2020-2021 Nivel Licență, Anul II, Semestrul II

Universitatea din Craiova

Departamentul Sociologie, Filosofie și Asistență Socială Programul de studii:
ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DISCIPLINA:
METODE ȘI TEHNICI DE INTERVENȚIE ÎN ASISTENŢA
SOCIALĂ

Titular disciplina: Lector univ. dr. Emilia-Maria Sorescu1

METODE ȘI TEHNICI DE INTERVENȚIE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ

Cuprins
CUPRINS............................................................................................................................ 2
INTRODUCERE.................................................................................................................... 3
METODE ȘI TEHNICI DE INTERVENȚIE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
.......................................................................................................................................... 4
ETAPELE PROCESULUI DE FURNIZARE A SERVICIILOR SOCIALE............................................. 6
DIAGNOZA SOCIALĂ. EVALUAREA...................................................................................... 9
ESTIMAREA RISCULUI....................................................................................................... 11
EVALUAREA NEVOILOR ŞI RESURSELOR............................................................................ 14
INTERVENȚIA ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ.................................................................................... 18
ABORDĂRI METODOLOGICE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ (PRACTICA BAZATĂ PE DOVEZI,
MODELUL PSIHOSOCIAL).................................................................................................. 25
OBSERVAŢIA........................................................................................................................... 37
ÎNTREVEDEREA, CONVORBIREA TELEFONICĂ, GENOGRAMA, ECOHARTA, ANALIZA
CÂMPULUI DE FORȚE INTERVIUL50
ANCHETA SOCIALĂ. ANAMNEZA....................................................................................... 57
ANALIZA/STUDIUL DOCUMENTELOR................................................................................ 61
SUPERVIZAREA................................................................................................................. 63
METODE DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ.............................................................................. 64
CERCETAREA CALITATIVĂ ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ. STUDIUL DE CAZ.................................... 81
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................... 85

Introducere
Pentru a deveni buni profesionişti, studenţii trebuie să dobândească atât cunoştinţele,
cât şi abilităţile necesare pentru a lucra cu persoanele, familiile, grupurile şi comunităţile în
diferite situaţii.
Ei au nevoie să înţeleagă sprijinul pe care îl oferă ca un proces fundamentat ştiinţific
care include evaluare iniţială, planificare, intervenţie şi evaluare finală, pe parcursul căruia
au nevoie să utilizeze o serie de metode, tehnici, instrumente şi abilităţi, astfel încât scopul
şi obiectivele propuse cu şi pentru clienţii lor să fie atinse.
Cursul prezintă cadrul conceptual al metodelor de asistenţă socială, defineşte şi descrie
modul în care se aplică metodele de intervenţie ale asistentului social: ancheta socială,
observaţia, interviul, analiza documentelor sociale, genograma, ecoharta, anamneza, precum
si instrumentele specifice acestora.

1
E-mail: emilia.sorescu@edu.ucv.ro
1
 Metodele de intervenţie se aplică diferenţiat în funcţie de lucrul cu persoane, familii,
grupuri, organizaţii sau comunităţi, motiv pentru care sunt dedicate secţiuni aparte acestor
subiecte. Studenţii sunt încurajaţi să îşi dezvolte conştiinţa de sine, valorile personale,
abilităţile de comunicare, observare, de a construi relaţii profesionale de ajutor, de a
identifica conflicte de natură etică şi de a lua decizii fundamentate deontologic. De
asemenea este necesar ca studenţii să dobândească abilitatea de a integra cunoştinţele
despre comportamentul uman, sistemele sociale, problemele şi politicile sociale, teoriile
asistenţei social şi abilităţile practice dobândite în cadrul practicii profesionale cu
noţiunile despre metodele de intervenţie, astfel încât abordarea acestui curs nu poate fi decât
una integrată, cu dese trimiteri la celelalte discipline din curriculum.
O cât mai bună înţelegere de către studenţi a impactului pe care persoana asistentului
social o are asupra clienţilor, precum şi a modului în care acesta îşi utilizează sinele în
relaţia asistenţială, a efectelor pe care experienţele profesionale îi pot afecta în plan
emoţional vor crea premisele unei viitoare practici profesionale de calitate si a unei vocaţii
împlinite.

Metode și tehnici de intervenție în asistența socială. Delimitări conceptuale

METODOLOGIA este un sistem de principii şi mijloace de organizare a activităţii
teoretice şi practice.
METODA = un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce permit analiza, înţelegerea şi
explicarea unei realităţi studiate.
METODELE sunt:
 căile generale alternative pe care le parcurge subiectul cunoscător în încercarea de
a înţelege şi explica realitatea, indiferent de conţinutul particular al respectivei
realităţi.
 strategiile specifice unor ştiinţe sau unor domenii de cunoaştere.
TEHNICA = un ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee), pentru o
acţiune eficientă.
TEHNICILE sunt:
- maniere particulare de cunoaştere şi acţiune, ce pun în joc elemente
practice, concrete, adaptate unui scop precis şi definit.
- instrumente de cercetare puse la lucru în funcţie de o strategie generală definită
prin metodă.
PROCEDEUL = o manieră de acţiune, de utilizare a instrumentelor de cercetare,
care nu sunt altceva decât unelte materiale.
METODOLOGIA ASISTENŢEI SOCIALE = modul de a proceda în asistenţa socială,
potrivit unei ordini anume şi urmând anumite principii.
În literatura americană, metodologia este mai puţin privită ca un complex de teorii şi
principii ce structurează, după criterii logice şi epistemologice, modalităţi de intervenţie, şi
mai mult ca o colecţie de metode şi tehnici cu relevanţă practică. Astfel, metodele asistenţei
sociale desemnează tipuri specifice de intervenţie, a căror eficacitate a fost deja probată de
o întreaga tradiţie practică.
„Activităţile asistenţiale au fost identificate ca metode care includ: social casework,
social work group, community organization, administration în social work, research, policy,
planning.”(Bocancea C., 2005, p. 36 apud Barker, 1987, p. 98).
Social casework = practica utilizată de asistentul social în sprijinirea preponderent
psihologică (dar şi relaţională, educaţională, economică etc.) a unui individ sau a unei
familii.
Social work group = metodă ce constă în ajutorarea unui grup de persoane constituit
pe criteriul comunităţii de interese sau al confruntării cu aceeaşi problemă (problema
nemaifiind una psihologică, emoţională ci vizând îndeosebi dezvoltarea abilităţilor de
2
comunicare şi integrare, promovarea unui nou sistem de valori ale vieţii comunitare,
reorientarea energiilor grupului spre scopuri pozitive, limitarea comportamentelor deviante
etc.).
Community organization = este metoda de ajutorare a indivizilor, grupurilor şi
comunităţilor care locuiesc în aceeaşi arie geografică sau care se confruntă cu aceleaşi
probleme, pentru a ajunge la sintetizarea scopurilor şi intereselor comune, precum şi la
punerea în opere a unor planuri menite să conducă la îndeplinirea scopurilor în cauză.
Celelalte metode se referă la „managementul asistenţei sociale”, la cercetarea în
domeniu, la politicile sociale şi la proiectarea activităţilor asistenţiale pe termen lung.
INTERVENTIA = ceea ce facem pentru a determina o schimbare. Intervenţia în
asistenţa socială presupune:
 Schimb de informaţii realizat printr-o formă de dialog;
 Proces de descoperire pentru localizarea resurselor necesare schimbării;
 O etapă de desfăşurare pentru realizarea obiectivelor de lucru.
INTERVENŢIE LA NIVEL MICRO – reprezintă munca individuală cu persoanele, cu
familiile sau cu grupurile mici pentru a realiza schimbări la nivelul funcţionarii personale, în
relaţiile sociale şi în interacţiunea oamenilor cu resursele sociale şi instituţionale
INTERVENŢIE LA NIVEL INTERMEDIAR (MEZZO) – reprezintă munca în vederea
realizării unor schimbări în cadrul organizaţiilor şi grupurilor oficiale precum grupurile de
activitate, echipele, organizaţiile şi reţeaua de furnizare a serviciilor.
INTERVENŢIE LA NIVEL MACRO – presupune schimbări sociale în cadrul
comunităţilor şi societăţii ca urmare a unor activităţi precum organizarea şi planificarea
comunitară, dezvoltarea localităţii, educaţia publică, practica politicilor şi acţiunea socială.
Metodele asistentei sociale pot fi utilizate separat sau combinat. Metoda este
determinată de natura situaţiilor ce intervin, sistemele particulare implicate şi potenţialele
soluţii şi NU de preferinţa asistentului social pentru o anumită metodă.

Etapele procesului de furnizare a serviciilor sociale

Conform Legii cadru a asistenței sociale nr. 292/2011, Secțiunea 4, art. 46,
procesul de acordare a serviciilor sociale are următoarele etape obligatorii:
a) evaluarea iniţială;
b) elaborarea planului de intervenţie;
c) evaluarea complexă;
d) elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire;
e) implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie şi în planul
individualizat;
f) monitorizarea şi evaluarea acordării serviciilor.
a) Evaluarea iniţială are drept scop identificarea nevoilor individuale şi familiale, în
baza cărora este elaborat planul de intervenţie.
În cadrul procesului de evaluare iniţială, persoana primeşte gratuit informaţiile
referitoare la riscurile sociale şi drepturile de protecţie socială de care poate beneficia,
precum şi, după caz, consilierea necesară în vederea depăşirii situaţiilor de dificultate.
Evaluarea iniţială poate avea în vedere inclusiv realizarea diagnozei sociale la nivelul
grupului şi comunităţii şi elaborarea planului de servicii comunitare
b) Planul de intervenţie se adresează persoanei şi, după caz, familiei acesteia şi
cuprinde măsurile de asistenţă socială, respectiv serviciile recomandate pentru soluţionarea
situaţiilor de nevoie sau risc social identificate, precum şi beneficiile de asistenţă socială la
care persoana are dreptul.
c) Evaluarea complexă se efectuează în cadrul structurilor de specialitate organizate
conform prevederilor legilor speciale. Se recomandă atunci când evaluarea iniţială
3
evidenţiază existenţa unor nevoi speciale pentru a căror rezolvare se impune participarea
unei echipe interdisciplinare şi/sau implicarea altor instituţii.
Evaluarea complexă a persoanelor cu dizabilităţi şi a persoanelor care şi-au pierdut
total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi a persoanelor vârstnice are drept
scop identificarea detaliată a nevoilor persoanei şi elaborarea unui program de suport strict
individualizat care conţine ansamblul de măsuri şi servicii sociale, de educaţie, medicale, de
recuperare şi adaptare/readaptare necesare a fi acordate persoanei pentru facilitarea
integrării/reintegrării sociale a acesteia.
Procesul de evaluare complexă urmăreşte, în principal, următoarele aspecte:
a) evaluarea capacităţilor fizice, mentale şi senzoriale pentru încadrarea în grade de
dizabilitate, invaliditate sau dependenţă, precum şi stabilirea nivelului de afectare a
autonomiei funcţionale cu privire la abilităţile de realizare a activităţilor uzuale ale
vieţii zilnice, a abilităţilor de învăţare şi de adaptare la o viaţă independentă, precum şi
a capacităţii de îndeplinire a cerinţelor unei profesii/ocupaţii;
b) evaluarea familiei privind capacitatea acesteia de a asigura condiţiile necesare creşterii,
îngrijirii şi educării copilului, precum şi de a realiza obligaţiile de întreţinere ce îi revin,
conform legii;
c) evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte persoana şi/sau familia;
d) evaluarea gradului de inserţie sau integrare socială;
e) evaluarea potenţialului persoanei de a se implica în acţiunile, programele şi serviciile
de sprijinire pentru depăşirea situaţiilor de dificultate;
f) evaluarea percepţiei persoanei asupra propriilor nevoi, a vulnerabilităţii şi
consecinţelor asupra siguranţei şi securităţii personale.
d) Planul individualizat de îngrijire şi asistenţă se elaborează în urma evaluării
complexe, stabilind pe baza acesteia măsurile de protecţie specială, serviciile de îngrijire
personală şi drepturile la beneficii de asistenţă socială sau alte prestaţii de asigurări sociale,
după caz.
Acest plan, pentru a fi eficient şi implementabil, trebuie să ţină cont de aspecte privind:
a) motivaţia persoanei sau a reprezentantului legal al acesteia de a solicita autorităţilor
statului asistenţă şi îngrijire;
b) motivaţia persoanei de a participa activ la programele, măsurile de intervenţie şi
serviciile sociale recomandate;
c) consecinţele negative asupra persoanei în cazul neacordării serviciilor sociale necesare;
d) percepţia proprie privind capacitatea funcţională, performanţele şi resursele;
e) capacitatea reţelei informale de a acorda sprijin;
f) nevoile de sprijin ale personalului de asistenţă şi îngrijire formală şi informală;
g) existenţa serviciilor sociale în comunitate, modul în care acestea pot răspunde nevoilor
persoanei, precum şi posibilitatea de acces a beneficiarului la serviciul respectiv.
e) Furnizarea serviciilor sociale se realizează în baza planului individualizat de
asistenţă şi îngrijire, elaborat de furnizorul de servicii sociale cu acordul şi participarea
beneficiarului.
f) Monitorizarea și reevaluarea
Furnizarea serviciilor sociale este monitorizată permanent, utilizându-se ca instrument
fișele de monitorizare (de observație), care include referirir la toate serviciile și activitățile
prevăzute în planul individualizat.
Periodic, situația beneficiarului se reevaluează, pentru identificarea schimbărilor
intervenite, noilor nevoi și / sau riscuri apărute, în vederea propunerii unor servicii adecvate.

Diagnoza socială. Evaluarea

Problematica socială
4
 O problemă socială este definită drept “un proces social, o caracteristică, o situaţie
despre care societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schimbat.” Această
definiţie include două elemente:
a. O cauză – o sursă de dificultăţi asupra căruia urmează să se acţioneze pentru a fi
schimbat într-un sens convenabil, poate fi vorba de un aspect negativ sau pozitiv și
b. Conştientizarea dificultăţii – sursa problemei este acceptată de către client și
conștientizat că acest aspect trebuie eliminat sau schimbat.
Analiza problemelor şi a resurselor permite:
 să se evalueze sistematic capacităţile indivizilor;
 să se obţină o privire de ansamblu asupra situaţiei iniţiale, să se aleagă, să se
precizeze informaţiile relevante şi să se stabilească priorităţile, ajungându-se astfel la o
imagine structurată despre situaţie;
 să se descopere factorii activi implicaţi şi să se diagnosticheze tipul de relaţii în
cazul relaţiilor de schimb şi de putere;
 integrarea tuturor celor implicaţi în procesul de soluţionare;
 identificarea resurselor potenţiale şi a celor disponibile pentru soluţionarea
problemei
 să se formuleze obiective şi să se argumenteze pe baza valorilor profesional-etice
ale asistenţei sociale;
 să se amelioreze cooperarea internă dintre asistenţii sociali;

Diagnoza socială
Când identificăm o problemă avem nevoie să cunoaștem caracteristicile acesteia,
cauzele care au determinat-, să evaluăm nevoile, resursele și riscurile.
Diagnoza socială sau psihosociala este un proces de analiză și sinteză a informatiilor
pe care asistentul social le obtine prin metodele și tehnicile specifice profesiei pentru a
facilita planificarea intervenției. Diagnoza socială vizeaza atât cauzele situației de
dificultate, cât și resursele sistemului client.
- Identificarea problemei / problemelor
- Caracteristicile problemei – descrierea situatiei: Cine? Ce ? Unde? Cand? Cum?
- Identificarea posibilelor cauze, factori determinanti, factori de menținere
- Evaluarea nevoilor
- Evaluarea resurselor (umane, materiale, de timp)
- Estimarea riscului

La începutul diagnozei, primul pas este făcut prin trecerea în revistă a tuturor factorilor
relevanţi în situaţia dată. Pe lângă sistemul client (adultii, familiile, comunitatile în cauză şi
copiii lor), în acest stadiu vor fi luaţi în considerare atât rudele, prietenii, colegii (reteaua de
suport) cat si profesioniştii: asistenţii sociali, învăţătorii, preoții, medicii şi avocaţii .
Diagnoza socială permite evidențierea, procesarea şi evaluarea sistematică a
informaţiilor la care au acces factorii activi într-un caz dat şi care sunt considerate relevante
pentru stabilirea problemei şi analiza resurselor, în cazul unei situaţii specifice (neglijarea
copilului, violenţa în familii, instituţionalizări etc.), construirea unei imagini globale a
situaţiei date, cu toate persoanele implicate (părinţi, copii, asistente sociale, medici, alţi
membri ai familiei etc.).
Diagnoza psihosocială este un proces complex de cunoaştere, înţelegere,
individualizare şi clarificare a situaţiei problematice a clientului, demers care condiţionează
natura, direcţia şi scopul intervenţiilor in asistenta sociala.
În etapa diagnozei psihosociale, specialistul trebuie să aibă un răspuns clar la
următoarele întrebări: Cine este clientul? Ce tip de persoană/familie/grup sau comunitate
este? Care sunt problemele? Când au apărut? Care sunt condiţiile (factorii) care au
5
determinat, au favorizat sau au precipitat apariţia şi evoluţia lor? Care este natura şi
gravitatea disfuncţiei identificate? Care este percepţia clientului asupra problemei? Cum
este perceput de anturajul său? Care sunt aşteptările, obiectivele şi resursele sale? Care sunt
presiunile sociale exercitate asupra clientului? Ce tip de schimbare este posibilă? Care sunt
obiectivele imediate şi cele de perspectivă? Care sunt mijloacele realizării lor? Care este
pronosticul asistentului social asupra reuşitei intervenţiei psihosociale, apreciate în funcţie
de gravitatea problemei, de resursele clientului, ale anturajului său şi ale serviciului social?
(Andree Menthonnex, 1995: 106-108).

