie de gravitatea problemei, de resursele clientului, ale anturajului
său şi ale serviciului social? (Andree Menthonnex, 1995: 106-108).

Un model de diagnoză în asistenţa socială trebuie:


- să facă referinţă la aspectele fiziologice, sociale, economice şi psihice ale indivizilor şi să
analizeze relaţiile dintre ele;
- să ia în considerare atât situaţiile problematice, cât şi resursele beneficiarilor
asistenţei sociale;
- să cointereseze şi să implice, fără excepţie, toţi beneficiarii în procesul de analiză;
- aibă ca punct de plecare pentru întregul proces metodologia specifică asistenţei sociale;
- să permită o intervenţie efectivă şi eficientă;
- să aibă în vedere caracterul procesual al asistenţei sociale;
- să ţină seama de dimensiunile discriminării şi ale marginalizării sub aspectul
sexului, rasei, etniei, statutului de şedere, vârstei, handicapului şi orientării
sexuale;
- să consolideze procesul de profesionalizare a asistenţei sociale .

Componentele diagnozei sociale


1. Estimarea riscului
2. Evaluarea nevoilor şi resurselor
3. Formularea diagnosticului (raportul de caz, prezentarea cazului, concluziile
evaluării) și prognosticului (prognoza de stare – ce se poate întâmpla dacă nu se
intervine, riscuri în caz de nonintervenție; prognoza de acțiune – ce se va întâmpla
dacă intervenim adecvat)

11
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Estimarea riscului
Fiecare individ are experienţa unor crize sau participă la crizele celorlalţi. În timp ce unii le
pot face faţă prin mobilizarea propriilor forţe, alţii ajung să caute ajutor la familie şi prieteni ori să
se adreseze specialiştilor. Fiecare persoană are un potenţial de dezvoltare şi o abilitate de rezolvare
de probleme. Asistenţii sociali vor facilita descoperirea acestui potenţial şi pot ajuta la dezvoltarea
unor strategii care să permită să se facă faţă problemelor.

Există multe definiţii ale crizei în care sunt reţinute conotaţiile negative ale acesteia sub
forma unui pericol şi a unor forţe distructive în raport cu funcţionarea socială a individului afectat.
În esenţă, este vorba de evenimente sau schimbări accidentale care plasează individul în stare de
dezorientare şi neajutorare. Apar emoţii intense, disconfort afectiv, confuzie cognitivă, sentiment
de lipsă de putere. Strategiile lor obişnuite nu mai sunt suficiente pentru a putea face faţă
problemelor. O criză aduce o stare de dezorganizare în care oamenii resimt pericolul care ameninţă
să devină copleşitor pentru ei şi familiile lor, putând să îi ducă la suicid sau la manifestări
psihotice.
Crizele pot fi privite şi altfel decât evenimente tragice sau neobişnuite, ca ocazii pentru
dezvoltare şi maturizare. Totuşi, în astfel de situaţii forţele şi modalităţile obişnuite de reacţie ale
persoanei nu mai funcţionează corespunzător. Adaptarea pare dificilă sau imposibilă, fie pentru că
evenimentul nu a fost anticipat, fie datorită noutăţii sale, ori fie dimensiunilor copleşitoare ale unei
serii de evenimente.
În astfel de situaţii, clientul însuşi sau cei din apropiere sunt expuşi la risc. Acesta trebuie
identificat şi evaluat.

Riscul apare atunci când sunt puse în pericol, amenințate:


 SIGURANȚA PERSONALĂ ȘI/SAU A ALTORA
 SĂNĂTATEA FIZICĂ ȘI PSIHICĂ
 INTEGRAREA SOCIALĂ

A estima riscul înseamnă a identifica probabilitatea producerii unor daune, evaluarea


posibilului impact și propunerea unor posibile strategii care să diminueze riscul sau reduce
daunele. Estimarea riscului in sine nu poate preveni riscul. (Hope and Sparks, 2000: 137).
( 19557390-Approaches-to-Risk-Assesment-in-Social-Work[1].pdf)

Principii pentru estimarea riscului:


- trebuie să se bazeze pe dovezi și analize;
- Instrumentele de estimare a riscului mai degrabă informează, nu înlocuiesc judecata
profesională;
- toți profesioniștii implicați în estimarea riscului trebuie să aibă un limbaj comun cu privire
la risc și o înțelegere comună a principalelor concepte.
- împărtășirea informațiilor legate de estimarea riscului trebuie sa fie bazată pe o protocoale
clare, elaborate prin acordul tuturor părților implicare.
- Estimarea riscului nu trebuie văzută ca un process discret, ci ca parte integrantă a întregului
management al riscului.

12
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Termeni legați de risc: factori de risc, estimare a riscului, managementul riscului,


instrumente de estimare a riscului, victimă/agresor, vulnerabilitate.

Riscul – probabilitatea de producere a unor evenimente, atât negative, cât și pozitive.


Actualmente, în asistența socială este asociat cu lucruri negative.
De regulă riscul este estimat ca fiind: scăzut, mediu sau ridicat.
Interesează natura pericolelor posibile, frecvența, durata, gravitatea și iminenta
Factorii de risc. Pot fi statici și dinamici.
Factori de risc statici: vârsta, sexul, starea de sănătate, cazierul sau istoricul infracțional.
Aceștia nu se schimbă și probabil din acest motiv sunt văzuți ca fiind mai siguri.
Factorii de risc dinamici includ uzul și abuzul de droguri, statusul ocupațional,
evenimentele traumatice, veniturile. Acești factori sunt variabili și adesea scapa controlului
persoanei, ca urmare sunt mai puțin predictive pentru estimarea riscului.
Managementul riscului (Titterton ) „dezvoltarea unei abordări sistematice care include
planificarea unor strategii de gestionare a riscului și de monitorizare, revizuire, sprijin pentru
personal.
(Stalker (2003) quotes Gurney(2000: 300)) definește managementul riscului ca fiind "acele
procese elaborate de organizații pentru a minimiza rezultatele negative care pot apărea în
furnizarea de servicii sociale” de-a lungul unui continuum de control prin autoritatea legitimă de
împuternicire.
Cu toate acestea, managementul riscului înseamnă, de asemenea, maximizarea beneficiilor
potențiale (Stalker, 2003; Titterton, 2005), iar din această perspectivă utilizatorii de servicii pot
juca de asemenea un rol important în gestionarea riscurilor, împreună cu organizațiile .
Managementul riscului este adesea văzută ca fiind umbrit de evaluarea riscurilor, care ar fi
o evaluare fără un plan de acțiune, care nu va reduce riscul ci doar îl identifică. Titterton ( 2005)
susține că evaluarea și de gestionarea riscului sunt interrelate.
Evaluarea riscurilor a fost definită ca fiind "procesul de estimare a riscului, înțeles ca
posibilitate de producere a unor rezultate benefice și/sau dăunătoare și probabilitate a apariției lor
într-un interval de timp declarat" (Titterton, 2005: 83). Două modele de evaluare a riscului au fost
identificate (Davis, 1996):
1. modelul asumării riscurilor (riscul este normal și pozitiv și evaluarea se axează pe
bunăstarea mintală, drepturi, abilități, alegere și participare); și
2. modelul minimizării a riscurilor (care se adreseaza mai putin riscului și evaluării și se
concentrează pe sănătatea fizică, controlul pericolului și incapacității).
Evaluarea riscurilor are și un rol terapeutic, dincolo de simpla colectare de informații
(Millar & Corby, 2006), mai ales în cazul în care privim evaluarea riscului ca un proces de respect
mutual și învățare creativă. Cu toate acestea, mare parte din munca de evaluare a riscurilor se
concentrează în prezent doar pe colectarea de informații, în special prin utilizarea instrumentelor
de evaluare a riscului.
Cele mai multe instrumente de evaluare a riscurilor implica un formular sau tabel în
care asistentul social completează fie o singură dată sau pe parcursul unei perioade de timp.
Există trei tipuri principale de instrumente de evaluare a riscurilor:
1. judecata clinică,
2. actuariale și
3. structurat .

13
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

1. Metodele clinice implică raționamentul profesional despre client, plus informațiile despre
factorii de risc analizați. Ele sunt considerate impresionist și subiectiv, și sunt realizate cu
puțin
informații sau dovezi științifice despre precizie . Ele sunt, de asemenea, predictori sarace
ale
rău în viitor .
2. Abordarea actuarială (de calcul statistic, probabilistic) implică un calcul matematic de
risc,
compararea unor factori cheie asociați unui client cu frecvența statistică a acestui risc
într-un eșantion adecvat. Aceste instrumente au o mai mare putere de predictie, dar nu
oferă nici o
linii directoare pentru gestionarea riscurilor.
3. Abordare structurată combină metodele clinice și actuariale pentru a permite atât
evaluarea, cât și managementul riscului. Se iau în considerare factorii de risc statici și
dinamici în cadrul unei abordări multi- disciplinare.
Este nevoie să facem diferența între riscurile la care este expus clientul evaluat (ca acela
care poate suferi anumite consecinte negative) și riscurile care provin de la client (ca sursă de
potențiale evenimente cu consecințe negative).

Estimări ale riscului fals negative sunt numite acele situații în care cazuri de risc ridicat
sunt evaluate (estimate) ca având risc scăzut. Estimări fals pozitive sunt acelea în care cazuri în
care nu există riscuri sunt evaluate ca fiind cu risc ridicat.

Singură convorbirea cu victima sau făptașul poate fi înșelătoare în evaluarea riscului,


deoarece victima poate fi simultan și sursă a răului.

Vulnerabilitatea a fost definită ca riscul de abuz sau rănire datorat vârstei, genului,
dizabilității sau problemelor de sănătate mentală.(ex – persoane vârstnice, tinere fete, persoane cu
handicap, bolnavi mintal). Vulnerabilitatea la a suferi abuz sau alte prejudicii se referă atât la cele
provocate de alții, cât și la cele auto-provocate, din neatenție sau în alt mod.

14
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Evaluarea nevoilor şi resurselor


A evalua înseamnă a estima, a măsura şi a analiza o situaţie dată (iniţială) sau un traseu
parcurs, cu scopul de a cunoaşte şi a înțelege o problemă socială, de a elabora ipoteze explicative
şi obiective de lucru sau de a controla/monitoriza o situaţie/acţiune, utilizând în acest sens criterii
şi instrumente specifice (grile de analiză/evaluare; teste; rapoarte ş.a.)
Prin evaluare, asistentul social identifică, sistematic şi eficient, resursele de care dispune
pentru demararea intervenţiei sociale, obstacolele existente, obiectivele şi direcţiile planului de
acţiune, precum şi progresele realizate pe parcurs şi rezultatele obţinute în final.
Evaluarea este un proces continuu, flexibil şi provizoriu, adaptat la dinamica realităţii
socioumane şi având statutul de ipoteză de lucru, fapt ce permite revizuirea şi îmbogăţirea ei
constantă, în raport cu modificările ce apar în contextul vieţii reale a clientului asistenţei sociale.
Evaluarea trebuie să se centreze pe clarificarea problemei de rezolvat, mai exact, pe
colectarea şi analiza datelor necesare identificării/formulării corecte a problemei sociale cu care se
confruntă clientul şi a căilor de rezolvare a cazului. Altfel, există riscul de a acumula un volum
prea mare de informaţii, nu totdeauna relevante pentru cazul respectiv, ceea ce face dificilă
elaborarea diagnosticului social, respectiv găsirea soluţiilor de rezolvare a problemei şi derularea
planului de intervenţie.
Evaluarea trebuie sa se centreze pe problemele de rezolvat, să le prioritizeze si sa le
abordeze treptat.
Evaluarea poartă amprenta subiectivităţii si a formaţiei profesionale a asistentului social
sau a echipei pluridisciplinare care realizează acest demers. De asemenea, evaluarea reflectă
sistemul normelor şi valorilor socialmente acceptate la un moment istoric dat, care transpar din
opţiunea ideologică, mai mult sau mai puţin ”transparentă” a practicianului în domeniul
sociouman.
Având statutul de ipoteză de lucru, evaluarea va fi confirmată sau infirmată, fie prin
confruntarea sa cu faptele şi cu evoluţia ulterioară a situaţiei, fie prin raportarea sa la perspectiva
clientului asupra situaţiei.
Pentru realizarea unor evaluări riguroase şi eficiente se impune respectarea anumitor reguli:
valorificarea datelor direct observabile; consemnarea fidelă a acestora şi evitarea reconstituirii
informaţiilor din memorie; identificarea circumstanţelor în care a apărut un anumit tip de
comportament/problemă; construirea corectă a instrumentelor de culegere a datelor şi de evaluare a
problemelor sociale, respectiv a acţiunilor de intervenţie socială (grile de evaluare; grile de
monitorizare; rapoarte etc.).
Evaluarea pregăteşte intervenţia socială prin faptul că furnizează acesteia datele necesare şi
indică principalele direcţii de acţiune. În acest scop, evaluarea se centrează pe răspunsul la
următoarele întrebări: Care este problema? Cine este clientul? Ce posibilităţi există pentru a
schimba situaţia? Cum se va proceda?
Evaluarea presupune selectarea, organizarea şi sintetizarea datelor despre situaţia clientului
având ca rezultat imediat identificarea şi formularea problemei sociale. Referitor la acestă etapă,
asistentul social trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte:
 de la cine provine cererea de ajutor;
 care probleme sunt prioritare pentru client şi cum le defineşte acesta;

15
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

 ce priorităţi identifică asistentul social şi dacă acestea coincid sau nu cu cele ale
clientului;
 care este natura problemei: dacă este o “problemă externă” persoanei, familiei sau
grupului, dacă este o disfuncţie care ţine de contextul social şi care afectează o
categorie de populaţie (de exemplu, şomajul) sau este o “problemă internă”, care
vizează direct persoana, familia sau grupul care solicită sprijin (de exemplu:
probleme relaţionale, afective, probleme de cuplu, de educaţie, forme de
dependenţă, conduite asociale ca delincvenţa, prostituţia etc.),
 ce raport există între aceste tipuri de probleme;
 care sunt datele semnificative ce semnalează existenţa problemei respective; în
această categorie intră date obiective (indubitabile): vârsta, componenţa familiei,
veniturile, locuinţa, locul de muncă etc. şi date obiectivabile: conduite, acţiuni,
gesturi, declaraţii, observate şi interpretate de asistentul social, care vor fi sau nu
confirmate pe parcursul investigării.
În sinteză, se pot identifica următoarele categorii de probleme (Buzducea, 2005):
 probleme interpersonale – familiale: de cuplu; colegiale; profesionale;
 probleme emoţionale – suferinţă; boală; pierdere; anxietate;
 probleme de comportament;
 probleme în asigurarea resurselor materiale;
 dificultăţi în îndeplinirea rolurilor – părinte; partener; alte roluri sociale;
 probleme de tranziţie socială – schimbare de rol; de mediu; de situaţie;
 probleme în relaţia cu instituţiile şi organizaţiile formale.
Definirea problemei se face pe orizontală – în sensul ramificaţiilor sale în prezent (lista de
probleme; prioritizarea lor) şi pe verticală – identificarea cauzalităţii. Categorii de probleme in
funcţie de urgenţa şi gravitatea lor: problema principală (imediată, urgentă); probleme adiacente
(factori cauzali sau favorizanţi ai situaţiei problematice); probleme curente.
Probleme urgente, probleme importante, dar mai putin urgente, probleme mai putin
importante și mai putin urgente.
O altă secvenţă importantă în realizarea evaluării operaţionale constă în reperarea şi
descrierea clientului care are nevoie de ajutor. În acest sens, se vor urmări aspecte precum:
dimensiunea clientului (individul, familia, grupul sau o categorie de populaţie: adolescenţi;
persoane de vârsta a treia; persoane cu dizabilităţi etc.); date de identificare; percepţia clientului
asupra propriei situaţii; atitudinea şi aşteptările sale faţă de procesul de asistare; nivelul de
motivaţie în raport cu schimbarea situaţiei sale; cum se mobilizează în acestă direcţie; dificultăţile
întâmpinate; reacţia faţă de acestea (descurajare, fatalism, depresie sau reacţii pozitive);
capacităţile fizice, intelectuale, afective, culturale necesare clientului pentru a face faţă situaţiei;
aprecierea potenţialului său de dezvoltare; identificarea factorilor defavorizanţi.
Toate aceste informaţii sunt necesare pentru a evalua resursele şi posibilităţile clientului
care pot fi mobilizate pentru schimbarea situaţiei. Resursele pe care clientul le poate activa şi
valorifica pot fi : resurse interne (capacităţi proprii, motivaţii) şi resurse externe (identificarea unei
reţele de sprijin formate din membrii familiei nucleare şi a familiei lărgite, prieteni, vecini, grupuri,
instituţii, servicii; reperarea resurselor materiale disponibile - pensie, alocaţie, bunuri etc.). În
paralel cu identificarea resurselor, asistentul social trebuie să repereze factorii de rezistenţă şi de
blocaj la nivelul clientului sau al mediului social.
Sinteza datelor şi ordonarea lor în categoriile menţionate permite descrierea (elaborarea
diagnosticului descriptiv) şi explicarea (formularea diagnosticului etiologic) situaţiei problematice

16
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

investigate, inventarierea resurselor şi proiectarea unui plan de acţiune (stabilirea obiectivelor


schimbării şi a tipului de intervenţie). Toate aceste repere, traduse în indicatori observabili şi
măsurabili, formează conţinutul grilei de evaluare.
Cele mai multe dintre grilele de culegere a datelor şi de evaluare, utilizate în practica
asistenţei sociale, se rezumă la date de ordin formal şi factual (date de identificare; caracteristici
demografice: sociale, familiale, financiare, medicale etc.). Pentru a surprinde, însă, complexitatea
problemelor sociale şi pentru a le rezolva eficient se impune construirea unor grile de evaluare
care să includă indicatori variaţi şi care să corespundă exigenţelor ştiinţifice. În acest sens,
literatura de specialitate menţionează trei categorii de indicatori:
- indicatori formali (corespund informaţiilor obiective despre client): vârstă, sex, statut
profesional, stare civilă, apartenenţa de grup etc.
- indicatori factuali (aspecte observabile): comportamente, acţiuni, demersuri administrativ-
juridice, calitatea relaţiei asistent-asistat etc.
- indicatori subiectivi: opinii, credinţe, atitudini, sentimente, motivaţii, nivelul de aspiraţii,
imaginea de sine, percepţia propriei situaţii etc.
Indicatorii trebuie să aibă următoarele calităţi: validitatea (să măsoare ceea ce trebuie să
măsoare), fiabilitatea (să fie verificabili şi observabili), pertinenţa în raport cu obiectivele
investigării, rentabilitatea. (testele psihologice sunt grile standard de evaluare a personalităţii)
Evaluarea situaţiei clientului sau faza de diagnostic (psiho)social constă în construirea unui
model explicativ al realităţii în care urmează să se deruleze intervenţia. Din punct de vedere
metodologic, această etapă utilizează tehnici specifice de analiză şi sistematizare a datelor
empirice, tehnici de descriere, clasificare şi teoretizare.
Abordând aspecte referitoare la percepţia clientului asupra situaţiei, la scopurile şi
aşteptările acestuia, identificând cauzele care au determinat apariţia problemei clientului precum şi
factorii care favorizează sau frânează rezolvarea ei, diagnosticul (psihosocial) este o evaluare a
problemei din perspectiva personalităţii clientului şi a mediului său social, proiectând o strategie
realistă de rezolvare a acesteia.
Evaluarea iniţială si/sau detaliata se finalizează cu un studiu de caz care se realizează cu
ajutorul următoarelor metode, tehnici şi instrumente de culegere a datelor: observaţia; interviul
(informaţional; calitativ/de diagnostic); istoricul social; ancheta socială; referat de vizită la
domiciliul clientului; genograma; ecoharta; evaluarea sensibilă cultural; harta reţelelor sociale;
analiza punctelor tari şi slabe ale clientului.
Ce evaluăm?
Evaluarea mediului fizic; evaluarea structurilor şi organizaţiilor; evaluarea serviciilor;
evaluarea grupurilor; evaluarea proximităţii şi a comunităţii; evaluarea relaţiilor şi interacţiunilor;
evaluarea gândirii şi sentimentelor; evaluarea dimensiunilor culturale şi spirituale.
- evaluarea transversală (spaţială/ecologică/"dinamica prezentului"); ecoharta;
- evaluarea longitudinală (temporală) – istoricul familiei; genograma; istoria familiei;
- evaluarea funcţională - funcţiile familiei; sociograma; ciclul vieţii familiale.
Familie – în sens restrâns – grup primar bazat pe rudenie de sânge, adopţie şi căsătorie; în
sens larg, grup compus din doi sau mai mulţi indivizi care se definesc pe ei înşişi ca fiind o familie
şi care îşi asumă unii faţă de alţii responsabilităţile şi obligaţiile specifice exercitării funcţiilor
familiei: biologică (reproducere, igienă, sănătate, dezvoltare, nevoi fundamentale); formativ-
educativă (socializare); securitate economică şi afectivă.
Evaluarea transversală (instrumente: interviul şi harta ecologică)
Orice formă de evaluare a familiei necesită, în primul rând, identificarea şi formularea problemei:

17
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

- ce nevoi şi/sau probleme au condus la contactarea familiei?


- cine recunoaşte aceste nevoi/probleme?
- cine a formulat cererea de ajutor?
- cum definesc problema membrii familiei?
- cum definesc problema alte persoane?
- care sunt impresiile generale?

Probleme specifice familiei: probleme maritale (probleme de cuplu), relaţii părinţi-copii,


funcţionarea psihosomatică a familiei, îngrijirea bolilor cronice etc. Apariţia neînţelegerilor, a
conflictelor, degradarea şi dezagregarea relaţiilor familiale pot fi provocate de factori multipli
precum: nepotrivire fizică, inconsecvenţă afectivă, gelozie, apariţia unei boli, aspecte de ordin
economic (sursele de venit; administrarea bugetului), creşterea şi educaţia copiilor, nepotrivire
între concepţiile despre viaţă, nepotrivire între temperamentele şi caracterele celor doi soţi,
presiuni externe, evenimente neprevăzute etc.
Evaluarea nevoilor fundamentale: materiale (venituri, locuinţă, bunuri, hrană, îngrijire
medicală; transport; mijloace de telecomunicaţie); afectiv-relaţionale (exprimarea sentimentelor,
nevoia de apartenenţă, securitate afectivă); culturale (accesul la valorile culturale, religioase,
etnice; coerenţă/convergenţă/conflict de valori).
Dinamica familiei: Graniţele interne – raporturile dintre soţi, părinţi-copii, bunici; structura
de putere a familiei (= capacitatea unui membru de a produce schimbări în opiniile şi
comportamentele altor membri ai familiei; este îndreptată spre menţinerea coeziunii familiei şi
gestionarea problemelor cotidiene); stilul de comunicare; procesul de decizie; stilul educaţional
(autoritar; democratic; laissez-faire; modern/tradiţional); rolurile în familie (asumarea lor,
îndeplinirea lor, refuz sau conflict de rol); prejudecăţi şi mituri; surse de stres sau conflict; „puncte
tari”/”puncte nevralgice”.
Graniţa familie-mediu (graniţe externe): sistem deschis, închis, aleator (absenţa graniţelor;
lipsa unităţii familiei); reţeaua de relaţii (aspectul cantitativ şi calitativ al relaţiilor; raportul
familie-asistent social); resursele interne şi externe pe care familia le poate activa; mobilitatea
familiei.
Ecoharta (harta ecologică) este un instrument cu ajutorul căruia asistentul social reprezintă
grafic locul individului şi al familiei în contextul social, evidenţiind natura relaţiilor existente şi
intensitatea acestora. Ca şi genograma, ecoharta se realizează cu ajutorul unor coduri şi simboluri
care exprimă diversitatea raporturilor sociale ale subiecţilor analizaţi.
Evaluarea intergeneraţională (temporală/longitudinală) a familiei (metode şi tehnici de
investigare/evaluare: interviul, analiza documentelor, genograma)

Dimensiuni ale evaluării familiei în timp:


- structura familiei (modelul familial): familia nucleară, familia extinsă, familia monoparentală,
familia cu dublă carieră, uniunea liberă etc.;
- identitatea familiei (imaginea de sine; aprecierea celorlalţi);
- identităţi individuale;
- relaţii cu familia de origine;
- surse de dificultate;

18
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Intervenția în asistența socială


Intervenţia asistentului social este individualizată și se realizează cu acceptul şi împreună
cu clientul sau reprezentantul legal al acestuia, dupa caz.
În sens larg, intervenția începe încă de la sesizarea cazului. În sens restrâns, putem
considera intervenție ceea ce urmează după evaluarea sistemului client.
Formele de intervenţie ale asistentului social sunt:
 informare;
 elaborare de strategii de îmbunătăţire a bunăstării individuale;
 consiliere;
 management de caz;
 implementare şi monitorizare;
 supervizare.
In ceea ce priveste tipurile de interventie sociala, acestea sunt structurate pe urmatoarele
paliere: (Ștefan Cojocaru; Metode apreciative în asistența socială)
1 interventia personalizata
2. interventia structurata
3. interventia sistemica
4. dezvoltarea sociala locala
5. interventia la nivelul mediului de origine
6. interventia participativa
7. interventia planificata
8. interventia centrata pe oportunitati
9. interventia globala
10. interventia partiala
11. interventia apreciativa
12. interventia de grup versus interventia individualizata
Intervenția în asistența socială are un focus dublu: asistentul social acţionează atât
asupra clientului cât şi asupra mediului exterior clientului, în funcţie de nivelurile de intervenţie.
Asistentul social prin abilităţile, deprinderile sale, trebuie să aibă capacitatea de a adapta
cunoştinţele profesionale la nevoile clientului, in funcţie de fiecare caz in parte.