Un model de diagnoză în asistenţa socială trebuie:

- să facă referinţă la aspectele fiziologice, sociale, economice şi psihice ale
indivizilor şi să analizeze relaţiile dintre ele;
- să ia în considerare atât situaţiile problematice, cât şi resursele beneficiarilor asistenţei
sociale;
- să cointereseze şi să implice, fără excepţie, toţi beneficiarii în procesul de analiză;
- aibă ca punct de plecare pentru întregul proces metodologia specifică asistenţei sociale;
- să permită o intervenţie efectivă şi eficientă;
- să aibă în vedere caracterul procesual al asistenţei sociale;
- să ţină seama de dimensiunile discriminării şi ale marginalizării sub aspectul
sexului, rasei, etniei, statutului de şedere, vârstei, handicapului şi orientării
sexuale;
- să consolideze procesul de profesionalizare a asistenţei sociale .

Componentele diagnozei sociale

1. Estimarea riscului
2. Evaluarea nevoilor şi resurselor
3. Formularea diagnosticului (raportul de caz, prezentarea cazului, concluziile
evaluării) și prognosticului (prognoza de stare – ce se poate întâmpla dacă nu se intervine,
riscuri în caz de nonintervenție; prognoza de acțiune – ce se va întâmpla dacă intervenim
adecvat)

Estimarea riscului
Fiecare individ are experienţa unor crize sau participă la crizele celorlalţi. În timp ce
unii le pot face faţă prin mobilizarea propriilor forţe, alţii ajung să caute ajutor la familie şi
prieteni ori să se adreseze specialiştilor. Fiecare persoană are un potenţial de dezvoltare şi o
abilitate de rezolvare de probleme. Asistenţii sociali vor facilita descoperirea acestui
potenţial şi pot ajuta la dezvoltarea unor strategii care să permită să se facă faţă problemelor.
Există multe definiţii ale crizei în care sunt reţinute conotaţiile negative ale acesteia
sub forma unui pericol şi a unor forţe distructive în raport cu funcţionarea socială a
individului afectat. În esenţă, este vorba de evenimente sau schimbări accidentale care
plasează individul în stare de dezorientare şi neajutorare. Apar emoţii intense, disconfort
afectiv, confuzie cognitivă, sentiment de lipsă de putere. Strategiile lor obişnuite nu mai
sunt suficiente pentru a putea face faţă problemelor. O criză aduce o stare de dezorganizare
în care oamenii resimt pericolul care ameninţă să devină copleşitor pentru ei şi familiile lor,
putând să îi ducă la suicid sau la manifestări psihotice.
Crizele pot fi privite şi altfel decât evenimente tragice sau neobişnuite, ca ocazii pentru
dezvoltare şi maturizare. Totuşi, în astfel de situaţii forţele şi modalităţile obişnuite de
reacţie ale persoanei nu mai funcţionează corespunzător. Adaptarea pare dificilă sau
imposibilă, fie pentru că evenimentul nu a fost anticipat, fie datorită noutăţii sale, ori fie
6
dimensiunilor copleşitoare ale unei serii de evenimente.
În astfel de situaţii, clientul însuşi sau cei din apropiere sunt expuşi la risc. Acesta
trebuie identificat şi evaluat.
Riscul apare atunci când sunt puse în pericol, amenințate:
 SIGURANȚA PERSONALĂ ȘI/SAU A ALTORA
 SĂNĂTATEA FIZICĂ ȘI PSIHICĂ
 INTEGRAREA SOCIALĂ
A estima riscul înseamnă a identifica probabilitatea producerii unor daune, evaluarea
posibilului impact și propunerea unor posibile strategii care să diminueze riscul sau să
reducă daunele. Estimarea riscului in sine nu poate preveni riscul. (Hope and Sparks, 2000:
137). ( 19557390-Approaches-to-Risk-Assesment-in-Social-Work[1].pdf)
Principii pentru estimarea riscului:
- trebuie să se bazeze pe dovezi și analize;
- Instrumentele de estimare a riscului mai degrabă informează, nu înlocuiesc
judecata profesională;
- toți profesioniștii implicați în estimarea riscului trebuie să aibă un limbaj comun cu
privire la risc și o înțelegere comună a principalelor concepte.
- împărtășirea informațiilor legate de estimarea riscului trebuie sa fie bazată pe o
protocoale clare, elaborate prin acordul tuturor părților implicare.
- Estimarea riscului nu trebuie văzută ca un proces discret, ci ca parte integrantă a
întregului management al riscului.
Termeni legați de risc: factori de risc, estimare a riscului, managementul riscului,
instrumente de estimare a riscului, victimă/agresor, vulnerabilitate.

Riscul – probabilitatea de producere a unor evenimente, atât negative, cât și

pozitive.
Actualmente, în asistența socială este asociat cu lucruri negative.
De regulă riscul este estimat ca fiind: scăzut, mediu sau ridicat.
Interesează natura pericolelor posibile, frecvența, durata, gravitatea și iminenta
Factorii de risc. Pot fi statici și dinamici.
Factori de risc statici: vârsta, sexul, starea de sănătate, cazierul sau istoricul
infracțional.
Aceștia nu se schimbă și probabil din acest motiv sunt văzuți ca fiind mai siguri.
Factorii de risc dinamici includ uzul și abuzul de droguri, statusul ocupațional,
evenimentele traumatice, veniturile. Acești factori sunt variabili și adesea scapa controlului
persoanei, ca urmare sunt mai puțin predictive pentru estimarea riscului.
Managementul riscului (Titterton ) „dezvoltarea unei abordări sistematice care
include planificarea unor strategii de gestionare a riscului și de monitorizare, revizuire,
sprijin pentru personal.
(Stalker (2003) quotes Gurney(2000: 300)) definește managementul riscului ca fiind
"acele procese elaborate de organizații pentru a minimiza rezultatele negative care pot
apărea în furnizarea de servicii sociale” de-a lungul unui continuum de control prin
autoritatea legitimă de împuternicire.
Cu toate acestea, managementul riscului înseamnă, de asemenea, maximizarea
beneficiilor potențiale (Stalker, 2003; Titterton, 2005), iar din această perspectivă utilizatorii
de servicii pot juca de asemenea un rol important în gestionarea riscurilor, împreună cu
organizațiile .
Managementul riscului este adesea văzută ca fiind umbrit de evaluarea riscurilor, care
ar fi o evaluare fără un plan de acțiune, care nu va reduce riscul ci doar îl identifică.
Titterton ( 2005) susține că evaluarea și de gestionarea riscului sunt interrelate.
Evaluarea riscurilor a fost definită ca fiind "procesul de estimare a riscului, înțeles ca
7
posibilitate de producere a unor rezultate benefice și/sau dăunătoare și probabilitate a
apariției lor într-un interval de timp declarat" (Titterton, 2005: 83). Două modele de
evaluare a riscului au fost identificate (Davis, 1996):
1. modelul asumării riscurilor (riscul este normal și pozitiv și evaluarea se axează
pe bunăstarea mintală, drepturi, abilități, alegere și participare); și
2. modelul minimizării a riscurilor (care se adreseaza mai putin riscului și
evaluării și se concentrează pe sănătatea fizică, controlul pericolului și incapacității).
Evaluarea riscurilor are și un rol terapeutic, dincolo de simpla colectare de informații
(Millar & Corby, 2006), mai ales în cazul în care privim evaluarea riscului ca un proces de
respect mutual și învățare creativă. Cu toate acestea, mare parte din munca de evaluare a
riscurilor se concentrează în prezent doar pe colectarea de informații, în special prin
utilizarea instrumentelor de evaluare a riscului.
Cele mai multe instrumente de evaluare a riscurilor implica un formular sau tabel
în care asistentul social completează fie o singură dată sau pe parcursul unei perioade de
timp.
Există trei tipuri principale de instrumente de evaluare a riscurilor:
1. judecata clinică,
2. actuariale și
3. structurat .

1. Metodele clinice implică raționamentul profesional despre client, plus informațiile

despre factorii de risc analizați. Ele sunt considerate impresionist și subiectiv, și sunt
realizate cu puțin
informații sau dovezi științifice despre precizie . Ele sunt, de asemenea, predictori
sarace ale rău în viitor .
2. Abordarea actuarială (de calcul statistic, probabilistic) implică un calcul
matematic de risc,
compararea unor factori cheie asociați unui client cu frecvența statistică a acestui risc
într-un eșantion adecvat. Aceste instrumente au o mai mare putere de predictie, dar nu
oferă nici o
linii directoare pentru gestionarea riscurilor.
3. Abordare structurată combină metodele clinice și actuariale pentru a permite atât
evaluarea, cât și managementul riscului. Se iau în considerare factorii de risc statici și
dinamici în cadrul unei abordări multi- disciplinare.
Este nevoie să facem diferența între riscurile la care este expus clientul evaluat (ca
acela care poate suferi anumite consecinte negative) și riscurile care provin de la client (ca
sursă de potențiale evenimente cu consecințe negative).
Estimări ale riscului fals negative sunt numite acele situații în care cazuri de risc ridicat
sunt evaluate (estimate) ca având risc scăzut. Estimări fals pozitive sunt acelea în care cazuri
în care nu există riscuri sunt evaluate ca fiind cu risc ridicat.
Singură convorbirea cu victima sau făptașul poate fi înșelătoare în evaluarea riscului,
deoarece victima poate fi simultan și sursă a răului.
Vulnerabilitatea a fost definită ca riscul de abuz sau rănire datorat vârstei, genului,
dizabilității sau problemelor de sănătate mentală.(ex – persoane vârstnice, tinere fete,
persoane cu handicap, bolnavi mintal). Vulnerabilitatea la a suferi abuz sau alte prejudicii se
referă atât la cele provocate de alții, cât și la cele auto-provocate, din neatenție sau în alt
mod.

Evaluarea nevoilor şi resurselor

A evalua înseamnă a estima, a măsura şi a analiza o situaţie dată (iniţială) sau un traseu
8
parcurs, cu scopul de a cunoaşte şi a înțelege o problemă socială, de a elabora ipoteze
explicative şi obiective de lucru sau de a controla/monitoriza o situaţie/acţiune, utilizând în
acest sens criterii şi instrumente specifice (grile de analiză/evaluare; teste; rapoarte ş.a.)
Prin evaluare, asistentul social identifică, sistematic şi eficient, resursele de care
dispune pentru demararea intervenţiei sociale, obstacolele existente, obiectivele şi direcţiile
planului de acţiune, precum şi progresele realizate pe parcurs şi rezultatele obţinute în final.
Evaluarea este un proces continuu, flexibil şi provizoriu, adaptat la dinamica realităţii
socioumane şi având statutul de ipoteză de lucru, fapt ce permite revizuirea şi îmbogăţirea ei
constantă, în raport cu modificările ce apar în contextul vieţii reale a clientului asistenţei
sociale.
Evaluarea trebuie să se centreze pe clarificarea problemei de rezolvat, mai exact, pe
colectarea şi analiza datelor necesare identificării/formulării corecte a problemei sociale cu
care se confruntă clientul şi a căilor de rezolvare a cazului. Altfel, există riscul de a acumula
un volum prea mare de informaţii, nu totdeauna relevante pentru cazul respectiv, ceea ce
face dificilă elaborarea diagnosticului social, respectiv găsirea soluţiilor de rezolvare a
problemei şi derularea planului de intervenţie.
Evaluarea trebuie sa se centreze pe problemele de rezolvat, să le prioritizeze si sa le
abordeze treptat.
Evaluarea poartă amprenta subiectivităţii si a formaţiei profesionale a asistentului
social sau a echipei pluridisciplinare care realizează acest demers. De asemenea,
evaluarea reflectă sistemul normelor şi valorilor socialmente acceptate la un moment
istoric dat, care transpar din opţiunea ideologică, mai mult sau mai puţin ”transparentă” a
practicianului în domeniul sociouman. Având statutul de ipoteză de lucru, evaluarea va fi
confirmată sau infirmată, fie prin confruntarea sa cu faptele şi cu evoluţia ulterioară a
situaţiei, fie prin raportarea sa la perspectiva clientului asupra situaţiei.
Pentru realizarea unor evaluări riguroase şi eficiente se impune respectarea anumitor
reguli: valorificarea datelor direct observabile; consemnarea fidelă a acestora şi evitarea
reconstituirii informaţiilor din memorie; identificarea circumstanţelor în care a apărut un
anumit tip de comportament/problemă; construirea corectă a instrumentelor de culegere a
datelor şi de evaluare a problemelor sociale, respectiv a acţiunilor de intervenţie socială
(grile de evaluare; grile de monitorizare; rapoarte etc.).
Evaluarea pregăteşte intervenţia socială prin faptul că furnizează acesteia datele
necesare şi indică principalele direcţii de acţiune. În acest scop, evaluarea se centrează pe
răspunsul la următoarele întrebări: Care este problema? Cine este clientul? Ce posibilităţi
există pentru a schimba situaţia? Cum se va proceda?
Evaluarea presupune selectarea, organizarea şi sintetizarea datelor despre situaţia
clientului având ca rezultat imediat identificarea şi formularea problemei sociale. Referitor
la acestă etapă, asistentul social trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte:
 de la cine provine cererea de ajutor;
 care probleme sunt prioritare pentru client şi cum le defineşte acesta;
 ce priorităţi identifică asistentul social şi dacă acestea coincid sau nu cu cele ale
clientului;
 care este natura problemei: dacă este o “problemă externă” persoanei, familiei sau
grupului, dacă este o disfuncţie care ţine de contextul social şi care afectează o categorie de
populaţie (de exemplu, şomajul) sau este o “problemă internă”, care vizează direct persoana,
familia sau grupul care solicită sprijin (de exemplu: probleme relaţionale, afective,
probleme de cuplu, de educaţie, forme de dependenţă, conduite asociale ca delincvenţa,
prostituţia etc.),
 ce raport există între aceste tipuri de probleme;
 care sunt datele semnificative ce semnalează existenţa problemei respective; în
această categorie intră date obiective (indubitabile): vârsta, componenţa familiei, veniturile,
9
locuinţa, locul de muncă etc. şi date obiectivabile: conduite, acţiuni, gesturi, declaraţii,
observate şi interpretate de asistentul social, care vor fi sau nu confirmate pe parcursul
investigării.
În sinteză, se pot identifica următoarele categorii de probleme (Buzducea, 2005):
 probleme interpersonale – familiale: de cuplu; colegiale; profesionale;
 probleme emoţionale – suferinţă; boală; pierdere; anxietate;
 probleme de comportament;
 probleme în asigurarea resurselor materiale;
 dificultăţi în îndeplinirea rolurilor – părinte; partener; alte roluri sociale;
 probleme de tranziţie socială – schimbare de rol; de mediu; de situaţie;
 probleme în relaţia cu instituţiile şi organizaţiile formale.
Definirea problemei se face pe orizontală – în sensul ramificaţiilor sale în prezent
(lista de probleme; prioritizarea lor) şi pe verticală – identificarea cauzalităţii. Categorii de
probleme in funcţie de urgenţa şi gravitatea lor: problema principală (imediată, urgentă);
probleme adiacente (factori cauzali sau favorizanţi ai situaţiei problematice); probleme
curente.
Probleme urgente, probleme importante, dar mai putin urgente, probleme mai putin
importante și mai putin urgente.
O altă secvenţă importantă în realizarea evaluării operaţionale constă în reperarea şi
descrierea clientului care are nevoie de ajutor. În acest sens, se vor urmări aspecte precum:
dimensiunea clientului (individul, familia, grupul sau o categorie de populaţie: adolescenţi;
persoane de vârsta a treia; persoane cu dizabilităţi etc.); date de identificare; percepţia
clientului asupra propriei situaţii; atitudinea şi aşteptările sale faţă de procesul de asistare;
nivelul de motivaţie în raport cu schimbarea situaţiei sale; cum se mobilizează în acestă
direcţie; dificultăţile întâmpinate; reacţia faţă de acestea (descurajare, fatalism, depresie sau
reacţii pozitive); capacităţile fizice, intelectuale, afective, culturale necesare clientului
pentru a face faţă situaţiei; aprecierea potenţialului său de dezvoltare; identificarea factorilor
defavorizanţi.
Toate aceste informaţii sunt necesare pentru a evalua resursele şi posibilităţile
clientului care pot fi mobilizate pentru schimbarea situaţiei. Resursele pe care clientul le
poate activa şi valorifica pot fi : resurse interne (capacităţi proprii, motivaţii) şi resurse
externe (identificarea unei reţele de sprijin formate din membrii familiei nucleare şi a
familiei lărgite, prieteni, vecini, grupuri, instituţii, servicii; reperarea resurselor materiale
disponibile - pensie, alocaţie, bunuri etc.). În paralel cu identificarea resurselor, asistentul
social trebuie să repereze factorii de rezistenţă şi de blocaj la nivelul clientului sau al
mediului social.
Sinteza datelor şi ordonarea lor în categoriile menţionate permite descrierea
(elaborarea diagnosticului descriptiv) şi explicarea (formularea diagnosticului etiologic)
situaţiei problematice investigate, inventarierea resurselor şi proiectarea unui plan de
acţiune (stabilirea obiectivelor schimbării şi a tipului de intervenţie). Toate aceste repere,
traduse în indicatori observabili şi măsurabili, formează conţinutul grilei de evaluare.
Cele mai multe dintre grilele de culegere a datelor şi de evaluare, utilizate în practica
asistenţei sociale, se rezumă la date de ordin formal şi factual (date de identificare;
caracteristici demografice: sociale, familiale, financiare, medicale etc.). Pentru a surprinde,
însă, complexitatea problemelor sociale şi pentru a le rezolva eficient se impune construirea
unor grile de evaluare care să includă indicatori variaţi şi care să corespundă exigenţelor
ştiinţifice. În acest sens, literatura de specialitate menţionează trei categorii de indicatori:
- indicatori formali (corespund informaţiilor obiective despre client): vârstă, sex, statut
profesional, stare civilă, apartenenţa de grup etc.
- indicatori factuali (aspecte observabile): comportamente, acţiuni, demersuri
administrativ- juridice, calitatea relaţiei asistent-asistat etc.
10
 - indicatori subiectivi: opinii, credinţe, atitudini, sentimente, motivaţii, nivelul de
aspiraţii, imaginea de sine, percepţia propriei situaţii etc.
Indicatorii trebuie să aibă următoarele calităţi: validitatea (să măsoare ceea ce trebuie
să măsoare), fiabilitatea (să fie verificabili şi observabili), pertinenţa în raport cu obiectivele
investigării, rentabilitatea. (testele psihologice sunt grile standard de evaluare a
personalităţii)
Evaluarea situaţiei clientului sau faza de diagnostic (psiho)social constă în construirea
unui model explicativ al realităţii în care urmează să se deruleze intervenţia. Din punct de
vedere metodologic, această etapă utilizează tehnici specifice de analiză şi sistematizare a
datelor empirice, tehnici de descriere, clasificare şi teoretizare.
Abordând aspecte referitoare la percepţia clientului asupra situaţiei, la scopurile şi
aşteptările acestuia, identificând cauzele care au determinat apariţia problemei clientului
precum şi factorii care favorizează sau frânează rezolvarea ei, diagnosticul (psihosocial)
este o evaluare a problemei din perspectiva personalităţii clientului şi a mediului său social,
proiectând o strategie realistă de rezolvare a acesteia.
Evaluarea iniţială si/sau detaliata se finalizează cu un studiu de caz care se realizează
cu ajutorul următoarelor metode, tehnici şi instrumente de culegere a datelor: observaţia;
interviul (informaţional; calitativ/de diagnostic); istoricul social; ancheta socială; referat de
vizită la domiciliul clientului; genograma; ecoharta; evaluarea sensibilă cultural; harta
reţelelor sociale; analiza punctelor tari şi slabe ale clientului.
Ce evaluăm?
Evaluarea mediului fizic; evaluarea structurilor şi organizaţiilor; evaluarea serviciilor;
evaluarea grupurilor; evaluarea proximităţii şi a comunităţii; evaluarea relaţiilor şi
interacţiunilor; evaluarea gândirii şi sentimentelor; evaluarea dimensiunilor culturale şi
spirituale.
- evaluarea transversală (spaţială/ecologică/"dinamica prezentului"); ecoharta;
- evaluarea longitudinală (temporală) – istoricul familiei; genograma; istoria familiei;
- evaluarea funcţională - funcţiile familiei; sociograma; ciclul vieţii familiale.
Familie – în sens restrâns – grup primar bazat pe rudenie de sânge, adopţie şi
căsătorie; în sens larg, grup compus din doi sau mai mulţi indivizi care se definesc pe ei
înşişi ca fiind o familie şi care îşi asumă unii faţă de alţii responsabilităţile şi obligaţiile
specifice exercitării funcţiilor familiei: biologică (reproducere, igienă, sănătate, dezvoltare,
nevoi fundamentale); formativ- educativă (socializare); securitate economică şi afectivă.
Evaluarea transversală (instrumente: interviul şi harta ecologică)
Orice formă de evaluare a familiei necesită, în primul rând, identificarea şi formularea
problemei:
- ce nevoi şi/sau probleme au condus la contactarea familiei?
- cine recunoaşte aceste nevoi/probleme?
- cine a formulat cererea de ajutor?
- cum definesc problema membrii familiei?
- cum definesc problema alte persoane?
- care sunt impresiile generale?

Probleme specifice familiei: probleme maritale (probleme de cuplu), relaţii părinţi-

copii, funcţionarea psihosomatică a familiei, îngrijirea bolilor cronice etc. Apariţia
neînţelegerilor, a conflictelor, degradarea şi dezagregarea relaţiilor familiale pot fi provocate
de factori multipli precum: nepotrivire fizică, inconsecvenţă afectivă, gelozie, apariţia unei
boli, aspecte de ordin economic (sursele de venit; administrarea bugetului), creşterea şi
educaţia copiilor, nepotrivire între concepţiile despre viaţă, nepotrivire între temperamentele
şi caracterele celor doi soţi, presiuni externe, evenimente neprevăzute etc.
Evaluarea nevoilor fundamentale: materiale (venituri, locuinţă, bunuri, hrană, îngrijire
11
medicală; transport; mijloace de telecomunicaţie); afectiv-relaţionale (exprimarea
sentimentelor, nevoia de apartenenţă, securitate afectivă); culturale (accesul la valorile
culturale, religioase, etnice; coerenţă/convergenţă/conflict de valori).
Dinamica familiei: Graniţele interne – raporturile dintre soţi, părinţi-copii, bunici;
structura de putere a familiei (= capacitatea unui membru de a produce schimbări în opiniile
şi comportamentele altor membri ai familiei; este îndreptată spre menţinerea coeziunii
familiei şi gestionarea problemelor cotidiene); stilul de comunicare; procesul de decizie;
stilul educaţional (autoritar; democratic; laissez-faire; modern/tradiţional); rolurile în familie
(asumarea lor, îndeplinirea lor, refuz sau conflict de rol); prejudecăţi şi mituri; surse de stres
sau conflict; „puncte tari”/”puncte nevralgice”.
Graniţa familie-mediu (graniţe externe): sistem deschis, închis, aleator (absenţa
graniţelor; lipsa unităţii familiei); reţeaua de relaţii (aspectul cantitativ şi calitativ al
relaţiilor; raportul familie- asistent social); resursele interne şi externe pe care familia le
poate activa; mobilitatea familiei.
Ecoharta (harta ecologică) este un instrument cu ajutorul căruia asistentul social
reprezintă grafic locul individului şi al familiei în contextul social, evidenţiind natura
relaţiilor existente şi intensitatea acestora. Ca şi genograma, ecoharta se realizează cu
ajutorul unor coduri şi simboluri care exprimă diversitatea raporturilor sociale ale subiecţilor
analizaţi.
Evaluarea intergeneraţională (temporală/longitudinală) a familiei (metode şi tehnici de
investigare/evaluare: interviul, analiza documentelor, genograma)

Dimensiuni ale evaluării familiei în timp:

- structura familiei (modelul familial): familia nucleară, familia extinsă, familia
monoparentală, familia cu dublă carieră, uniunea liberă etc.;
- identitatea familiei (imaginea de sine; aprecierea celorlalţi);
- identităţi individuale;
- relaţii cu familia de origine;
- surse de dificultate;

Intervenția în asistența socială

Intervenţia asistentului social este individualizată și se realizează cu acceptul şi
împreună cu clientul sau reprezentantul legal al acestuia, dupa caz.
În sens larg, intervenția începe încă de la sesizarea cazului. În sens restrâns, putem
considera intervenție ceea ce urmează după evaluarea sistemului client.
Formele de intervenţie ale asistentului social sunt:
 informare;
 elaborare de strategii de îmbunătăţire a bunăstării individuale;
 consiliere;
 management de caz;
 implementare şi monitorizare;
 supervizare.
In ceea ce priveste tipurile de interventie sociala, acestea sunt structurate pe
urmatoarele paliere: (Çtefan Cojocaru; Metode apreciative în asistența socială)
1 interventia personalizata
2. interventia structurata
3. interventia sistemica
4. dezvoltarea sociala locala
5. interventia la nivelul mediului de origine
6. interventia participativa
12
 7. interventia planificata
8. interventia centrata pe oportunitati
9. interventia globala
10. interventia partiala
11. interventia apreciativa
12. interventia de grup versus interventia individualizata
Intervenția în asistența socială are un focus dublu: asistentul social acţionează atât
asupra clientului cât şi asupra mediului exterior clientului, în funcţie de nivelurile de
intervenţie. Asistentul social prin abilităţile, deprinderile sale, trebuie să aibă capacitatea de
a adapta cunoştinţele profesionale la nevoile clientului, in funcţie de fiecare caz in parte.

Etapele interventiei sociale

1. Planificarea intervenţiei sociale
Elaborarea planului de intervenţie se bazează pe informaţiile detaliate cuprinse în
raportul de diagnostic şi constă în precizarea a trei elemente principale: etapele, obiectivele
şi mijloacele intervenţiei. Procesul de asistare este eşalonat pe etape planificate pe anumite
segmente temporale şi este ghidat de obiective operaţionale (exprimate în termenii unor
acţiuni concrete). Mijloacele intervenţiei vizează atât resursele umane, materiale şi
instituţionale implicate, cât şi opţiunile metodologice ale asistentului social.
Obiective SMART
Specific – obiectivul indică exact ceea ce doreşti să obţii
Măsurabil – obiectivul poate fi cuantificat, fie cantitativ, fie calitativ Abordabil –
obiectivul poate fi într-adevăr atins în contextul dat (fezabil)
Relevant – realizarea obiectivului se înscrie într-un efort mai larg de realizare a unui
proiect sau a unei viziuni
Delimitat în timp – obiectivul prevede data până la care se va realiza

13
 Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă constă în
derularea acţiunilor programate şi aplicarea tehnicilor de intervenţie adecvate, menţionând
reacţiile clientului, modificările care au apărut, rezultatele obţinute etc. Modul de a acţiona
este la fel de important ca şi conţinutul acţiunii, cel dintâi aspect determinând calitatea
relaţiei asistent-client. Asistentul social trebuie să aprecieze realist ce poate să fa că pentru
client şi cum să acţioneze, în acest sens alegând tehnici de intervenţie directă şi indirectă.
Planificarea serviciilor/a altor intervenţii este un proces şi nu un rezultat final al
activităţii profesionistului implicat în modificarea situaţiei clientului, chiar dacă deseori
există tendinţa de a considera planul un rezultat principal al activităţii sale.
Planurile şi programele care se întocmesc pun în relaţie expectanţele celor care sunt
implicaţi (profesioniştii şi clientul) cu acţiunile ce trebuie realizate într-o anumită perioadă
de timp delimitată pentru atingerea rezultatelor dorite. De aceea, planurile şi programele
întocmite trebuie să fie un rezultat al consensului dintre specialişti şi client, în cadrul căruia
sunt construite şi negociate aceste expectanţe şi modalităţile practice de obţinere a
rezultatelor.
Participarea clientului la planificarea serviciilor/a altor intervenţii reprezintă o strategie
de elaborare şi acceptare a planului de către cele două părţi implicate, iar unul dintre rolurile
asistentului social este acela de a sprijini clientul în procesul de luare a deciziilor, în fapt, de
a-l face partener activ, responsabil pentru deciziile luate în vederea soluţionării situaţiei sale.
Pentru a fi înţelese de către client, planurile se completează într-un limbaj comun,
accesibil acestuia pentru a nu se crea confuzii şi pentru a-i da posibilitatea să înţeleagă în
totalitate sensul termenilor folosiţi.
În cadrul planurilor sunt elaborate obiective se pot măsura progresele înregistrate în
situaţia familiei care are nevoie de aceste servicii de prevenire a separării copilului de
familia sa.
Un aspect important în elaborarea obiectivelor, indiferent de tipul planului utilizat în
diferite situaţii particulare este clarificarea tipurilor de obiective utilizate; astfel, pentru
organizarea şi coordonarea activităţilor, planurile prevăd obiective de implementare şi
obiective de impact.
Obiectivele de implementare se referă la ceea ce se intenţionează a se realiza, pe când
obiectivele de impact se referă la situaţia finală a beneficiarilor.
Acţiunile asistentului social sunt orientate spre a produce o schimbare în situaţia
beneficiarului/clientului. Pentru a deveni operaţional în munca socială, conceptul de
schimbare trebuie precizat şi „orientat” prin intermediul unor întrebări de tipul: Ce vrem să
schimbăm (din situaţia socială a clientului, din comportamentul sau)? Ce dorim să obţinem
prin această schimbare? Cine vrea această schimbare?
În elaborarea proiectului de intervenţie, asistentul social trebuie să aibă în vedere:
1. Problema vizată sau elementul care a declanşat sistemul de activităţi, Asistentul
social trebuie să ştie: Cine a formulat cererea de intervenţie/ajutor; Care este conţinutul
acestei cereri, în ce constă ea; Care este beneficiarul intervenţiei; Cui i s-a adresat cererea;
Ce rezultat se aşteaptă a se obţine;
2. Ancheta socială iniţială vizează cunoaşterea situaţiei clientului, a contextului social
în care trăieşte şi, îndeosebi, a condiţiilor care au „declanşat problema”;
3. Evaluarea preliminară este în funcţie de rezultatele anchetei iniţiale şi urmăreşte
elaborarea unor ipoteze de lucru, a unor interpretări şi, în final, a unei sinteze explicative
privind clientul, fără de care nu ar fi posibilă redactarea proiectului de intervenţie;
4. Elaborarea proiectului de intervenţie propriu-zis, cuprinde referiri la:
 Obiectivul fundamental şi obiectivele derivate ale intervenţiei (în funcţie de natura
ajutorului cerut şi de mijloacele disponibile), fie obiective parţiale, fie obiective succesive în
timp
14
  Nivelul intervenţiei, adică natura sau tipul de client, deoarece activitatea poate fi
centrată pe individ sau pe grupul din care face parte (familia, grupul de prieteni, colegi etc)
sau pe „câmp social” mai larg (instituţia socială, mediu înconjurător, comunitatea etc)
 Strategia stabilită sau tipurile de intervenţie alese, care în mod normal depind de
toate celelalte elemente deja analizate.
5. Negocierea strategiei sau a proiectului vizeză cazul în care actorii sociali
implicaţi şi interesaţi nu cad de la bun început de comun acord asupra formulei acestuia;
6. Aplicarea strategiei negociate şi acceptate de actori
- Intervenţii în prezenţa şi cu participarea clientului
- Intervenţii în absenţa clientului (care vizează mediul sau factorii „contextului”social
în care se află acesta);
7. Evaluarea finală a efectelor obţinute prin raportarea „aşteptărilor” la
rezultatele reale, concrete (schimbările reuşite, drumul parcurs parţial sau total, eventuale
„reajustări” ale demersului şi ale scopurilor, etc). Evaluarea rezultatelor nu înseamnă
întotdeauna sfârşitul intervenţiei, ci o bază pentru o posibilă reconsiderare a activităţii
pentru un nou început mai ales dacă problema n-a fost definitiv rezolvată.
Ca si concluzii putem preciza faptul ca:
- La începutul intervenţiei, interesul cade pe analiza şi înţelegerea cererii, pe
evaluarea preliminară a situaţiei şi pe culegerea datelor necesare etapelor ulterioare;
- La mijlocul intervenţiei accentul cade pe etapele care se referă la elaborarea
proiectului, semnarea contractului şi alegerea strategiei;
- Spre sfârşitul intervenţiei, ponderea activităţii de aplicare în practică a strategiei şi de
evaluare a rezultatelor finale este net mai mare decât ponderea altor activităţi.
Aspecte administrative (formulare standard dosarul de asistenta sociala )
Partea publica (raport de diagnoza sociala(ancheta sociala) si proiect de interventie)
Parte profesionala (confidentiala)- fisa identificare risc, fisa evaluare nevoi/resurse,
fisa de proiect/plan).
Intervenţia asistentului social se bazează pe un model formal unic, susţinut de catre
acesta prin instrumente proprii, elaborate şi păstrate sub principiul confidenţialităţii. In
cadrul planului de intervenţie sunt planificate activităţile imediate si cele pe termen mediu si
lung pentru a satisface nevoile identificate.
Acordarea serviciilor se realizeaza numai in contextulunui plan individualizat de
intervenţiei, ntocmit de către managerul de caz, rol îndeplinit de asistentul social cu treapta
de competenţa specifica.
- pentru manager de caz- asistent social treapta de competenţă.....
- pentru responsabil social – asistent social treapta de competenţă.....

b) Planul de intervenţie individualizat

Elementele constitutive ale acestuia sunt:
a. Listarea problemelor specifice identificate ale beneficiarului;
b. Obiectivele planului.
c. Analiza punctelor tari ale beneficiarului;
d. Stabilirea activităţilor corelate cu obiectivele punctele tari ale beneficiarului;
e. Cine din echipă realizează activităţile propuse;
f. Stabilirea procedurilor şi timpului de lucru;
g. Stabilirea responsabilului de caz;
h. Data primei reevaluări a planului;
Obiectivele din planul de intervenţie ţin seama de nevoile si problemele individului in
contextul mai larg al vietii sociale, cu scopul de a-l ajuta sa îşi dezvolte soluţii care se
potrivesc cu problemele, calităţile si punctele forte şi care vizează una sau mai multe din
ariile de activitate referitoare la: bunăstarea economica, îmbunătăţirea calităţii vieţii,
15
sănătatea, exercitarea si respectarea drepturilor beneficiarului, aport pozitiv în nivelul de
educaţie.
c) Contractul de servicii sociale reprezintă actul administrativ și profesional de
furnizare a serviciilor sociale, încheiat între furnizorul de servicii sociale si clientul acestora,
negociat de către managerul de caz.
d)Implementarea planului de intervenţie se face de către responsabilul de caz si de
catre diferitii membri ai echipei multidisciplinare, aflati in coordonarea managerului de
caz, care urmaresc, participa si raspund de implementarea planului individualizat de
intervenție in aria acestora de competenta.
Activitatea asistentului social responsabil de caz este profesionalizată,
responsabilitatea pentru măsurile luate revine doar acestuia si nu poate fi impusă de alte
persoane cu excepția managerului de caz. Responsabilul de caz utilizează tehnici și
instrumente de lucru specifice profesiei și specificate de prezentul ghid.
e) Reevaluarea /Monitorizarea obiectivelor are in vedere gradul de îndeplinire a
obiectivelor, capacitatea de realizare a activităţilor si rezultatele obţinute.
Reevaluarea obiectivelor se realizează de către managerul de caz si este un proces
continuu și permanent, derulandu-se atat pe parcursul oferirii serviciilor cat si dupa
finalizarea acestora, post servicii. Managerul de caz întocmește periodic raportul de
monitorizare/evaluare parțială, preferabil trimestrial.
Raportul de evaluare partiala va cuprinde sinteza nivelului de realizare a activitatilor si
a deciziilor luate, omogenizarea nivelului de cunoastere a diferitilor actori si mentinerea
unor contacte dinamice cu beneficiarii.
–f) Încetarea furnizării serviciilor se face la inițiativa oricărei părți (asistent social
sau client), cu conditia respectarii următoarelor principii:
 asistentul social se asigură în urma raportului de evaluare finală că beneficiarul are
capacitatea unei bune funcționări sociale, ceea ce recomanda incheierea interventiei;
 asistentul social se asigură în cazul nesoluționării problemelor clientului că acesta
este preluat de către un alt asistent social sau alt sistem (medical, juridic etc) care să asigure
continuitatea serviciilor;
 asistentul social întocmește un raport de încetare a furnizării serviciilor, care va avea
următoarele elemente constitutive:
 diagnoza inițială;
 componența echipei mutidisciplinare;
 durata intervenției;
 situația clientului în urma evaluării finale;
 datele de contact ale beneficiarului sau a reprezentantului legal al
acestuia, după încetarea furnizării serviciilor.
Pe tot parcursul instrumentării cazului, asistentul social utilizează o serie de metode,
tehnici şi instrumente specifice tipului de caz sau etapei în care se află cazul.
Există tehnici care se utilizează doar în anumite etape ale instrumentării cazului
(grupul de suport, consilierea – etapa de intervenţie) sau tehnici care sunt regăsite pe tot
parcursul cazului (întrevederea, interviul sau observaţia). În general, fiecărei tehnici îi
corespunde un anumit instrument (interviul – ghid de interviu, observaţia – ghid de
observaţie, întrevederea – raportul de întrevedere, etc.) dar există şi instrumente realizate
special de către asistentul social pentru o anumită etaptă a instrumentării cazului (fişa de
deschidere a cazului, planul de intervenţie, referatul de situaţie, etc.).
Utilizarea uneia sau alteia dintre tehnicile şi instrumentele prezentate este exclusiv,
decizia asistentului social – manager de caz. Se recomanda însă, o abordare profesionistă şi
o cât mai complexă pregătire a dosarului instrumentat, avînd în vedere că, în relaţie cu alte
instituţii/servicii sau chiar cu clientul, aceasta este cartea de vizită a asistentului social.