19
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Inițierea Implementarea
intervenției interventiei

Reevaluarea sau Monitorizarea


Etapele finalizarea intervenției
cazului

interventiei sociale
1. Planificarea intervenţiei sociale
Elaborarea planului de intervenţie se bazează pe informaţiile detaliate cuprinse în raportul
de diagnostic şi constă în precizarea a trei elemente principale: etapele, obiectivele şi mijloacele
intervenţiei. Procesul de asistare este eşalonat pe etape planificate pe anumite segmente temporale
şi este ghidat de obiective operaţionale (exprimate în termenii unor acţiuni concrete). Mijloacele
intervenţiei vizează atât resursele umane, materiale şi instituţionale implicate, cât şi opţiunile
metodologice ale asistentului social.

Obiective SMART
Specific – obiectivul indică exact ceea ce doreşti să obţii
Măsurabil – obiectivul poate fi cuantificat, fie cantitativ, fie calitativ
Abordabil – obiectivul poate fi într-adevăr atins în contextul dat (fezabil)
Relevant – realizarea obiectivului se înscrie într-un efort mai larg de realizare a unui proiect sau a
unei viziuni
Delimitat în timp – obiectivul prevede data până la care se va realiza

20
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă constă în derularea


acţiunilor programate şi aplicarea tehnicilor de intervenţie adecvate, menţionând reacţiile
clientului, modificările care au apărut, rezultatele obţinute etc. Modul de a acţiona este la fel de
important ca şi conţinutul acţiunii, cel dintâi aspect determinând calitatea relaţiei asistent-client.
Asistentul social trebuie să aprecieze realist ce poate să fa că pentru client şi cum să acţioneze, în
acest sens alegând tehnici de intervenţie directă şi indirectă.
Planificarea serviciilor/a altor intervenţii este un proces şi nu un rezultat final al activităţii
profesionistului implicat în modificarea situaţiei clientului, chiar dacă deseori există tendinţa de a
considera planul un rezultat principal al activităţii sale.
Planurile şi programele care se întocmesc pun în relaţie expectanţele celor care sunt
implicaţi (profesioniştii şi clientul) cu acţiunile ce trebuie realizate într-o anumită perioadă de timp
delimitată pentru atingerea rezultatelor dorite. De aceea, planurile şi programele întocmite trebuie
să fie un rezultat al consensului dintre specialişti şi client, în cadrul căruia sunt construite şi
negociate aceste expectanţe şi modalităţile practice de obţinere a rezultatelor.
Participarea clientului la planificarea serviciilor/a altor intervenţii reprezintă o strategie de
elaborare şi acceptare a planului de către cele două părţi implicate, iar unul dintre rolurile
asistentului social este acela de a sprijini clientul în procesul de luare a deciziilor, în fapt, de a-l
face partener activ, responsabil pentru deciziile luate în vederea soluţionării situaţiei sale.
Pentru a fi înţelese de către client, planurile se completează într-un limbaj comun, accesibil
acestuia pentru a nu se crea confuzii şi pentru a-i da posibilitatea să înţeleagă în totalitate sensul
termenilor folosiţi.
În cadrul planurilor sunt elaborate obiective se pot măsura progresele înregistrate în situaţia
familiei care are nevoie de aceste servicii de prevenire a separării copilului de familia sa.
Un aspect important în elaborarea obiectivelor, indiferent de tipul planului utilizat în
diferite situaţii particulare este clarificarea tipurilor de obiective utilizate; astfel, pentru organizarea
şi coordonarea activităţilor, planurile prevăd obiective de implementare şi obiective de impact.
Obiectivele de implementare se referă la ceea ce se intenţionează a se realiza, pe când
obiectivele de impact se referă la situaţia finală a beneficiarilor.
Acţiunile asistentului social sunt orientate spre a produce o schimbare în situaţia
beneficiarului/clientului. Pentru a deveni operaţional în munca socială, conceptul de schimbare
trebuie precizat şi „orientat” prin intermediul unor întrebări de tipul: Ce vrem să schimbăm (din
situaţia socială a clientului, din comportamentul sau)? Ce dorim să obţinem prin această
schimbare? Cine vrea această schimbare?
În elaborarea proiectului de intervenţie, asistentul social trebuie să aibă în vedere:

21
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

1. Problema vizată sau elementul care a declanşat sistemul de activităţi, Asistentul social trebuie
să ştie: Cine a formulat cererea de intervenţie/ajutor; Care este conţinutul acestei cereri, în ce
constă ea; Care este beneficiarul intervenţiei; Cui i s-a adresat cererea; Ce rezultat se aşteaptă a se
obţine;
2. Ancheta socială iniţială vizează cunoaşterea situaţiei clientului, a contextului social în care
trăieşte şi, îndeosebi, a condiţiilor care au „declanşat problema”;
3. Evaluarea preliminară este în funcţie de rezultatele anchetei iniţiale şi urmăreşte elaborarea unor
ipoteze de lucru, a unor interpretări şi, în final, a unei sinteze explicative privind clientul, fără de
care nu ar fi posibilă redactarea proiectului de intervenţie;
4. Elaborarea proiectului de intervenţie propriu-zis, cuprinde referiri la:
 Obiectivul fundamental şi obiectivele derivate ale intervenţiei (în funcţie de natura ajutorului
cerut şi de mijloacele disponibile), fie obiective parţiale, fie obiective succesive în timp
 Nivelul intervenţiei, adică natura sau tipul de client, deoarece activitatea poate fi centrată pe
individ sau pe grupul din care face parte (familia, grupul de prieteni, colegi etc) sau pe „câmp
social” mai larg (instituţia socială, mediu înconjurător, comunitatea etc)
 Strategia stabilită sau tipurile de intervenţie alese, care în mod normal depind de toate celelalte
elemente deja analizate.
5. Negocierea strategiei sau a proiectului vizeză cazul în care actorii sociali implicaţi şi interesaţi
nu cad de la bun început de comun acord asupra formulei acestuia;
6. Aplicarea strategiei negociate şi acceptate de actori
- Intervenţii în prezenţa şi cu participarea clientului
- Intervenţii în absenţa clientului (care vizează mediul sau factorii „contextului”social în care se
află acesta);
7. Evaluarea finală a efectelor obţinute prin raportarea „aşteptărilor” la rezultatele reale, concrete
(schimbările reuşite, drumul parcurs parţial sau total, eventuale „reajustări” ale demersului şi ale
scopurilor, etc). Evaluarea rezultatelor nu înseamnă întotdeauna sfârşitul intervenţiei, ci o bază
pentru o posibilă reconsiderare a activităţii pentru un nou început mai ales dacă problema n-a fost
definitiv rezolvată.
Ca si concluzii putem preciza faptul ca:
- La începutul intervenţiei, interesul cade pe analiza şi înţelegerea cererii, pe evaluarea
preliminară a situaţiei şi pe culegerea datelor necesare etapelor ulterioare;
- La mijlocul intervenţiei accentul cade pe etapele care se referă la elaborarea proiectului,
semnarea contractului şi alegerea strategiei;
- Spre sfârşitul intervenţiei, ponderea activităţii de aplicare în practică a strategiei şi de evaluare
a rezultatelor finale este net mai mare decât ponderea altor activităţi.
Aspecte administrative (formulare standard dosarul de asistenta sociala )
Partea publica (raport de diagnoza sociala(ancheta sociala) si proiect de interventie)
Parte profesionala (confidentiala)- fisa identificare risc, fisa evaluare nevoi/resurse, fisa de
proiect/plan).
Intervenţia asistentului social se bazează pe un model formal unic, susţinut de catre acesta
prin instrumente proprii, elaborate şi păstrate sub principiul confidenţialităţii. In cadrul planului de
intervenţie sunt planificate activităţile imediate si cele pe termen mediu si lung pentru a satisface
nevoile identificate.
Acordarea serviciilor se realizeaza numai in contextulunui plan individualizat de
intervenţiei, ntocmit de către managerul de caz, rol îndeplinit de asistentul social cu treapta de
competenţa specifica.

22
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

- pentru manager de caz- asistent social treapta de competenţă.....


- pentru responsabil social – asistent social treapta de competenţă.....

b) Planul de intervenţie individualizat


Elementele constitutive ale acestuia sunt:
a. Listarea problemelor specifice identificate ale beneficiarului;
b. Obiectivele planului.
c. Analiza punctelor tari ale beneficiarului;
d. Stabilirea activităţilor corelate cu obiectivele punctele tari ale beneficiarului;
e. Cine din echipă realizează activităţile propuse;
f. Stabilirea procedurilor şi timpului de lucru;
g. Stabilirea responsabilului de caz;
h. Data primei reevaluări a planului;
Obiectivele din planul de intervenţie ţin seama de nevoile si problemele individului in contextul
mai larg al vietii sociale, cu scopul de a-l ajuta sa îşi dezvolte soluţii care se potrivesc cu
problemele, calităţile si punctele forte şi care vizează una sau mai multe din ariile de activitate
referitoare la: bunăstarea economica, îmbunătăţirea calităţii vieţii, sănătatea, exercitarea si
respectarea drepturilor beneficiarului, aport pozitiv în nivelul de educaţie.
c) Contractul de servicii sociale reprezintă actul administrativ și profesional de furnizare a
serviciilor sociale, încheiat între furnizorul de servicii sociale si clientul acestora, negociat de către
managerul de caz.
d)Implementarea planului de intervenţie se face de către responsabilul de caz si de catre diferitii
membri ai echipei multidisciplinare, aflati in coordonarea managerului de caz, care urmaresc,
participa si raspund de implementarea planului individualizat de intervenție in aria acestora de
competenta.
Activitatea asistentului social responsabil de caz este profesionalizată, responsabilitatea pentru
măsurile luate revine doar acestuia si nu poate fi impusă de alte persoane cu excepția managerului
de caz. Responsabilul de caz utilizează tehnici și instrumente de lucru specifice profesiei și
specificate de prezentul ghid.
e) Reevaluarea /Monitorizarea obiectivelor are in vedere gradul de îndeplinire a obiectivelor,
capacitatea de realizare a activităţilor si rezultatele obţinute.
Reevaluarea obiectivelor se realizează de către managerul de caz si este un proces continuu și
permanent, derulandu-se atat pe parcursul oferirii serviciilor cat si dupa finalizarea acestora, post
servicii. Managerul de caz întocmește periodic raportul de monitorizare/evaluare parțială,
preferabil trimestrial.
Raportul de evaluare partiala va cuprinde sinteza nivelului de realizare a activitatilor si a deciziilor
luate, omogenizarea nivelului de cunoastere a diferitilor actori si mentinerea unor contacte
dinamice cu beneficiarii.
–f) Încetarea furnizării serviciilor se face la inițiativa oricărei părți (asistent social sau client), cu
conditia respectarii următoarelor principii:
 asistentul social se asigură în urma raportului de evaluare finală că beneficiarul are
capacitatea unei bune funcționări sociale, ceea ce recomanda incheierea
interventiei;
 asistentul social se asigură în cazul nesoluționării problemelor clientului că acesta
este preluat de către un alt asistent social sau alt sistem (medical, juridic etc) care să
asigure continuitatea serviciilor;

23
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

 asistentul social întocmește un raport de încetare a furnizării serviciilor, care va


avea următoarele elemente constitutive:
 diagnoza inițială;
 componența echipei mutidisciplinare;
 durata intervenției;
 situația clientului în urma evaluării finale;
 datele de contact ale beneficiarului sau a reprezentantului legal al acestuia,
după încetarea furnizării serviciilor.

Pe tot parcursul instrumentării cazului, asistentul social utilizează o serie de metode, tehnici
şi instrumente specifice tipului de caz sau etapei în care se află cazul.
Există tehnici care se utilizează doar în anumite etape ale instrumentării cazului (grupul de
suport, consilierea – etapa de intervenţie) sau tehnici care sunt regăsite pe tot parcursul cazului
(întrevederea, interviul sau observaţia). În general, fiecărei tehnici îi corespunde un anumit
instrument (interviul – ghid de interviu, observaţia – ghid de observaţie, întrevederea – raportul de
întrevedere, etc.) dar există şi instrumente realizate special de către asistentul social pentru o
anumită etaptă a instrumentării cazului (fişa de deschidere a cazului, planul de intervenţie, referatul
de situaţie, etc.).
Utilizarea uneia sau alteia dintre tehnicile şi instrumentele prezentate este exclusiv, decizia
asistentului social – manager de caz. Se recomanda însă, o abordare profesionistă şi o cât mai
complexă pregătire a dosarului instrumentat, avînd în vedere că, în relaţie cu alte instituţii/servicii
sau chiar cu clientul, aceasta este cartea de vizită a asistentului social.

24
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Etapele instrumentării cazului


Metode şi tehnici Instrumente
1. Data referirii
Etapa de evaluare initiala
Documentarea Fişa iniţială a cazului
Observaţia Ghidul de observaţie
Întrevederea Raportul de întrevedere
Convorbirea telefonică

2. Data deschiderii cazului

Documentarea Etapa de evaluare Fişa de deschidere caz


Observaţia Fişa de evaluare individuală
Convorbirea telefonică Istoricul social
Întrevederea Raportul de întrevedere
Interviul de explorare Ghidul de interviu
Genograma Genograma
Ecoharta Ecoharta
Ancheta socială
3. Data planului de intervenţie /
permanenţă

Convorbirea telefonică Etapa de interventie Planul de intervenţie


Observaţia Planul de permanenţă
Interviul diagnostic Contractul cu clientul
Interviul terapeutic Ghidul de interviu
Analiza câmpului de forţe Referatul de necesitate
Consilierea Referatul de situaţie
Grupul de suport Fişa de supervizare caz
Fişa de supervizare a activităţii
1
4. Prezentarea cazului în CPC
(caz copil)
Etapa de monitorizare
Observaţia Ghidul de interviu
Interviul de explorare Raport de întrevedere
Întrevederea Fişa de supervizare a activităţii
Convorbirea telefonică Fişa de închidere caz
5. Data închiderii cazului
1
Comisia pentru Protecţia Copilului
Sursa: “Manual de bune practici in asistenta sociala comunitara”, Organizatia World Vision,
Romania

25
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Abordări metodologice în asistența socială (practica bazată pe dovezi,


modelul psihosocial)
Practica bazată pe dovezi (evidence-based practice)

A face mai bine, știind mai mult.

Asistentul social își exercită profesia interacționând permanent cu persoane a căror viață
poate să o influențeze prin deciziile pe care le ia, astfel că aceste decizii trebuie să aibă la bază o
evaluare corectă, obiectivă.
Erorile pot apărea atât în evaluare, cât și în planificare, intervenție și monitorizare, cu
consecințe din cele mai grave. S-a făcut astfel simțită nevoia de a standardiza instrumentele,
procedurile, formele de înregistrare a datelor, rapoartele etc. și de a sistematiza investigațiile și
intervențiile.
Pe de altă parte, în anii 80 a început să se manifeste preocuparea pentru evaluarea eficienței
serviciilor sociale. La începutul anilor 1990 apare medicina bazată pe evidențe, în următoarele
decenii metoda fiind aplicată în numeroase alte discipline, precum asistența socială, psihologia,
șiințele educației, psihiatrie, justiție, precum și la nivel de politici în aceste domenii.
Una dintre primele definiții din domeniul medical se concentra pe cercetarea evidențelor:
„Medicina bazata pe dovezi este utilizarea constiincioasă, explicită și judicioasă a celor mai bune
dovezi actuale în luarea deciziilor cu privire la îngrijirea pacienților individuali.” (Sackett,
Rosenberg, Gray, Haynes, and Richardson, 1996, apud Glad, 2013)

Se subliniază necesitatea utilizării mai multor surse de informare:


1. Cele mai bune cercetări cu privire la eficiența tratamentelor / intervențiilor și utilizarea
instrumentelor de evaluare standardizate pentru condiții sau situații problemă specifice.
2. Preferințele clienților.
3. O combinație între statusul clinic individual și circumstanțe.
4. Expertiza clinică
(Glad, 2013, p. )

26
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Practica bazată pe evidențe este văzută ca un proces continuu prin care practicianul și
clientul decid împreună acțiunea care va răspunde cel mai bine nevoilor acestuia din urmă. (Glad,
203, p. 13)
Procesul practicii bazate pe evidențe include următoarele etape:
1. Conversia nevoii de informații (de prevenire, evaluare, tratament / intervenție,
risc), într-o întrebare la care se poate răspunde.
2. Găsirea celor mai bune dovezi pentru a răspunde la întrebarea formulată.
3. Evaluarea critică dovezilor/evidențelor pentru valabilitatea, impactul și
aplicabilitatea acestora.
4. Integrarea evaluării critice cu experienta practică și cu punctele tari, valorile și
circumstanțele clientului.
5. Evaluarea eficacității și eficienței pașilor 1-4 și căutarea unor modalități de
îmbunătățire pe viitor.
6. A învăța pe alții să urmeze același proces.
PBE implică un efort conștient și sistematic care, alături de expertiza profesională și
preferințele clienților, oferă intervenții construite pe cele mai valoroase cunoștințe științifice despre
ceea ce funcionează și este adecvat pentru un anumit caz. Utilizând cunoștinţe care se îmbogățesc
permanent și promovând un proces de luare a deciziilor transparent, PBE previne arbitrariul și
furnizează în schimb o bază pentru continua dezvoltare de intervenții eficiente și de instrumente de
evaluare.
Evaluarea bazată pe evidențe poate fi descrisă ca o abordare a evaluării clinice care
folosește teoria și rezultatele cercetărilor științifice pentru a alege ceea ce ar trebui să fie examinat,
măsurile care urmează să fie aplicate, precum și modul în care procesul de evaluare se desfasoara.
Chiar dacă sunt disponibile instrumente psihometrice, evaluarea ar trebui să fie un proces continuu
de luare a deciziilor care ar trebui să fie făcut iterativ prin reformularea și testarea ipotezelor prin
date, care de multe ori sunt incomplete și neconcludente (Hunsley & Mash, 2007, apud Glad,
2013, p. 17).
Utilizarea unor instrumente de evaluare standardizate contribuie la îndeplinirea cerinței de
transparență, echitate și obiectivitate în luarea deciziilor.
Standardizarea implică uniformitate în administrare instrumentelor și calcularea scorurilor.
Este crucială abilitatea asistentului social de a interpreta și a integra informațiile obținute prin
aplicarea unor teste cu informațiile culese prin alte mijloace.(ex. Întâlniri cu clientul). Testele oferă
o anumită orientare și structură, dar nu iți pot spune ce ai de făcut mai departe sau care este cea
mai bună opțiune.
Testele trebuie să îndeplinească anumite cerințe privind calitatea, cerințe incluse în
proprietățile psihometrice ale acestora:
1. Fidelitatea – măsurare lipsită de erori: același individ va obține acelasi rezultat daca testul ii
este aplicat în aceleași condiții în două ocazii diferite.
2. Validitatea – măsoară ceea ce a fost desemnat să măsoare.
3. Utilitatea – ce avantaje practice rezultă din aplicarea instrumentului.

Criza profesiei:
Unii autori vorbesc despre o criză a profesiei care implică următoarele trei teme principale:
1. Nevoia de a practica efficient în contexte incerte şi complexe, atunci când posibilitatea şi
dezirabilitatea unei cunoaşteri certes şi neschimbătoare sunt puse sub semnul întrebării.

27
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

2. Preocuparea de a asigura servicii bazate pe valori în contextual unui mediu din ce în ce


mai tehnologizat.
3. Nevoia de a+şi menţine poziţia şi credibilitatea într+un mediu care solicit tot mai mult
responsabilitate şi transparenţă. (Smith, p. 4)

Avantaje ale PBE:


1. Combinarea datelor rezultate din cercetare, teorie, practică şi evaluare ajută la promovarea
luării de decizii bine informate.
2. Oferă o strategie pentru punerea în aplicare cu success şi/sau la scară mai mare a soluţiilor
optime.
3. Obţine evidenţe mai bogate pentru intervenţii complexe.
4. Creează un cadru de învăţare extins şi se ocupă de gestionarea rezultatelor.

(Schorr & Farrow, 2011, p.8)


Gandirea critică este esențială în profesia de asistent social: nu toate cunoștințele sunt la fel
de utile și orice cunoștință poate fi supusă revizuirii, chiar dacă la acest moment există numeroase
dovezi empirice care o sustin. În timp este bine să îșI creeze propriul model de bună practică,
bazându-se pe experiența proprie si a altora. Cerințele PBS, precum aceea de a-şi fundamenta
decizile pe cele mai bune dovezi/evidențe disponibile sau cea de a monitoriza evoluția
beneficiarilor sunt exigențe de la sine înțelese pentru un bun profesionist.
Beneficii:
 Credibilitate crescută pentru asistentul social;
 O bună alianță terapeutică;
 Rezultate îmbunătățite pentru clienți.

Dovezi științifice Expertiză profesională Nevoile clientului

Bibliografie:
1. U.S. Department of Health and Human service (2003) Evidence-Based Practices: An
Implementation Guide for Community-Based Substance Abuse Treatment Agencies,
Spring, 2003
2. Glad, J. 2013. Assessment in Evidence-Based Practice: Psychometric Properties, Clinical
Utility and Professional Co-operation from Different Perspectives of the Home
Observation for Measurement of the Environment in Sweden. Acta Universitatis

28
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Upsaliensis. Digital Comprehensive Summaries of Uppsala Dissertations from the Faculty


of Medicine 907. 93 pp. Uppsala. ISBN 978-91-554-8682-2.
3. Schorr, Lisbeth B. & Farrow, Frank (2011) Expanding The Evidence Universe. Doing
Better By Knowing More A Paper Prepared for the 2011 Harold Richman Public Policy
Symposium
4. Fook, Jan Social Work and Evidence-Based Practice, in Smith, David, Research highlights
in social work ,

Modelul psihosocial

Modelul psihocial sau interventia sociala personalizata (metoda casework) a fost elaborata
in primele decenii ale secolului XX in S.U.A. si importata in Europa in anii "50, metoda casework
a marcat decisiv statutul si rolul profesiei de asistent social. Metoda interventiei psihosociale
sau serviciul social individualizat a insemnat adoptarea unei metodologii proprii domeniului
asistentei sociale in baza careia se reconsidera campul de actiune al acesteia limitat, pana la acea
data, la o serie de acte administrative si la acordarea unor ajutoare financiare sau medicale. Metoda
casework este rezultatul influientelor primite de asistenta sociala, la inceput de secol XX, dinspre
medicina si, ulterior, dinspre curentele psihanalitice si psihoterapeutice care si-au pus amprenta
asupra configuratiei teoretice si metodologice a asistentei sociale. Din acest motiv, casework este
numit modelul medical in cuprinsul caruia se vorbeste frecvent despre terapie sociala, psihoterapie,
terapie de sprijin etc. (Cristian Bocancea & George Neamtu, 1999: 105). Asadar, asistenta sociala
si-a construit identitatea in raport cu alte profesii in momentul in care si-a definit o metodologie
proprie in forma interventiei sociale personalizate sau casework.

Postulatele metodei casework


Prima sistematizare teoretica a metodei casework apartine autoarei americane Mary
Richmond care, in lucrarile Social Diagnosis (1915) si What is social casework? (1930), prezinta
postulatele interventiei sociale individualizate astfel:
- fiecare individ sau familie reprezinta un caz unic, de aceea ajutorul acordat trebuie sa fie
personalizat si adaptat la particularitatile situatiei clientului;
- investigarea cazului trebuie sa aiba in atentie cunoasterea aspectelor obiective si subiective ale
problemei cu care se confrunta clientul;
- stabilirea diagnosticului psihosocial si a planului de interventie trebuie sa se centreze pe
interactiunea persoana-situatie-problema, in sensul valorificarii resurselor de care dispune
clientul si cele apartinand mediului social;
- actiunea de interventie se bazeaza pe dinamica relatiei asistent-client construita din perspectiva
urmatoarelor principii: autenticitate, acceptare neconditionata, empatie, respectarea autonomiei
clientului, nondirectivitate, confidentialitate;
- cadrul teoretic al interventiei psihosociale este reprezentat, in principal, de psihologia freudiana si
post-freudiana a personalitatii si se centreaza pe cunoasterea si dezvoltarea capacitatilor de
adaptare si rezolvare de probleme ale ego-ului (apud. Andree Menthonnex, 1995).
Asadar, interventia psihosociala se centreaza pe persoana clientului, pe adaptarea acestuia
la situatie si rezolvarea problemelor rezultate din interactiunea persoana-situatie. Metoda casework

29
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

are ca obiectiv principal sprijinirea clientului in planul vietii personale si al functionarii sociale.
Avand in atentie clientul individual si mediul micro-social (familie, grupul de apartenenta) la care
acesta se raporteaza, metoda se bazeaza pe construirea unei relatii asistent-asistat de la persoana la
persoana, o relatie pozitiva, empatica si competenta profesional, presupunand de asemenea
implicarea, in relatia de ajutorare, a persoanelor din proximitatea clientului. Aceste idei le regasim,
in variante mai elaborate, si la teoreticienii de mai tarziu ai abordarii psihosociale precum Gordon
Hamilton (anii '40) si Florence Hollis (anii '60).