16
 Etapele instrumentării cazului

Metode şi tehnici Instrumente

Documentarea Observaţia
Întrevederea Convorbirea
telefonică
Documentarea Observaţia
Convorbirea telefonică
Întrevederea
Interviul de explorare
Genograma
Ecoharta
Convorbirea telefonică
Observaţia
Interviul diagnostic Interviul
terapeutic Analiza câmpului de
forţe Consilierea
Grupul de suport
Observaţia
Interviul de explorare
Întrevederea Convorbirea
telefonică
1. Data referirii
Etapa de evaluare initiala
2. Data deschiderii cazului
Etapa de evaluare
3. Data planului de intervenţie
/permanenţă
Etapa de interventie
4. Prezentarea cazului în CPC
(caz copil)
Etapa de monitorizare
5. Data închiderii cazului
Fişa iniţială a cazului Ghidul
de observaţie Raportul de
întrevedere
Fişa de deschidere caz
Fişa de evaluare individuală
Istoricul social
Raportul de întrevedere Ghidul
de interviu Genograma
Ecoharta Ancheta socială
Planul de intervenţie Planul de
permanenţă Contractul cu
clientul Ghidul de interviu
Referatul de necesitate
Referatul de situaţie Fişa de
supervizare caz
Fişa de supervizare a activităţii
Ghidul de interviu Raport de
întrevedere
Fişa de supervizare a activităţii
Fişa de închidere caz

1
Comisia pentru Protecţia Copilului
Sursa: “Manual de bune practici in asistenta sociala comunitara”, Organizatia
World Vision, Romania

Abordări metodologice în asistența socială (practica bazată pe dovezi, modelul

psihosocial)

Practica bazată pe dovezi (evidence-based practice)

A face mai bine, știind mai mult.

Asistentul social își exercită profesia interacționând permanent cu persoane a căror

viață poate să o influențeze prin deciziile pe care le ia, astfel că aceste decizii trebuie să aibă
la bază o evaluare corectă, obiectivă.
Erorile pot apărea atât în evaluare, cât și în planificare, intervenție și monitorizare, cu
consecințe din cele mai grave. S-a făcut astfel simțită nevoia de a standardiza instrumentele,
procedurile, formele de înregistrare a datelor, rapoartele etc. și de a sistematiza investigațiile
și intervențiile.
17
 Pe de altă parte, în anii 80 a început să se manifeste preocuparea pentru evaluarea
eficienței serviciilor sociale. La începutul anilor 1990 apare medicina bazată pe evidențe, în
următoarele decenii metoda fiind aplicată în numeroase alte discipline, precum asistența
socială, psihologia, șiințele educației, psihiatrie, justiție, precum și la nivel de politici în
aceste domenii.
Una dintre primele definiții din domeniul medical se concentra pe cercetarea
evidențelor:
„Medicina bazata pe dovezi este utilizarea constiincioasă, explicită și judicioasă a celor
mai bune dovezi actuale în luarea deciziilor cu privire la îngrijirea pacienților individuali.”
(Sackett, Rosenberg, Gray, Haynes, and Richardson, 1996, apud Glad, 2013)

Se subliniază necesitatea utilizării mai multor surse de informare:

1. Cele mai bune cercetări cu privire la eficiența tratamentelor / intervențiilor și
utilizarea instrumentelor de evaluare standardizate pentru condiții sau situații problemă
specifice.
2. Preferințele clienților.
3. O combinație între statusul clinic individual și circumstanțe.
4. Expertiza clinică
Practica bazată pe evidențe este văzută ca un proces continuu prin care practicianul și
clientul decid împreună acțiunea care va răspunde cel mai bine nevoilor acestuia din urmă.
(Glad, 203, p. 13)
Procesul practicii bazate pe evidențe include următoarele etape:
1. Conversia nevoii de informații (de prevenire, evaluare, tratament / intervenție,
risc), într-o întrebare la care se poate răspunde.
2. Găsirea celor mai bune dovezi pentru a răspunde la întrebarea formulată.
3. Evaluarea critică dovezilor/evidențelor pentru valabilitatea, impactul și
aplicabilitatea acestora.
4. Integrarea evaluării critice cu experienta practică și cu punctele tari, valorile și
circumstanțele clientului.
5. Evaluarea eficacității și eficienței pașilor 1-4 și căutarea unor modalități de
îmbunătățire pe viitor.
6. A învăța pe alții să urmeze același proces.
PBE implică un efort conștient și sistematic care, alături de expertiza profesională și
preferințele clienților, oferă intervenții construite pe cele mai valoroase cunoștințe științifice
despre ceea ce funcionează și este adecvat pentru un anumit caz. Utilizând cunoștinţe care
se îmbogățesc permanent și promovând un proces de luare a deciziilor transparent, PBE
previne arbitrariul și furnizează în schimb o bază pentru continua dezvoltare de intervenții
eficiente și de instrumente de evaluare.
Evaluarea bazată pe evidențe poate fi descrisă ca o abordare a evaluării clinice care
18
folosește teoria și rezultatele cercetărilor științifice pentru a alege ceea ce ar trebui să fie
examinat, măsurile care urmează să fie aplicate, precum și modul în care procesul de
evaluare se desfasoara. Chiar dacă sunt disponibile instrumente psihometrice, evaluarea ar
trebui să fie un proces continuu de luare a deciziilor care ar trebui să fie făcut iterativ prin
reformularea și testarea ipotezelor prin date, care de multe ori sunt incomplete și
neconcludente (Hunsley & Mash, 2007, apud Glad, 2013, p. 17).
Utilizarea unor instrumente de evaluare standardizate contribuie la îndeplinirea cerinței
de transparență, echitate și obiectivitate în luarea deciziilor.
Standardizarea implică uniformitate în administrare instrumentelor și calcularea
scorurilor. Este crucială abilitatea asistentului social de a interpreta și a integra informațiile
obținute prin aplicarea unor teste cu informațiile culese prin alte mijloace.(ex. Întâlniri cu
clientul). Testele oferă o anumită orientare și structură, dar nu iți pot spune ce ai de făcut
mai departe sau care este cea mai bună opțiune.
Testele trebuie să îndeplinească anumite cerințe privind calitatea, cerințe incluse în
proprietățile psihometrice ale acestora:
1. Fidelitatea – măsurare lipsită de erori: același individ va obține acelasi rezultat
daca testul ii este aplicat în aceleași condiții în două ocazii diferite.
2. Validitatea – măsoară ceea ce a fost desemnat să măsoare.
3. Utilitatea – ce avantaje practice rezultă din aplicarea instrumentului.

Criza profesiei:
Unii autori vorbesc despre o criză a profesiei care implică următoarele trei teme
principale:
1. Nevoia de a practica efficient în contexte incerte şi complexe, atunci când
posibilitatea şi dezirabilitatea unei cunoaşteri certes şi neschimbătoare sunt puse sub semnul
întrebării.
2. Preocuparea de a asigura servicii bazate pe valori în contextual unui mediu din ce
în ce mai tehnologizat.
3. Nevoia de a+şi menţine poziţia şi credibilitatea într+un mediu care solicit tot mai
mult responsabilitate şi transparenţă. (Smith, p. 4)

Avantaje ale PBE:

1. Combinarea datelor rezultate din cercetare, teorie, practică şi evaluare ajută la
promovarea luării de decizii bine informate.
2. Oferă o strategie pentru punerea în aplicare cu success şi/sau la scară mai mare a
soluţiilor optime.
3. Obţine evidenţe mai bogate pentru intervenţii complexe.
4. Creează un cadru de învăţare extins şi se ocupă de gestionarea rezultatelor.

(Schorr & Farrow, 2011, p.8)

Gandirea critică este esențială în profesia de asistent social: nu toate cunoștințele sunt
la fel de utile și orice cunoștință poate fi supusă revizuirii, chiar dacă la acest moment există
numeroase dovezi empirice care o sustin. În timp este bine să îșI creeze propriul model de
bună practică, bazându-se pe experiența proprie si a altora. Cerințele PBS, precum aceea de
a-şi fundamenta decizile pe cele mai bune dovezi/evidențe disponibile sau cea de a
monitoriza evoluția beneficiarilor sunt exigențe de la sine înțelese pentru un bun
19
profesionist.
Beneficii:
 Credibilitate crescută pentru asistentul social;
 O bună alianță terapeutică;
 Rezultate îmbunătățite pentru clienți.

Bibliografie:
1. U.S. Department of Health and Human service (2003) Evidence-Based Practices: An
Implementation Guide for Community-Based Substance Abuse Treatment Agencies, Spring, 2003
2. Glad, J. 2013. Assessment in Evidence-Based Practice: Psychometric Properties, Clinical Utility
and Professional Co-operation from Different Perspectives of the Home Observation for Measurement of
the Environment in Sweden. Acta Universitatis Upsaliensis. Digital
Comprehensive Summaries of Uppsala Dissertations from the Faculty of Medicine 907. 93 pp.
Uppsala. ISBN 978-91-554-8682-2.
3. Schorr, Lisbeth B. & Farrow, Frank (2011) Expanding The Evidence Universe. Doing Better By
Knowing More A Paper Prepared for the 2011 Harold Richman Public Policy Symposium
4. Fook, Jan Social Work and Evidence-Based Practice, in Smith, David, Research highlights in
social work ,

Modelul psihosocial
Modelul psihocial sau interventia sociala personalizata (metoda casework) a fost
elaborata in primele decenii ale secolului XX in S.U.A. si importata in Europa in anii "50,
metoda casework a marcat decisiv statutul si rolul profesiei de asistent social. Metoda
interventiei psihosociale sau serviciul social individualizat a insemnat adoptarea unei
metodologii proprii domeniului asistentei sociale in baza careia se reconsidera campul de
actiune al acesteia limitat, pana la acea data, la o serie de acte administrative si la acordarea
unor ajutoare financiare sau medicale. Metoda casework este rezultatul influientelor primite
de asistenta sociala, la inceput de secol XX, dinspre medicina si, ulterior, dinspre curentele
psihanalitice si psihoterapeutice care si-au pus amprenta asupra configuratiei teoretice si
metodologice a asistentei sociale. Din acest motiv, casework este numit modelul medical in
cuprinsul caruia se vorbeste frecvent despre terapie sociala, psihoterapie, terapie de sprijin
etc. (Cristian Bocancea & George Neamtu, 1999: 105). Asadar, asistenta sociala si-a
construit identitatea in raport cu alte profesii in momentul in care si-a definit o metodologie
proprie in forma interventiei sociale personalizate sau casework.

Postulatele metodei casework

Prima sistematizare teoretica a metodei casework apartine autoarei americane Mary
Richmond care, in lucrarile Social Diagnosis (1915) si What is social casework? (1930),
prezinta postulatele interventiei sociale individualizate astfel:
- fiecare individ sau familie reprezinta un caz unic, de aceea ajutorul acordat trebuie sa
fie personalizat si adaptat la particularitatile situatiei clientului;
- investigarea cazului trebuie sa aiba in atentie cunoasterea aspectelor obiective si
subiective ale problemei cu care se confrunta clientul;
- stabilirea diagnosticului psihosocial si a planului de interventie trebuie sa se centreze pe
interactiunea persoana-situatie-problema, in sensul valorificarii resurselor de care
dispune clientul si cele apartinand mediului social;

20
- actiunea de interventie se bazeaza pe dinamica relatiei asistent-client construita din
perspectiva urmatoarelor principii: autenticitate, acceptare neconditionata, empatie,
respectarea autonomiei clientului, nondirectivitate, confidentialitate;
- cadrul teoretic al interventiei psihosociale este reprezentat, in principal, de psihologia
freudiana si post-freudiana a personalitatii si se centreaza pe cunoasterea si dezvoltarea
capacitatilor de adaptare si rezolvare de probleme ale ego-ului (apud. Andree
Menthonnex, 1995).
Asadar, interventia psihosociala se centreaza pe persoana clientului, pe adaptarea
acestuia la situatie si rezolvarea problemelor rezultate din interactiunea persoana-situatie.
Metoda casework are ca obiectiv principal sprijinirea clientului in planul vietii personale si
al functionarii sociale. Avand in atentie clientul individual si mediul micro-social (familie,
grupul de apartenenta) la care acesta se raporteaza, metoda se bazeaza pe construirea unei
relatii asistent-asistat de la persoana la persoana, o relatie pozitiva, empatica si competenta
profesional, presupunand de asemenea implicarea, in relatia de ajutorare, a persoanelor din
proximitatea clientului. Aceste idei le regasim, in variante mai elaborate, si la teoreticienii
de mai tarziu ai abordarii psihosociale precum Gordon Hamilton (anii '40) si Florence Hollis
(anii '60).

Etapele procesului de ajutorare

Aplicarea in practica asistentiala a metodei casework presupune parcurgerea

traseului investigatie-diagnoza-tratament, concretizat in urmatoarele cinci etape:
1. Faza de intalnire este prima interactiune dintre asistentul social si potentialul
client, moment care marcheaza decizia inceperii procesului de ajutorare si care pune bazele
relatiei de incredere. Aceasta prima intalnire se realizeaza fie din initiativa asistentului
social, fie la solicitarea unei autoritati civile sau penale, fie la cererea clientului. Aceste
situatii vor influienta diferit evolutia relatiei asistent-client.
2. Faza studiului psihosocial este etapa cunoasterii persoanei sau/si a grupului
familial, a situatiei-problema si a interactiunii lor. Studiul psihosocial nu este o simpla
colectie de date, ci presupune, implicit, utilizarea unor tehnici de interventie precum:
ventilatia, clarificarea, motivarea, autocunoasterea clientului etc. Alaturi de acestea,
asistentul social apeleaza la metodele si tehnicile clasice de investigare (observatia,
interviul, documentarea, teste si scale de masurare a atitudinilor etc.) cu ajutorul carora
culege date referitoare la: situatia familiala, materiala si de habitat; activitatea profesionala
si pregatirea scolara; factorii bio-psihosociali (sanatate, experiente traite, atitudini, aspiratii,
roluri sociale etc.); elementele semnificative ale istoriei individuale; relatii interpersonale
fundamentale si secundare; factorii de presiune si cauzele lor probabile; experientele
problematice anterioare si modul lor de solutionare, resursele si limitele (constrangerile)
clientului; identificarea problemei actuale si evaluarea preliminara a cauzelor ei (C.
Bocancea & G.Neamtu, 1999: 108).
3. Faza diagnosticului psihosocial sau evaluarea situatiei clientului se bazeaza pe
datele culese in faza studiului psihosocial si presupune sintetizarea, organizarea si
interpretarea acestora cu scopul de a formula corect (realist) problema sociala, obiectivele
interventiei si mijloacele adecvate pentru solutionarea lor. Aspectele metodologice legate de
forma si continutul unui diagnostic psihosocial au fost multa vreme controversate. Astazi,
este aproape unanim acceptat faptul ca un diagnostic descriptiv (prezentarea factorilor
implicati si a simptomelor specifice) trebuie dublat de formularea unui diagnostic etiologic
(cauzal) care, avand statut de ipoteza de lucru, coreleaza elementele semnificative ale
interactiunii persoana-situatie-problema. Asadar, diagnosticul psihosocial presupune atat
descrierea situatiei clientului cat si analiza si interpretarea problemei acestuia, antrenand in
acest sens operationalizarea unor concepte si teorii. Stabilirea diagnosticului este un demers
21
evaluativ cu caracter ipotetic, flexibil care admite reformulari si evita etichetarea sau
stigmatizarea clientului.
In etapa diagnozei psihosociale, specialistul trebuie sa aiba un raspuns clar la
urmatoarele intrebari: cine este clientul? ce tip de persoana/familie/grup sau comunitate
este? care sunt problemele? De cand au aparut? Care sunt conditiile (factorii) care au
determinat, au favorizat sau au precipitat aparitia si evolutia lor? Care este natura si
gravitatea disfunctiei identificate? Care este perceptia clientului asupra problemei? Cum
este perceput de anturajul sau? Care sunt asteptarile, obiectivele si resursele sale? Care sunt
presiunile sociale exercitate asupra clientului? Ce tip de schimbare este posibila? Care sunt
obiectivele imediate si cele de perspectiva? Care sunt mijloacele realizarii lor? Care este
pronosticul asistentului social asupra reusitei interventiei psihosociale, apreciate in functie
de gravitatea problemei, de resursele clientului, ale anturajului sau si ale serviciului social?
(Andree Menthonnex, 1995: 106-108).
4. Elaborarea planului de interventie se bazeaza pe informatiile detaliate cuprinse
in raportul de diagnostic si consta in precizarea a trei elemente principale: etapele,
obiectivele si mijloacele interventiei. Procesul de asistare este esalonat pe etape planificate
pe anumite segmente temporale si este ghidat de obiective operationale (exprimate in
termenii unor actiuni concrete). Mijloacele interventiei vizeaza atat resursele umane,
materiale si institutionale implicate, cat si optiunile metodologice ale asistentului social.
5. Faza de realizare a planului sau interventia psihosociala propriu-zisa consta in
derularea actiunilor programate si aplicarea tehnicilor de interventie adecvate, mentionand
reactiile clientului, modificarile care au aparut, rezultatele obtinute etc. Modul de a actiona
este la fel de important ca si continutul actiunii, cel dintai aspect determinand calitatea
relatiei asistent-client. Asistentul social trebuie sa aprecieze realist ce poate sa faca pentru
client si cum sa actioneze, in acest sens alegand tehnici de interventie directa si indirecta.
Interventia psihosociala (casework) a fost, la un moment dat, un subiect controversat al
gindirii si practicii asistentei sociale, mai ales in spatiul britanic. Principala acuza adusa
asistentilor sociali, care practicau acest tip de interventie, era faptul ca, in loc sa ofere
servicii si solutii practice la solicitarile clientilor, ei se erijau in rolul unor mini-psihanalisti
sondand zonele "obscure" ale psihicului uman. Mai mult decat atat, notiunile de relatii
terapeutice, introspectie, autoconstientizare veneau in contradictie cu nevoile presante ale
clientilor, prea putin dispusi sa-si dezvaluie framantarile interioare. Interventia psihosociala
nu isi asuma, totusi, valente psihoterapeutice pentru ca asistentul social nu are nici timpul,
nici pregatirea si nici acceptul clientilor sa faca acest lucru. Scopul principal al acestei
strategii de interventie consta in dezvoltarea capacitatilor clientului de autocunoastere si
dezvoltare personala, de adaptare si integrare sociala. Interventia psihosociala este
preocupata mai curand de problemele legate de bunastarea personala si de functionarea
sociala a clientilor. Prin bunastare personala se intelege concordanta dintre capacitatile,
resursele, potentialul persoanei si nevoile, exigentele, aspiratiile acesteia proiectate intr-un
context de viata realist si rezonabil. Functionarea sociala se defineste prin dubla raportare
a trebuintelor si expectantelor la resursele si potentialitatile personale si cele ale societatii.
Se afirma despre un actor social (individual sau multipersonal) ca are o functionare sociala
adecvata daca reuseste sa satisfaca deopotriva exigentele si trebuintele personale si pe cele
ale comunitatii din care face parte, datorita capacitatilor proprii si datorita resurselor
societatii (Andree Menthonnex, 1995).