Etapele procesului de ajutorare


Aplicarea in practica asistentiala a metodei casework presupune parcurgerea traseului
investigatie-diagnoza-tratament, concretizat in urmatoarele cinci etape:
1. Faza de intalnire este prima interactiune dintre asistentul social si potentialul client,
moment care marcheaza decizia inceperii procesului de ajutorare si care pune bazele relatiei de
incredere. Aceasta prima intalnire se realizeaza fie din initiativa asistentului social, fie la
solicitarea unei autoritati civile sau penale, fie la cererea clientului. Aceste situatii vor influienta
diferit evolutia relatiei asistent-client.
2. Faza studiului psihosocial este etapa cunoasterii persoanei sau/si a grupului familial, a
situatiei-problema si a interactiunii lor. Studiul psihosocial nu este o simpla colectie de date, ci
presupune, implicit, utilizarea unor tehnici de interventie precum: ventilatia, clarificarea,
motivarea, autocunoasterea clientului etc. Alaturi de acestea, asistentul social apeleaza la metodele
si tehnicile clasice de investigare (observatia, interviul, documentarea, teste si scale de masurare a
atitudinilor etc.) cu ajutorul carora culege date referitoare la: situatia familiala, materiala si de
habitat; activitatea profesionala si pregatirea scolara; factorii bio-psihosociali (sanatate, experiente
traite, atitudini, aspiratii, roluri sociale etc.); elementele semnificative ale istoriei individuale;
relatii interpersonale fundamentale si secundare; factorii de presiune si cauzele lor probabile;
experientele problematice anterioare si modul lor de solutionare, resursele si limitele
(constrangerile) clientului; identificarea problemei actuale si evaluarea preliminara a cauzelor ei
(C. Bocancea & G.Neamtu, 1999: 108).
3. Faza diagnosticului psihosocial sau evaluarea situatiei clientului se bazeaza pe datele
culese in faza studiului psihosocial si presupune sintetizarea, organizarea si interpretarea acestora
cu scopul de a formula corect (realist) problema sociala, obiectivele interventiei si mijloacele
adecvate pentru solutionarea lor. Aspectele metodologice legate de forma si continutul unui
diagnostic psihosocial au fost multa vreme controversate. Astazi, este aproape unanim acceptat
faptul ca un diagnostic descriptiv (prezentarea factorilor implicati si a simptomelor specifice)
trebuie dublat de formularea unui diagnostic etiologic (cauzal) care, avand statut de ipoteza de
lucru, coreleaza elementele semnificative ale interactiunii persoana-situatie-problema. Asadar,
diagnosticul psihosocial presupune atat descrierea situatiei clientului cat si analiza si interpretarea
problemei acestuia, antrenand in acest sens operationalizarea unor concepte si teorii. Stabilirea
diagnosticului este un demers evaluativ cu caracter ipotetic, flexibil care admite reformulari si
evita etichetarea sau stigmatizarea clientului.
In etapa diagnozei psihosociale, specialistul trebuie sa aiba un raspuns clar la urmatoarele
intrebari: cine este clientul? ce tip de persoana/familie/grup sau comunitate este? care sunt
problemele? De cand au aparut? Care sunt conditiile (factorii) care au determinat, au favorizat sau
au precipitat aparitia si evolutia lor? Care este natura si gravitatea disfunctiei identificate? Care
este perceptia clientului asupra problemei? Cum este perceput de anturajul sau? Care sunt
asteptarile, obiectivele si resursele sale? Care sunt presiunile sociale exercitate asupra clientului?

30
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Ce tip de schimbare este posibila? Care sunt obiectivele imediate si cele de perspectiva? Care sunt
mijloacele realizarii lor? Care este pronosticul asistentului social asupra reusitei interventiei
psihosociale, apreciate in functie de gravitatea problemei, de resursele clientului, ale anturajului
sau si ale serviciului social? (Andree Menthonnex, 1995: 106-108).
4. Elaborarea planului de interventie se bazeaza pe informatiile detaliate cuprinse in
raportul de diagnostic si consta in precizarea a trei elemente principale: etapele, obiectivele si
mijloacele interventiei. Procesul de asistare este esalonat pe etape planificate pe anumite segmente
temporale si este ghidat de obiective operationale (exprimate in termenii unor actiuni concrete).
Mijloacele interventiei vizeaza atat resursele umane, materiale si institutionale implicate, cat si
optiunile metodologice ale asistentului social.
5. Faza de realizare a planului sau interventia psihosociala propriu-zisa consta in derularea
actiunilor programate si aplicarea tehnicilor de interventie adecvate, mentionand reactiile
clientului, modificarile care au aparut, rezultatele obtinute etc. Modul de a actiona este la fel de
important ca si continutul actiunii, cel dintai aspect determinand calitatea relatiei asistent-client.
Asistentul social trebuie sa aprecieze realist ce poate sa faca pentru client si cum sa actioneze, in
acest sens alegand tehnici de interventie directa si indirecta.
Interventia psihosociala (casework) a fost, la un moment dat, un subiect controversat al
gindirii si practicii asistentei sociale, mai ales in spatiul britanic. Principala acuza adusa asistentilor
sociali, care practicau acest tip de interventie, era faptul ca, in loc sa ofere servicii si solutii
practice la solicitarile clientilor, ei se erijau in rolul unor mini-psihanalisti sondand zonele
"obscure" ale psihicului uman. Mai mult decat atat, notiunile de relatii terapeutice, introspectie,
autoconstientizare veneau in contradictie cu nevoile presante ale clientilor, prea putin dispusi sa-si
dezvaluie framantarile interioare. Interventia psihosociala nu isi asuma, totusi, valente
psihoterapeutice pentru ca asistentul social nu are nici timpul, nici pregatirea si nici acceptul
clientilor sa faca acest lucru. Scopul principal al acestei strategii de interventie consta in
dezvoltarea capacitatilor clientului de autocunoastere si dezvoltare personala, de adaptare si
integrare sociala. Interventia psihosociala este preocupata mai curand de problemele legate de
bunastarea personala si de functionarea sociala a clientilor. Prin bunastare personala se intelege
concordanta dintre capacitatile, resursele, potentialul persoanei si nevoile, exigentele, aspiratiile
acesteia proiectate intr-un context de viata realist si rezonabil. Functionarea sociala se defineste
prin dubla raportare a trebuintelor si expectantelor la resursele si potentialitatile personale si cele
ale societatii. Se afirma despre un actor social (individual sau multipersonal) ca are o functionare
sociala adecvata daca reuseste sa satisfaca deopotriva exigentele si trebuintele personale si pe cele
ale comunitatii din care face parte, datorita capacitatilor proprii si datorita resurselor societatii
(Andree Menthonnex, 1995).

Tehnici de interventie directa si indirecta


Urmarind sa redea clientului bunastarea personala si functionarea sociala, metodologia
casework se dezvolta ca strategie de interventie la nivel micro-social (vizand individul, familia si
grupurile mici) si pune in aplicare doua tipuri de interventie:
a) interventia directa se centreaza pe client, acordandu-i sprijin psihologic si dezvoltandu-i
capacitatea intelegerii de sine, ca premisa a refacerii capacitatii de functionare sociala
normala;
b) interventia indirecta se centraza pe mediul exterior clientului (familia, anturajul, grupul
de apartenenta, institutii si servicii sociale) vizand construirea unor retele de sprijin,
rezolvarea de probleme, interventii la nivelul organismelor sociale etc.

31
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Interventia directa, numita initial tratamentul direct sau psihoterapia, pune in aplicare
cunostintele oferite de teoriile dezvoltarii personalitatii si ale invatarii sociale, de curentele
psihanalitice si psihoterapeutice care au avut o influentat semnificativ metodologia asistentei
sociale. Psihologia freudiana a fost prima teorie psihologica de interes pentru practica asistentiala,
atragand atentia asupra necesitatii cunoasterii fortelor ego-ului, a etapelor dezvoltarii psihosexuale,
a mecanismelor de aparare, de transfer si contra-transfer, oferind asistentului social instrumente de
analiza pentru realizarea unor investigatii si diagnoze de profunzime. Psihanaliza ia ajutat pe
asistentii sociali sa inteleaga personalitatea si comportamentul uman, fapt ce a condus la
perfectionarea activitatii practice in acest domeniu. Desi tratamentele psihanalitice nu fac parte din
"apele teritoriale ale asistentei sociale", totusi, daca asistentul social este adeptul teoriilor
psihanalitice, aceasta optiune teoretica isi va pune amprenta asupra practicii sale care se va centra
pe client pentru a-l ajuta sa se maturizeze, sa fie mai putin vulnerabil emotional si pentru a-i reda
capacitatea de functionare sociala normala. Unul dintre cele mai importante mijloace folosite
pentru atingerea acestor scopuri este construirea binomului asistent-client, o relatie de lunga durata
si cu o dinamica specifica (David Howe, 2001: 65). Interventia psihosociala (casework) preia o
parte dintre aceste obiective si mijloace de actiune, insa le regandeste dintr-o perspectiva sistemica
prin care imbina dimensiunile sociale si psihologice ale interventiei, "abordarea centrata pe client"
si "abordarea centrata pe rezolvarea de probleme".
In acest sens, interventia psihosociala directa se realizeaza aplicand urmatoarele categorii
de tehnici de interventie: tehnici de clarificare (ventilarea; confruntarea; intelegerea de sine;
discutia logica; reformularea etc.); tehnici de sustinere/dezvoltare (construirea binomului asistent-
client; asigurarea; medierea relatiilor; construirea retelelor de sprijin); tehnici de ghidare si
orientare (informarea; educarea; consilierea; influentarea/persuasiunea; monitorizarea/controlul)
(adaptare dupa C. De Robertis; V. Coulshed; A. Menthonnex). Aceasta clasificare a tehnicilor
nu echivaleaza cu o ierarhizare a lor.

Tehnici de clarificare: ventilarea; confruntarea; intelegerea de sine; discutia logica;


reformularea
Tehnicile din aceasta categorie indeplinesc un dublu obiectiv: pe de o parte, asistentul
social utilizeaza tehnicile de clarificare pentru a intelege natura problemei clientului, implicatiile
sociale si personale ale acesteia, pe de alta parte, clarificarea este necesara clientului pentru a
ajunge la o mai buna intelegere a lui insusi, a celorlalti si a situatiei in care se gaseste. Clarificarea
consta in solicitarea clientului de a-si exprima gandurile, atitudinile si problemele pentru a ajunge
la o mai buna coerenta si pentru a sesiza raporturile dinamice si contradictorii dintre diferitele
aspecte analizate. Clarificarea urmareste sa elucideze atat aspectele obiective ale situatiei date, cat
si sentimentele, trairile, reactiile clientului fata de ceilalti si fata de situatia respectiva. Clarificarea
este utilizata atat in fazele incipiente ale interventiei, cat si pe parcursul sau in finalul acesteia.
Tehnicile de clarificare (in special ventilarea, confruntarea, intelegerea de sine) fac apel la
instrumentele teoretice si metodologice ale psihanalizei si psihoterapiei, urmarind sa modifice
acele comportamente care provin din utilizarea unui mecanism de aparare inadecvat si care il
impiedica pe client sa functioneze normal. Aceasta perspectiva explicativa considera ca esecurile
dezvoltarii personalitatii isi au originea in copilarie, iar problemele de adaptare rezulta din
utilizarea inadecvata a mecanismelor de aparare ale ego-ului (reprimarea, negarea, regresia,
rationalizarea, transferul). "Scopul urmarit si explicat clientului este acela ca, prin constientizare,
sa-si poata recunoaste atitudinile si sa le poata corija, pentru a le face mai putin daunatoare
pentru sine" (Menthonnex, 1995: 123-124). Tehnicile de clarificare pot fi aplicate numai in situatia

32
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

in care clientul indeplineste urmatoarele conditii: a) are un Eu suficient de puternic pentru a


suporta introspectia; b) poseda capacitati intelectuale reale care sa-i permita analiza si verbalizarea
trairilor si problemelor; c) poate relationa adecvat cu asistentul social (C. Bocancea & G. Neamtu,
1999: 111). Aplicarea tehnicilor de clarificare presupune, de asemenea, respectarea principiilor
comunicarii autentice si a regulilor de intervievare precum: ascultarea activa, chestionarea
pertinenta, relansarea dicutiei, observarea limbajului non-verbal.
Ventilarea: tehnica ce consta in facilitarea exteriorizarii emotiilor, sentimentelor si
experientelor, in scopul eliberarii (defularii) clientului si al reorientarii energiilor catre rezolvarea
problemelor. Dezvaluirea "intimitatii psihice" a clientului echivaleaza cu o reconstituire si o
reconstructie a experientei sale de viata si a propriei personalitati, demers ce declanseaza fenomene
de transfer/contra-transfer si care produce adesea temeri si anxietate. Ventilarea este o secventa
importanta in procesul complex si de durata al cunoasterii si acceptarii de sine. Sentimentele
verbalizate si exteriorizate devenind mai putin amenintatoare pot fi analizate de pe o baza reala si
nu de pe una fantezista. Dupa aplicarea acestei tehnici nu mai este necesara apararea impotriva
sentimentelor 'rele', persoana diminuandu-si tendintele de autoculpabilizare, rigiditatea, rusinea de
a avea o problema.
Confruntarea: este o tehnica de "modelare comportamentala" ce consta in revelarea unor
conduite si atitudini repetitive din viata clientului, care au produs efecte negative. Prin confruntare
nu se cauta cauzele comportamentelor inadecvate, ci doar constientizarea lor si gasirea unor
alternative comportamental-atitudinale. Acest tip de interventie contribuie la intarirea constiintei
de sine a clientului, la formarea "simtului realitatii" si asumarea responsabilitatii actelor sale.
Confruntarea poate arata clientilor ca utilizeaza moduri stereotipe de comportament care le
altereaza relatiile cu ceilalti. In acest sens, asistentul poate folosi ca exemplu o situatie aparuta
chiar in relatia de asistare. (Asistentul social catre client: "Ai spus, la un moment dat, ca simti o
anumita aversiune fata de femeile care au functii de conducere, iar tu le esti subordonat. Ma intreb
ce gandesti acum despre faptul ca o femeie-asistent social iti spune ce sa faci?").
Intelegerea/cunoasterea de sine permite clientului constientizarea propriei existente cu
implicatiile ei afective, intelectuale, relationale. Cunoasterea de sine este un proces dinamic,
permanent care poate fi uneori dificil si dureros pentru ca implica recunoasterea si acceptarea
acelor aspecte ale personalitatii pe care am prefera sa le ascundem sau sa le ignoram. Sub influenta
curentelor psihanalitice, asistenta sociala a dezvoltat aceasta forma de interventie mai ales in
cadrul strategiei casework.
Cunoasterea de sine inseamna, in acelasi timp, un mai bun control de sine si un ego mai
puternic. Atunci cand specialistii vorbesc despre intarirea fortelor ego-ului nu se refera la o
conditie fixa, castigata odata pentru totdeauna, ci la "o capacitate mereu in schimbare de a face fata
frustarii, de a controla impulsurile, de a construi relatii mature si de a utiliza adecvat mecanismele
de aparare" (V.Coulshed, 1993).
Acest tip de interventie se poate realiza pe doua niveluri:
- comprehensiunea dinamica a trecutului, a dezvoltarii personalitatii proprii presupune
examinarea experientelor trecute si, mai ales, a relatiilor stabilite in perioada copilariei cu
parintii si alte persoane semnificative. Acest nivel este mai aproape de interventia
psihoterapeutica decat de cea asistentiala, de aceea atunci cand exista probleme grave legate de
dezvoltarea personalitatii este necesar ajutorul psihoterapeutului. In practica asistentei sociale
se intalnesc, destul de frecvent, clienti care se confrunta cu conflicte din trecut nerezolvate,
care afecteaza capacitatea lor de relationare si adaptare sociala.

33
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

- comprehensiunea de sine axata pe dinamica prezentului, pe problematica actuala, pe situatia


traita "aici si acum" ca aspect revelator al comportamentului propriu si al celorlalti. Acest tip
de interventie face apel la capacitatile de identificare si de empatie ale persoanelor aflate in
relatie, presupunand in acelasi timp capacitate de verbalizare si autoanaliza, supletea
personalitatii, recunoasterea si respectul diferentelor umane.
In functie de tipul de client si de problematica acestuia, asistentul social va decide daca si
in ce forma va opta pentru acest tip de interventie, cunoasterea de sine nefiind necesara si nici
indicata in orice situatie (C. De Robertis, 1995).
Discutia logica: tehnica ce solicita si dezvolta capacitatea clientului de a rationa in sensul
unei mai bune perceptii asupra realitatii, al descoperirii alternativelor de actiune, al intelegerii
prioritatilor etc. Scopul principal al acestei tehnici il constituie formarea capacitatii clientului de a
analiza corect situatiile problematice in termeni de cauze/efecte, aspiratii/posibilitati,
exigente/resurse. Discutia logica ofera asistentului social posibilitatea de a forma si evalua
abilitatea clientului de a rationa si de a infrunta realitatea fara nevoia de a se retrage in fantezii,
pesimism, simptome de afectiuni fizice.
Reformularea: este o tehnica folosita frecvent in intervievare prin care asistentul social
expune clientului povestirea acestuia, reconstruita logic in termeni cat mai clari, pentru a se
convinge ca a inteles bine problema clientului si pentru a-l ajuta pe acesta sa puna ordine in
mecanismele cunoasterii de sine.

Tehnici de sustinere: constructia binomului asistent-client; asigurarea; medierea relatiilor;


construirea retelelor de sprijin; asistenta materiala

Constructia binomului asistent-client


Interventiile directe se bazeaza pe construirea relatiei asistent-client, o interactiune reciproc
pozitiva, in cadrul careia se remarca personalitatea puternica si activa a asistentului social in
calitate de profesionist, capabil sa accepte clientul fara al critica, ridiculiza sau culpabiliza. De
asemenea, asistentul trebuie sa respecte codul deontologic al profesiei, sa inspire incredere si
credibilitate, sa adopte un stil de lucru flexibil pentru a reda clientilor sai sensul ascendent al
dezvoltarii personalitatii. In acest context, insasi relatia de asistare devine un mijloc privilegiat de
interventie, avand rolul de a activa potentialul latent al clientului si de a actiona ca "motor al
schimbarii". De calitatea acestei relatii depinde reusita celorlalte tehnici de interventie.
Constructia binomului asistent-client inseamna structurarea unei relatii de lucru cu clientul
avand in atentie trei aspecte ale acesteia: structurarea in timp, utilizarea spatiului si focalizarea pe
obiective precise.
Structurarea in timp consta in stabilirea, prin negociere cu clientul si incheierea unui
contract cu acesta, cadentei intalnirilor, a duratei acestora si a duratei totale a actiunii intreprinse.
Toate acestea depind de situatia clientului, de tipul interventiei, de posibilitatile si limitele
serviciilor sociale implicate, astfel incat aceste planificari trebuie sa fie flexibile evitandu-se
fixarea unor limite prea rigide sau prelungirea la nesfarsit a interventiei.
Utilizarea spatiului sau alegerea locului de intalnire cu clientul are o influenta directa
asupra relatiei intre asistent-asistat si poate influenta benefic sau impieta construirea acesteia.
Spatiul de intalnire poate fi situat fie pe 'teritoriul' clientului (la domiciliul acestuia), fie in cadrul
institutiilor asistentiale, fie pe un teren neutru (cafenea, parc, alt loc public).
Focalizarea pe obiective precise reprezinta un alt aspect important al structurarii unei
relatii de lucru intre asistent si client. Aceasta secventa consta in definirea scopurilor de urmat si

34
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

stabilirea sarcinilor, presupunand mobilizarea energiei comune asistent-client, pentru realizarea


graduala a schimbarii vizate.
Asigurarea sau interventia de sprijin are ca obiectiv fortificarea clientului ca persoana,
diminuarea efectelor paralizante ale anxietatii sale, eliberarea fortelor capabile sa-l mobilizeze
pentru a-si schimba situatia. A sprijini inseamna a reda speranta, a intari sentimentul de incredere
in sine al clientului, a-i reda auto-stima si a construi o imagine de sine pozitiva. Pentru a realiza
aceste obiective, asistentul social poate incadra problema personala intr-un context social global
care sa-i permita clientului eliberarea clientului de sentimentele de culpabilitate si neputinta, pentru
a putea sa priveasca mai obiectiv propria situatie. Faptul de asti ca si alti oameni sunt in aceeasi
situatie, au aceleeasi probleme poate sa-l ajute pe client sa fie mai putin ingrijorat si sa gaseasca
solutii cu mai multa usurinta. Generalizarea problemei, fara a rezolva total situatia particulara a
clientului, ajuta la deculpabilizarea si mobilizarea lui.
Utilizarea tehnicii asigurarii nu inseamna minimalizarea dificultatii si gravitatii problemei
clientului si nici nu se rezuma la invocarea unor formule banale de tipul: 'Veti vedea totul se va
aranja (rezolva) cu timpul'; 'Multi oameni trec prin asta' etc. Prin tehnica asigurarii, asistentul
social arata clientului ca ii cunoaste si ii recunoaste calitatile, capacitatile, dar si limitele si
trebuintele; prin aceasta atitudine ii intareste increderea in propriile forte si il asigura ca este
capabil sa depaseasca situatia problematica, beneficiind de un ajutor specializat (C.Bocancea,
G.Neamtu, 1999).
Construirea retelei de sprijin a clientului creeaza noi oportunitati constand in largirea
orizontului relational al acestuia, amplificarea cadrului sau de viata, accesul la noi experiente,
insertia sau reinsertia sociala. Existenta fiecarui individ se deruleaza intr-un sistem de relatii
sociale, culturale sau afective, care faciliteaza sau, dimpotriva, blocheaza dezvoltarea personala
normala. Intretinerea sau refacerea retelelor benefice si dizolvarea celor 'toxice' necesita uneori
ajutor specializat. Construirea de retele de sprijin este o practica frecventa in asistenta sociala si
vizeaza ajutorarea familiilor aflate in criza, ajutorarea batranilor de catre comunitate, asistarea
persoanelor cu dizabilitati, reinsertia sociala a delincventilor juvenili, realizarea unor actiuni
preventive de catre echipe multidisciplinare etc. Prin intermediul retelei de ajutorare ('efectul de
retea') se realizeaza mobilizarea resurselor umane si materiale existente la nivelul clientului sau al
mediului social, concretizate in gasirea unei locuinte, a unui loc de munca, menaj, asistenta
medicala sau juridica, suport afectiv. Integrarea clientului intr-o retea de sprijin nou creata sau
refacerea retelei de origine (familie, vecinatate, grup de prieteni) contribuie la satisfacerea nevoii
acestuia de apartenenta si atasament, de participare si recunoastere sociala, cu efecte semnificative
privind construirea unei imagini de sine pozitive, dinamizarea capacitatilor personale si rezolvarea
problemelor.
Imaginea retelei poate fi vizualizata cu ajutorul unor instrumente diverse precum:
sociograma, organigrama, ecoharta, prin intermediul carora se precizeaza atat natura relatiilor
(rudenie, prietenie, sprijin, putere, negociere, comunicare, formale, informale), cat si intensitatea
lor (legaturi puternice, slabe, tensionate). Pentru construirea si estimarea retelelor de
ajutor/interventie se utilizeaza instrumentarul de analiza oferit de teoria retelelor sociale
(V.Miftode, 1999).
Constituirea retelelor de interventie sau de ajutor presupune parcurgerea mai multor etape
care combina elementele structurale cu cele functionale: reperarea membrilor (persoane sau
institutii), conectarea lor, reunirea retelei, distribuirea responsabilitatilor. Trei forme de interventie
pot fi utilizate in acest cadru:

35
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

- punerea in legatura implica facilitarea crearii de noi legaturi/relatii/prietenii sau refacerea celor
vechi, cu scopul ameliorarii capacitatii de comunicare cu persoane sau institutii;
- deschiderea si descoperirea vizeaza stimularea clientului catre explorarea unor noi posibilitati
pentru descoperirea unor capacitati latente (creative, artistice, organizatorice);
- utilizarea si/sau crearea unor structuri sociale si participarea la acestea presupune stimularea
unei implicari active in viata sociala (cluburi, centre sportive si de agrement etc.) sau crearea
de noi structuri (grupuri de informare, creative, grupuri de presiune) care sa raspunda nevoilor,
intereselor, solicitarilor clientului.
Asistenta materiala este acel tip de interventie care permite clientului aflat in situatie
financiara precara sa beneficieze de servicii speciale destinate subventionarii nevoilor umane
fundamentale. Asistenta materiala este rezervata, in principiu, persoanelor si familiilor care
traverseaza o perioada de carenta materiala grava (prioritate avand grupele de varsta extreme: copii
si batrani) si se acorda ca urmare a intocmirii unor cereri scrise si dosare, analizate de comisii
speciale avand putere de decizie. Medierea intre client si organismele abilitate sa ofere sprijin
financiar este asigurata de catre asistentul social, care are competenta necesara pentru evaluarea
situatiei clientului, intocmirea raportului si informarea asupra solutionarii corecte a dosarului.
Asadar, asistenta materiala este o forma de interventie directa constand in rezolvarea unor
probleme practice si acordarea unui ajutor imediat clientului (locuinta, loc de munca, sprijin
material).

36
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Observaţia
Observaţia este o tehnică de investigaţie utilizată şi în domeniul asistenţei sociale care are ca
scop culegerea de informaţii cu valoare de fapte, necesare pentru a le completa/confirma pe cele
rezultate în urma altor tehnici (documentarea, interviul sau întrevederea).
Observaţia are o mare importanţă în mod deosebit în primele etape ale instrumentării cazului
(după sesizare/referire, evaluare iniţială, evaluare complexă) dar se aplică pe tot parcursul lucrului
la caz. Pentru o abordare organizată, coerentă şi logică a acestei tehnici se utilizează şi se
recomandă construirea unui ghid de observaţie.
Observaţia ca metodă de cercetare constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului, ca şi a contextului situaţional
al comportamentelor.

Caracteristici:
Observaţia este o tehnică care se aplică permanent, pe tot parcursul instrumentării cazului. Se
aplică în spaţiul profesional al asistentului social şi în mediul de provenienţă/de viaţă al clientului
(familie, grup de prieteni, comunitatea şcolară/profesională, etc.), în situaţii clar determinate (vizita
la domiciliu, întrevedere, etapa de potrivire dintre copil şi asistent maternal, etc.) şi/sau în situaţii
experimentale (introducerea unui factor neprevăzut care poate afecta echilibrul relaţiilor; ex:
implicarea unui martor la un abuz în cadrul unei întrevederi cu abuzatorul care îşi neagă
vinovăţia).
Observaţia presupune urmărirea comportamentului verbal şi non-verbal al interlocutorului/
clientului, tipul şi structura relaţiilor din mediul investigat, atitudini, stări şi reacţii emoţionale.
În general, observaţia presupune contactul vizual cu clientul dar, în anumite situaţii, celelalte
simţuri ne pot oferi informaţii mai complexe decât văzul (ex: mirosul specific al unei locuinţe
neîngrijite, o igienă personală precară pot fi sesizate doar prin observaţia olfactivă; temperatura în
cameră, etc.).
 observaţia este o percepere experienţială a lumii;
 observaţia este o cale de-a afla ceva despre realitate;
 observaţia este o formă superioară, premeditată, dirijată, planificată şi selectivă a percepţiei
întreprinsă cu un anumit scop, adică cercetarea şi studierea obiectului perceput;
 este o metodă de culegere a datelor şi de investigare a socialului, metodă ce constă în
perceperea sistematică a situaţiilor, atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor
indivizilor în momentul manifestării lor, investigare realizată conform unui plan elaborat
anterior şi cu ajutorul unor tehnici specifice de observaţie.
Înţeleasă astfel, pentru a avea succes observaţia trebuie să facă faţă unor minime exigenţe:
1. claritatea scopului, adică asistentul social (pe cât este posibil) este bine să ştie ce să
observe, să subordoneze cu alte cuvinte, activitatea de observare scopului şi obiectivelor
muncii de asistare socială;
2. conceptualizarea adecvată, adică asistentul social trebuie să deţină un bagaj terminologic,
relevant în plan profesional care să-i permită în plan conceptual să descrie exact, corect, ce
anume a observat;

37
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

3. precomprehensiunea: asistentul social trebuie să aibă, pe cât posibil, informaţii prealabile


despre obiectul studiat; în acest sens se afirmă, pe bună dreptate, că cei mai buni
observatori sunt specialiştii din domeniul observat;
4. precizie şi profunzime: asistentul social trebuie să urmărească construirea unor observaţii
consistente, exacte, în funcţie de scopul vizat şi situaţia concretă.
Din perspectiva acestei circumscrieri generale a metodei observaţiei, se evidenţiază faptul
că posibilităţile de utilizare a ei se concretizează şi se diferenţiază în funcţie de:
o obiectul observării,
o tehnica de înregistrare a datelor (observaţiilor) aplicată şi
o de poziţia / rolul profesional al observatorului.
Prin urmare, în asistenţa socială, observaţia are rolul unei metode de culegere a datelor, necesară
înţelegerii clientului, nevoilor sale, contextului căruia îi aparţine, toate acestea în vederea stabilirii
diagnosticului social şi inducerii schimbării în sens rezolutiv.

Atunci când identifică tipuri de observaţie, unii cercetători disting:


- observaţia nestructurată (cercetătorul are libertate deplină în privinţa observaţiilor pe
care le face) şi
- observaţia structurată (cercetătorul are un ghid care cerne datele, informaţiile în funcţie
de întrebarea de plecare, de ipoteza sau ipotezele emise).
- observaţia directă liberă (pentru a explora câmpul intervenţiei asistentului social
cercetător); acesta se aşteaptă la apariţia unor fapte „neaşteptate", aberante, capitale (fenomenul
„serendipity", după R.K. Merton);
- observaţia directă metodică (utilizând o grilă de observaţie, înregistrând sistematic
elementele prevăzute de către aceasta);
- observaţia participativă (cercetătorul caută comprehensiunea, aprehensiunea din interior
a faptelor, a evenimentelor, chiar a trăirilor participanţilor la acestea); se realizează prin implicarea
în evenimente sociale în cadrul cărora asistentul social poate investiga structura relaţiilor
interpersonale şi interfamiliale, a comportamentelor şi atitudinilor de grup;
- observaţia clinică (privilegiată de către cercetător pentru studiul unui grup de persoane cu
caracteristici comune, al indivizilor din „instituţiile totale" etc.).

Observaţia poate fi:


Direcţionată/anticipată/planificată – asistentul social îşi propune să observe unul sau mai
multe aspecte în mod deosebit. Presupune obligatoriu existenţa unui ghid de observaţie.
Întâmplătoare – pe parcursul utilizării unei alte tehnici (întrevederea, consilierea, etc.)
fără ca asistentul social să-şi fi planificat să urmărească un aspect anume (ex : în cursul discuţiei cu
mama, asistentul social poate observa cum se comportă aceasta cu copiii ei care pot întrerupe
dialogul).

Instrumente:
Utilizarea observaţiei necesită o fișă de observației, un „jurnal de bord", în care se notează,
înregistrează, fotografiază, filmează etc. Aceste operaţii sunt deosebit de importante pentru a nu
uita, a nu distorsiona mai târziu.
Observaţii şi recomandări
1. Informaţiile obţinute exclusiv prin tehnica observaţiei nu sunt relevante dacă nu sunt
confirmate/validate şi prin alte tehnici.

38
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

2. Există situaţii contextuale în timpul observaţiei întâmplătoare care ne pot oferi informaţii
eronate (ex: clientul este observat întâmplător într-o situaţie care nu-i este specifică).
3. Utilizarea acestei tehnici şi a informaţiilor rezultate necesită o minimă experienţă în
domeniul social pentru a se reduce cât mai mult riscul subiectivităţii şi al abordării
empirice.
4. Înregistrarea informaţiilor rezultate prin aplicarea tehnicii observaţiei se realizează după
întrevederea cu clientul, fiind necesară şi analiza şi sinteza acestora.

 Observatorii, asistenţii sociali trebuie în munca lor să fie pregătiţi pentru a putea observa
eficient acolo unde un observator neavizat nu face decât presupuneri sau interpretări nefondate;
 Observaţia este şi o activitate de selectare şi clasificare în anumite categorii a unor fenomene,
comportamente, atitudini percepute. Validitatea ei ştiinţifică depinde concomitent de percepţie
şi clasificarea ei corecte.
 Observaţia permite formularea descrierilor fără de care în asistenţa socială nu este posibilă
construirea înţelegerii clientului şi a problemelor sale.

Ce observăm?
Obiecte, atitudini, opinii.
Cu fiecare ocazie, prin intermediul observaţiei se culeg date relevante pentru scopul şi
obiectivele asistării, în principal din trei arii: speranţe, discomfort şi oportunităţi. (Compton şi
Galaway, 1989, pg. 43) În acest sens, ariile ce trebuie observate sunt în principal următoarele:
 mediul fizic;
 comportamentul nonverbal;
 comunicarea verbală.
Mediul fizic:
Alături de indicatorii comportamentali, emoţionali, trăsăturile mediului fizic reprezintă
deseori o sursă de informaţii foarte utilă. Felul în care este întreţinută casa familiei pe care
asistentul social o evaluează, starea de curăţenie, faptul că sunt sau nu aşternuturi pe pat, faptul că
vasele sunt ţinute în locuri adecvate, etc. pot reprezenta indicii foarte relevante în legătură cu
rolurile, asumarea sarcinilor de rol şi performarea lor la nivelul familiei sau chiar în legătură cu
atmosfera din familie sau cu calitatea îngrijirii copiilor.
Comportamentul nonverbal:
Reprezintă o sursă de informaţii extrem de importantă fie şi numai pentru că, după cum se
ştie, veridicitatea mesajelor nonverbale este superioară celui verbale.
Poziţia corpului, dinamica gesturilor, poziţia mâinilor, expresia feţei, rictusurile ei, privirea,
menţinerea contactului vizual, ş.a.m.d. pot constitui o sursă de informaţii vitală pe tot parcursul
procesului de asistare socială. Pe această cale putem înţelege atitudini, putem afla interpretări, stări
pe care le trăieşte clientul, pe care de multe ori, fie nu doreşte să le dezvăluie, fie clientul nu ştie
cum să le conceptualizeze.
Comunicarea verbală:
O sursă de informaţii esenţială o constituie în practica asistenţei sociale, comunicarea
verbală. Observarea atentă a schimbului de mesaje între sistemul client şi alte sisteme
semnificative lui, sau schimburi de mesaje cu practicianul, reprezintă o necesitate şi o exigenţă în
performarea rolului profesional al asistentului social.
Observaţiile vor viza conţinutul, limbajul şi tonul. De exemplu, asistentul social este
interesat să evalueze în cadrul interviului calitatea relaţiei parentale: În acest sens, deosebit de

39
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

relevante pot fi observaţiile făcută în legătură cu faptul că părintele vorbeşte copilului ca şi unui
adult, sau foloseşte un ton ostil, agresiv sau este superficial în răspunsul pe care îl oferă
comportamentului de ataşament al copilului. Este foarte important ca asistentul social să ştie să
observe inconsistenţa dintre ton şi limbaj / mesaj de ex. un ton afectuos, dar un conţinut al
mesajului care exprimă respingere sau invers.

Avantajele şi dezavantajele metodei observaţiei

Un prim avantaj al metodei observaţiei este că oferă informaţii „proaspete” ce provin chiar
din timpul manifestării realităţii observate. Celor mai multe metode le lipseşte acest caracter al, să-
i spunem, actualităţii. Iar dacă ne gândim că asistenţa socială se clădeşte, de cele mai multe ori, pe
relaţia faţă-în-faţă şi interacţiunea directă asistent social – persoana asistată (client), devine clar de
ce acest avantaj face din observaţie una dintre metodele intim legate de specificul şi orientarea
axiologică proprii activităţii profesionale de asistenţă socială.
Un alt avantaj al folosirii metodei observaţiei se evidenţiează prin aceea că, ea este o cale
directă de înţelegere a comportamentului şi a semnificaţiilor sale în cazul oricărei categorii de
clienţi. Astfel, observaţia realizată prin respectarea unor exigenţe de natură ştiinţifică, devine este
în munca asistentului social un suport important în luarea deciziilor în cadrul procesului de
asistare.
Un al treilea avantaj constă în faptul că observaţia abate atenţia de la o orientare excesiv
psihologică (ceea ce gândesc oamenii) îndreptând-o către ceea ce fac oamenii, către situaţiile
complexe în care se confruntă cu problemele, cu nevoile, în care interacţionează cu ceilalţi în
încercarea de a găsi o rezolvare. Abordarea de tip asistenţă socială chiar dacă ţine cont de
determinanţii psihologici, îşi îndreaptă atenţia în mod fundamental către dimensiunile sociale. Pe
aceleaşi coordonate, are loc şi angajarea metodei observaţiei în munca de asistenţă socială.
Pe de altă parte, luând în considerare şi dezavantajele acestei metode trebuie să atrag
atenţia în primul rând asupra faptului că în general, validitatea observaţiei (ca metodă de
investigare a realităţii sociale) este o temă controversată în literatura de specialitate din domeniul
metodologiei investigării sociale.
Ca şi în cazul altor metode şi tehnici de cercetare calitativă a socialului, (de ex. studiul de caz) şi în
cazul observaţiei se pune întrebarea dacă subiectivitatea observatorului nu erodează validitatea
observaţiei. Desigur, controlul acesteia poate diminua mult din efectele distorsionate ale acestui
dezavantaj, însă pericolul subiectivităţii observaţiei, rămâne.
În al doilea rând, există comportamente, situaţii sociale, care sunt greu accesibile sub aspectul
observării în momentul manifestării lor (de ex. violenţa domestică sau comportamentul
infracţional). În asemenea situaţii, pentru asistentul social (observator) este mai uşor / mai puţin
periculos să folosească metoda interviului, ca modalitate principală de obţinere a informaţiilor şi
abia în acest context să se includă recursul şi la metoda observaţiei.
În orice caz, folosirea acestei metode trebuie să fie înţeleasă de către studenţi în sensul
recunoaşterii faptului că observaţia asistentului social profesionist nu este o sumă de impresii ci
trebuie să fie observaţie dirijată (grilă de observare), controlată, testabilă (în anumite limite) de
către alţi asistenţi sociali care observând acelaşi comportament (de ex. a unui copil neglijat de
părinţi) trebuie să ajungă la acelaşi concluzii.
Cu alte cuvinte, doresc să arăt, că observaţia nu se confundă cu intuiţia, chiar dacă uneori
există posibilitatea ca prin intuiţie să se poată ajunge la informaţii corecte, conforme cu realitatea,

40
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

despre un client, sau despre situaţia sa socială, niciodată însă, intuiţia nu poate fi o metodă pentru
că ea nu este testabilă, controlabilă şi nu poate fi reiterată, aşa cum este cazul observaţiei.
Iată de ce observaţia, în ciuda lipsurilor şi limitelor sale, este o metodă utilă de investigare
a socialului şi culegere de date; cu condiţia, respectării exigenţelor de ştiinţificitate şi a afirmării la
nivelul observatorului a unor cunoştinţe şi deprinderi obligatorii pentru realizarea observării.
Amintesc în acest sens precizarea importantă pe care a făcut-o în legătură cu observaţia încă
Robert K. Merton atunci când a vorbit de efectul „serendipity pattern” referindu-se la descoperiri
(importante) făcute întâmplător. Trebuie însă înţeles clar: un „pattern” este constituit din
observaţia masivă a unui observator specializat (profesionist, experimentat) şi nu observaţia naivă
a unui observator naiv.

Observaţia ştiinţifică
Orice om percepe cu ajutorul simţurilor, prin urmare orice om are capacitatea de a observa.
Acest nivel al observaţiei, să-i spunem pre-ştiinţific, nu este însă suficient şi eficient în activitatea
de asistenţă socială. De ce? Pentru că asistenţa socială înseamnă o intervenţie specializată în viaţa
individului, grupului, sau a comunităţii şi ea trebuie să se întemeieze pe date obiective şi
verificabile. Ca urmare, asistentul social trebuie să se obişnuiască să observe în mod ştiinţific, să
depăşească limitele observaţiei naive, simţul comun.
O asemenea exigenţă, e adevărat, se enunţă mai uşor decât se realizează. Motivul este că
observaţia naivă, pre-ştiinţifică, joacă un rol important în orientarea noastră pragmatică şi
emoţională în cadrul mediului social. Deci, asistentul social în calitatea lui de om poate oricând să
se blocheze în limitele acestui orizont al observaţiei. Dar ca profesionist el poate şi trebuie pe de o
parte, să conştientizeze capcanele observaţiei cotidiene (de ex. capcana „primei impresii”), iar pe
de altă parte, să interiorizeze exigenţele observaţiei ştiinţifice:
a) observaţia ştiinţifică este o observaţie controlată şi controlabilă (unul şi acelaşi
comportament, fenomen social observat de mai mulţi observatori trebuie să fie descris în mod,
dacă nu identic, măcar foarte apropiat);
b) pentru a putea ordona observaţiile noastre este nevoie de un fundament teoretico-
terminologic-categorial. De ex. dacă observi un minor delincvent, ca asistent social ai nevoie
pentru a-i descrie să ştii ce este un comportament delincvent (teoria) să foloseşti termenii adecvaţi
(delincvent, infracţiune, pedeapsă, resocializare etc.); şi să aşezi datele observate în categorii (furt:
din avutul personal, furt calificat sau omor: din culpă, omor cu premeditare, omor deosebit de grav,
etc.).
c) observaţia ştiinţifică este dirijată, adică ea urmăreşte un scop clar şi în prealabil definit.
De ex. observarea reacţiilor, a comportamentui clientului în cadrul primului interviu.
d) caracterul ştiinţific al observaţiei este asigurat de repetarea observaţiei de către acelaşi
observator, sau de alte persoane, sau de observarea aceluiaşi fenomen, comportament concomitent
de către mai mulţi observatori pentru verificarea justificării observaţiei voastre.
e) putem să recurgem şi la alte surse de informare. Ex. rapoarte, observaţii, constatări
anterioare, documente diverse.
Prin urmare, pentru a fi asigurat din punct de vedere metodologic caracterul ştiinţific al
observaţiei este nevoie ca asistentul social să respecte (cel puţin) principiul orientării observaţiei
spre un scop, principiul constantei şi principiul controlului observaţiei.

1. Clasificarea tipurilor de observaţie se face în funcţie de anumite criterii:


1. după criteriul caracterului ştiinţific, observaţia este ştiinţifică şi ne-ştiinţifică.

41
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

2. după modul de abordare a unităţii de observaţie: observaţie directă şi indirectă.


Cea directă se întâlneşte în majoritatea cazurilor: observatorul şi „obiectul” observat se află în
contact nemijlocit (faţă-în-faţă). În cazul observaţiei indirecte, legătura este mediată (de ex.
jurnalul clientului, fişa sa medicală, articole din ziare, poze etc.).
3. după gradul de structurare observaţie poate să fie: structurată şi nestructurată.
Observaţia structurată în cazul acestui tip de observaţie mi se pare important să subliniez, că
termenul de structurat (ca şi cel de nestructurat de altfel) la abordarea proprie observatorului şi nu
la acţiunea clientului (a persoanei asistată). Astfel, în cazul observaţiei structurate, observatorul
vine cu o anumită idee (perspectivă structurată) asupra unităţii de observaţie. Adică, asistentul
social folosind acest tip al metodei observaţiei priveşte spre un anumit comportament şi îl
înregistrează folosind o tehnică destinată acelui scop. Aceasta poate însemna folosirea unei scale
de evaluare (de ex. a stimei de sine) sau a unui sistem de codificare a interacţiunilor sau utilizarea
tehnicii descrierii narative.
Acest tip de observaţie este indicat să fie utilizat mai ales când se urmăreşte prin folosirea
acestei metode de culegere a datelor concentrarea atenţiei asupra a ceva anume (o anumită gamă
atitudinală).
Observaţie nestructurată în cazul acestui tip îi lipseşte formalizarea (structurarea modului de
înregistrare a datelor), a celor observate. De obicei se face o descriere, deci o înregistrare de tip
narativ a unităţii de observaţie. De ex. asistentul social care observă un grup de copii în timp ce ei
se joacă şi facă o descriere a comportamentului şi felului în care aceştia relaţionează cu scopul de a
pune un diagnostic social, face o observaţie nestructurată. În funcţie de situaţia observaţională
concretă, sumarul celor observate se poate face de către asistentul social şi după perioada de
realizare a observaţiei.

4. după criteriul poziţiei (implicării) observatorului în / faţă de realitatea (socială) observată:


distingem între observaţia participativă şi neparticipativă.
Folosirea termenului de observaţie participativă se leagă de numele lui Eduard C.
Lindermann (1924), iar deosebirea dintre aceasta şi cea neparticipativă se află şi azi în centrul
discuţiilor despre observaţie. Acest fapt pare îndreptăţit dacă avem în vedere că observaţia
participativă nu este doar un tip de observaţie ci un întreg program asta şi numai dacă ţinem cont
de adevărul că numai printr-o confruntare nemijlocită cu realitatea se poate face cercetare şi se
poate ajunge la cunoaşterea realităţii sociale.
Prin urmare observaţia participativă presupune implicarea asistentului social (a
observatorului) în contextul situaţional observat. Dar, implicarea poate să fie activă sau pasivă.
Astfel, în cazul unei observaţii participative active observatorul se amestecă în grupul de oameni
pe care doreşte să observe (de ex. grup de tineri cu comportament predelincvent), participă activ la
viaţa grupului. El are astfel şansa ca pe lângă observaţia exterioară să poată folosi şi reintegrarea
interioară sau introspecţia şi „comprehensiunea” (înţelegerea). În orice caz, cel / cei observaţi nu
trebuie să fie deranjaţi (influenţaţi) de caracterul participativ – activ al observatorului. În
cazul observaţiei participative pasive, observatorul se amestecă printre cei supuşi observaţiei sale,
le urmăreşte reacţiile, comportamentele, atitudinile, activităţile (se implică chiar până la un anumit
punct în acestea, dar fără să participe activ). Exemple în acest sens pot fi aduse din aria cercetărilor
de antropologie culturală (studiile Mead şi Lewis) sau cele ale grupurilor deviante; în acest ultim
caz, participarea activă se interzice de la sine şi se remarcă, totodată, dificultăţile ce apar în sensul
„acceptării” observatorului în grup.

42
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

În munca asistentului social, folosirea metodei observaţiei în forma sa participativă (fie


activă, fie pasivă) se face de cele mai multe ori, într-un mod impus de specificul asistenţei sociale.
Asistentul social nu face parte de exemplu, din familie în sensul considerării lui ca (şi) un membru
al acestuia. Cu toate acestea însă, asistentul social (prezent în familie) realizează o observaţie care
trebuie să obstrucţioneze cât mai puţin clientul / clienţii, dar care, totodată, din punctul de vedere al
completitudinii, al detaliilor şi al nuanţelor înregistrate tinde să fie similară variantei de observare
participativă, celei pasive, mai ales.
Prin urmare, în domeniul asistenţei sociale este mai indicat să se folosească în ceea ce
priveşte tipul observaţiei participative varianta în care observatorul (asistentul social) adoptă atât
rolul de participant, cât şi de investigator (cercetător). În acest sens el poate utiliza şi alte metode
de culegere a datelor, de pildă interviul informal, chestionarul sau analiza documentelor.
Oricare ar fi tipul de observare utilizat este bine ca asistentul social să conştientizeze că
angajarea acestei metode de culegere a datelor, presupune existenţa şi aplicarea unor deprinderi de
observare.
Deprinderi de observare:
Observaţia este o deprindere practică în sine, dar una căreia rareori, se acordă atenţia pe
care o merită. Ea solicită simţul detaliilor acţiunii şi interacţiunii, a nuanţelor expresiei faciale şi a
limbajului corporal. Pentru a înţelege de ex. natura relaţionării părinte – copil, asistentul social
trebuie să ia în considerare nu numai comporamentul indivizilor ci şi schimbul de acţiuni şi reacţii
între protagoniştii interacţiunii. Tonul vocii, stabilirea sau nu a contactului vizual pot indica
aspecte importante în înţelegerea calităţii relaţionării.
„Ceea ce se observă sunt de fapt comportamente. Comportamentele indică sentimente ce afectează
/ influenţează calitatea relaţionării. A spune că părintele este „ostil” sau că copilul este „trist”
înseamnă a te baza pe interpretarea a unor comportamente observate.” (Howe, Brandon, Hinings,
Schofield, 1999, pg. 179.)
Deprinderile de observare nu rezidă numai în abilitatea de a observa comportamente specifice.
Faptul că un părinte îi pare observatorului / asistentului social ca fiind ne-suportiv faţă de copil,
poate fi indicat de un număr de factori incluzând: boli fizice, depresie şi de un stil de ataşament
nesigur. Poate rezulta din propriile aşteptări bazate pe experienţa personală a asistentului social ca
părinte, legate de un nivel de stimulare adecvat.
Aceste solicitări vizează atât conştiinţa de sine şi capacitatea de a căuta dovezi, utilizând teoria şi
cercetarea pentru a le explica. Există din acest punct de vedere, un model pentru observarea unui
copil, modelul lui Tavistock. Acesta accentuează nevoia de a ştii cum să dai sens lumii subiectului
observat, atât prin aplicarea teoriei şi prin dezvoltarea conştiinţei de sine.
Foarte importantă în utilizarea metodei observaţiei este existenţa şi aplicarea adecvată a
deprinderilor de observare. Totodată, însă o importanţă cel puţin similară trebuie să fie acordată
notării celor observate, înregistrării observaţiilor făcute de asistentul social, de ex. în timpul vizitei
de evaluare la o familie, sau în timpul intervievării unui client ş.a.m.d.

43
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Întrevederea, convorbirea telefonică, genograma, ecoharta, analiza


câmpului de forțe

Vizita (intrevederea)
Tehnica prin intermediul căruia se investigează situaţia beneficiarului de servicii sociale pentru a
strânge cât mai multe informaţii, pe baza carora se vor contura direcţiile viitoare de acţiune.
Intrevederile pot fi:
i) programate (la solicitarea clientului sau la solicitatea asistentului social )
ii) neprogramate (în urma sesizării de catre o persoană/instituţie)

Convorbirea telefonica
Reprezinta o tehnica auxiliară de strângere/confirmare a datelor obtinute anterior folosind alte
tehnici dar şi de realizare a contactului dintre asistentul social şi beneficiarul serviciilor sociale
prin comunicare exclusiv verbală. Convorbirea telefonica poate avea loc oricand este necesar, la
initierea asistentului social sau la orice solicitare a beneficiarului.
Aceasta tehnica este utilizate în urmatoarele situaţii
i) semnalarea cazului;
ii) colectarea informaţiilor primare despre caz;
iii) vizitele la domiciliul beneficiarului vor fi programate telefonic.
Cu acordul beneficiarului, este recomandat ca asistentul social să folosească un instrument
de înregistrare a convorbirilor telefonice, iar înainte de încheierea acestora să realizeze împreună
cu beneficiarul o sumarizare a convorbirii pentru a păstra o cât mai mare fidelitate a informaţiilor.

Genograma
Prin aceasta tehnică informaţiile obtinute sunt transpuse intr-o reprezentare grafica a structurii
familiei, asemănătoare unui “arbore genealogic” . Tehnica se aplica în mod deosebit in etapa de
evaluare, având rol de diagnostic social.
Genograma sau arborele familiei, descrie tipurile de relatii si evenimentele care s-au desfăsurat de-
a lungul generatiilor. Aici găsim înregistrate pe scurt nasterile, divorturile, decesele si de aceea
genograma este folosita pentru structurarea eficientă a informaţiilor despre beneficiarul serviciilor
sociale şi familia acestuia dar şi pentru a stimula comunicarea cu acesta, reprezentarea grafică
avand la baza folosirea unor simboluri. Schema obtinuta prin folosirea simbolurilor va fi una clara
şi uşor de interpretat de catre orice specialist.
Ecoharta
Ca si genograma, ecoharta (engl. ecomap) este tot o reprezentare grafică, fiind realizata
pentru a pune in evidenta relaţiile beneficiarului de servicii sociale cu mediul in care acesta traieste
(persoane şi instituţii cu care interacţionează). Această tehnică precizează locul unei persoane sau
familii în contextul social. Ea se bazează pe relatii, modul de interactionare cu ceilalti, performante
intelectuale, participarea la activităti religioase, sociale, politice, culturale etc.
Ecoharta (ca si genograma, de altfel) se bazeaza in realizarea ei pe anumite simboluri
specifice pentru a reprezenta tipurile de relaţii. Ecoharta se realizează spre sfârşitul etapei de
evaluare, când asistentul social deţine, deja, suficiente informaţii pentru a putea aprecia tipul şi

44
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

calitatea relaţiilor pe care beneficiarul le are cu alte persoane si/sau instituţii. Ecoharta ne poate
oferi o imagine clară a resurselor utile pentru intervenţie în funcţie de calitatea şi intensitatea
relaţiilor beneficiarului in interactiunea sa cu mediul. Daca genograma reprezinta o harta a
relatiilor familiale, ecoharta este o harta a relatiilor sociale stabilite in afara mediului familial, cu
accent pe identificarea resurselor existente si latente (potentiale).