Tehnici de interventie directa si indirecta

Urmarind sa redea clientului bunastarea personala si functionarea sociala, metodologia
casework se dezvolta ca strategie de interventie la nivel micro-social (vizand individul,
familia si grupurile mici) si pune in aplicare doua tipuri de interventie:
a) interventia directa se centreaza pe client, acordandu-i sprijin psihologic si
22
dezvoltandu-i capacitatea intelegerii de sine, ca premisa a refacerii capacitatii de functionare
sociala normala;
b) interventia indirecta se centraza pe mediul exterior clientului (familia, anturajul,
grupul de apartenenta, institutii si servicii sociale) vizand construirea unor retele de sprijin,
rezolvarea de probleme, interventii la nivelul organismelor sociale etc.
Interventia directa, numita initial tratamentul direct sau psihoterapia, pune in aplicare
cunostintele oferite de teoriile dezvoltarii personalitatii si ale invatarii sociale, de curentele
psihanalitice si psihoterapeutice care au avut o influentat semnificativ metodologia
asistentei sociale. Psihologia freudiana a fost prima teorie psihologica de interes pentru
practica asistentiala, atragand atentia asupra necesitatii cunoasterii fortelor ego-ului, a
etapelor dezvoltarii psihosexuale, a mecanismelor de aparare, de transfer si contra-transfer,
oferind asistentului social instrumente de analiza pentru realizarea unor investigatii si
diagnoze de profunzime. Psihanaliza ia ajutat pe asistentii sociali sa inteleaga personalitatea
si comportamentul uman, fapt ce a condus la perfectionarea activitatii practice in acest
domeniu. Desi tratamentele psihanalitice nu fac parte din "apele teritoriale ale asistentei
sociale", totusi, daca asistentul social este adeptul teoriilor psihanalitice, aceasta optiune
teoretica isi va pune amprenta asupra practicii sale care se va centra pe client pentru a-l
ajuta sa se maturizeze, sa fie mai putin vulnerabil emotional si pentru a-i reda capacitatea
de functionare sociala normala. Unul dintre cele mai importante mijloace folosite pentru
atingerea acestor scopuri este construirea binomului asistent-client, o relatie de lunga durata
si cu o dinamica specifica (David Howe, 2001: 65). Interventia psihosociala (casework)
preia o parte dintre aceste obiective si mijloace de actiune, insa le regandeste dintr-o
perspectiva sistemica prin care imbina dimensiunile sociale si psihologice ale interventiei,
"abordarea centrata pe client" si "abordarea centrata pe rezolvarea de probleme".
In acest sens, interventia psihosociala directa se realizeaza aplicand urmatoarele
categorii de tehnici de interventie: tehnici de clarificare (ventilarea; confruntarea;
intelegerea de sine; discutia logica; reformularea etc.); tehnici de sustinere/dezvoltare
(construirea binomului asistent-client; asigurarea; medierea relatiilor; construirea retelelor
de sprijin); tehnici de ghidare si orientare (informarea; educarea; consilierea;
influentarea/persuasiunea; monitorizarea/controlul) (adaptare dupa C. De Robertis; V.
Coulshed; A. Menthonnex). Aceasta clasificare a tehnicilor nu echivaleaza cu o
ierarhizare a lor.

Tehnici de clarificare: ventilarea; confruntarea; intelegerea de sine; discutia

logica; reformularea
Tehnicile din aceasta categorie indeplinesc un dublu obiectiv: pe de o parte, asistentul
social utilizeaza tehnicile de clarificare pentru a intelege natura problemei clientului,
implicatiile sociale si personale ale acesteia, pe de alta parte, clarificarea este necesara
clientului pentru a ajunge la o mai buna intelegere a lui insusi, a celorlalti si a situatiei in
care se gaseste. Clarificarea consta in solicitarea clientului de a-si exprima gandurile,
atitudinile si problemele pentru a ajunge la o mai buna coerenta si pentru a sesiza raporturile
dinamice si contradictorii dintre diferitele aspecte analizate. Clarificarea urmareste sa
elucideze atat aspectele obiective ale situatiei date, cat si sentimentele, trairile, reactiile
clientului fata de ceilalti si fata de situatia respectiva. Clarificarea este utilizata atat in
fazele incipiente ale interventiei, cat si pe parcursul sau in finalul acesteia. Tehnicile de
clarificare (in special ventilarea, confruntarea, intelegerea de sine) fac apel la instrumentele
teoretice si metodologice ale psihanalizei si psihoterapiei, urmarind sa modifice acele
comportamente care provin din utilizarea unui mecanism de aparare inadecvat si care il
impiedica pe client sa functioneze normal.
Aceasta perspectiva explicativa considera ca esecurile dezvoltarii personalitatii isi au
originea in copilarie, iar problemele de adaptare rezulta din utilizarea inadecvata a
23
mecanismelor de aparare ale ego-ului (reprimarea, negarea, regresia, rationalizarea,
transferul).
"Scopul urmarit si explicat clientului este acela ca, prin constientizare, sa-si poata
recunoaste atitudinile si sa le poata corija, pentru a le face mai putin daunatoare pentru
sine" (Menthonnex, 1995: 123-124). Tehnicile de clarificare pot fi aplicate numai in situatia
in care clientul indeplineste urmatoarele conditii: a) are un Eu suficient de puternic pentru a
suporta introspectia; b) poseda capacitati intelectuale reale care sa-i permita analiza si
verbalizarea trairilor si problemelor; c) poate relationa adecvat cu asistentul social (C.
Bocancea & G. Neamtu, 1999: 111). Aplicarea tehnicilor de clarificare presupune, de
asemenea, respectarea principiilor comunicarii autentice si a regulilor de intervievare
precum: ascultarea activa, chestionarea pertinenta, relansarea dicutiei, observarea limbajului
non-verbal.
Ventilarea: tehnica ce consta in facilitarea exteriorizarii emotiilor, sentimentelor si
experientelor, in scopul eliberarii (defularii) clientului si al reorientarii energiilor catre
rezolvarea problemelor. Dezvaluirea "intimitatii psihice" a clientului echivaleaza cu o
reconstituire si o reconstructie a experientei sale de viata si a propriei personalitati, demers
ce declanseaza fenomene de transfer/contra-transfer si care produce adesea temeri si
anxietate. Ventilarea este o secventa importanta in procesul complex si de durata al
cunoasterii si acceptarii de sine. Sentimentele verbalizate si exteriorizate devenind mai
putin amenintatoare pot fi analizate de pe o baza reala si nu de pe una fantezista. Dupa
aplicarea acestei tehnici nu mai este necesara apararea impotriva sentimentelor 'rele',
persoana diminuandu-si tendintele de autoculpabilizare, rigiditatea, rusinea de a avea o
problema.
Confruntarea: este o tehnica de "modelare comportamentala" ce consta in revelarea
unor conduite si atitudini repetitive din viata clientului, care au produs efecte negative. Prin
confruntare nu se cauta cauzele comportamentelor inadecvate, ci doar constientizarea lor si
gasirea unor alternative comportamental-atitudinale. Acest tip de interventie contribuie la
intarirea constiintei de sine a clientului, la formarea "simtului realitatii" si asumarea
responsabilitatii actelor sale. Confruntarea poate arata clientilor ca utilizeaza moduri
stereotipe de comportament care le altereaza relatiile cu ceilalti. In acest sens, asistentul
poate folosi ca exemplu o situatie aparuta chiar in relatia de asistare. (Asistentul social catre
client: "Ai spus, la un moment dat, ca simti o anumita aversiune fata de femeile care au
functii de conducere, iar tu le esti subordonat. Ma intreb ce gandesti acum despre faptul ca o
femeie-asistent social iti spune ce sa faci?").
Intelegerea/cunoasterea de sine permite clientului constientizarea propriei existente
cu implicatiile ei afective, intelectuale, relationale. Cunoasterea de sine este un proces
dinamic, permanent care poate fi uneori dificil si dureros pentru ca implica recunoasterea si
acceptarea acelor aspecte ale personalitatii pe care am prefera sa le ascundem sau sa le
ignoram. Sub influenta curentelor psihanalitice, asistenta sociala a dezvoltat aceasta forma
de interventie mai ales in cadrul strategiei casework.
Cunoasterea de sine inseamna, in acelasi timp, un mai bun control de sine si un ego
mai puternic. Atunci cand specialistii vorbesc despre intarirea fortelor ego-ului nu se refera
la o conditie fixa, castigata odata pentru totdeauna, ci la "o capacitate mereu in schimbare de
a face fata frustarii, de a controla impulsurile, de a construi relatii mature si de a utiliza
adecvat mecanismele de aparare" (V.Coulshed, 1993).
Acest tip de interventie se poate realiza pe doua niveluri:
- comprehensiunea dinamica a trecutului, a dezvoltarii personalitatii proprii
presupune examinarea experientelor trecute si, mai ales, a relatiilor stabilite in perioada
copilariei cu parintii si alte persoane semnificative. Acest nivel este mai aproape de
interventia psihoterapeutica decat de cea asistentiala, de aceea atunci cand exista probleme
grave legate de dezvoltarea personalitatii este necesar ajutorul psihoterapeutului. In practica
24
asistentei sociale se intalnesc, destul de frecvent, clienti care se confrunta cu conflicte din
trecut nerezolvate, care afecteaza capacitatea lor de relationare si adaptare sociala.
- comprehensiunea de sine axata pe dinamica prezentului, pe problematica actuala, pe
situatia traita "aici si acum" ca aspect revelator al comportamentului propriu si al celorlalti.
Acest tip de interventie face apel la capacitatile de identificare si de empatie ale persoanelor
aflate in relatie, presupunand in acelasi timp capacitate de verbalizare si autoanaliza,
supletea personalitatii, recunoasterea si respectul diferentelor umane.
In functie de tipul de client si de problematica acestuia, asistentul social va decide daca
si in ce forma va opta pentru acest tip de interventie, cunoasterea de sine nefiind necesara si
nici indicata in orice situatie (C. De Robertis, 1995).
Discutia logica: tehnica ce solicita si dezvolta capacitatea clientului de a rationa in
sensul unei mai bune perceptii asupra realitatii, al descoperirii alternativelor de actiune, al
intelegerii prioritatilor etc. Scopul principal al acestei tehnici il constituie formarea
capacitatii clientului de a analiza corect situatiile problematice in termeni de cauze/efecte,
aspiratii/posibilitati, exigente/resurse. Discutia logica ofera asistentului social posibilitatea
de a forma si evalua abilitatea clientului de a rationa si de a infrunta realitatea fara nevoia de
a se retrage in fantezii, pesimism, simptome de afectiuni fizice.

Reformularea: este o tehnica folosita frecvent in intervievare prin care asistentul

social expune clientului povestirea acestuia, reconstruita logic in termeni cat mai clari,
pentru a se convinge ca a inteles bine problema clientului si pentru a-l ajuta pe acesta sa
puna ordine in mecanismele cunoasterii de sine.

Tehnici de sustinere: constructia binomului asistent-client; asigurarea; medierea

relatiilor; construirea retelelor de sprijin; asistenta materiala

Constructia binomului asistent-client

Interventiile directe se bazeaza pe construirea relatiei asistent-client, o interactiune
reciproc pozitiva, in cadrul careia se remarca personalitatea puternica si activa a asistentului
social in calitate de profesionist, capabil sa accepte clientul fara al critica, ridiculiza sau
culpabiliza. De asemenea, asistentul trebuie sa respecte codul deontologic al profesiei, sa
inspire incredere si credibilitate, sa adopte un stil de lucru flexibil pentru a reda clientilor sai
sensul ascendent al dezvoltarii personalitatii. In acest context, insasi relatia de asistare
devine un mijloc privilegiat de interventie, avand rolul de a activa potentialul latent al
clientului si de a actiona ca "motor al schimbarii". De calitatea acestei relatii depinde reusita
celorlalte tehnici de interventie.
Constructia binomului asistent-client inseamna structurarea unei relatii de lucru cu
clientul avand in atentie trei aspecte ale acesteia: structurarea in timp, utilizarea spatiului si
focalizarea pe obiective precise.
Structurarea in timp consta in stabilirea, prin negociere cu clientul si incheierea unui
contract cu acesta, cadentei intalnirilor, a duratei acestora si a duratei totale a actiunii
intreprinse. Toate acestea depind de situatia clientului, de tipul interventiei, de posibilitatile
si limitele serviciilor sociale implicate, astfel incat aceste planificari trebuie sa fie flexibile
evitandu-se fixarea unor limite prea rigide sau prelungirea la nesfarsit a interventiei.
Utilizarea spatiului sau alegerea locului de intalnire cu clientul are o influenta directa
asupra relatiei intre asistent-asistat si poate influenta benefic sau impieta construirea acesteia.
Spatiul de intalnire poate fi situat fie pe 'teritoriul' clientului (la domiciliul acestuia), fie in
cadrul institutiilor asistentiale, fie pe un teren neutru (cafenea, parc, alt loc public).
Focalizarea pe obiective precise reprezinta un alt aspect important al structurarii unei
relatii de lucru intre asistent si client. Aceasta secventa consta in definirea scopurilor de
urmat si stabilirea sarcinilor, presupunand mobilizarea energiei comune asistent-client,
25
pentru realizarea graduala a schimbarii vizate.
Asigurarea sau interventia de sprijin are ca obiectiv fortificarea clientului ca persoana,
diminuarea efectelor paralizante ale anxietatii sale, eliberarea fortelor capabile sa-l
mobilizeze pentru a-si schimba situatia. A sprijini inseamna a reda speranta, a intari
sentimentul de incredere in sine al clientului, a-i reda auto-stima si a construi o imagine de
sine pozitiva. Pentru a realiza aceste obiective, asistentul social poate incadra problema
personala intr-un context social global care sa-i permita clientului eliberarea clientului de
sentimentele de culpabilitate si neputinta, pentru a putea sa priveasca mai obiectiv propria
situatie. Faptul de asti ca si alti oameni sunt in aceeasi situatie, au aceleeasi probleme poate
sa-l ajute pe client sa fie mai putin ingrijorat si sa gaseasca solutii cu mai multa usurinta.
Generalizarea problemei, fara a rezolva total situatia particulara a clientului, ajuta la
deculpabilizarea si mobilizarea lui.
Utilizarea tehnicii asigurarii nu inseamna minimalizarea dificultatii si gravitatii
problemei clientului si nici nu se rezuma la invocarea unor formule banale de tipul: 'Veti
vedea totul se va aranja (rezolva) cu timpul'; 'Multi oameni trec prin asta' etc. Prin tehnica
asigurarii, asistentul social arata clientului ca ii cunoaste si ii recunoaste calitatile,
capacitatile, dar si limitele si trebuintele; prin aceasta atitudine ii intareste increderea in
propriile forte si il asigura ca este capabil sa depaseasca situatia problematica, beneficiind
de un ajutor specializat (C.Bocancea, G.Neamtu, 1999).
Construirea retelei de sprijin a clientului creeaza noi oportunitati constand in largirea
orizontului relational al acestuia, amplificarea cadrului sau de viata, accesul la noi
experiente, insertia sau reinsertia sociala. Existenta fiecarui individ se deruleaza intr-un
sistem de relatii sociale, culturale sau afective, care faciliteaza sau, dimpotriva, blocheaza
dezvoltarea personala normala. Intretinerea sau refacerea retelelor benefice si dizolvarea
celor 'toxice' necesita uneori ajutor specializat. Construirea de retele de sprijin este o
practica frecventa in asistenta sociala si vizeaza ajutorarea familiilor aflate in criza,
ajutorarea batranilor de catre comunitate, asistarea persoanelor cu dizabilitati, reinsertia
sociala a delincventilor juvenili, realizarea unor actiuni preventive de catre echipe
multidisciplinare etc. Prin intermediul retelei de ajutorare ('efectul de retea') se realizeaza
mobilizarea resurselor umane si materiale existente la nivelul clientului sau al mediului
social, concretizate in gasirea unei locuinte, a unui loc de munca, menaj, asistenta medicala
sau juridica, suport afectiv. Integrarea clientului intr-o retea de sprijin nou creata sau
refacerea retelei de origine (familie, vecinatate, grup de prieteni) contribuie la satisfacerea
nevoii acestuia de apartenenta si atasament, de participare si recunoastere sociala, cu efecte
semnificative privind construirea unei imagini de sine pozitive, dinamizarea capacitatilor
personale si rezolvarea problemelor.
Imaginea retelei poate fi vizualizata cu ajutorul unor instrumente diverse precum:
sociograma, organigrama, ecoharta, prin intermediul carora se precizeaza atat natura
relatiilor (rudenie, prietenie, sprijin, putere, negociere, comunicare, formale, informale), cat
si intensitatea lor (legaturi puternice, slabe, tensionate). Pentru construirea si estimarea
retelelor de ajutor/interventie se utilizeaza instrumentarul de analiza oferit de teoria retelelor
sociale (V.Miftode, 1999).
Constituirea retelelor de interventie sau de ajutor presupune parcurgerea mai multor
etape care combina elementele structurale cu cele functionale: reperarea membrilor
(persoane sau institutii), conectarea lor, reunirea retelei, distribuirea responsabilitatilor. Trei
forme de interventie pot fi utilizate in acest cadru:
- punerea in legatura implica facilitarea crearii de noi legaturi/relatii/prietenii sau
refacerea celor vechi, cu scopul ameliorarii capacitatii de comunicare cu persoane sau
institutii;
- deschiderea si descoperirea vizeaza stimularea clientului catre explorarea unor noi
posibilitati pentru descoperirea unor capacitati latente (creative, artistice, organizatorice);
26
 - utilizarea si/sau crearea unor structuri sociale si participarea la acestea presupune
stimularea unei implicari active in viata sociala (cluburi, centre sportive si de agrement etc.)
sau crearea de noi structuri (grupuri de informare, creative, grupuri de presiune) care sa
raspunda nevoilor, intereselor, solicitarilor clientului.
Asistenta materiala este acel tip de interventie care permite clientului aflat in situatie
financiara precara sa beneficieze de servicii speciale destinate subventionarii nevoilor
umane fundamentale. Asistenta materiala este rezervata, in principiu, persoanelor si
familiilor care traverseaza o perioada de carenta materiala grava (prioritate avand grupele de
varsta extreme: copii si batrani) si se acorda ca urmare a intocmirii unor cereri scrise si
dosare, analizate de comisii speciale avand putere de decizie. Medierea intre client si
organismele abilitate sa ofere sprijin financiar este asigurata de catre asistentul social, care
are competenta necesara pentru evaluarea situatiei clientului, intocmirea raportului si
informarea asupra solutionarii corecte a dosarului. Asadar, asistenta materiala este o forma
de interventie directa constand in rezolvarea unor probleme practice si acordarea unui ajutor
imediat clientului (locuinta, loc de munca, sprijin material).