Biserică
Comunitat
Familia e

Familia
lărgită

Beneficiar
Servicii
sociale Vecini

Medic de Prieteni
familie

Școală

Fig. 3- Reprezentarea grafica pentru ecoharta

Analiza SWOT

Tehnică de culegere şi prelucrare a informaţiilor privind factorii/forţele care pot contribui


in buna masura la rezolvarea problemei cu care beneficiarul se confrunta la un moment dat din
existenta sa. Tehnica se bazeaza pe identificarea punctelor tari, dar si a punctelor slabe care
caracterizează situaţia evaluata, astfel încât acestea sa poata fi utilizate.

45
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Analiza SWOT va fi figurată sub forma unui tabel cu doua coloane, in care vor fi
inregistrate punctele tari si punctele slabe identificate.

Analiza SWOT

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE

OPORTUNITĂȚI PERICOLE

46
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Interviul

Interviul în asistenţa socială este o interacţiune comunicaţională ce are un scop deliberat


şi mutual acceptat de participanţii la comunicare – intervievator (asistentul social) şi intervievatul
(sistem client şi/sau sistem ţintă şi/sau sisteme relevante). (Roth, Poledna)

Interviurile din asistenţa socială implică oameni cu probleme sau oameni aflaţi în situaţii
problematice, astfel încât e necesar să ântrunească următoarele caracteristici:
 conţinutul de tip asistenţă socială al interviului este astfel ales încât să faciliteze atingerea
scopului specific asistenţei sociale;
 are loc o alocare diferenţiată a rolurilor intervievat/intervievator şi a sarcinilor –
relaţionările sunt complementare şi non reciproce în cadrul interviului;
 acţiunile intervievatorului trebuie să fie planificate deliberat şi selectate în mod conştient
pentru a susţine scopul interviului – interviul este o comunicare cu progres planificat;
 interviul, de regulă, are un timp, loc şi durată formal definite şi stabilite;
 intervievatorul este obligat să accepte solicitarea unui client pentru interviu în spiritul
valorilor şi deontologiei proprii asistenţei sociale.
 funcţia şi natura profesiei determină într-un mod general, conţinutul distinctiv al
interviurilor în asistenţa socială
 ceea ce se discută este confidenţial (a se vedea limitele confidenţialităţii);
 centrarea se face pe client/intervievat;
 se urmăreşte maximizarea participării clientului, minimizându-se standardizarea şi sporind
astfel, individualizarea conţinutului.

Scopurile interviurilor din asistenţa socială


Se disting trei tipuri de scopuri:
1. scop informaţional sau pentru studiul social;
2. scop diagnostic sau de evaluare;
3. scop terapeutic sau pentru realizarea schimbării.

“Procesul intervievării este mişcarea dinamică conştientă realizată prin intermediul unor
stadii succesive, spre realizarea scopului interviului.”(Kadushin, 1990)

Tipuri de interviuri
Compton şi Galaway (1989) cred că probabil cel mai larg utilizat instrument pentru colectarea
datelor este interviul sau întâlnirile de grup cu sistemul client în care chestionarea şi observaţia
sunt folosite pentru a obţine informaţii. Interviul sau întâlnirea, solicită cunoaşterea principiilor
relaţionării şi comunicării. În utilizarea întâlnirii faţă-în-faţă, practicianul va trebui să decidă
scopurile sale, de ce informaţia are / este nevoie şi felul în care asistentul social vrea să o
structureze.

1. Interviul Nondirectiv

47
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

La o extremă este interviul sau întâlnirea non-directivă, în care asistentul social urmează
sentimentele şi gândurile intervievatului sau permite grupului să se releve pe sine atât cât doreşte.
În orice caz, asistenţii sociali dau o structură interviului întotdeauna atunci când determină
ce fel de date pot fi colectate, atunci când decid când şi unde va avea loc culegerea lor, când
stabilesc reguli şi norme de bază în ceea ce priveşte conţinutul şi participarea şi chiar şi atunci când
ei aranjează scaunele participanţilor la interviu sau întâlnire.
Interviul non-directiv care permite clienţilor să spună povestea lor în felul lor, este o sursă
importantă de informaţie care în mod obişnuit nu poate fi obţinută prin întrebări directe.
Însă, prin ascultarea activă şi prin observarea limbajului corporal, asistenţii sociali sunt în
măsură să obţină înţelegerea, de pildă înţelegera presiunii pe care problema a adus-o asupra
clientului sau să înţeleagă ceva despre resursele pe care clientul a încercat să le folosească sau cel
puţin le-a considerat de ajutor. Asistentul social începe să înţeleagă patternul cognitiv – căile prin
care clientul pune în legătură cauzele şi efectele – felul de-a reacţiona pe care îl foloseşte clientul.
Asistentul social poate colecta informaţii despre strategiile de coping ale clientului şi despre
punctele tari ale acestuia. În completare asistentul social poate obţine cunoştinţe considerabile
despre relaţia clientului cu ceilalţi, cât şi relaţionarea cu persoanele de ajutor în măsura în care
relatările clientului pot să se refere la interacţiuni cu persoanele semnificative.
Din relatările clientului cu privire la problemă poate fi estimată înţelegerea pe care clientul
o are asupra lumii, relaţionările sociale şi utilitatea pe care o dă acestora, modul în care a ajuns la
această înţelegere şi ce poate fi făcut în vederea schimbării.
Sigur, interviul poate fi folosit pentru a culege date şi de la alte surse cât de la sistemul
client. În utilizarea acestor surse, asistentul social va avea în vedere felul informaţiilor pe care
aceste sisteme pot să le ofere şi ce nevoie reală există în munca de asistare pentru aceste informaţii.
Asistentul social va trebui să aibă în vedere că s-ar putea ca unele din aceste sisteme să dorească să
li se împărtăşească şi lor informaţii (nu doar s-o ofere informaţii). În acest caz asistentul social va
trebui să discute acest lucru cu sistemul client.

2. Interviul semistructurat centrat pe problemă


Este un interviu semistructurat şi comparativ cu interviul narativ mai ales, e mai puternic
structurat decât altele, cel narativ cunoaşte cel mai slab grad de structurare.
Această variantă de interviu permite centrarea efortului investigativ pe problematica cea mai intim
legată de problema clientului şi de situaţia sa.
Are un caracter deschis, reprezentând şi un important avantaj mai ales în asistenţa socială,
din punctul de vedere al realizatorilor de interviu.
Interviul centrat pe problemă e eficient. Eficienţa se explică prin aceea că se evită
întrebările de tatonare, se angajează acest tip de interviu într-un anumit moment al studiului şi al
relaţiei de asistare, astfel încât se căştigă timp şi se economisesc resurse prin faptul că un anumit
aspect e investigat atunci când abordarea respectivei probleme este într-adevăr necesară, iar cel
intervievat - clientul - este pregătit şi doreşte să discute subiectul propus prin interviu.
Interviul centrat pe problemă e un interviu care în asistenţa socială e bine să fie angajat la
sfârşitul primei faze, la mijlocul procesului de asistare socială, dar în nici un caz NU se începe
procesul de asistare socială cu un interviu centrat pe problemă. Pentru că trebuie să existe înainte
de angajarea acestui tip de interviu o înţelegere cât de cât clară a direcţiei în care se îndreaptă
efortul de cunoaştere al asistentului social, cât şi direcţia şi ţinta urmărite prin asistare.
Interviul centrat pe problemă a fost folosit încă din '45, unul dintre cei care l-a folosit
pentru prima dată a fost Robert Merton. Merton a folosit această formă de interviu pentru a studia

48
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

efectele mass-media asupra comunităţii. Cercetarea lui Merton a scos în evidenţă legătura dintre
experienţele subiective ale celor studiaţi şi anumite ziare pe care le citesc sau anumite emisiuni la
care se uită.
Cicourell e unul din întemeietorii etnometodologice care pun un accent esenţial pe limbaj
în studierea socialului. El şi alţi metodologici au folosit interviul centrat pe problemă pentru a
scoate în evidenţă, universul lingvistic al celor care ofereau informaţii despre un subiect sau altul
al cercetării.
Witzel a teoretizat interviul centrat pe problemă ca o combinaţie integratoare de metode,
incluzând aici şi analiza de caz şi metoda biografică şi analiza de conţinut şi chiar discuţiile de
grup. De ex., analiza de conţinut a scrisorilor înseamnă a le desface în unităţi tematice.
După Witzel există câteva principii fundamentale ale interviului centrat pe problemă:
1. centrarea pe problemă - se referă la faptul că interviul trebuie început cu problematizări
sociale;
2. orientarea conform obiectului de studiu: acest principiu presupune că forma concretă a
interviului centrat pe problemă trebuie să se refere la obiectivele specifice studiului, şi nu
poate să constea în preluarea unor instrumente prefabricate;
3. principiul procesuabilităţii - intervievarea aceasta reprezintă o analiză flexibilă a câmpului
problematic, presupune adunarea şi verificarea pas cu pas a informaţiilor astfel încât
relaţionarea şi configurarea elementelor de cunoaştere se construieşte şi se cristalizează
încetul cu încetul printr-o permanentă atitudine reflexivă în faţa metodei aplicate.
Caracterul deschis al interviului centrat pe problemă înseamnă că persoana intervievată se
simte liberă şi poate răspunde în aşa fel încât opiniile sale sunt exprimate liber, alegerea în legătură
cu informaţiile pe care le oferă şi felul în care le prezintă sunt tot rezultatul alegerii sale.

Desfăşurarea interviului centrat pe problemă:


1) formularea şi analiza problemei urmărite - întotdeauna se face înainte de delurarea
intervievării, ceea ce înseamnă că tu, asistentul social împreună cu clientul ai dezvoltat relaţia
profesională, că ştii anumite lucruri despre client; că şi el ştie ce vrea să obţină, care sunt
priorităţile relaţiei profesionale; analizezi problema care doreşti să o lămureşti prin interviu şi ai un
backround teoretic foarte bine stabilit;
2) compunerea ghidului de interviu pe baza unităţilor tematice pentru tema studiată - în această
fază te centrezi pe o anumită temă, care face parte din problema clientului. Şi această tematică se
desface la rândul ei în alte subteme, care se atacă mai detaliat prin întrebările adresate clientului;
3) ghidul de interviu - exprimă într-o ordine logică direcţia pe care asistentul social şi clientul o
urmează împreună, prin întrebări şi răspunsuri, pentru a atinge scopul interviului;
4) faza pilot - este faza în care se realizează verificarea, testarea interviului pentru a vedea dacă e
nevoie de modificarea ghidului de interviu sau a unei părţi din ghid. Această testare se poate face
cu ajutorul unui coleg, dar în nici un caz testarea nu se face pe client.
5) faza interviului propriu-zis - el vizează obţinerea informaţiilor prin traversarea celor trei
categorii principale din interviul: categoria întrebărilor de sondare, de ghidaj, sau fir roşu, şi ad-
hoc. De regulă având acordul celui intervievat se realizează înregistrări ale intervenţiei pe bandă
magnetică. În caz de refuz se realizează un protocol pe parcursul discuţiei sau după caz imediat
după încheierea interviului.
Durata medie a acestui interviu este 90-120 de minut.

4. Interviul narativ

49
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Interviul narativ reprezintă acea variantă de interviu care este cel mai slab structurat şi care
este cuprins în familia metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor şi de studiere a socialului.
Tehnica pe care acest interviu o utilizează constă în animarea intervievatului pentru ca
acesta el/ea, să nareze liber evenimente, întâmplări trăite. Această tehnică a naraţiunii prezintă
marele avantaj de a nu-l speria/bonbarda pe client cu întrebări, pentru că în afara faptului că este
anunţat subiectul în legătură cu care se face interviul, întrebări propriu-zise nu se pun, decât după
ce clientul a încheiat povestirea propriu-zisă.
Interviul narativ preia toate avantajele pe care le are în general povestirea: ex. gradul mare
de veridicitate, şansa de a primi mai multe informaţii şi o exprimare proprie numai naratorului.
Orice poveste îşi are limbajul său.
Ideea principală care stă la baza metodei narative este că există structuri de semnificaţii
subiective, care se conturează pe parcursul povestirii libere a unor evenimente, de către un
povestitor. Aceste structuri riscă să rămâne ascunse în cazul în care am apela la orice formă de
interogare sistematică. Semnificaţii subiective pot fi cel mai uşor ratate când se folosesc modalităţi
structurate de interogare. Ex. de semnificaţii subiective: tot ce-i legat de haloul afectiv care
îmbracă ceea ce ni se întâmplă: impulsurile instinctuale, emoţiile, trăirile.
Din ceea ce este povestirea şi pe baza cercetărilor lingvistice se ştie că orice naraţiune
cunoaşte o structură relativ fixă. În esenţă se poate spune că o povestire se compune din şase paşi:
1. o introducere sub forma unui scurt rezumat care oferă o perspectivă globală asupra a ceea
ce se va povesti de către cel intervievat;
2. punctarea jaloanelor principale ale naraţiunii;
3. complicaţii care au intervenit;
4. evaluarea, aprecierea celor întâmplate şi relatate până atunci;
5. estomparea naraţiunii;
6. consideraţii finale.
Clientul nu e conştient de această structură însă, asistentul social trebuie să fie şi să
urmărească dacă povestirea clientului urmează sau nu algoritmul. Asistentul social trebuie să
observe dacă clientul traversează aceste şase părţi. E important ca atunci când se foloseşte interviul
narativ, asistentul social să-l sprijine pe intervievat să urmeze această structură. Pe de altă parte, e
important ca această structură să ofere baza unei comparaţii între mai multe povestiri, naraţiuni
permiţând generalizarea şi evaluarea rezultatelor.
Primul pas în delurarea unui interviu narativ va fi: a) determinarea obiectivului povestirii,
b) deprinderile de comunicare ale clientului (există clienţi care spun "mai bine pune-ţi-mi întrebări
că vă răspund").
Interviul narativ se compune din trei părţi:
1. clientului i se prezintă tema interviului şi motivul pentru care tema interesează. Se încearcă
crearea unei relaţii de încredere pentru a-l convinge pe client să se gândească la povestire în
funcţie de solicitarea făcută (tema propusă);
2. este relatată povestirea. E foarte important ca asistentul social să îl ajute pe client să nu
piardă firul povestirii.
3. după terminarea naraţiunii, asistentul social are permisiunea să pună întrebări suplimentare
sau să solicite clarificări.

Rolul participanţilor la interviu:

50
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Relaţiile dintre asistentul social şi client se petrec într-un anumit context. De obicei, acestea
au loc în cadrul unei instituţii publice de asistenţă socială sau în cadrul unei instituţii private. Un
prim pas important în clădirea relaţiei cu clientul şi dezvoltarea relaţiei cu acesta, îl reprezintă
clarificarea aşteptărilor clientului de la primul contact cu acesta.
De cele mai multe ori clienţii pot avea mici neînţelegeri în ceea ce priveşte procesul de
ajutorare şi pot avea aşteptări diferite faţă de cele ale asistentului social, ceea ce poate duce la
îngreunarea procesului. Constatările celor două studii clasice în acest domeniu (Aronson& Overall,
1966; Mayer & Timms, 1969) au arătat că este foarte important să se clarifice de la prima întâlnire
care sunt aşteptările clientului şi ceea ce poate fi oferit în mod realist de către asistentul social.

Zwick şi Atkinson (1985), au realizat un ghid care poate ajuta asistentul social să obţină
rezultate pozitive în ceea ce priveşte clarificarea aşteptărilor:
1. Determinarea aşteptărilor clienţilor: S-a constatat faptul că majoritatea aşteptărilor pe
care clienţii le exprimă în cadrul primei întâlniri sunt nerealiste. De asemenea, clienţii pot fi
împărţiţi în două categorii:
- cei care îşi exprimă aşteptările fără să fie determinaţi de către asistentul social şi cer ca
acestea să le fie îndeplinite (caz în care asistentul social le poate clarifica pe cele care sunt
irealiste).
- cei care nu îşi exprimă deschis aşteptările, iar asistentul social este nevoit să le obţină.
Este important ca acest lucru să se petreacă cu grijă, după ce s-a stabilit un raport între client şi
asistentul social. Pot fi folosite întrebări de genul: Cum doriţi să vă ajut?, Am investigat motivele
pentru care sunteţi în atenţia noastră, însă aş vrea să ştiu ce speraţi să obţineţi în urma acestui
proces.
2. Explicarea pe scurt a naturii procesului de ajutorare şi definirea relaţiei de parteneriat
în căutarea unei soluţii privind problema respectivă:
- trecerea în revistă a aşteptărilor nerealiste ale clientului;
- exprimarea intenţiei de ajutorare;
- clientului i se explică de ce aşteptările nerealiste nu pot fi îndeplinite;
- clarificarea procesului de ajutorare şi definirea unui parteneriat în care clientul are
responsabilitatea de a se implica activ şi de a face alegerea finală.
De obicei, clienţii speră că asistentul social le va oferi un sfat pe care ei îl vor pune în
aplicare şi astfel situaţia lor se va îmbunătăţii rapid. Este foarte important să transmiteţi clienţilor
intenţia dumneavoastră de a-i ajuta şi să îi convingeţi că le-aţi face un deserviciu dacă le-aţi oferi
mereu sfaturi.
3. Exprimarea intenţiei de a comunica deschis – va mări receptivitatea clientului privind
acest factor.
4. Clarificarea faptului că dificultăţile sunt inerente în procesul de schimbare – acest lucru
va pregăti clienţii pentru parcurgerea obstacolelor pe care le vor întâmpina.

Comunicarea empatică
Comunicarea empatică/ răspunsul empatic este o abilitate fundamentală şi complexă, care
necesită practică şi efort susţinut.
Această abilitate presupune capacitatea asistentului social de a identifica corect, cu
exactitate sentimentele clientului şi de a-i comunica acestuia într-un limbaj adecvat, înţelegerea
acestor sentimente.

51
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Abilitatea de comunicare empatică nu are limite sau nu atinge niciodată un nivel maxim.
Am putea spune că se află mereu într-un proces „de devenire”. În practică, mulţi asistenţi resping
nevoia de training în comunicarea empatică, considerându-se în mod eronat a fi empatici cu
clientul.
Scala comunicării empatice (Hepworth, Rooney & Larsen, 1997, p. 107) cuprinde 5 nivele:
Nivelul 1 - la acest nivel răspunsurile asistentului sunt considerate a fi ineficiente (asistentul
este preocupat mai mult de persoana sa decât de cadrul de referinţă ala clientului, prin urmare
răspunsul lui nu coincide cu sentimentele clientului).
Nivelul 2 – răspunsurile exprimă depunerea unui efort de înţelegere, dar sunt neconforme
cu realitatea sau incomplete.
Nivelul 3 – răspunsurile de la acest nivel corespund sentimentelor de suprafaţă ale
clienţilor. Este un nivel la care se poate lucra.
Nivelul 4 – răspunsurile au mai mare acurateţe identificând implicit sentimentele ascunse
sau aspecte ale problemei; pun în evidenţă faţete subtile ale mesajului clientului, care permit
clientului să intre în legătură mai profundă cu sentimente neexplorate sau motive ale
comportamentului. Răspunsurile de la acest nivel au scopul de a creşte gradul de auto-
conştientizare.
Nivelul 5 – răspunsurile reflectă fiecare nuanţă emoţională, asistentul răspunzând cu
acurateţe întregii game de sentimente şi înţelesuri. Răspunzând la acest nivel presupune explorarea
sentimentelor şi problemelor clientului la un nivel mult mai ridicat şi mai profund decât în cazul
nivelelor inferioare.
Exerciţiu:
Folosind scala comunicării empatice evaluaţi fiecare răspuns, încadrându-l într-un anumit
nivel. Treceţi cifra corespunzătoare fiecărui nivel în stânga.
Afirmaţia unei femei în vârstă de 80 de ani, care discută cu asistentul social referitor la
mutarea sa într-un azil pentru persoane vârstnice: „Dumnezeule, cu cât mă gândesc mai mult la
mutare, cu atât mai speriată sunt. Aici am vecini care au grijă de mine, iar acolo nu cunosc pe
nimeni. Mă tem că voi fi singură.”
Răspunsuri ale asistentului social:
______ „Îţi este cam teamă să-ţi părăseşti vecinii şi locurile familiare. Dar acolo vor fi
mulţi oameni prietenoşi şi vei avea multe lucruri de făcut. De asemenea, vor pregăti pentru tine în
fiecare zi o masă caldă.”
_______ „Nu-ţi face griji, îţi vei face prieteni imediat şi îţi vei dori să te fi mutat mai
înainte.”
_______ „Nu ai semnat cererea pe care ti-am lăsat-o acum câteva zile?”
_______ „Numai gândindu-te la mutare te sperie, deoarece îţi vei părăsi vecinii şi prietenii.
Deşi veţi avea o viaţă mai uşoară, sunteţi nesigură că veţi fi bine în alte moduri.”
_______ „Se pare că aveţi sentimente amestecate în ceea ce priveşte mutarea. O parte din
dumneavoastră vrea să plece deoarece veţi avea o viaţă mai confortabilă, dar o altă parte se teme
că vă veţi simţi singură şi pierdută şi vrea să se agaţe de persoanele de care ştiţi că ţin la
dumneavoastră.”
Utilităţile multiple ale comunicării empatice:
1. Stabilirea relaţiilor cu clienţii de la prima întâlnire.
2. Păstrarea legăturii cu clienţii.
3. Evaluarea cu exactitate a problemelor clientului.
4. Generarea unui răspuns la mesajele nonverbale ale clientului.

52
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

5. Confruntarea este mai plăcută.


6. Tratarea obstacolelor prezentate de client.
7. Gestionarea furiei şi a altor tipuri de violenţă.
8. Facilitarea discuţiilor în grup.

Exerciţii de dezvoltare a comunicării empatice:


Citiţi mesajul clientului şi compuneţi un răspuns empatic care să surprindă sentimentele de
suprafaţă.
1. Tatăl unui copil cu retard mental, în vârstă de 14 ani: “Pur şi simplu nu ştim ce să facem cu
el. Ne dorim să avem grijă de el, însă am ajuns într-un punct în care nu ştim dacă are vreun rost
pentru el sau pentru noi. A devenit atât de puternic – pur şi simplu nu mai putem să îl stăpânim.
Săptămâna trecută, când eram plecat din oraş, a bătut-o pe soţia mea, încă are vânătăi. Acum se
teme de el şi trebuie să recunosc că si eu încep să mă tem de el.”
2. Mama către asistentul de la Protecţia Copilului la prima vizită: “Cine vrea să îmi facă
probleme acuzându-mă că nu am grijă de copii? Poate nu sunt cea mai bună mamă din lume,
dar încerc. Sunt foarte mulţi copii pe aici care nu sunt îngrijiţi ca ai mei.”

3. Deţinut: “Aici te tratează ca pe un animal. Ştiu că trebuie să îmi ispăşesc pedeapsa, însă
uneori simt că nu mai rezist – ca şi cum ceva din mine e pe cale să explodeze.”

4. Copil în vârstă de 15 ani, aflat la asistent maternal: „M-am săturat de ei. Vor să muncesc
tot timpul, ca şi cum aş fi un sclav sau ceva de genul. Dacă nu mă luaţi de acolo o să fug.”

Luarea notiţelor
Odată încheiat interviul, intervievatorul are obligaţia de a înregistra informaţiile obişnuite,
într-un dosar/pe computer etc.
De aici rezultă importanţa luării notiţelor, mai ales pe durata intervievării, dar şi imediat
după încheierea ei.
În general când se iau notiţe atenţia este concentrată în primul rând pe ce s-a spus şi nu pe
ce se spune.
 Când intervievatorul ia notiţe, acesta poate să piardă contactul vizual cu clientul, pierzând
astfel din atenţie multe informaţii nonverbale.
 Luarea notiţelor prezintă riscul creşterii atenţiei selective a intervievatului pentru anumite
conţinuturi.
 Când intervievatorul nu-i explică clientului că va lua notiţe şi în ce scop o să facă acest
lucru, se poate întâmpla ca intervievatul să treacă prin momente de confuzie.
Deci, pentru a lua notiţe pe timpul interviului se cere în prealabil permisiunea
intervievatului, oferindu-i totodată şi anumite explicaţii despre atenţia acestui demers.
 Efectele luării de notiţe trebuie evaluate din timp în timp, pe parcursul interviului, iar dacă
apar dificultăţi, ele trebuie discutate deschis cu clientul.
 Luarea notiţelor presupune: acurateţe, selectivitate, flexibilitate, deschidere.
Dacă notiţele se iau după încheierea interviului, atunci este bine să se facă cât mai repede
pentru ca informaţiile, impresiile, să fie cât mai fidel consemnate.

53
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Ancheta socială. Anamneza

Ancheta sociala
Reprezinta documentul final elaborat de catre asistentul social in urma aplicarii tehnicilor,
metodelor si instrumentelor de investigare

Scop: Cercetarea unei realităţi sociale în care a apărut o situaţie de dificultate în vederea
obţinerii informaţiilor necesare pentru stabilirea măsurilor de (re)introducere a stării de normalitate
socială.
Caracteristici:
 Este instrumentul de bază al asistentului social.
 Se realizează numai în interesul persoanei care solicită sprijin.
 Se întocmeşte la domiciliul persoanei aflate în dificultate.
 Se redactează, se semnează şi se stampilează de către asistentul social care răspunde pentru
cele consemnate.
 Pe baza ei se ia decizia de acordare sau neacordare a sprijinului solicitat.