Observaţia
Observaţia este o tehnică de investigaţie utilizată şi în domeniul asistenţei sociale
care are ca scop culegerea de informaţii cu valoare de fapte, necesare pentru a le
completa/confirma pe cele rezultate în urma altor tehnici (documentarea, interviul sau
întrevederea).
Observaţia are o mare importanţă în mod deosebit în primele etape ale instrumentării
cazului (după sesizare/referire, evaluare iniţială, evaluare complexă) dar se aplică pe tot
parcursul lucrului la caz. Pentru o abordare organizată, coerentă şi logică a acestei tehnici se
utilizează şi se recomandă construirea unui ghid de observaţie.
Observaţia ca metodă de cercetare constă în urmărirea intenţionată şi
înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului,
ca şi a contextului situaţional al comportamentelor.

Caracteristici:
Observaţia este o tehnică care se aplică permanent, pe tot parcursul instrumentării
cazului. Se aplică în spaţiul profesional al asistentului social şi în mediul de provenienţă/de
viaţă al clientului (familie, grup de prieteni, comunitatea şcolară/profesională, etc.), în
situaţii clar determinate (vizita la domiciliu, întrevedere, etapa de potrivire dintre copil şi
asistent maternal, etc.) şi/sau în situaţii experimentale (introducerea unui factor neprevăzut
care poate afecta echilibrul relaţiilor; ex: implicarea unui martor la un abuz în cadrul unei
întrevederi cu abuzatorul care îşi neagă vinovăţia).
Observaţia presupune urmărirea comportamentului verbal şi non-verbal al
interlocutorului/ clientului, tipul şi structura relaţiilor din mediul investigat, atitudini, stări şi
reacţii emoţionale.
În general, observaţia presupune contactul vizual cu clientul dar, în anumite situaţii,
celelalte simţuri ne pot oferi informaţii mai complexe decât văzul (ex: mirosul specific al
unei locuinţe neîngrijite, o igienă personală precară pot fi sesizate doar prin observaţia
olfactivă; temperatura în cameră, etc.).
 observaţia este o percepere experienţială a lumii;
 observaţia este o cale de-a afla ceva despre realitate;
 observaţia este o formă superioară, premeditată, dirijată, planificată şi selectivă a
27
percepţiei întreprinsă cu un anumit scop, adică cercetarea şi studierea obiectului perceput;
 este o metodă de culegere a datelor şi de investigare a socialului, metodă ce constă
în perceperea sistematică a situaţiilor, atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor
indivizilor în momentul manifestării lor, investigare realizată conform unui plan elaborat
anterior şi cu ajutorul unor tehnici specifice de observaţie.
Înţeleasă astfel, pentru a avea succes observaţia trebuie să facă faţă unor minime
exigenţe:
1. claritatea scopului, adică asistentul social (pe cât este posibil) este bine să ştie ce
să observe, să subordoneze cu alte cuvinte, activitatea de observare scopului şi obiectivelor
muncii de asistare socială;
2. conceptualizarea adecvată, adică asistentul social trebuie să deţină un bagaj
terminologic, relevant în plan profesional care să-i permită în plan conceptual să descrie
exact, corect, ce anume a observat;
3. precomprehensiunea: asistentul social trebuie să aibă, pe cât posibil, informaţii
prealabile despre obiectul studiat; în acest sens se afirmă, pe bună dreptate, că cei mai buni
observatori sunt specialiştii din domeniul observat;
4. precizie şi profunzime: asistentul social trebuie să urmărească construirea unor
observaţii consistente, exacte, în funcţie de scopul vizat şi situaţia concretă.

Din perspectiva acestei circumscrieri generale a metodei observaţiei, se evidenţiază

faptul că posibilităţile de utilizare a ei se concretizează şi se diferenţiază în funcţie de:
o obiectul observării,
o tehnica de înregistrare a datelor (observaţiilor) aplicată şi
o de poziţia / rolul profesional al observatorului.
Prin urmare, în asistenţa socială, observaţia are rolul unei metode de culegere a datelor,
necesară înţelegerii clientului, nevoilor sale, contextului căruia îi aparţine, toate acestea în
vederea stabilirii diagnosticului social şi inducerii schimbării în sens rezolutiv.

Atunci când identifică tipuri de observaţie, unii cercetători disting:

 observaţia nestructurată (cercetătorul are libertate deplină în privinţa observaţiilor pe
care le face) şi
 observaţia structurată (cercetătorul are un ghid care cerne datele, informaţiile în
funcţie de întrebarea de plecare, de ipoteza sau ipotezele emise).
 observaţia directă liberă (pentru a explora câmpul intervenţiei asistentului social
cercetător); acesta se aşteaptă la apariţia unor fapte „neaşteptate", aberante, capitale
(fenomenul „serendipity", după R.K. Merton);
 observaţia directă metodică (utilizând o grilă de observaţie, înregistrând sistematic
elementele prevăzute de către aceasta);
 observaţia participativă (cercetătorul caută comprehensiunea, aprehensiunea din
interior a faptelor, a evenimentelor, chiar a trăirilor participanţilor la acestea); se
realizează prin implicarea în evenimente sociale în cadrul cărora asistentul social poate
investiga structura relaţiilor interpersonale şi interfamiliale, a comportamentelor şi
atitudinilor de grup;
 observaţia clinică (privilegiată de către cercetător pentru studiul unui grup de persoane
cu caracteristici comune, al indivizilor din „instituţiile totale" etc.).

Observaţia poate fi:

Direcţionată/anticipată/planificată – asistentul social îşi propune să observe unul sau
mai multe aspecte în mod deosebit. Presupune obligatoriu existenţa unui ghid de observaţie.
28
 Întâmplătoare – pe parcursul utilizării unei alte tehnici (întrevederea, consilierea, etc.)
fără ca asistentul social să-şi fi planificat să urmărească un aspect anume (ex : în cursul
discuţiei cu mama, asistentul social poate observa cum se comportă aceasta cu copiii ei care
pot întrerupe dialogul).

Instrumente:
Utilizarea observaţiei necesită o fișă de observației, un „jurnal de bord", în care se
notează, înregistrează, fotografiază, filmează etc. Aceste operaţii sunt deosebit de
importante pentru a nu uita, a nu distorsiona mai târziu.
Observaţii şi recomandări
1. Informaţiile obţinute exclusiv prin tehnica observaţiei nu sunt relevante dacă nu sunt
confirmate/validate şi prin alte tehnici.
2. Există situaţii contextuale în timpul observaţiei întâmplătoare care ne pot oferi informaţii
eronate (ex: clientul este observat întâmplător într-o situaţie care nu-i este specifică).
3. Utilizarea acestei tehnici şi a informaţiilor rezultate necesită o minimă experienţă în
domeniul social pentru a se reduce cât mai mult riscul subiectivităţii şi al abordării
empirice.
4. Înregistrarea informaţiilor rezultate prin aplicarea tehnicii observaţiei se realizează după
întrevederea cu clientul, fiind necesară şi analiza şi sinteza acestora.
 Observatorii, asistenţii sociali trebuie în munca lor să fie pregătiţi pentru a putea
observa eficient acolo unde un observator neavizat nu face decât presupuneri sau interpretări
nefondate;
 Observaţia este şi o activitate de selectare şi clasificare în anumite categorii a unor
fenomene, comportamente, atitudini percepute. Validitatea ei ştiinţifică depinde
concomitent de percepţie şi clasificarea ei corecte.
 Observaţia permite formularea descrierilor fără de care în asistenţa socială nu este
posibilă construirea înţelegerii clientului şi a problemelor sale.

Ce observăm?
Obiecte, atitudini, opinii.
Cu fiecare ocazie, prin intermediul observaţiei se culeg date relevante pentru scopul şi
obiectivele asistării, în principal din trei arii: speranţe, discomfort şi oportunităţi. (Compton
şi Galaway, 1989, pg. 43) În acest sens, ariile ce trebuie observate sunt în principal
următoarele:
 mediul fizic;
 comportamentul nonverbal;
 comunicarea verbală.
Mediul fizic:
Alături de indicatorii comportamentali, emoţionali, trăsăturile mediului fizic reprezintă
deseori o sursă de informaţii foarte utilă. Felul în care este întreţinută casa familiei pe care
asistentul social o evaluează, starea de curăţenie, faptul că sunt sau nu aşternuturi pe pat,
faptul că vasele sunt ţinute în locuri adecvate, etc. pot reprezenta indicii foarte relevante în
legătură cu rolurile, asumarea sarcinilor de rol şi performarea lor la nivelul familiei sau chiar
în legătură cu atmosfera din familie sau cu calitatea îngrijirii copiilor.
Comportamentul nonverbal:
Reprezintă o sursă de informaţii extrem de importantă fie şi numai pentru că, după cum
se ştie, veridicitatea mesajelor nonverbale este superioară celui verbale.
Poziţia corpului, dinamica gesturilor, poziţia mâinilor, expresia feţei, rictusurile ei,
privirea, menţinerea contactului vizual, ş.a.m.d. pot constitui o sursă de informaţii vitală pe
tot parcursul procesului de asistare socială. Pe această cale putem înţelege atitudini, putem
afla interpretări, stări pe care le trăieşte clientul, pe care de multe ori, fie nu doreşte să le
29
dezvăluie, fie clientul nu ştie cum să le conceptualizeze.
Comunicarea verbală:
O sursă de informaţii esenţială o constituie în practica asistenţei sociale, comunicarea
verbală. Observarea atentă a schimbului de mesaje între sistemul client şi alte sisteme
semnificative lui, sau schimburi de mesaje cu practicianul, reprezintă o necesitate şi o
exigenţă în performarea rolului profesional al asistentului social.
Observaţiile vor viza conţinutul, limbajul şi tonul. De exemplu, asistentul social este
interesat să evalueze în cadrul interviului calitatea relaţiei parentale: În acest sens, deosebit
de relevante pot fi observaţiile făcută în legătură cu faptul că părintele vorbeşte copilului
ca şi unui adult, sau foloseşte un ton ostil, agresiv sau este superficial în răspunsul pe care îl
oferă comportamentului de ataşament al copilului. Este foarte important ca asistentul social
să ştie să observe inconsistenţa dintre ton şi limbaj / mesaj de ex. un ton afectuos, dar un
conţinut al mesajului care exprimă respingere sau invers.

Avantajele şi dezavantajele metodei observaţiei

Un prim avantaj al metodei observaţiei este că oferă informaţii „proaspete” ce provin

chiar din timpul manifestării realităţii observate. Celor mai multe metode le lipseşte acest
caracter al, să-i spunem, actualităţii. Iar dacă ne gândim că asistenţa socială se clădeşte, de
cele mai multe ori, pe relaţia faţă-în-faţă şi interacţiunea directă asistent social – persoana
asistată (client), devine clar de ce acest avantaj face din observaţie una dintre metodele intim
legate de specificul şi orientarea axiologică proprii activităţii profesionale de asistenţă
socială.
Un alt avantaj al folosirii metodei observaţiei se evidenţiează prin aceea că, ea este o
cale directă de înţelegere a comportamentului şi a semnificaţiilor sale în cazul oricărei
categorii de clienţi. Astfel, observaţia realizată prin respectarea unor exigenţe de natură
ştiinţifică, devine este în munca asistentului social un suport important în luarea deciziilor în
cadrul procesului de asistare. Un al treilea avantaj constă în faptul că observaţia abate
atenţia de la o orientare excesiv psihologică (ceea ce gândesc oamenii) îndreptând-o
către ceea ce fac oamenii, către situaţiile complexe în care se confruntă cu problemele,
cu nevoile, în care interacţionează cu ceilalţi în încercarea de a găsi o rezolvare.
Abordarea de tip asistenţă socială chiar dacă ţine cont de determinanţii psihologici, îşi
îndreaptă atenţia în mod fundamental către dimensiunile sociale. Pe aceleaşi coordonate,
are loc şi angajarea metodei observaţiei în munca de asistenţă socială.
Pe de altă parte, luând în considerare şi dezavantajele acestei metode trebuie să atrag
atenţia în primul rând asupra faptului că în general, validitatea observaţiei (ca metodă de
investigare a realităţii sociale) este o temă controversată în literatura de specialitate din
domeniul metodologiei investigării sociale.
Ca şi în cazul altor metode şi tehnici de cercetare calitativă a socialului, (de ex. studiul
de caz) şi în cazul observaţiei se pune întrebarea dacă subiectivitatea observatorului nu
erodează validitatea observaţiei. Desigur, controlul acesteia poate diminua mult din efectele
distorsionate ale acestui dezavantaj, însă pericolul subiectivităţii observaţiei, rămâne.
În al doilea rând, există comportamente, situaţii sociale, care sunt greu accesibile sub
aspectul observării în momentul manifestării lor (de ex. violenţa domestică sau
comportamentul infracţional). În asemenea situaţii, pentru asistentul social (observator) este
mai uşor / mai puţin periculos să folosească metoda interviului, ca modalitate principală de
obţinere a informaţiilor şi abia în acest context să se includă recursul şi la metoda observaţiei.
În orice caz, folosirea acestei metode trebuie să fie înţeleasă de către studenţi în sensul
recunoaşterii faptului că observaţia asistentului social profesionist nu este o sumă de
impresii ci trebuie să fie observaţie dirijată (grilă de observare), controlată, testabilă (în
anumite limite) de către alţi asistenţi sociali care observând acelaşi comportament (de ex. a
30
unui copil neglijat de părinţi) trebuie să ajungă la acelaşi concluzii.
Cu alte cuvinte, doresc să arăt, că observaţia nu se confundă cu intuiţia, chiar dacă
uneori există posibilitatea ca prin intuiţie să se poată ajunge la informaţii corecte, conforme
cu realitatea, despre un client, sau despre situaţia sa socială, niciodată însă, intuiţia nu poate
fi o metodă pentru că ea nu este testabilă, controlabilă şi nu poate fi reiterată, aşa cum este
cazul observaţiei.
Iată de ce observaţia, în ciuda lipsurilor şi limitelor sale, este o metodă utilă de
investigare a socialului şi culegere de date; cu condiţia, respectării exigenţelor de
ştiinţificitate şi a afirmării la nivelul observatorului a unor cunoştinţe şi deprinderi
obligatorii pentru realizarea observării. Amintesc în acest sens precizarea importantă pe care
a făcut-o în legătură cu observaţia încă Robert
K. Merton atunci când a vorbit de efectul „serendipity pattern” referindu-se la
descoperiri (importante) făcute întâmplător. Trebuie însă înţeles clar: un „pattern” este
constituit din observaţia masivă a unui observator specializat (profesionist, experimentat) şi
nu observaţia naivă a unui observator naiv.