Ancheta socială presupune evaluarea detaliată a situaţiei beneficiarului într-un context socio-
familial şi acoperă aspecte de ordin:
 social;
 psihologic;
 medical;
 educaţional:
 juridic;
 economic;

Calităţi care trebuie să caracterizeze o bună anchetă socială:


 exhaustivitate – să conţină esenţialul, să fie realizată într-un stil elegant, plăcut pentru cei
ce o vor citi.
 simplitate – alegerea frazelor şi cuvintelor mai puţin complicate, dar semnificative, evitarea
etichetării.
 pragmatism- Sa servească scopului urmărit (în raport cu problema, cu persoanele care au
cerut ancheta socială), informaţiile trebuie să privească direct persoana.
 obiectivitatea – alegerea cuvintelor care exprimă cel mai bine observaţiile asupra situaţiei
clientului, sprijinirea concluziilor pe fapte.
 relevanţă – informaţiile pe care le includem trebuie să aibă o legătura clară, logică,
evidentă pentru specificul cazului.
 valorizarea pozitivă (evidenţierea punctelor tari ale beneficiarului şi evitarea judecăţilor de
valoare şi evaluării negative).
Elemente constitutive ale anchetei sociale:
- Realizată de asistentul social - Se va completa cu numele asistentului social care
întocmeşte ancheta socială.

54
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

- Locul şi data - Se vor preciza locul (ex: domiciliul beneficiarului) şi data completării
anchetei sociale.
- Persoane prezente - Se vor înregistra numele şi prenumele tuturor persoanelor prezente
la întocmirea anchetei sociale. Acest lucru este important deoarece orice persoană prezentă
poate reprezenta atât o sursă de informare cât şi o garanţie pentru veridicitatea informaţiilor
prezentate.
- Scopul - Va fi înregistrat scopul pentru care ancheta socială este efectuată (ex.:
Reintegrarea copilului în familia naturală). Este important să se păstreze coerenţa între scopul
întocmirii anchetei sociale, modalitatea prezentării informaţiilor pe parcursul anchetei sociale
şi recomandările finale.
- Date de identificare a beneficiarului:
 Nume prenume, data şi locul naşterii - Se completează datele beneficiarului din
actele de stare civilă.
 Stare civilă/ Statutul juridic
 Pentru adulţi se completează situaţia stării civile (necăsătorit, căsătorit, divorţat,
văduv);
 Pentru copil se precizează situaţia juridică (declarat abandonat prin sentinţă civilă,
tutelă sau curatelă pentru una din situaţiile: părinţii sunt decedaţi, declaraţi
judecătoreşte decedaţi, declaraţi judecătoreşte dispăruţi, decăzuţi din drepturi
părinteşti, părinţi necunoscuţi sau puşi sub interdicţie (Codul Familiei).
 Studii - în urma consultării actelor de studii, se completează cu date privind ultimul
nivel de studii absolvit.
 Ocupaţia - dacă beneficiarul are un loc de muncă se va completa funcţia pe care o
deţine acesta la momentul completării fişei (adeverinţa de salariat poate fi document
la dosar); în cazul în care beneficiarul nu este angajat se va preciza statutul său:
şomer sau fără ocupaţie.
 Domiciliul - se completează adresa din actul de identitate şi, în situaţia în care
domiciliul legal nu coincide cu domiciliul în fapt, vor fi menţionate ambele adrese.
 Etnie - se va preciza etnia declarată de beneficiar; este relevant acest tip de
informaţie pentru demersul de intervenţie implementat de asistentul social în
rezolvarea cazului respectiv, din punctul de vedere al respectării sistemului de
valori şi al culturii specifice etniei beneficiarului.
 Religie - se va preciza religia declarată de beneficiar; este relevant acest tip de
informaţie pentru demersul de intervenţie implementat de asistentul social în
rezolvarea cazului respectiv, din punctul de vedere al respectării sistemului de
valori şi al culturii specifice religia beneficiarului.
- Date despre familie - vor fi înregistrate datele despre mama (soţie) şi despre tata (soţ) din
actele de stare civilă (certificat de naştere, B.I., adeverinţă de la locul de muncă, carte de identitate,
etc.) – vezi itemul anterior.
- Date despre copiii din familie - vor fi înregistrate datele cu privire la copiii familiei
conform structurii din tabel.
 Nume şi prenume şi Data naşterii - vor fi notate numele şi prenumele copiilor, respectiv
datele lor de naştere din actele de identitate.
 Ocupaţie - pentru situaţia în care copilul este şcolar se va preciza nivelul de şcolarizare
(ex: preşcolar, şcolar - clasa în care se află copilul). Pentru situaţia în care copilul are
un loc de muncă poate fi menţionată instituţia şi funcţia deţinută în cadrul acesteia.

55
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

 Locul unde se află copilul: familie/instituţie – Se precizează dacă copilul este


instituţionalizat sau nu – astfel trebuie completat cu “familie” dacă copilul se află în
familie sau “instituţie” (numele instituţiei) dacă copilul se află în instituţie.
 Observaţii - va cuprinde informaţii relevante despre fiecare copil (ex: starea de
sănătate, de câte ori a repetat un an şcolar, dacă a fost instituţionalizat sau nu).
- Date despre alte persoane care locuiesc la aceeaşi adresă - Vor fi înregistrate toate
celelalte persoane care locuiesc la aceeaşi adresă cu beneficiarul (unchi, mătuşă, bunici, prieteni,
etc.). Se vor completa câmpurile din tabel cu numele şi prenumele acestor persoane, vârsta, starea
civilă (căsătorit, necăsătorit, despărţit în fapt, divorţat, văduv, etc.) şi ocupaţia fiecăruia (ex: şomer,
pensionar, şcolar, preşcolar, etc.).
- Istoricul social al beneficiarului - în cadrul istoricului social al beneficiarului vor fi
prezentate sub formă narativă în ordine cronologică evenimente, fapte semnificative din viaţa
acestuia.
Ex.: Copilul X provine dintr-o familie legal constituită, fiind al ...copil al celor doi soţi Y.
Naşterea a fost naturală, la termen, nou născutul fiind dezvoltat normal pentru vârsta sa. Pe
parcursul dezvoltării sale nu s-au înregistrat probleme grave de sănătate. În prezent, este elev în
clasa a ....Şcoala... are o relaţie bună cu colegii şi rezultate bune la învăţătură, conform
caracterizării dirigintelui şi profesorilor. Pe data de ....... a fost instituţionalizat în CP..... unde
este vizitat periodic de părinţi.
- Starea de sănătate – se vor înregistra afecţiunile mai grave (acute sau cronice) de care
beneficiarul a suferit până la momentul evaluării. Se vor specifica şi antecedente medicale din
familie: afecţiuni cronice sau genetice avute de către membrii familiei beneficiarului. Dacă starea
de sănătate a beneficiarului este bună se va completa cu expresia clinic sănătos, iar dacă suferă de
o afecţiune se va specifica diagnosticul şi alte informaţii obţinute din certificatul medical de
sănătate. Este recomandat ca asistentul social să solicite un act medical doveditor, indiferent de
starea de sănătate a beneficiarului.

- Situaţia materială/financiară
 Locuinţa - Asistentul social va trebui să urmărească mai multe aspecte privind locuinţa,
cum ar fi: numărul de camere, câte persoane locuiesc în aceeaşi casă, dacă locuinţa este
proprietate personală sau nu, dacă starea de igienă este corespunzătoare, dacă este
dotată cu electricitate, apă curentă, încălzire, telefon. În formularul de anchetă socială
toate aceste informaţii pot fi înregistrate prin bifare – acolo unde este cazul.
 Suprafaţa de teren cultivată (tipul culturii) - se va înregistra doar aria de teren cultivată
din suprafaţa totală de teren pe care beneficiarul o are în proprietate sau o deţine; foarte
important pentru beneficiarii din mediul rural este să se menţioneze tipul culturilor (ex:
porumb, cartofi, grâu, secară, orz).
 Animale - vor fi înregistrate animalele din gospodăria beneficiarului (ex: ovine, bovine,
cabaline, etc.)
 Alte proprietăţi - se referă la alte bunuri aflate în proprietatea beneficiarului (ex:
maşini agricole, căruţă cu cai, alte spaţii de locuit, etc.).
 Venituri stabile - vor fi înregistrate doar veniturile permanente, cum ar fi: salarii, pensii,
indemnizaţia de şomaj, ajutorul de şomaj, alocaţia copiilor, pensie de urmaş, alte
îndemnizaţii, etc.

56
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

 Venituri ocazionale - vor fi menţionate câştigurile din diferite activităţi prestate de


membri familiei (ex: munca sezonieră, vânzarea diferitelor produse agricole, munca în
străinătate a unui frate sau părinte, etc.)
- Relaţiile în familie şi comunitate
 Relaţii în familie - vor fi notate aspecte referitoare la relaţiile dintre membrii
familiei - aspecte observate în timpul vizitelor în familie ale asistentului social sau
constatate de acesta din discuţiile cu membrii comunităţii. Vor fi vizate relaţiile
dintre mamă şi tată, dintre părinţi şi copii, dintre fraţi, relaţiile cu alte persoane care
locuiesc în aceeaşi casă, relaţiile cu familia lărgită. Este recomandat ca asistentul
social să insiste în evaluarea acelor tipuri de relaţii relevante pentru rezolvarea
cazului (ex. Atitudinea mamei faţă de copil).
 Relaţiile în comunitate - Asistentul social va evalua relaţiile beneficiarului cu
vecinii, alte persoane din comunitate şi instituţii (tipul relaţiilor, reciprocitate,
intensitate, implicare, etc.).
 În cazul în care se întocmeşte ancheta socială pentru un elev se va urmări gradul de
adaptare şcolară, cât şi relaţiile acestuia cu profesorii şi colegii. Este recomandat ca
asistentul social să insiste pe acele relaţii care ar putea reprezenta o resursă pentru
rezolvarea cazului.
- Observaţii - În cadrul acestei rubrici se vor nota aspecte semnificative pentru rezolvarea
cazului.
- Concluzii şi recomandări/propuneri - Asistentul social care efectuează ancheta socială
va realiza o sinteză a informaţiilor culese în raport cu scopul anchetei, urmată de recomandări care
vizează şi planul de intervenţie.
- Concluziile se referă la situaţia generală a familiei conform celor constatate.
- Propunerile/recomandările – se menţionează recomandările asistentului social şi masurile
ce pot fi luate conform legislaţiei în vigoare.

Anamneza
Anamneza este acea metodă utilizată de asistentul social, care permite cunoaşterea prin
discuţie directă sau prin anchetă a evenimentelor semnificative din viaţa şi activitatea unei
persoane, familii sau ale unui grup pentru înţelegerea stării şi comportării actuale şi pentru
stabilirea unor direcţii de acţiune în viitor.
Anamneza inseamnă tot setul de intrebari pe care le pune asistentul social beneficiarului.
Prin aceasta se pot obţine informaţii cu privire la subiectul intrat în procesul de diagnosticare în
scopul reconstituirii biografiei celui testat şi analizei condiţionării bio-psiho-sociale a
personalităţii. Analiza modului concret de viaţă, a condiţiilor de lucru si a situaţiei familiale, a
modalităţii de debut şi evoluţiei în timp a tulburărilor şi problemelor suferite, obţinute prin discuţia
anamnestică, permit aistentului social să se orienteze în problema supusă discuţiei, orientându-l în
alegerea metodelor şi tehnicilor prin care acesta va putea să îşi desfăşoare activităţile care urmează.
În general, anamneza cuprinde evenimentele evoluţiei sociale, evenimentele educative,
privind mediul familial şi social, boli şi fenomenele ce au generat necesitatea asistării.
Documente/formulare standard:
Pot fi utilizate următoarele instrumente de lucru: Fişa cazului / fişă de evaluarea iniţială, ghid de
observaţie, ghid de interviu,

57
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Analiza/studiul documentelor

Scopul = culegerea de date despre un aspect al socialului la care nu avem acces prin observaţie
directă sau în scopul informării teoretice, în sensul consultării unei bibliografii şi a rapoartelor de
cercetare cu privire la un domeniu studiat anterior.
În funcţie de modul de valorificare, documentele vor fi utilizate ca sursă principală de
informaţii sau, complementar, alături de alte metode şi tehnici.
Documentele sociale conţin informaţii despre evenimente, fapte sociale şi despre reflectarea
acestora în conştiinţa subiecţilor (reprezentări, opinii, credinţe etc.).
Un document social = orice obiect material sau text care conţine o informaţie despre o realitate
oarecare; este o “urma” a faptelor şi proceselor sociale.

Instrumentul folosit – fișa de analiză a documentelor sociale.

Clasificarea documentelor
După formă (natură):
 documente scrise (documente oficiale şi neoficiale; publice şi personale);
 documente nescrise (obiecte cu utilitate practică, documente fotografice, sonore şi
cinematografice).

După conţinut:
 documente cifrice (statistici, recensăminte);
 necifrice (având ca suport limbajul natural).

După destinatar:
 documente personale
 documente publice

După emitent:
 documente oficiale
 documente neoficiale.

Exerciţiu:
Identificaţi câte un document social din cadrul principalelor categorii prezentate. Daţi apoi
exemple de: documente publice oficiale; documente personale oficiale; documente personale
neoficiale.
Analiza documentelor
Analiza documentelor sociale presupune atât tehnici calitative de cercetare, cât şi tehnici
cantitative pentru descifrarea semnificaţiilor explicite şi implicite ale textului documentului.
Analiza calitativă a unui document presupune o minimă sistematizare a instrumentelor de
lucru.

58
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Analiza cantitativă presupune sisteme precodificate de înregistrare a informaţiilor, cuantificând


documentele sociale (stabilirea unor categorii de analiză, semnalarea frecvenţei acestora,
clasificarea, ierarhizarea lor) şi realizând o analiză statistică a datelor.
În practica asistenţei sociale are loc o îmbinare a celor două categorii de analiză, obţinându-se
informaţii asupra unui caz particular, dar şi asupra contextului general în care acesta se încadrează.

59
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Supervizarea

Supervizare, din punct de vedere etimologic, înseamnă “a vedea de deasupra”, a privi


lucrurile detaşat şi a vedea întreaga perspectivă coerentă. Supervizarea este o formă de sprijin si
totodata un proces prin care un asistent social avand treapta de competenta profesionala principal,
sprijină un alt asistent social practician cu mai putina experienta să-şi pună în practică propriile
abilităţi si cunostinte. Este o metoda de dezvoltare profesionala si personala, componenta
emotionala si de igiena mintala fiind abordata si centrata pe cum anume se simte asistentul social
atunci cand trebuie sa ia anumite decizii in raportul cu clientii sai.
Supervizarea are rol de facilitare, dezvoltare profesionala si personala, precum si un rol
socializator. Prin supervizare asistentii sociali sunt spijiniti sa isi atimga obiectivele, sa ofere
servicii de calitate, sa isi asume cu responsabilitate rolurile profesionale, contribuind la promovarea
perfectionarii profesionale continue.
Supervizarea este folosită şi ca experienţă de învăţare şi de fapt e chiar o reală oportunitate
de învăţare reflexivă în care experienţa profesională se îmbină cu analizarea şi reconsiderarea ei
practică şi teoretică pe măsura învăţării. Adulţii învaţă în raport cu nevoile imediate; supervizarea
trebuie să răspundă acesteia cu efecte pe termen lung, astfel încât, lucrătorii sociali, oricare ar fi ei,
să poată fi creativi, să îşi dezvolte competenţele profesionale şi atitudinea faţă de fiecare caz în
parte.

Tipuri de supervizare
Supervizarea poate fi de mai multe tipuri, functie de tipul relaţiei supervizorului cu organizaţia,
forma de organizare a acesteia si perspectiva de abordare a realităţii.
i) din punctul de vedere al relaţiei supervizorului cu organizaţia, putem întâlni:
 supervizarea internă, cand supervizorul este din interiorul organizaţiei;
 supervizare externă, cand supervizorul nu face parte din structura
organizaţiei, ci este o persoană din afara acesteia;
ii) după forma de organizare a supervizării, întâlnim:
 supervizare individuală;
 supervizare de grup;
iii) din perspectiva de abordare a realităţii, putem identifica:
 supervizare clasică, centrată pe problemă;
 supervizare apreciativă, centrată pe apreciere;
Competentele necesare unui asistent social supervizor, sunt urmatoarele;
a cunoştinţe teoretice profunde pentru analiza şi explicarea situaţiei;
b cunoştinţe bazate pe teoria actiunii;
c cunoştinţe din experienţă;
d cunoştinţe de evaluare;
e personalitate emaptica.

60
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Metode de dezvoltare comunitară

Metode de stimulare a participării publice2


„Participarea furnizează oamenilor abilităţi şi relaţii interumane,
astfel încât ei devin mai capabili să se guverneze singuri.”
Sir Bernard Crick

De ce este nevoie ca oamenii să se implice? Ce înseamnă participare? Care este locul


participării în cadrul dezvoltării comunitare? Cum pot fi stimulaţi să participe? Care sunt scopurile,
avantajele, dezavantajele, etapele procesului de participare? Iată câteva întrebări la care vom putea
oferi un răspuns în urma parcurgerii acestui capitol.

1. Istoricul ideii de participare comunitară

Ideea că oamenii săraci şi oprimaţi trebuie mobilizaţi de agenţi externi şi încurajaţi să


participe în luarea deciziilor pentru dezvoltarea socială la nivel local a fost formalizată şi
popularizată doar de trei decenii. Valoarea participării comunitare a fost subliniată în special în
cadrul dezbaterilor privind dezvoltarea ţărilor din lumea a treia. Astfel, ONU a fost în avangarda
acestor dezbateri şi împreună cu comunitatea academică a produs o substanţială literatură pe
această temă. S-a argumentat astfel că un efort concentrat trebuie depus pentru a abilita instituţiile
să mobilizeze participarea poporului în ţările în curs de dezvoltare. Implicând oamenii activ în
procesul de dezvoltare, atingerea obiectivelor de dezvoltare economică şi socială este accelerată. În
acelaşi timp, participarea populară asigură distribuirea echitabilă a beneficiilor dezvoltării.
(Midgley, 1986, p. 13)
Idealurile dezvoltării comunitare au fost îmbrăţişate cu entuziasm şi de alte organisme
internaţionale precum OMS, UNICEF şi OECD. Lor li s-au alăturat organizaţii nonguvernamentale
şi universităţi din întreaga lume, atât din ţări dezvoltate, cât şi aflate în curs de dezvoltare.
La noţiunea de participare comunitară aşa cum este ea înţeleasă astăzi s-a ajuns în mod
treptat, pornind de la concepţia vestică despre democraţie, fondată pe dreptul cetăţenilor de a se
implica în procesul de luare a deciziilor politice. Un rol major l-au avut ideile şi activitatea lui
Alinsky în Chicago din anii 1930-1940, precum şi acţiunile guvernului Wilson, în Marea Britanie a
anilor 1960. S-a ajuns treptat la o concepţie radicală despre acţiunea comunitară, influenţată şi de
idei marxiste. Ideile unei practici radicale au fost mai bine conturate în India, unde ideea de stat al
bunăstării a fost respinsă datorită antagonismului de clasă, câştigând ideea mobilizări celor
oprimaţi. (Midgley, 1986, pp. 13-30)

2
Sorescu, Emilia-Maria, Metode de stimulare a participării publice, în „Metode interculturale de dezvoltare
comunitară. Ghid de dezvoltare comunitară (Intercultural methods of community development. Community
development guide)” Tipografia Universității din Craiova, 2011, ISBN 978-606-14-0204-5

61
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

2. Comunitatea – baza dezvoltării rurale

Comunitatea înseamnă toţi oamenii care trăiesc într-o anumită zonă rurală.
Această definiţie sugerează că principala caracteristică a unei comunităţi este teritoriul
comun. Pe lângă acest semn vizibil, membrii unei comunităţi sunt legaţi şi de anumite elemente
invizibile, de ordin afectiv: împărtăşesc sentimentul de apartenenţă la respectiva comunitate, au un
anumit ataşament faţă de locul unde trăiesc şi sunt interesaţi de problemele comunităţii. Relaţiile
sociale pe care oamenii le leagă între ei se datorează nu numai geografiei, ci şi afinităţilor lor
bazate pe muncă, religie, preocupări de timp liber, tradiţii culturale. Se formează astfel reţele
sociale care întăresc capacitatea oamenilor de a acţiona în situaţii de dificultate sau dezastre,
capabile să susţină vie speranţa oamenilor şi aspiraţiile lor spre bunăstare. (Gilchrist, 2009, p. 4)
Implicarea comunităţii este crucială pentru succesul oricărui program de dezvoltare.
Membrii comunităţii constituie baza dezvoltării rurale deoarece ei ştiu cel mai bine care le sunt
problemele şi nevoile şi tot ei controlează cele mai multe dintre resurse: pământul, clădirile,
produsele locale – pe care se bazează dezvoltarea. Abilităţile lor, tradiţiile, cunoştinţele şi energia
lor constituie principala resursă pentru dezvoltare. Fără acordul lor, nici o iniţiativă de dezvoltare
nu va avea succes. (Asby, 2000, p. 11) Este nevoie însă ca ei să se asocieze, să lucreze împreună
pentru rezolvarea problemelor lor, pentru atingerea unor scopuri care îi privesc pe toţi.
Noţiunea de capital social le arată oamenilor că relaţiile lor de zi cu zi cu vecinii, colegii
sau prietenii sunt valoroase pentru comunitate ca întreg. (Gilchrist, 2009, p. 8)

Capitalul social reprezintă capacitatea membrilor unei comunităţi de a se asocia şi


lucra împreună pentru atingerea unor scopuri comune.

Capitalul social include norme, valori, reţele sociale, încredere şi cooperare şi este redus
acolo unde există excluziune socială, inechitate, opresiune (Sandu, 2007; Gilchrist, 2009).
Aşa cum arată Dumitru Sandu, „nu este întâmplător faptul că medici, preoţi, primari,
învăţători etc. ajung frecvent în poziţie de lideri ai acţiunilor dezvoltării comunitare. Prin natura
experienţei lor profesionale ei deţin capacităţi de mobilizare şi coordonare oamenilor.” Aceste
persoane deţin un capital de tip socio-uman – calităţilor personale li se adaugă statusul pe care îl
deţin în comunitate, astfel încât ei „reuşesc să joace rolul de antreprenori sociali.”(Sandu, 2010, p.
46) Un lider, un organizator al comunităţii va urmări coordonarea eforturilor tuturor celor
interesaţi şi va cointeresa pe toţi cei care într-un fel sau altul sunt afectaţi de o anumită problemă a
comunităţii sau pot beneficia de pe urma schimbării.
Dezvoltarea comunitară este proces prin care eforturile cetăţenilor sunt unite cu cele ale
autorităţilor locale pentru a îmbunătăţii condiţiile economice, sociale şi culturale ale comunităţii
pentru a integra aceste comunităţi în viaţa naţională şi a le abilita să contribuie la progresul
naţional. (Arthur Dunham, apud Carry, 1999, p. 176)
Dezvoltarea comunitară presupune abilitarea oamenilor să îşi îmbunătăţească pe cât de
mult posibil condiţiile de trai din proprie iniţiativă, respectând priorităţile definite de comunitate.
La baza acestui proces stă recunoaşterea atât a problemelor comunităţii, cât şi a bunurilor de care
aceasta dispune, iar ţinta principală este consolidării capacităţilor, astfel încât comunitatea să fie
capabilă să acţioneze în mod similar în situaţiile de dificultate viitoare. Ca efect pervers (în sensul

62
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

dat termenului de sociologul francez Raymond Boudon), în urma unui demers de dezvoltare
comunitară rezultă o întărire a participării comunitare, acest proces devenind o sursă de
empowerment.
Acest lucru nu se întâmplă însă spontan, este nevoie de un catalizator, un lider care să
mobilizeze oamenii, să îi organizeze.

Organizarea comunitară este procesul prin care grupurile comunitare sunt ajutate să îşi
identifice problemele sau scopurile comune, să îşi mobilizeze resursele şi să dezvolte şi
implementeze strategii pentru atingerea scopurilor pe care le-au stabilit împreună.

Rolurile organizatorului comunitar


Este util aşadar să reflectăm şi la rolurile pe care le joacă organizatorul comunitar:
- Abilitează oamenii să se implice ridicând barierele care stau în calea implicării lor;
- Încurajează oamenii să contribuie la activităţi şi la luarea deciziilor, îi sprijină să
continue când lucrurile merg cu dificultate
- Împuterniceşte pe ceilalţi crescându-le încrederea şi abilitatea de a influenţa deciziile şi
a-şi asuma răspunderea pentru propriile acţiuni;
- Educă oamenii ajutându-i să reflecteze la propria lor experienţă, să înveţe unii de la alţii
şi prin discuţii.
- Egalizează situaţiile, astfel încât oamenii să aibă acces la aceleaşi oportunităţi, resurse
şi facilităţi în interiorul comunităţilor şi serviciilor principale;
- Evaluează impactul acestor intervenţii;
- Se angajează împreună cu grupurile şi organizaţiile pentru a creşte implicarea
comunităţii în parteneriate şi alte forme de luare a deciziilor. (Gilchrist, 2009, p. 37-38)
După cu se observă din această enumerare, organizatorul nu îşi urmăreşte propriile interese
şi nevoi, ci sprijină membrii comunităţii să îşi organizeze activităţile, să se implice fără
discriminare

Abilităţile necesare organizatorului comunitar

Exercitarea rolurilor amintite, organizarea şi desfăşurarea procesului de dezvoltare


comunitară în general şi a celui de participare, în special, necesită deţinerea unor abilităţi în
următoarele arii:
- Negociere;
- Rezolvare a conflictelor;
- Consolidare a capacităţilor (empowerment);
- Informare;
- Comunicare;
- Advocacy;
- Formarea reţelelor sociale;
- Managment organizaţional;
- A motiva oamenii;
- A exprima idei.

63
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Puterea dezvoltării comunitare constă în faptul că determină oamenii cu interese diferite să


lucreze împreună pentru un scop comun. Odată ce s-a ajuns la concluzia că ideea de dezvoltare
comunitară este viabilă într-o anumită comunitate, primul pas este acela de a identifica interesele
existente în comunitate.

3. Participarea – cheia dezvoltării comunitare


A participa înseamnă a lua parte, a fi implicat activ. Dezvoltarea comunitară nu se poate
realiza fără participarea membrilor comunităţii. Uneori iniţiativa schimbării aparţine unora dintre
membrii comunităţii, alteori nevoia unei schimbări este identificată de autorităţile locale sau de
organizaţii neguvernamentale. În toate aceste cazuri este nevoie însă ca şi oamenii să fie informaţi,
motivaţi, încurajaţi şi stimulaţi să se implice, să participe. Participarea reprezintă ea însăşi un
proces care necesită o planificare prealabilă amănunţită.

Participarea reprezintă un proces prin care oamenii sunt abilitaţi să devină activi şi
implicaţi în definirea unor chestiuni care îi preocupă, în luarea deciziilor privind factorii care le
afectează vieţile, în formularea şi implementarea politicilor, în planificarea, dezvoltarea şi
furnizarea serviciilor şi în acţiunea de atingere a schimbării. (Sanoff 2000, p. 15)
Sanoff (2000, pp. 9 şi urm.) realizează o analiză amănunţită a principalelor avantaje şi
dezavataje ale participării, a etapelor pe care aceasta le presupune, a modului în care putem realiza
o participare eficientă. Astfel putem începe prin a ne pune cinci întrebări: Cine? Ce? Unde? Când?
Cum?

1. Cine trebuie să participe? Care sunt părţile implicate?


Cei care vor fi afectaţi de deciziile luate trebuie implicaţi în planificare.
2. Ce dorim să obţinem prin programul de participare?
Dorim să generăm idei, să identificăm atitudini, să diseminăm informaţii, să rezolvăm
conflicte, să inventariem propuneri sau să asigurăm un mediu pentru ventilarea emoţiilor
reprimate?
3. Unde vrem să ducă această participare? Care sunt scopurile?
4. Cum ar trebui oamenii să participe?
Ca să ne atingem scopurile trebuie să utilizăm metode adecvate: de exemplu workshopuri
(ateliere de lucru) care permit participanţilor să aibă control asupra deciziilor. Adunările publice de
regulă informează, dar nu reuşesc să obţină sprijinul comunităţii.
5. Când se doreşte participarea în cadrul procesului de planificare?
Este necesar să se decidă când anume vor fi implicaţi participanţii: în etapa de dezvoltare,
implementare, evaluare sau pe tot parcursul?

Scopurile participării:
Implicarea oamenilor în procesul de luare a deciziilor şi ca urmare creşterea încrederii lor
în organizaţii, acceptarea planurilor, deciziilor şi muncii în interiorul sistemelor de căutare a unor
soluţii la problemele comunităţii.
A face auzită vocea oamenilor în pentru a fi îmbunătăţite planurile, deciziile şi furnizarea
serviciilor
A oferi un sens al comunităţii prin aducerea împreună a unor oameni care împărtăşesc ţeluri
comune.

64
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Nivelurile participării
În anul 2001, OECD propunea trei nivele de ierarhizare a participării publice, în funcţie de
tipul de interacţiune dintre autoritatea publică şi cetăţean: informarea, consultarea şi participarea
activă.
Dacă informarea este o precondiţie absolut necesară atât procesului de dezvoltare
comunitară, cât şi celui de elaborare a politicilor publice, consultarea este un punct central, în timp
ce participarea activă trebuie să fie scopul final.
Informarea este un proces unidirecţional, constând în transmiterea de informaţii către
cetăţeni despre deciziile ce urmează a fi luate sau care au fost deja luate. La acest nivel se pot
folosi de către administraţie diferite mijloace de diseminare a informaţiei: broşuri, afişe, centre de
informare, numere de telefon cu acces gratuit, prin ONG.
Consultarea reprezintă un proces bidirecţional – publicul reacţionează, din proprie
iniţiativă sau la invitaţia instituţiei publice, la propunerile administraţiei, iar reacţia publicului este
luată în considerare în decizia finală. Cunoaşterea opiniei publice se realizează de regulă prin
cercetări cantitative (sondaje de opinie) sau calitative (focus grupuri) sau în cadrul unor întâlniri
organizate – audieri publice, workshopuri,grupuri cetăţeneşti.
Participarea activă presupune o relaţie de parteneriat între cetăţeni şi administraţia publică
în luarea deciziilor. Este un dialog de pe poziţii de colaborare între instituţia publică şi cetăţeni,
deşi decizia finală aparţine administraţiei. La acest nivel intră în acţiune metode precum juriul
cetăţenilor, forurile cetăţeneşti, grupurile de lucru comune.

Etapele participării
 Identificarea persoanelor şi grupurilor care să participe.
Ca orice proces, participarea presupune parcurgerea anumitor etape. Presupunând că la
momentul când începem să gândim o strategie de stimulare a participării avem deja o echipă de
lucru, ne sunt foarte clare scopurile pentru care dorim implicarea cetăţenilor şi cunoaştem bine
cadrul legal şi contextul social în care dorim să acţionăm, cel dintâi pas îl reprezintă determinarea
persoanelor şi grupurilor care ar trebui implicate şi a motivului acestei implicări.

 Deciderea momentului în care vor fi implicaţi


Cetăţenii pot fi implicaţi în toate momentele procesului de dezvoltare comunitare, de la
evaluarea nevoilor, planificare, până la implementarea proiectului şi evaluarea rezultatelor.

Figura nr. 2. Procesul participativ

Participare în evaluare

Participare în planificare
Participare în implementare

 Articularea obiectivelor participării în relaţie cu toţi participanţii care vor fi implicaţi.

65
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

În acest moment deja se conturează clar ce se doreşte de la participanţi, când şi cum vor fi
implicaţi.
 Identificarea unor metode de participare, corelate cu obiectivele şi resursele disponibile.
Se inventariază metodele care ar putea fi utilizate, ţinându-se seama de faptul că fiecare
metodă de participare este adecvată anumitor obiective, că unele dintre metode sunt mai
costisitoare, altele necesită mai puţine resurse.
 Selectarea metodei adecvate.
În urma analizei cost-beneficiu se selectează metoda cea mai potrivită pentru atingerea
obiectivelor propuse.
 Implementarea activităţilor de participare alese.
Aplicarea metodei selectate înseamnă de fapt desfăşurarea unor activităţi, care necesită o
organizare riguroasă.
 Evaluarea metodelor folosite, pentru a vedea daca au fost atinse scopurile participării.
Ca pentru orice activitate, la final este necesară evaluarea rezultatelor: În ce măsură s-au
atins scopurile propuse?

Figura. nr. 3 - Ciclul planificării acţiunii

3. Generarea de 4. Trecerea la
idei şi planuri acţiune
de acţiune

2. 5.
Împărtăşirea Monitorizare
unei viziuni şi evaluare
comune a
viitorului

1. Evaluarea
nevoilor şi a
capitalului
resurselor

66
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Metode de participare
Au fost utilizate în cadrul proiectelor de dezvoltare comunitară la nivel internaţional
diverse metode de stimulare a participării publice, pe care le prezentăm în funcţie de etapa în care
pot fi utilizate:
• Evaluarea nevoilor şi a capitalului
• Profilul comunităţii
• Harta problemelor sociale
• Evaluare participatorie rapidă
• Împărtăşirea unei viziuni comune
– Ateliere de lucru privind viitorul
– Vizualizare orientată
– Scenariu de conştientizare european
• Generarea de idei şi planuri de acţiune
– Modelare şi simulare. Planificare pentru real
– Juriul cetăţenilor
• Implementarea
– Reţelele comunitare
– Consilii comunitare şi grupuri consultative de participare comunitară
• Monitorizare şi evaluare
– Metoda poveste-dialog
– Indicatorii comunitari

Experienţe de participare

În procesul participării, oamenii trăiesc diferite experienţe pe care Burns (1979, apud
Sanoff, 2000. p. 10) le clasifică în următoarele categorii:
 Conştientizarea – oamenii descoperă sau redescoperă o situaţie, astfel încât fiecare dintre
participanţi vorbeşte în aceeaşi limbă despre problema respectivă prin prisma experienţei
lui, confruntării lui cu problema respectivă
 Percepţia – se trece de la conştientizarea şi înţelegerea situaţiei la identificarea
ramificaţiilor fizice, sociale, culturale, economice. Oamenii discută, astfel încât modul lor
de a înţelege situaţia, aşteptările, obiectivele fiecăruia devin resurse pentru planificarea
procesului de schimbare.
 Luarea deciziilor – se formulează un plan bazat pe priorităţi.
 Implementarea – oamenii trebuie să rămână implicaţi, pe parcursul implementării, şi să
îşi asume responsabilitatea rezultatelor alături de profesionişti.

În cadrul procesului de participare, oamenii învaţă, conştientizează probleme, comunică, îşi


exprimă opiniile, dezbat, colaborează, fac compromisuri acceptabile, iau decizii, iar toate acestea
le antrenează abilităţile, cunoştinţele şi experienţele pentru realizarea unui scop comun, le dau
sentimentul utilităţii şi semnificaţiei personale pentru viaţa comunităţii căreia îi aparţin.

67
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Figura nr. Factori implicaţi în alegerea metodei de stimulare a participării

Obiectivele
(Ce ce dorim
implicare? Ce
rezultate aşteptăm?)

Bugetul Problema
(resurse (natura problemei,
scopul acţiunii
disponibile)
Metode de comunitare)

stimulare a
participării

Timpul Participanţii
disponibil pentru (cine este afectat,
interesat sau poate
rezolvare contribui?)

Principiile participării
Pe parcursul întregului proces e bine să avem în vedere următoarele principii ale
participării:
1. Nu există „cea mai bună” soluţie pentru o problemă. Pentru fiecare problemă există mai
multe soluţii
2. Deciziile „expertului” nu sunt neapărat mai bune decât ale „profanilor”. se identifică,
se examinează posibilele alternative, se discută consecinţele diferitelor alternative şi se formulează
opinii, fiecare contribuind cu expertiza proprie.
3. Orice planificare sau decizie trebuie făcută respectând principiul transparenţei.
Profesioniştii trebuie să aibă în minte toate alternativele exprimate şi să le aducă la suprafaţă în
discuţii. După înţelegerea componentelor deciziei de luat şi explorarea alternativelor, participanţii
pot genera propriul plan mai degrabă decât să reacţioneze la unul făcut pentru ei. Produsul va avea
mai multe şanse de succes, el răspunzând nevoilor tuturor.
4. Toate persoanele şi grupurile interesate trebuie să participe la discuţii, într-un forum
deschis. Astfel oamenii îşi exprimă opiniile, fac compromisuri necesare şi ajung la decizii
acceptabile pentru toţi.
5. Procesul este unul continuu şi mereu în schimbare. Produsul participării nu este finalul
procesului. El trebuie coordonat, reevaluat, adaptat nevoilor în schimbare, iar cei care au fost
implicaţi în realizarea lui sunt cei mai capabili să îşi asume aceste sarcini. (Sanoff, 2000, p. 13-14)

68
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Succesul participării presupune să ţinem cont de diferenţele dintre cei implicaţi în materie
de învăţare, încredere, activism. Participarea este o activitate voluntară. Nimeni nu poate fi obligat
să participe. Pe lângă voluntariat este nevoie de transparenţă, onestitate şi claritate despre scop,
limitele a ceea ce poate şi ce nu poate fi schimbat, care pot fi implicate şi cum, şi ce se întâmplă ca
un rezultat, resurse adecvate, participanţi adecvate (reprezentantivi) cărora să e asigurăm
accesibilitatea, astfel încât nici un participant să nu fie exclus din cauza lipsei de acces fizic la
locurile de întâlnire, a orarului stabilit pentru întâlniri sau absenţei unui sprijin adecvat (de
exemplu, de îngrijire a copilului). Crearea unui climat de învăţare reciprocă şi dezvoltare este
benefică. Responsabilitatea reprezintă un element cheie al tuturor proceselor participative, cerut
tuturor celor implicaţi – organizaţii, membrii ai comunităţii. (Involve, 2005)

Avantajele şi dezavantajele participării


Printre principalele avantaje ale participării se numără: rezolvarea conflictelor, schimbul
de informaţii, obţinerea unui proiect de dezvoltare mai bun, reducerea sentimentului de anonimat,
o mai preocupare mai ridicată pentru administrarea comunităţii.
Participarea are însă şi anumite dezavantaje: costă – timp, bani, oameni; durează – în
funcţie de complexitatea deciziei, un proces participativ poate să dureze chiar şi mai multe luni;
poate să ducă la manifestarea unor conflicte ale comunităţii.
Mai multă participare nu înseamnă în mod necesar mai bine. (Paul Burton, University of
Bristol, apud Involve, 2005, p. 8). Uneori o proastă organizare a participării poate aduce mai mult
rău decât inacţiunea. Există situaţii când participarea nu reprezintă o alegere corectă. De exemplu
atunci când deja a fost luată o decizie în spatele uşilor închise, a face un exerciţiu de participare
pentru a fi legitimată respectiva decizie este cu siguranţă de evitat. Participarea nu înseamnă o
modalitate de evitare a responsabilităţii pentru deciziile dificile.
Cerinţa esenţială a participării este aceea de a fi utilizată cu respect pentru participanţi.
„Combustibilul participării este timpul oamenilor, iar într-o lume săracă în timp, această resursă
este mereu prost aprovizionată.” (Involve, 2005, p. 8) Trebuie să ne asigurăm că s-a făcut tot
posibilul ca timpul participanţilor să fie consumat cu folos: prezentarea clară a scopului, luarea în
considerare a nevoilor tuturor participanţilor, stabilirea nivelului de implicare a participanţilor.

De ce nu vor oamenii să participe?


Deşi lipsa de timp este principalul motiv invocat pentru lipsa participării, rareori acesta este
motivul real. Printre cele mai importante bariere se numără: lipsa posibilităţilor de îngrijire a
copiilor, absenţa mijloacelor de transport, a accesibilităţii pentru persoanele cu handicap, precum şi
a lipsei de informare prealabilă. Pentru a avea o bună participare, organizatorii trebuie să ia în
considerare furnizarea acestor servicii dacă doresc ca mai diverşi cetăţeni să participe la întâlniri şi
activităţi.
Un alt motiv pentru care rezidenţii nu participă este comunicarea. Această problemă este
cu atât mai importantă cu cât în comunitate nu există ziare sau posturi locale de radio. Chiar şi în
comunităţile în care există mijloace adecvate de comunicare poate fi dificil să ajungi la oameni.
Nimic nu poate înlocui comunicarea faţă către faţă. Cetăţenii au nevoie să se vadă, să participe
direct, să realizeze că acţiunea lor are impact. Din acest motiv este important pentru organizatorul
comunitar să identifice proiecte mici care să le demonstreze succesul pe care îl pot avea.
Înţelegând de ce oamenii participă sau nu la procesul dezvoltării comunitare putem să
identificăm cele mai potrivite tehnici pentru a le stimula participarea. Alegerea uneia sau alteia

69
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

dintre ele depinde de context (natura situaţiei, rezultatele aşteptate), de numărul de participanţi, de
resursele disponibile, de nivelul participării.

Elemente cheie ale implicării locuitorilor


Dezvoltarea durabilă a unei zone poate să fie asigurată printr-o abordare participativă, prin
implicarea locuitorilor în procesul de luare a deciziilor şi crearea unor parteneriate între
comunităţile locale, organizaţiile şi autorităţile locale. Astfel membrii comunităţii vor juca un rol
mai important în dezvoltarea comunităţilor lor, îşi vor exprima punctele de vedere şi vor fi mai
încrezători în rezolvarea problemelor comunităţii.
Numai implicând comunitatea în toate etapele procesului de dezvoltare comunitară
comunitatea va fi încurajată să gândească pe termen lung, iar proiectele elaborate se vor adresa
nevoilor reale ale oamenilor şi ale comunităţii lor.
În comunităţile rurale, intervenţia externă are puţine şanse de succes fără sprijinul
membrilor comunităţii. Iniţiativa locală trebuie să fie stimulată şi a mobilizată. Mai mult,
implicarea autorităţilor locale şi regionale şi a altor grupuri de interes în identificarea problemelor
şi căutarea de soluţii limitează numărul de erori de diagnostic, obişnuite atunci când planifică se
efectuează din exterior. (Asby, 2000, p. 9)
Motivarea comunităţii în cadrul discuţiilor se realizează prin crearea conştiinţei că membrii
comunităţii sunt experţii care respectă nevoile, speranţele şi visele comunităţii lor, că toţi membrii
comunităţii au abilităţi şi cunoştinţe pentru a contribui şi că poate fi benefic să acţioneze împreună
pentru atingerea rezultatelor.

• Oamenii au nevoie să înţeleagă pe deplin procesul şi modul în care ei se potrivesc în acest


proces, de aceea trebuie să fie mereu bine informaţi.
• Oamenii doresc să se implice în satul lor.
• Întâlnirile publice singure nu asigură un mod satisfăcător de implicare deplină a comunităţii
• O mare parte dintre oamenii cu entuziasm şi energie trebuie încurajaţi să se implice.
• Informarea, sfătuirea profesională, sesiunile de formare şi construirea încrederii sunt premise
esenţiale dacă oamenii se simt capabili să se întâlnească de pe poziţii egale cu reprezentanţii
autorităţilor locale şi ai diferitelor organizaţii
• Încurajarea comunităţii locale să îşi identifice nevoile şi să îşi formuleze proiectele ajuta la
asigurarea sentimentului că aparţin procesului de dezvoltare. Acest lucru contribuie la
valorificarea ideilor pe care oamenii le au, a energiei, precum şi a angajamentului lor.
• Comunităţile locale de multe ori se simt incapabile să ia măsuri, pentru că nu au contact cu
alte organisme. Furnizaţi-le un astfel de punct de contact.
• Ajută la crearea de parteneriate

4. Modelul Alinsky – organizare a maselor pentru preluarea puterii

Modelul Alinsky sau conceptul Alinsky de organizare a maselor pentru preluarea puterii
poartă numele celui care l-a conceput şi aplicat în Statele Unite, în încercarea sa de a abilita şi de a
obţine recunoaşterea dreptului la decizie comunitatilor sarace - de la cartiere marginase în
Chicago, la gettourile de culoare în Rochester şi New York şi comunitatile de origine mexicana din
California, pentru a li se recunoaste puterea şi dreptul la decizie.

70
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Empowermentul reprezintă un proces continuu în care persoanele sau comunităţile primesc


încredere, stimă de sine, înţelegerea şi puterea necesară pentru a-şi articula îngrijorările, a se
asigura că acea acţiune li se adresează şi, primesc control asupra vieţilor lor.
De fiecare data când un organizator vine într-o noua comunitate sau într-un nou grup el
trebuie să înceapa imediat să analizeze structura de putere din comunitate sau grup. Toate
comunităţile, bisericile, cluburile, organizaţiile au o structură de putere, reală sau imaginată pe
baza căreia grupul acţionează.
Scopul oricarei actiuni de organizare comunitara este dobândirea puterii de catre oameni,
astfel încât comunitatea să poata să-şi cunoasca nevoile, să poata să şi le organizeze şi să poata
lupta pentru îndeplinirea lor.
Puterea se modifica continuu şi se reechilibrează permanent, astfel încât este necesar ca
actorii implicaţi în planificarea şi coordonarea eforturilor de dezvoltare comunitară să observe şi
să anticipeze schimbările, încercând în acelaşi timp să inducă schimbări în favoarea organizaţiilor
populare. În acest sens organizatorul trebuie să ştie: cine pare a deţine puterea, cine deţine puterea
în realitate, cine deţine puterea în anumite domenii, când trebuie acţionat asupra structurii de
putere dintr-o comunitate şi cum să preia puterea de la structura existenta. (Alexiu, 2001, pp. 35-
41)
Cine pare a detine puterea?
Cine este membru în consiliul municipal, cine face parte din consiliul de administratie de la
spital, banca, mari întreprinderi industriale; al cui nume apare în ziare atunci când se discuta o
problema importanta?
Cine detine puterea?
El/ea poate fi membru al unei familii care a fost (este) foarte bogata sau este respectata
datorita “renumelui” Adesea aceasta persoana activeaza în domeniul financiar sau în activitati
ilegale. Ei finanteaza adesea campania electorala ale personalitatilor politice.
Discutând cu cei care par a detine puterea, le punem întrebari ca: „A cui opinie respectaţi
de fapt?”
Cine detine puterea în anumite domenii?
În orice comunitate mica sunt de obicei câteva persoane pe care organizatorul trebuie să le
cunoasca merge prin sat înainte de a întreprinde vreo actiune.
Când şi de ce actioneaza organizatorul asupra structurii de putere dintr-o comunitate?
A. Când structura de putere nu mai reprezinta comunitatea.
B. Când structura de putere este incapabila sau nu doreste să rezolve adevaratele probleme.
Cum preia organizatorul puterea de la structura existenta?
A. Niciodata singur, ci doar prin dezvoltarea unei baze proprii de putere.
B. Prin punerea puterii actuale în situatia de a reactiona.
C. Prin actiuni rapide cu care structura existenta nu poate tine pasul.
D. Formarea unei coalitii sub un nou nume.

5. Conflictul şi participarea

Toate grupurile şi organizaţiile experiază conflictul la un moment dat, fapt care solicită din
partea organizatorului comunitar abilităţi de negociere şi mediere a conflictelor. Există diferite
explicaţii pentru apariţia conflictelor. Una dintre acestea ar fi că disputele şi conflictele apar atunci
când oamenii au scopuri diferite, că oamenii luptă unii împotriva altora atunci când scopurile lor
sunt competitive. (Moore, apud Sandoff, 2000, p. 28) Altă perspectivă este aceea că un conflict

71
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

presupune un comportament incompatibil între părţi ale căror interese diferă. Presupunerea că la
baza conflictului stă opoziţia intereselor face din conflict o chestiune de putere, în timp ce
scopurile comune fac ca oamenii să vadă conflictul drept o problemă obişnuită, care poate fi
rezolvată cu beneficii pentru toţi.
Conflictele apar pentru că oamenii sunt diferiţi, dispun de valori, experienţe şi informaţii
diferite: perspectivele lor asupra unei situaţii diferă, evaluează diferit, percep diferit obiectivele sau
preferă moduri diferite de acţiune.
Deşi conflictele pot avea consecinţe negative, ele pot fi rezolvate prin proceduri
cooperative de rezolvare a problemelor. Printre efectele benefice ale rezolvării conflictelor se
numără faptul că oamenii înţeleg punctele de vedere ale altora, pot deveni mai încrezători în
capacitatea lor de a face faţă unor dificultăţi. Absenţa conflictului pune semne de întrebare asupra
caracterului democratic al acţiunii. Conflictele se rezolvă nu în termeni de cine pierde şi cine
câştigă, ci în faptul că o dată rezolvate, grupul devine mi puternic.

Metode de participare şi comunicare cu autorităţile publice locale


Procesul participării presupune comunicarea dinte autorităţile publice locale şi cetăţenii
care doresc să se implice în procesul dezvoltării comunitare sau procesul decizional la nivelul
comunităţii.

1. Cadrul legislativ naţional al participării cetăţenilor la decizia publică

În România există numeroase legi care reglementează diverse aspecte ale participării
publice:
- Legea nr. 52/2003, Legea transparenţei decizionale
- Legea nr.273/2006, Legea finanţelor publice
- Legea nr. 544/2001, Legea liberului acces la informaţii de interes public
- Legea nr.273/2006, Legea finanţelor publice
- Legea nr.215/ 2001 cu modificările ulterioare, Legea administraţiei publice
- Legea nr. 86/2000
- Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004
- Legea nr. 350/2001
Dintre prevederile de bază ale legilor amintite menţionăm:
Legea transparenţei decizionale (Legea nr. 52/2003):
- Şedinţele autorităţilor sunt publice;
- Proiectele de hotărâri trebuie făcute publice cu 30 de zile înainte de adoptare; anunţul
trebuie publicat, trimis către mass-media şi celor care au depus o cerere în acest sens.
minim 10 zile vor fi dedicate primirii de sugestii.
- Dacă actul normativ are relevanţă asupra mediului de afaceri, este obligatoriu ca anunţul să
fie transmis asociaţiilor de afaceri.
- La cererea unei asociaţii legal constituite, autoritatea este obligată să organizeze o
dezbatere publică a proiectului de hotărâre.
Legea liberului acces la informaţii de interes public (Legea nr. 544/2001)
- Orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă, trebuie să ofere
cetăţenilor informaţii referitoare la propria activitate.
- Informaţiile sunt furnizate în termen de 10 zile, dar poate fi prelungit la 30 de zile, cu
prealabila anunţare a solicitantului.

72
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Legea finanţelor publice (Legea nr.273/2006)


- Primăria publică proiectul de buget şi organizează o dezbatere publică pentru discutarea
acestuia.
Legea administraţiei publice (Legea nr.215/ 2001 cu modificările ulterioare)
- „Problemele privind bugetul local, administrarea domeniului public şi privat al comunei
sau al oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de
cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi
amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi
publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau străine se vor discuta
întotdeauna în şedinţă publică”.
Legea nr. 86/2000 (care ratifică Tratatul de la Aarhus):
- dreptul la informaţie – cetăţenii pot solicita informaţii de justifica cererea. Informaţia va fi
oferită în maxim o lună.
- dreptul de a participa la luarea deciziilor care afectează mediul – legea cuprinde o listă
detaliată a domeniilor incluse în această categorie, de la gospodărirea deşeurilor şi instalaţii
de creştere a porcilor până la construirea de autostrăzi şi de centrale nucleare.
- dreptul de a acţiona în instanţă a acces la informaţie şi la participare.
Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004
- „participarea publicului la procedura de evaluare de mediu se face încă de la iniţierea
programului”. Responsabilitatea consultării revine autorităţii şi titularului de proiect.
Legea nr. 350/2001 (cu modificări):
- În privinţa urbanismului şi amenajării teritoriului: „gestionarea spaţială a teritoriului” este o
activitate „desfăşurată în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în oncordanţă cu valorile
şi aspiraţiile societăţii”. Activitatea de amenajare a teritoriu

2. Metode de participare şi comunicare cu autorităţile publice locale

Iniţiativa comunicării dintre autorităţile publice locale şi cetăţeni poate aparţine, după caz
oricăruia dintre partenerii de dialog, deosebindu-se astfel: metode de comunicare la iniţiativa
autorităţilor publice locale şi metode de comunicare cu autorităţile publice locale la iniţiativa
cetăţenilor3

a) Metode de comunicare la iniţiativa autorităţilor publice locale


Audierile la sediul autorităţii/instituţiei
Audierea reprezintă activitatea prin care cetăţeanul care are de avansat o propunere sau de
exprimat o opinie cu privire la activitatea administraţiei sau la anumite decizii publice, face acest
lucru în cadrul unei întâlniri cu reprezentanţii administraţiei, fie la invitaţia acestora din urma, fie
în baza unei solicitări pe care el însuşi o adresează administraţiei. Spre deosebire de audienta,
audierea nu se face pe probleme individuale ale cetăţeanului/cetăţenilor respectivi, ci pe probleme
de interes public (audientele fiind întâlniri programate intre un cetăţean şi un oficial al
administraţiei pentru rezolvarea unei probleme individuale a cetăţeanului respectiv).