Observaţia ştiinţifică
Orice om percepe cu ajutorul simţurilor, prin urmare orice om are capacitatea de a
observa. Acest nivel al observaţiei, să-i spunem pre-ştiinţific, nu este însă suficient şi
eficient în activitatea de asistenţă socială. De ce? Pentru că asistenţa socială înseamnă o
intervenţie specializată în viaţa individului, grupului, sau a comunităţii şi ea trebuie să se
întemeieze pe date obiective şi verificabile. Ca urmare, asistentul social trebuie să se
obişnuiască să observe în mod ştiinţific, să depăşească limitele observaţiei naive, simţul
comun.
O asemenea exigenţă, e adevărat, se enunţă mai uşor decât se realizează. Motivul este
că observaţia naivă, pre-ştiinţifică, joacă un rol important în orientarea noastră pragmatică şi
emoţională în cadrul mediului social. Deci, asistentul social în calitatea lui de om poate
oricând să se blocheze în limitele acestui orizont al observaţiei. Dar ca profesionist el poate
şi trebuie pe de o parte, să conştientizeze capcanele observaţiei cotidiene (de ex. capcana
„primei impresii”), iar pe de altă parte, să interiorizeze exigenţele observaţiei ştiinţifice:
a) observaţia ştiinţifică este o observaţie controlată şi controlabilă (unul şi acelaşi
comportament, fenomen social observat de mai mulţi observatori trebuie să fie descris în
mod, dacă nu identic, măcar foarte apropiat);
b) pentru a putea ordona observaţiile noastre este nevoie de un fundament teoretico-
terminologic-categorial. De ex. dacă observi un minor delincvent, ca asistent social ai
nevoie pentru a-i descrie să ştii ce este un comportament delincvent (teoria) să foloseşti
termenii adecvaţi (delincvent, infracţiune, pedeapsă, resocializare etc.); şi să aşezi datele
observate în categorii (furt: din avutul personal, furt calificat sau omor: din culpă, omor cu
premeditare, omor deosebit de grav, etc.).
c) observaţia ştiinţifică este dirijată, adică ea urmăreşte un scop clar şi în prealabil
definit. De ex. observarea reacţiilor, a comportamentui clientului în cadrul primului interviu.
d) caracterul ştiinţific al observaţiei este asigurat de repetarea observaţiei de către
acelaşi observator, sau de alte persoane, sau de observarea aceluiaşi fenomen,
comportament concomitent de către mai mulţi observatori pentru verificarea justificării
observaţiei voastre.
e) putem să recurgem şi la alte surse de informare. Ex. rapoarte, observaţii, constatări
anterioare, documente diverse.
Prin urmare, pentru a fi asigurat din punct de vedere metodologic caracterul ştiinţific al
observaţiei este nevoie ca asistentul social să respecte (cel puţin) principiul orientării
observaţiei spre un scop, principiul constantei şi principiul controlului observaţiei.
1. Clasificarea tipurilor de observaţie se face în funcţie de anumite criterii:
31
 1. după criteriul caracterului ştiinţific, observaţia este ştiinţifică şi ne-ştiinţifică.
2. după modul de abordare a unităţii de observaţie: observaţie directă şi indirectă.
Cea directă se întâlneşte în majoritatea cazurilor: observatorul şi „obiectul” observat se
află în contact nemijlocit (faţă-în-faţă). În cazul observaţiei indirecte, legătura este mediată
(de ex. jurnalul clientului, fişa sa medicală, articole din ziare, poze etc.).
3. după gradul de structurare observaţie poate să fie: structurată şi nestructurată.

Observaţia structurată în cazul acestui tip de observaţie mi se pare important să

subliniez, că termenul de structurat (ca şi cel de nestructurat de altfel) la abordarea proprie
observatorului şi nu la acţiunea clientului (a persoanei asistată). Astfel, în cazul observaţiei
structurate, observatorul vine cu o anumită idee (perspectivă structurată) asupra unităţii de
observaţie. Adică, asistentul social folosind acest tip al metodei observaţiei priveşte spre un
anumit comportament şi îl înregistrează folosind o tehnică destinată acelui scop. Aceasta
poate însemna folosirea unei scale de evaluare (de ex. a stimei de sine) sau a unui sistem de
codificare a interacţiunilor sau utilizarea tehnicii descrierii narative.
Acest tip de observaţie este indicat să fie utilizat mai ales când se urmăreşte prin
folosirea acestei metode de culegere a datelor concentrarea atenţiei asupra a ceva anume (o
anumită gamă atitudinală).
Observaţie nestructurată în cazul acestui tip îi lipseşte formalizarea (structurarea
modului de înregistrare a datelor), a celor observate. De obicei se face o descriere, deci o
înregistrare de tip narativ a unităţii de observaţie. De ex. asistentul social care observă un
grup de copii în timp ce ei se joacă şi facă o descriere a comportamentului şi felului în care
aceştia relaţionează cu scopul de a pune un diagnostic social, face o observaţie nestructurată.
În funcţie de situaţia observaţională concretă, sumarul celor observate se poate face de către
asistentul social şi după perioada de realizare a observaţiei.

4. după criteriul poziţiei (implicării) observatorului în / faţă de realitatea (socială)

observată: distingem între observaţia participativă şi neparticipativă.
Folosirea termenului de observaţie participativă se leagă de numele lui Eduard C.
Lindermann (1924), iar deosebirea dintre aceasta şi cea neparticipativă se află şi azi în
centrul discuţiilor despre observaţie. Acest fapt pare îndreptăţit dacă avem în vedere că
observaţia participativă nu este doar un tip de observaţie ci un întreg program asta şi numai
dacă ţinem cont de adevărul că numai printr-o confruntare nemijlocită cu realitatea se poate
face cercetare şi se poate ajunge la cunoaşterea realităţii sociale.
Prin urmare observaţia participativă presupune implicarea asistentului social (a
observatorului) în contextul situaţional observat. Dar, implicarea poate să fie activă sau
pasivă. Astfel, în cazul unei observaţii participative active observatorul se amestecă în
grupul de oameni pe care doreşte să observe (de ex. grup de tineri cu comportament
predelincvent), participă activ la viaţa grupului. El are astfel şansa ca pe lângă observaţia
exterioară să poată folosi şi reintegrarea interioară sau introspecţia şi „comprehensiunea”
(înţelegerea). În orice caz, cel / cei observaţi nu trebuie să fie deranjaţi (influenţaţi) de
caracterul participativ – activ al observatorului. În cazul observaţiei participative pasive,
observatorul se amestecă printre cei supuşi observaţiei sale, le urmăreşte reacţiile,
comportamentele, atitudinile, activităţile (se implică chiar până la un anumit punct în
acestea, dar fără să participe activ). Exemple în acest sens pot fi aduse din aria cercetărilor
de antropologie culturală (studiile Mead şi Lewis) sau cele ale grupurilor deviante; în acest
ultim caz, participarea activă se interzice de la sine şi se remarcă, totodată, dificultăţile ce
apar în sensul „acceptării” observatorului în grup.
În munca asistentului social, folosirea metodei observaţiei în forma sa participativă (fie
activă, fie pasivă) se face de cele mai multe ori, într-un mod impus de specificul asistenţei
sociale. Asistentul social nu face parte de exemplu, din familie în sensul considerării lui ca
32
(şi) un membru al acestuia. Cu toate acestea însă, asistentul social (prezent în familie)
realizează o observaţie care trebuie să obstrucţioneze cât mai puţin clientul / clienţii, dar
care, totodată, din punctul de vedere al completitudinii, al detaliilor şi al nuanţelor
înregistrate tinde să fie similară variantei de observare participativă, celei pasive, mai ales.
Prin urmare, în domeniul asistenţei sociale este mai indicat să se folosească în ceea ce
priveşte tipul observaţiei participative varianta în care observatorul (asistentul social) adoptă
atât rolul de participant, cât şi de investigator (cercetător). În acest sens el poate utiliza şi
alte metode de culegere a datelor, de pildă interviul informal, chestionarul sau analiza
documentelor.
Oricare ar fi tipul de observare utilizat este bine ca asistentul social să conştientizeze
că angajarea acestei metode de culegere a datelor, presupune existenţa şi aplicarea unor
deprinderi de observare.
Deprinderi de observare:
Observaţia este o deprindere practică în sine, dar una căreia rareori, se acordă atenţia
pe care o merită. Ea solicită simţul detaliilor acţiunii şi interacţiunii, a nuanţelor expresiei
faciale şi a limbajului corporal. Pentru a înţelege de ex. natura relaţionării părinte – copil,
asistentul social trebuie să ia în considerare nu numai comporamentul indivizilor ci şi
schimbul de acţiuni şi reacţii între protagoniştii interacţiunii. Tonul vocii, stabilirea sau nu a
contactului vizual pot indica aspecte importante în înţelegerea calităţii relaţionării.
„Ceea ce se observă sunt de fapt comportamente. Comportamentele indică sentimente
ce afectează / influenţează calitatea relaţionării. A spune că părintele este „ostil” sau că
copilul este „trist” înseamnă a te baza pe interpretarea a unor comportamente observate.”
(Howe, Brandon, Hinings, Schofield, 1999, pg. 179.)
Deprinderile de observare nu rezidă numai în abilitatea de a observa comportamente
specifice. Faptul că un părinte îi pare observatorului / asistentului social ca fiind ne-suportiv
faţă de copil, poate fi indicat de un număr de factori incluzând: boli fizice, depresie şi de un
stil de ataşament nesigur. Poate rezulta din propriile aşteptări bazate pe experienţa personală
a asistentului social ca părinte, legate de un nivel de stimulare adecvat.
Aceste solicitări vizează atât conştiinţa de sine şi capacitatea de a căuta dovezi,
utilizând teoria şi cercetarea pentru a le explica. Există din acest punct de vedere, un model
pentru observarea unui copil, modelul lui Tavistock. Acesta accentuează nevoia de a ştii
cum să dai sens lumii subiectului observat, atât prin aplicarea teoriei şi prin dezvoltarea
conştiinţei de sine.
Foarte importantă în utilizarea metodei observaţiei este existenţa şi aplicarea adecvată
a deprinderilor de observare. Totodată, însă o importanţă cel puţin similară trebuie să fie
acordată notării celor observate, înregistrării observaţiilor făcute de asistentul social, de ex.
în timpul vizitei de evaluare la o familie, sau în timpul intervievării unui client ş.a.m.d.

Întrevederea, convorbirea telefonică, genograma, ecoharta, analiza câmpului de

forțe
Vizita (intrevederea)
Tehnica prin intermediul căruia se investigează situaţia beneficiarului de servicii
sociale pentru a strânge cât mai multe informaţii, pe baza carora se vor contura direcţiile
viitoare de acţiune. Intrevederile pot fi:
i) programate (la solicitarea clientului sau la solicitatea asistentului social )
ii) neprogramate (în urma sesizării de catre o persoană/instituţie)

Convorbirea telefonica
Reprezinta o tehnica auxiliară de strângere/confirmare a datelor obtinute anterior
folosind alte tehnici dar şi de realizare a contactului dintre asistentul social şi beneficiarul
serviciilor sociale prin comunicare exclusiv verbală. Convorbirea telefonica poate avea loc
33
oricand este necesar, la initierea asistentului social sau la orice solicitare a beneficiarului.
Aceasta tehnica este utilizate în urmatoarele situaţii
i) semnalarea cazului;
ii) colectarea informaţiilor primare despre caz;
iii) vizitele la domiciliul beneficiarului vor fi programate telefonic.
Cu acordul beneficiarului, este recomandat ca asistentul social să folosească un
instrument de înregistrare a convorbirilor telefonice, iar înainte de încheierea acestora să
realizeze împreună cu beneficiarul o sumarizare a convorbirii pentru a păstra o cât mai mare
fidelitate a informaţiilor.

Genograma
Prin aceasta tehnică informaţiile obtinute sunt transpuse intr-o reprezentare grafica a
structurii familiei, asemănătoare unui “arbore genealogic” . Tehnica se aplica în mod
deosebit in etapa de evaluare, având rol de diagnostic social.
Genograma sau arborele familiei, descrie tipurile de relatii si evenimentele care s-au
desfăsurat de-a lungul generatiilor. Aici găsim înregistrate pe scurt nasterile, divorturile,
decesele si de aceea genograma este folosita pentru structurarea eficientă a informaţiilor
despre beneficiarul serviciilor sociale şi familia acestuia dar şi pentru a stimula
comunicarea cu acesta, reprezentarea grafică avand la baza folosirea unor simboluri.
Schema obtinuta prin folosirea simbolurilor va fi una clara şi uşor de interpretat de catre
orice specialist.
Structura familiei şi relaţiile dintre membrii acesteia pot fi reprezentate pentru două
(părinţii şi copiii) sau trei generaţii (bunicii, părinţii şi copiii).
Caracteristici:
Genograma se aplică în mod deosebit in etapa de evaluare, având rol de diagnostic
social. Genograma se realizează atât pentru structurarea eficientă a informaţiilor despre
client şi familia acestuia (oferă o imagine clară a structurii familiale care poate fi analizată
în timp scurt) cât şi pentru a stimula comunicarea cu clientul (i se pun întrebări simple la
care răspunde cu uşurinţă, se crează o atmosferă confortabilă şi propice unor discuţii
ulterioare mai aprofundate).
Genograma poate fi refăcută şi pe parcursul instrumentării cazului, în etapele de
intervenţie şi monitorizare, în situaţia în care apar modificări importante in structura familiei
(evenimente deosebite: deces, divort, membri noi in familie, o relatie de concubinaj,
căsătorie). Este recomandat ca aceste modificări să fie înregistrate în dosarul cazului
(implicit în genogramă) pentru că pot afecta pozitiv sau negativ cursul rezolvării situaţiei
problematice. O altă situaţie în care se poate utiliza genograma este în cazul în care există
blocaje în relaţia cu clientul pe parcursul interviului sau a întrevederii, în vederea
fluidizării comunicării. Clientul se poate dovedi mai disponibil pentru a discuta despre
structura familiei sale decât despre subiecte considerate delicate la momentul respectiv pe
care doreşte să le evite. În astfel de situaţii, pentru a nu abandona investigaţia asistentul
social poate solicita informaţii pentru construirea genogramei.
De asemenea, utilizarea genogramei este recomandată pentru clarificarea unei reţele
familiale complexe, dificil de conturat la o primă întrevedere. Folosind simbolurile grafice
descrise mai sus se desenează structura familiei pornind de la generaţia mai vârstnică până
la copii. În situaţia în care clientul comunică mai greu sau este un copil care nu are formată
o reprezentare a întregului sistem familial, construcţia genogramei poate începe de la
persoana clientului, continuând cu fraţii, părinţii, bunicii, unchii acestuia şi/sau alte persoane
care locuiesc împreună cu el. Asistentul social va adresa întrebări simple şi cât mai clare
clientului pentru ca informaţia înregistrată să fie cât mai fidelă realităţii (ex: câţi fraţi aveţi,
cum se numeşte fiecare, să-i aranjăm în ordinea vârstelor lor, câţi dintre ei sunt căsătoriţi, ce
copii are fiecare, etc). La sfîrşitul genogramei se realizează şi legenda care va cuprinde
34
simbolurile utilizate cu explicaţiile acestora, având în vedere că pentru relaţii între persoane
pot exista simboluri diferite (unii specialişti prezintă relaţia de căsătorie cu o linie continuă,
altele cu două linii continuie paralele).
Observaţii şi recomandări:
 Genograma nu este o descriere sau o prezentare în formă narativă a structurii
familiale. Reprezentarea grafică poate fi însoţită de mai multe detalii, explicaţii pentru
completarea informaţiei, însă desenul genogramei trebuie să fie clar şi uşor de interpretat
(ex: simbolul persoanei poate fi însoţit de informaţii privind vârsta,
domiciliul, profesie, studii, etc.).
 Genograma poate fi realizată cu minim de informaţii atunci când nu este suficient
timp pentru o documentare complexa şi poate prezenta elemente de bază în prezentarea
cazului (structura familiei, numărul de copii, cu cine locuieşte clientul, etc.).
 Orice genogramă trebuie să fie însoţită obligatoriu de o legendă pentru a putea fi
citită/interpretată de oricare alt profesionist care intră în posesia dosarului instrumentat de
asistentul social (psiholog, jurist, un alt asistent social, supervizorul, etc)  Genograma se
realizează, de obicei, împreună cu clientul şi în cazuri excepţionale (clientul este un copil,
este bolnav, nu poate comunica) cu alte persoane implicate în rezolvarea cazului.
 Genograma simplă (reprezentarea a două generaţii din sistemul familial) poate fi
realizată şi atunci când clientul este un copil, dar pentru genogramele complexe (cea pe trei
generaţii) este recomandabil ca ele să fie realizate împreună cu un adult.

LEGENDA

35
 Cronologia familială sau linia timpului
• Demografie: naștere, căsătorie, separare, boală / accident de divorț, deces, proces
/ problemă legală, venit
creștere / scădere
• Migrație și mutări: în sau în afara gospodăriei sau a zonei
36
 • Schimbări de relație: relație nouă, întrerupere sau conflict
• Funcționarea: debutul sau agravarea bolii, problema legală, pierderea unui loc de
traumatism, problema școlii sau locul de muncă
• Data aniversarului: perioada anului din trauma sau pierderea anterioară
Ecoharta
Ca si genograma, ecoharta (engl. ecomap) este tot o reprezentare grafică, fiind realizata
pentru a pune in evidenta relaţiile beneficiarului de servicii sociale cu mediul in care acesta
traieste (persoane şi instituţii cu care interacţionează). Această tehnică precizează locul unei
persoane sau familii în contextul social. Ea se bazează pe relatii, modul de interactionare cu
ceilalti, performante intelectuale, participarea la activităti religioase, sociale, politice,
culturale etc.
Ecoharta (ca si genograma, de altfel) se bazeaza in realizarea ei pe anumite simboluri
specifice pentru a reprezenta tipurile de relaţii. Ecoharta se realizează spre sfârşitul etapei de
evaluare, când asistentul social deţine, deja, suficiente informaţii pentru a putea aprecia tipul
şi calitatea relaţiilor pe care beneficiarul le are cu alte persoane si/sau instituţii. Ecoharta ne
poate oferi o imagine clară a resurselor utile pentru intervenţie în funcţie de calitatea şi
intensitatea relaţiilor beneficiarului in interactiunea sa cu mediul. Daca genograma
reprezinta o harta a relatiilor familiale, ecoharta este o harta a relatiilor sociale stabilite in
afara mediului familial, cu accent pe identificarea resurselor existente si latente (potentiale).