Audierile publice

3
Vezi Steyaert (2005), WHO (2002), Involve (2005), CeRe (2008)

73
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

O audiere publică reprezintă un eveniment în cadrul căruia sunt audiate mai multe persoane
care au de exprimat opinii sau propuneri referitoare la un anumit subiect. Spre deosebire de
audierile „individuale" sau cu persoane reprezentând anumite organizaţii, companii, etc., o audiere
publica este deschisa oricui doreşte să participe. Specificul audierilor publice este formatul riguros
şi eficient care permite factorilor decizionali să asculte un număr relativ mare de puncte de vedere
atent pregătite şi bine articulate. Administraţia trebuie să anunţe din timp ca un astfel de eveniment
va avea loc, să îi invite pe toţi cetăţenii interesaţi să participe şi să facă eforturi pentru a se asigura
ca „factorii interesaţi" sunt invitaţi şi participa.

Comisii tripartite
Aceste comisii sunt formate din reprezentanţi ai administraţiei şi ai organizaţiilor
reprezentând interese diferite sau chiar opuse în problema în cauza. Un exemplu binecunoscut sunt
comisiile guvern-sindicate-patronate, care formulează şi analizează diferite teme sau iniţiative de
politici publice ce afectează sindicatele si, implicit, patronatele.

Comitetele consultative
Comitete compuse din reprezentanţi ai factorilor interesaţi sau membri ai publicului numiţi
de către administraţie cu rolul principal de a îmbogăţi informaţia pe baza căreia se ia o decizie
publica.

Dezbaterile publice
O dezbatere publică este un eveniment la care participa reprezentanţi ai administraţiei,
cetăţeni şi alte părţi interesate, pentru a realiza un schimb de opinii pe marginea unui anumit
subiect. Spre deosebire de audierile publice, unde cetăţenii sunt doar invitaţi să îşi expună punctele
de vedere (reprezentanţii administraţiei rezumându-se la a prezenta tema discuţiei, a adresa
întrebări şi a lua act de părerile cetăţenilor), intr-o dezbatere publica reprezentanţii administraţiei
au posibilitatea să prezinte punctul de vedere al administraţiei, să îl argumenteze, să se exprime în
acord sau în dezacord cu ceilalţi participanţi, etc. Un ultim lucru care trebuie menţionat este acela
ca, aşa cum sugerează şi denumirea, o dezbatere publica este deschisa participării oricui este
interesat şi doreşte să participe.

Focus grupurile
Focus grupul este o discuţie facilitată, purtată cu un grup de persoane posibil interesate şi
condusa de către un moderator printr-un set de întrebări adresate grupului cu privire la un anumit
subiect.

Forumuri deliberative
Forumurile deliberative îşi propun aflarea perspectivei populaţiei prin folosirea unui grup
aleator care formulează opinii despre opţiunile de politica publică în urma ascultării prezentărilor
experţilor şi persoanelor interesate. Forumurile deliberative implica un număr mare de persoane -
în jur de 100. în general, forumurile sunt evenimente cu mare vizibilitate şi atrag atenţia mass
mediei. Sunt potrivite numai pentru consultări pe probleme de interes larg. în cadrul unui forum
deliberativ, participanţii discuta pe marginea unor opţiuni de politică publică sau pe variante de
soluţionare a unei probleme. Este o metoda foarte potrivita şi pentru situaţia în care administraţia
doreşte să stabilească priorităţi. Specifica forumurilor deliberative este deliberarea - de unde şi

74
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

numele - în jurul avantajelor şi dezavantajelor diferitelor opţiuni care sunt supuse atenţiei
cetăţenilor.

Grupul cetăţenesc (citizens' panel)


Grupul cetăţenesc este un grup reprezentativ pentru comunitate, format din cetăţeni dispuşi
să ofere periodic feedback administraţiei pe teme de interes public. Grupul este de regula format
din 500-2500 de cetăţeni, care sunt de acord să facă parte din grup şi să răspundă întrebărilor
adresate de administraţie prin chestionare - în general 4 chestionare/an. Este important ca grupul să
reflecte compoziţia comunitatii. Scopul este de a identifica probleme şi soluţii. Mărimea grupului
depinde de mărimea comunităţii şi resursele disponibile chestionării şi analizei rezultatelor.
Chestionarele cuprind întrebări pe teme de interes pentru comunitate, putând să fie concentrate pe
o singura tema sau să cuprindă mai multe teme. Rezultatele chestionarelor sunt analizate şi
integrate în soluţii pentru îmbunătăţirea serviciilor sau a politicilor publice. De asemenea, ele sunt
date publicităţii.

Grupuri de lucru comune


Grupuri formate din factorii interesaţi şi reprezentanţi ai administraţiei discuta şi analizează
teme concrete care fac obiectul unei decizii publice. Aceste grupuri pot decide să păstreze
confidenţialitatea discuţiilor până când se negociază o concluzie (grupuri de lucru închise) sau pot
implica un număr mai larg de cetăţeni în dezbatere (grupuri de lucru deschise).

Jurii cetăţeneşti
Un juriu cetăţenesc este alcătuit din 12-50 persoane care asculta „marturii", deliberează şi
decid pe subiecte complexe de interes public. Ei cheamă şi audiază martori, analizează probe şi
dau un "verdict" (verdictul se concretizează în recomandări).

Celula de planificare (planning cell)


O celulă de planificare este constituita din aproximativ 25 de persoane alese la întâmplare
din cadrul comunităţii, care lucrează împreună pentru o perioada limitata de timp (de obicei patru
zile) pentru a oferi soluţii pentru o problema de politica publica sau planificare.

Orele deschise
Acestea sunt întâlniri individuale, neprogramate, între un înalt demnitar sau funcţionar
(primar, prefect, ministru) şi cetăţeni, pentru prezentarea problemelor individuale ale acestora.

Referendumul local
Este cea mai cunoscuta şi puternica metoda de participare a publicului, puterea de decizie
transferându-se de către administraţie cetăţeanului. Referendumul (local) reprezintă o procedura
legală (reglementata prin Legea 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului) prin
care comunitatea se pronunţa prin vot asupra unor chestiuni de interes local. Este un instrument de
participare directa a cetăţenilor la procesul decizional la nivelul administraţiei publice locale. în
general doar administraţia poate convoca referendumul local, cetăţenii având posibilitatea de a face
acest lucru doar în cazul referendumului pentru demiterea primarului (conform Legii 215/2001
privind administraţia publică locală).

Sondajele de opinie

75
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Sondajul reprezintă un instrument de identificare a opiniilor unei anumite populaţii prin


intervievarea unor persoane care constituie un eşantion reprezentativ din populaţia respectiva.

b) Metode de comunicare cu autorităţile publice locale la iniţiativa cetăţenilor


Sugestii în scris de la cetăţeni
Atât în situaţiile în care o autoritate sau o instituţie a administraţiei publice locale doreşte să
îi consulte pe cetăţeni înainte de a adopta o iniţiativa sau un proiect de hotărâre, cât şi atunci când
cetăţenii doresc să îşi expună punctele de vedere din proprie iniţiativa, o scrisoare însoţita de
documentaţia aferenta poate fi un instrument foarte eficient.

Simpozioane cetăţeneşti (consensus conferences)


Simpozioanele cetăţeneşti sunt întâlniri publice pentru dezbaterea politicilor publice cu
teme tehnice. Ele se desfăşoară cu participarea activă a 10-15 persoane ne-experte (numite
câteodată juriu sau panel) şi un număr egal de experţi. Experţii pot fi din discipline diferite si/sau
şcoli diferite din cadrul aceleiaşi discipline.

Ateliere de scenarii ( scenario workshops)


Un atelier de scenarii caută soluţii la o problema de natura socio-economica sau chiar
tehnologica cu care comunitatea se confrunta. Este o întâlnire locala în cadrul căreia participanţii
pleacă de la prezent (realităţi, probleme), îşi imaginează un viitor dezirabil şi apoi identifica paşii
care trebuie realizaţi pentru a atinge dezirabilul. Bazându-se pe prezent şi pe posibila evoluţie a
domeniului respectiv, participanţii (25-30) evaluează diverse posibile scenarii şi soluţii la o
anumită problema.

Ateliere de lucru, seminarii, conferinţe


Atelierele de lucru (work shops), seminariile şi conferinţele sunt forme de dezbatere pe
subiecte concrete. Aceste evenimente permit un contact direct intre administraţie şi reprezentanţi ai
diverselor grupuri interesate, dând ocazia şi unora şi altora să îşi cunoască opiniile pe o anumita
tema şi să îşi descopere punctele comune şi divergentele. Este o foarte buna ocazie pentru educarea
reciproca a participanţilor.

Brainstorming
O sesiune de „brainstorming" este o întrunire în care toţi participanţii împărtăşesc idei
pentru rezolvarea unei probleme, de regulă foarte punctuale. Esenţial pentru o sesiune de
„brainstorming" este libertatea totala pentru exprimarea ideilor, fără ca vreun participant să fie
judecat sau să judece pe ceilalţi pentru părerile exprimate.

Cafeneaua publică
Cafeneaua este o metoda ingenioasa de a crea un dialog în jurul unei probleme importante.
Metoda consta în dezbaterea unei probleme de către un grup de peste 12 persoane intr-un cadru
foarte asemănător unei cafenele. Numărul celor invitaţi să dezbată poate să fie oricât de mare (au
fost organizate cafenele cu participarea a 1000 de persoane).
Autorităţile locale joacă un rol esenţial în implicarea cetăţenilor în dezvoltarea comunitară.
Stabilindu-şi cu claritate misiunea şi obiectivele, stimulând discuţiile publice, angajând cetăţenii în
crearea unei viziuni comune privind viitorul comunităţii, autorităţile administraţiei publice locale

76
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

pot contribui la sprijinirea implicării cetăţenilor educându-i în legătură cu procesul de luare a


deciziilor şi păstrându-le viu interesul pentru implicarea în rezolvarea problemelor comunităţii.
Experienţele de participare ne vor arăta că niciodată comunitatea nu reprezintă o simplă
colecţie de nevoi sau probleme, ci o entitate vie care posedă multe puncte tari şi resurse.

Bibliografie:

1. Asby, Joan, Wiberg, Birgitta, Bond, Staffan, Brindley, Dower, Howard Michael and
Karasz, Janos (2000) Integrated Rural Community Development. Training manual,
Carpathian Foundation and Ecovast, June
2. Bartle, Phil (2007) O schita a strategiei pmc, traducere de Ioana Ciobotea
http://www.scn.org/mpfc/modules/stratkru.htm#SParticipation (accesat 7 iulie 2010, ora
18.00 )
3. Cary, Lee J. (1989) Community development as a process. Columbia, Missouri: University
of Missouri Press
4. CeRe – Centrul de Resurse pentru participare publică (2008) Implicarea cetățenilor – pe
scurt. Ghid de participare publică pentru autoritățile publice locale. Bucureşti
5. Frank, Flo and Anne Smith (1999) The Community Development Handbook a Tool to Build
Community Capacity. Human Resources Development Canada, http://www.hrdc-
drhc.gc.ca/community
6. Gilchrist, Alison (2009) The Well-Connected Community: A Networking Approach to
Community Development. Bristol: The Policy Press
7. Involve (2005) People & Participation. How to put citizens at the heart of decision-
making.
8. Migley, James (1986) Community participation, social development, and the state. The
Chaucer Press Ltd., Bungay, Suffolk
9. OECD (2001), Engaging citizens în policy making: information, consultation and public
participation. OECD Public Management Policy Brief
10. Restrepo, Helena E. (2000) Increasing Community Capacity And Empowering
Communities For Promoting Health. Fifth Global Conference On Health Promotion,
Mexico City, Mexico, 5-9 June, (Original Version)
11. Sandu, Dumitru (2007) Practica Dezvoltării Comunitare. Iaşi: Polirom
12. Sanoff , Henry (2000) Community participation methods în design and planning. John
Wiley and Sons Inc.
13. Steyaert, Stef and Lisoir, Hervé (ed.) (2005) Participatory Methods Toolkit. A
practitioner’s manual. The King Baudouin Foundation and the Flemish Institute for
Science and Technology Assessment (viWTA), www.kbs-frb.be or www.viWTA.be
14. Seymoar, Nola-Kate (2009) Empowerment and Public Participation,
http://sustainablecities.net/docman-resources/cat_view/110-resources/134-public-
participation
15. WHO (2002) Community particiption in local health and sustainable development.
Approaches and techniques, European Sustainable Development and Health Series: 4,
EUR/ICP/POLC 06 03 05D (rev. 1)
16. Willcox, David (1994) The Guide to Effective Participation. Joseph Rowntree,
www.partnerships.org.uk/guide/index.htm

77
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Cercetarea calitativă în asistența socială. Studiul de caz .

Cazul este unitatea primară, de bază a practicii asistenţei sociale. Poate fi o persoană, un
cuplu, o familie, o agenţie (organizaţie), o comunitate, o ţară. Utilitatea studiilor de caz este
demonstrată când se doreşte abordarea în profunzime sau evidenţierea efectelor proceselor
terapeutice asupra celui asistat.
Prin definiţie, reprezintă un studiu intens, în profunzime al unei unităţi. Asemenea unităţi
aparţin întotdeauna unor multiple contexte sociale, de mediu, financiare şi personale. Studiile de
caz au fost întotdeauna larg utilizate în practica asistenţei sociale.
Principalele dificultăţi ale abordărilor cazurilor sunt legate de faptul că acestea conţin
multiple variabile, care de regulă, nu pot fi controlate. Studiile de caz sunt utilizate şi în cercetare.
Cazul a constituit baza pe care au fost dezvoltate diferite teorii (privind comportamentul uman,
psihoterapia, terapia familiei, dezvoltarea cognitivă).
Studiul de caz analizează variabilele multiple (ce ţin de intervenţie, cele independente) care
afectează unitatea de studiu în cadrul propriului său context. Există o varietate de moduri în care
pot fi realizate studiile de caz, prin utilizarea abordărilor cantitative şi/sau calitative. Relaţiile
acestora cu teoria pot fi de tip inductiv, de tip deductiv, ori pot combina perspectiva inductivă cu
cea deductivă.
Pentru realizarea studiilor de caz se utilizează o mare varietate de surse ale informaţiilor
(persoane, familii, cupluri, grupuri, organizaţii) şi de metode de colectare a datelor (ancheta,
interviul, observaţia, analiza documentară).
Studiile de caz pot fi realizate atât pentru dezvoltarea teoriei, cât şi pentru verificarea unor
ipoteze.
În asistenţa socială, în funcţie de componentele practicii, există trei tipuri principale de
studii de caz:
1. care asigură informaţii despre cei asistaţi şi situaţiile lor (estimare);
2. care evaluează intervenţia asistenţei sociale sau procesul terapeutic (intervenţie);
3. care evaluează rezultatele la nivelul celui asistat (rezultate).

Studiile de caz centrate pe estimare

Să luăm două exemple care sugerează modul în care o cercetare bazată pe studii de caz
poate contribui la intensificarea tehnicilor de estimare:
a) doi participanţi la cercetare (sau cazuri) au furnizat date pentru a demonstra cum copiii
mici, aflaţi în stadiul preverbal, pot păstra amintiri despre abuzul sexual, apoi le pot
recupera şi articula când sunt mai în vârstă. Au fost oferite detalii despre cei doi copii care
s-au referit la experienţele avute în perioada când erau prea mici pentru a vorbi;
b) un alt studiu de caz s-a bazat pe intervievarea unui număr de 11 agresori, făptaşi ai unor
abuzuri sexuale. Utilizând interviuri în profunzime, acest proiect a prezentat în detaliu
perspectiva subiectivă a agresorilor. Astfel de date sunt utile în procesul de recuperare a
victimelor, care pot înţelege mai bine circumstanţele în care se manifestă comportamentele
distructive ale agresorilor.

78
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

Studiile de caz legate de estimare sunt utile în special în prezentarea perspectivelor proprii ale
celor asistaţi. Ştim că un principiu important în asistenţa socială presupune să se înceapă din locul
în care se află solicitantul de ajutor.
Evaluarea utilităţii studiilor de caz axate pe estimare implică aprecierea dacă ele descriu
experienţa subiectivă a celor asistaţi, dacă prezintă relaţiile lor cu ceilalţi, dacă arată cum aceştia îşi
văd situaţia, cum se raportează la comportamentele proprii şi la cele ale celorlalţi. Înţelegerea
profundă a acestor aspecte se află la baza colaborării. În general, atunci când se evaluează studiile
de caz centrate pe estimare, sunt utilizate următoarele puncte de reper:
- dacă se axează pe perspectivele participanţilor la studiu (ale subiecţilor);
- dacă oferă noi sensuri asupra factorilor cauzali ai condiţiilor celor asistaţi;
- dacă oferă noi sensuri asupra semnificaţiei vieţii participanţilor;
- dacă aduc clarificări privind aspectele confuze ale problemelor participanţilor;
- dacă ajută la identificarea de noi conexiuni;
- dacă aduc elemente referitoare la condiţiile sociale şi istorice în care s-a dezvoltat participantul.

Studiile de caz centrate pe intervenţie

Examinarea proceselor de intervenţie clarifică asupra eforturilor care se întreprind în


vederea obţinerii rezultatelor.
Rezultatele pozitive depind de calitatea intervenţiilor, iar eficacitatea asistenţei sociale trebuie
demonstrată. Studiile de caz centrate pe proces pot proba eficacitatea. Aceste tipuri de studii pot fi
evaluate după următoarele criterii:
- clarificarea intervenţiei (modele, relaţii, interacţiuni);
- progresul înţelegerii a ceea ce se întâmplă;
- descrierea modului în care programele şi intervenţiile funcţionează;
- reflectarea complexităţii implementării intervenţiilor;
- evidenţierea părţii umane, subiective şi reflexive a proceselor de intervenţie;
- furnizarea de noi sensuri care afectează rezultatele obţinute la nivelul celui asistat.

Studiile de caz centrate pe rezultate

Obiectivul general al practicii asistenţei sociale este acela de a aprecia corect, de a interveni în
modul cel mai adecvat şi de a obţine rezultatele cele mai bune. Unele dintre rezultate nu sunt
cuantificabile, motiv pentru care sunt necesare anumite criterii de evaluare menite să aprecieze
validitatea statistică, validitatea internă şi validitatea externă.
a. Validitate statistică
- modul în care se demonstrează relaţia dintre cele două variabile;
- condiţiile în care datele au fost colectate şi standardizate;
- prezentarea detaliilor care permit cititorului să tragă concluzii independente privind relaţia
dintre intervenţie şi rezultate.
b. Validitate internă
- excluderea ipotezelor alternative;
- sublinierea ipotezelor alternative care nu pot fi excluse;
- utilizarea pretestelor;
- continuarea măsurării după intervenţie, până ce tendinţele par să se stabilizeze;
- utilizarea de cazuri multiple.

79
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

c. Validitate externă
- dacă este detaliat contextul intervenţiei;
- dacă intervenţia în sine este descrisă în detaliu;
- dacă participanţii la studiu sunt descrişi în detaliu;
- dacă sunt discutate rezultatele care permit formularea de ipoteze ce urmează să fie verificate în
alte situaţii.

Studiile de caz sunt complexe, dificil de conceptualizat, operaţionalizat, realizat şi evaluat.


Valoarea lor constă în măsura în care contribuie la estimări, intervenţii şi rezultate. O discuţie
privind valoarea studiului de caz trebuie să se refere la mai multe aspecte generale: dacă pe această
bază se pot face generalizări, dacă pot fi elaborate concepte, raporturile cu contextul şi modul de
prezentare.
În privinţa generalizărilor, acestea nu pot fi făcute în aceeaşi măsură ca cele fundate pe
cercetări ale unor eşantioane. Cazul se reprezintă pe sine, are anumite caracteristici unice. Totuşi,
dacă nu se pot face generalizări statistice, sunt posibile unele analitice, în măsura în care anumite
elemente se aseamănă ce cele ale altor cazuri. În acest sens, pot fi formulate chiar anumite ipoteze,
a căror verificare contribuie la elaborarea unor principii pentru practică.
În ce priveşte aspectele conceptuale, următoarele aspecte sunt esenţiale:
- scopul studiului să fie clar descris;
- să existe o prezentare clară a principiilor pe care se bazează (ipoteze, probleme de cercetat);
- să existe o prezentare clară a raţionamentului care duce la ipoteză sau la problema de cercetat
(pe baza literaturii de specialitate);
- să existe o definire clară a conceptelor.
Detaliului contextual trebuie luat în considerare, întrucât mediul influenţează cazul. Sunt
necesare informaţii despre participanţii la cercetare, despre sursele datelor, despre metodele de
analiză şi interpretare, pentru ca cititorul să poată evalua studiul respectiv.
Un alt aspect privind studiul de caz ţine de problema cauzalităţii Asistenţa socială este o
profesie aplicată, al cărei obiectiv este înţelegerea proceselor sociale şi, atunci când acestea sunt
problematice, să încerce să le schimbe. Înţelegerea presupune identificarea factorilor cauzali şi a
variabilelor care pot ameliora situaţia. Însă, de multe ori sunt vizate relaţiile probabiliste dintre
variabile. De exemplu, copiii victime ale unor abuzuri, devin adulţi abuzatori?

Prezentarea studiului de caz este de mare importanţă. Aceasta presupune multă gândire,
deprinderi analitice şi date pertinente.
Studiul de caz de regulă generează un mare volum de date. Trebuie identificate concepte şi
teme care să le structureze şi care să devină capitole ale raportului final.
Modul de prezentare trebuie să convingă asupra concluziilor şi asupra datelor pe care
acestea se bazează.

Există mai multe criterii de evaluare a clarităţii şi acurateţei rezultatelor:


a. dacă cele descoperite sunt bine structurate şi clar comunicate, adică dacă există:
- o descriere generală a fiecărui aspect;
- o fundamentare pe date a fiecărei afirmaţii generale;
- o prezentare separată a fiecărui capitol care structurează rezultatele;

80
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

- o prezentare clară a dimensiunilor multiple ale rezultatelor (regularităţi, abateri).

b. interpretarea rezultatelor studiului:


- generalizările se bazează pe date;
- rezultatele sunt în mod clar interpretate şi nu într-o manieră probabilistică;
- datele să fie interpretate de cel puţin două persoane;
- subiecţii citesc şi comentează raportul final;
- alte persoane avizate citesc şi comentează raportul final;
- referiri la alte rezultate obţinute anterior şi referiri la teorii;
- discuţii asupra relevanţei teoretice şi implicaţiilor practice.

Bibliografie:

1. Barker, R. L., The Social Work Dictionary, NASW Press, Washington D.C., 1988.
2. Barry, Monica - Effective approaches to risk assessment in social work: an international
literature review. Final report, published by Education Information and Analytical
Services, Scottish Executive Social Research, Edinburgh, July 2007
3. Bocancea, C., Neamtu, G., Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
4. Buzducea, Doru, Asistența social a grupurilor de risc, Ed. Poliorom, Iași, 2011
5. Cojocaru, Ștefan- Metode apreciative în asistența socială, Editura Polirom, Iasi, 2005
6. Cojocaru, Ștefan - Appreciative supervision in social work. New opportunities for changing
the social work practice, în Revista de cercetare și intervenție socială, 2010, vol. 29, pp.
72-91
7. Coulshed, V., Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
8. Garvin, Charles D., Gutiérrez, Lorraine M. and Galinsky, Maeda J. (2004) Handbook of
social work with groups, The Guilford Press, New York
9. Manea, Livius - Metode şi tehnici în asistenţa socială, suport de curs nepublicat, Facultatea
de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti
10. Miftode, Vasile, Fundamente ale asistenţei sociale, Ed. Eminescu, 1999.
11. Miftode, Vasile, Teorie şi metodă în asistenţa socială, Editura Axis, Iaşi, 1995.
12. Muntean, Ana, Supervizarea. Aspecte practice si tendinte actuale, Editura Polirom, Iasi,
2007
13. Neamţu, George (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
14. O’ Neil Mc Mahon, M., The General Method OF Social Work Practice, Prentince Hall,
Englewood Cliffs, NJ, 1990.
15. Răşcanu, R., Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
16. Stahl, H.H., Teoria şi practica investigaţiilor sociale. Metode şi tehnici, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974.
17. Tutty, Leslie M., Rothery, Michael A. și Grinnell, Jr., Richard M, Cercetarea calitativa in
asistenta sociala. Faze, etape si sarcini, Editura Polirom, Iași, 2005
18. Yin, Robert K., Studiul de caz. Designul, colectarea si analiza datelor, Editura Polirom,
Iași, 2005

81
Emilia-Maria Sorescu
Metode și tehnici de intervenție în asistența socială÷Suport de curs 2018-2019

http://elf.cs.pub.ro/mps/wiki/laboratoare/laborator-09

82