37
 Fig. 3- Reprezentarea grafica pentru ecoharta

Analiza SWOT

Tehnică de culegere şi prelucrare a informaţiilor privind factorii/forţele care pot

contribui in buna masura la rezolvarea problemei cu care beneficiarul se confrunta la un
moment dat din existenta sa. Tehnica se bazeaza pe identificarea punctelor tari, dar si a
punctelor slabe care caracterizează situaţia evaluata, astfel încât acestea sa poata fi utilizate.
Analiza SWOT va fi figurată sub forma unui tabel cu doua coloane, in care vor fi
inregistrate punctele tari si punctele slabe identificate.

Analiza SWOT

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE

OPORTUNITĂȚI PERICOLE

Interviul
Interviul în asistenţa socială este o interacţiune comunicaţională ce are un scop
deliberat şi mutual acceptat de participanţii la comunicare – intervievator (asistentul social)
şi intervievatul (sistem client şi/sau sistem ţintă şi/sau sisteme relevante). (Roth, Poledna)
Interviurile din asistenţa socială implică oameni cu probleme sau oameni aflaţi în
situaţii problematice, astfel încât e necesar să ântrunească următoarele caracteristici:
 conţinutul de tip asistenţă socială al interviului este astfel ales încât să faciliteze
atingerea scopului specific asistenţei sociale;
 are loc o alocare diferenţiată a rolurilor intervievat/intervievator şi a sarcinilor –
relaţionările sunt complementare şi non reciproce în cadrul interviului;
 acţiunile intervievatorului trebuie să fie planificate deliberat şi selectate în mod
conştient pentru a susţine scopul interviului – interviul este o comunicare cu progres
planificat;
 interviul, de regulă, are un timp, loc şi durată formal definite şi stabilite;
 intervievatorul este obligat să accepte solicitarea unui client pentru interviu în
spiritul valorilor şi deontologiei proprii asistenţei sociale.
 funcţia şi natura profesiei determină într-un mod general, conţinutul distinctiv
al interviurilor în asistenţa socială
 ceea ce se discută este confidenţial (a se vedea limitele confidenţialităţii);
 centrarea se face pe client/intervievat;
 se urmăreşte maximizarea participării clientului, minimizându-se standardizarea
şi sporind astfel, individualizarea conţinutului.

Scopurile interviurilor din asistenţa socială

Se disting trei tipuri de scopuri:
1. scop informaţional sau pentru studiul social;
2. scop diagnostic sau de evaluare;
3. scop terapeutic sau pentru realizarea schimbării.
“Procesul intervievării este mişcarea dinamică conştientă realizată prin
intermediul unor stadii succesive, spre realizarea scopului interviului.”(Kadushin,
1990)

Tipuri de interviuri
Compton şi Galaway (1989) cred că probabil cel mai larg utilizat instrument pentru
38
colectarea datelor este interviul sau întâlnirile de grup cu sistemul client în care chestionarea
şi observaţia sunt folosite pentru a obţine informaţii. Interviul sau întâlnirea, solicită
cunoaşterea principiilor relaţionării şi comunicării. În utilizarea întâlnirii faţă-în-faţă,
practicianul va trebui să decidă scopurile sale, de ce informaţia are / este nevoie şi felul în
care asistentul social vrea să o structureze.

1. Interviul Nondirectiv
La o extremă este interviul sau întâlnirea non-directivă, în care asistentul social
urmează sentimentele şi gândurile intervievatului sau permite grupului să se releve pe sine
atât cât doreşte.
În orice caz, asistenţii sociali dau o structură interviului întotdeauna atunci când
determină ce fel de date pot fi colectate, atunci când decid când şi unde va avea loc
culegerea lor, când stabilesc reguli şi norme de bază în ceea ce priveşte conţinutul şi
participarea şi chiar şi atunci când ei aranjează scaunele participanţilor la interviu sau
întâlnire.
Interviul non-directiv care permite clienţilor să spună povestea lor în felul lor, este o
sursă importantă de informaţie care în mod obişnuit nu poate fi obţinută prin întrebări
directe.
Însă, prin ascultarea activă şi prin observarea limbajului corporal, asistenţii sociali sunt
în măsură să obţină înţelegerea, de pildă înţelegera presiunii pe care problema a adus-o
asupra clientului sau să înţeleagă ceva despre resursele pe care clientul a încercat să le
folosească sau cel puţin le-a considerat de ajutor. Asistentul social începe să înţeleagă
patternul cognitiv – căile prin care clientul pune în legătură cauzele şi efectele – felul de-a
reacţiona pe care îl foloseşte clientul. Asistentul social poate colecta informaţii despre
strategiile de coping ale clientului şi despre punctele tari ale acestuia. În completare
asistentul social poate obţine cunoştinţe considerabile despre relaţia clientului cu ceilalţi, cât
şi relaţionarea cu persoanele de ajutor în măsura în care relatările clientului pot să se refere
la interacţiuni cu persoanele semnificative.
Din relatările clientului cu privire la problemă poate fi estimată înţelegerea pe care
clientul o are asupra lumii, relaţionările sociale şi utilitatea pe care o dă acestora, modul în
care a ajuns la această înţelegere şi ce poate fi făcut în vederea schimbării.
Sigur, interviul poate fi folosit pentru a culege date şi de la alte surse cât de la sistemul
client. În utilizarea acestor surse, asistentul social va avea în vedere felul informaţiilor pe
care aceste sisteme pot să le ofere şi ce nevoie reală există în munca de asistare pentru
aceste informaţii. Asistentul social va trebui să aibă în vedere că s-ar putea ca unele din
aceste sisteme să dorească să li se împărtăşească şi lor informaţii (nu doar s-o ofere
informaţii). În acest caz asistentul social va trebui să discute acest lucru cu sistemul client.

2. Interviul semistructurat centrat pe problemă

Este un interviu semistructurat şi comparativ cu interviul narativ mai ales, e mai
puternic structurat decât altele, cel narativ cunoaşte cel mai slab grad de structurare.
Această variantă de interviu permite centrarea efortului investigativ pe problematica
cea mai intim legată de problema clientului şi de situaţia sa.
Are un caracter deschis, reprezentând şi un important avantaj mai ales în asistenţa
socială, din punctul de vedere al realizatorilor de interviu.
Interviul centrat pe problemă e eficient. Eficienţa se explică prin aceea că se evită
întrebările de tatonare, se angajează acest tip de interviu într-un anumit moment al studiului
şi al relaţiei de asistare, astfel încât se căştigă timp şi se economisesc resurse prin faptul că
un anumit aspect e investigat atunci când abordarea respectivei probleme este într-adevăr
necesară, iar cel intervievat - clientul - este pregătit şi doreşte să discute subiectul propus
prin interviu.
39
 Interviul centrat pe problemă e un interviu care în asistenţa socială e bine să fie angajat
la sfârşitul primei faze, la mijlocul procesului de asistare socială, dar în nici un caz NU se
începe procesul de asistare socială cu un interviu centrat pe problemă. Pentru că trebuie să
existe înainte de angajarea acestui tip de interviu o înţelegere cât de cât clară a direcţiei în
care se îndreaptă efortul de cunoaştere al asistentului social, cât şi direcţia şi ţinta urmărite
prin asistare.
Interviul centrat pe problemă a fost folosit încă din '45, unul dintre cei care l-a folosit
pentru prima dată a fost Robert Merton. Merton a folosit această formă de interviu pentru a
studia efectele mass-media asupra comunităţii. Cercetarea lui Merton a scos în evidenţă
legătura dintre experienţele subiective ale celor studiaţi şi anumite ziare pe care le citesc
sau anumite emisiuni la care se uită.
Cicourell e unul din întemeietorii etnometodologice care pun un accent esenţial pe
limbaj în studierea socialului. El şi alţi metodologici au folosit interviul centrat pe
problemă pentru a scoate în evidenţă, universul lingvistic al celor care ofereau informaţii
despre un subiect sau altul al cercetării.
Witzel a teoretizat interviul centrat pe problemă ca o combinaţie integratoare de
metode, incluzând aici şi analiza de caz şi metoda biografică şi analiza de conţinut şi
chiar discuţiile de grup. De ex., analiza de conţinut a scrisorilor înseamnă a le desface în
unităţi tematice.
După Witzel există câteva principii fundamentale ale interviului centrat pe problemă:
1. centrarea pe problemă - se referă la faptul că interviul trebuie început cu
problematizări sociale;
2. orientarea conform obiectului de studiu: acest principiu presupune că forma
concretă a interviului centrat pe problemă trebuie să se refere la obiectivele specifice
studiului, şi nu poate să constea în preluarea unor instrumente prefabricate;
3. principiul procesuabilităţii - intervievarea aceasta reprezintă o analiză flexibilă a
câmpului problematic, presupune adunarea şi verificarea pas cu pas a informaţiilor astfel
încât relaţionarea şi configurarea elementelor de cunoaştere se construieşte şi se
cristalizează încetul cu încetul printr-o permanentă atitudine reflexivă în faţa metodei
aplicate.
Caracterul deschis al interviului centrat pe problemă înseamnă că persoana intervievată
se simte liberă şi poate răspunde în aşa fel încât opiniile sale sunt exprimate liber, alegerea
în legătură cu informaţiile pe care le oferă şi felul în care le prezintă sunt tot rezultatul
alegerii sale.

Desfăşurarea interviului centrat pe problemă:

1) formularea şi analiza problemei urmărite - întotdeauna se face înainte de delurarea
intervievării, ceea ce înseamnă că tu, asistentul social împreună cu clientul ai dezvoltat
relaţia profesională, că ştii anumite lucruri despre client; că şi el ştie ce vrea să obţină,
care sunt priorităţile relaţiei profesionale; analizezi problema care doreşti să o lămureşti
prin interviu şi ai un backround teoretic foarte bine stabilit;
2) compunerea ghidului de interviu pe baza unităţilor tematice pentru tema studiată - în
această fază te centrezi pe o anumită temă, care face parte din problema clientului. Şi
această tematică se desface la rândul ei în alte subteme, care se atacă mai detaliat prin
întrebările adresate clientului;
3) ghidul de interviu - exprimă într-o ordine logică direcţia pe care asistentul social şi
clientul o urmează împreună, prin întrebări şi răspunsuri, pentru a atinge scopul
interviului;
4) faza pilot - este faza în care se realizează verificarea, testarea interviului pentru a vedea
dacă e nevoie de modificarea ghidului de interviu sau a unei părţi din ghid. Această
testare se poate face cu ajutorul unui coleg, dar în nici un caz testarea nu se face pe
40
 client.
5) faza interviului propriu-zis - el vizează obţinerea informaţiilor prin traversarea celor trei
categorii principale din interviul: categoria întrebărilor de sondare, de ghidaj, sau fir
roşu, şi ad-hoc. De regulă având acordul celui intervievat se realizează înregistrări ale
intervenţiei pe bandă magnetică. În caz de refuz se realizează un protocol pe parcursul
discuţiei sau după caz imediat după încheierea interviului.
Durata medie a acestui interviu este 90-120 de minut.

4. Interviul narativ
Interviul narativ reprezintă acea variantă de interviu care este cel mai slab structurat şi
care este cuprins în familia metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor şi de studiere a
socialului.
Tehnica pe care acest interviu o utilizează constă în animarea intervievatului
pentru ca acesta el/ea, să nareze liber evenimente, întâmplări trăite. Această tehnică a
naraţiunii prezintă marele avantaj de a nu-l speria/bonbarda pe client cu întrebări, pentru că
în afara faptului că este anunţat subiectul în legătură cu care se face interviul, întrebări
propriu-zise nu se pun, decât după ce clientul a încheiat povestirea propriu-zisă.
Interviul narativ preia toate avantajele pe care le are în general povestirea: ex. gradul
mare de veridicitate, şansa de a primi mai multe informaţii şi o exprimare proprie numai
naratorului. Orice poveste îşi are limbajul său.
Ideea principală care stă la baza metodei narative este că există structuri de semnificaţii
subiective, care se conturează pe parcursul povestirii libere a unor evenimente, de către un
povestitor. Aceste structuri riscă să rămâne ascunse în cazul în care am apela la orice formă
de interogare sistematică. Semnificaţii subiective pot fi cel mai uşor ratate când se folosesc
modalităţi structurate de interogare. Ex. de semnificaţii subiective: tot ce-i legat de haloul
afectiv care îmbracă ceea ce ni se întâmplă: impulsurile instinctuale, emoţiile, trăirile.
Din ceea ce este povestirea şi pe baza cercetărilor lingvistice se ştie că orice naraţiune
cunoaşte o structură relativ fixă. În esenţă se poate spune că o povestire se compune din şase
paşi:
1. o introducere sub forma unui scurt rezumat care oferă o perspectivă globală asupra
a ceea ce se va povesti de către cel intervievat;
2. punctarea jaloanelor principale ale naraţiunii;
3. complicaţii care au intervenit;
4. evaluarea, aprecierea celor întâmplate şi relatate până atunci;
5. estomparea naraţiunii;
6. consideraţii finale.
Clientul nu e conştient de această structură însă, asistentul social trebuie să fie şi să
urmărească dacă povestirea clientului urmează sau nu algoritmul. Asistentul social trebuie
să observe dacă clientul traversează aceste şase părţi. E important ca atunci când se foloseşte
interviul narativ, asistentul social să-l sprijine pe intervievat să urmeze această structură. Pe
de altă parte, e important ca această structură să ofere baza unei comparaţii între mai multe
povestiri, naraţiuni permiţând generalizarea şi evaluarea rezultatelor.
Primul pas în delurarea unui interviu narativ va fi: a) determinarea obiectivului
povestirii, b) deprinderile de comunicare ale clientului (există clienţi care spun "mai bine
pune-ţi-mi întrebări că vă răspund").
Interviul narativ se compune din trei părţi:
1. clientului i se prezintă tema interviului şi motivul pentru care tema interesează. Se
încearcă crearea unei relaţii de încredere pentru a-l convinge pe client să se gândească la
povestire în funcţie de solicitarea făcută (tema propusă);
2. este relatată povestirea. E foarte important ca asistentul social să îl ajute pe client
să nu piardă firul povestirii.
41
 3. după terminarea naraţiunii, asistentul social are permisiunea să pună întrebări
suplimentare sau să solicite clarificări.

Rolul participanţilor la interviu:

Relaţiile dintre asistentul social şi client se petrec într-un anumit context. De obicei,
acestea au loc în cadrul unei instituţii publice de asistenţă socială sau în cadrul unei instituţii
private. Un prim pas important în clădirea relaţiei cu clientul şi dezvoltarea relaţiei cu
acesta, îl reprezintă clarificarea aşteptărilor clientului de la primul contact cu acesta.
De cele mai multe ori clienţii pot avea mici neînţelegeri în ceea ce priveşte procesul de
ajutorare şi pot avea aşteptări diferite faţă de cele ale asistentului social, ceea ce poate duce
la îngreunarea procesului. Constatările celor două studii clasice în acest domeniu
(Aronson& Overall, 1966; Mayer & Timms, 1969) au arătat că este foarte important să se
clarifice de la prima întâlnire care sunt aşteptările clientului şi ceea ce poate fi oferit în mod
realist de către asistentul social.
Zwick şi Atkinson (1985), au realizat un ghid care poate ajuta asistentul social să
obţină rezultate pozitive în ceea ce priveşte clarificarea aşteptărilor:
1. Determinarea aşteptărilor clienţilor: S-a constatat faptul că majoritatea
aşteptărilor pe care clienţii le exprimă în cadrul primei întâlniri sunt nerealiste. De
asemenea, clienţii pot fi împărţiţi în două categorii:
- cei care îşi exprimă aşteptările fără să fie determinaţi de către asistentul social şi cer
ca acestea să le fie îndeplinite (caz în care asistentul social le poate clarifica pe cele care
sunt irealiste).
- cei care nu îşi exprimă deschis aşteptările, iar asistentul social este nevoit să le
obţină. Este important ca acest lucru să se petreacă cu grijă, după ce s-a stabilit un raport
între client şi asistentul social. Pot fi folosite întrebări de genul: Cum doriţi să vă ajut?, Am
investigat motivele pentru care sunteţi în atenţia noastră, însă aş vrea să ştiu ce speraţi să
obţineţi în urma acestui proces.
2. Explicarea pe scurt a naturii procesului de ajutorare şi definirea relaţiei de
parteneriat în căutarea unei soluţii privind problema respectivă:
- trecerea în revistă a aşteptărilor nerealiste ale clientului;
- exprimarea intenţiei de ajutorare;
- clientului i se explică de ce aşteptările nerealiste nu pot fi îndeplinite;
- clarificarea procesului de ajutorare şi definirea unui parteneriat în care clientul
are responsabilitatea de a se implica activ şi de a face alegerea finală.
De obicei, clienţii speră că asistentul social le va oferi un sfat pe care ei îl vor pune în
aplicare şi astfel situaţia lor se va îmbunătăţii rapid. Este foarte important să transmiteţi
clienţilor intenţia dumneavoastră de a-i ajuta şi să îi convingeţi că le-aţi face un deserviciu
dacă le-aţi oferi mereu sfaturi.
3. Exprimarea intenţiei de a comunica deschis – va mări receptivitatea clientului
privind acest factor.
4. Clarificarea faptului că dificultăţile sunt inerente în procesul de schimbare –
acest lucru va pregăti clienţii pentru parcurgerea obstacolelor pe care le vor întâmpina.

Comunicarea empatică
Comunicarea empatică/ răspunsul empatic este o abilitate fundamentală şi complexă,
care necesită practică şi efort susţinut.
Această abilitate presupune capacitatea asistentului social de a identifica corect, cu
exactitate sentimentele clientului şi de a-i comunica acestuia într-un limbaj adecvat,
înţelegerea acestor sentimente.
Abilitatea de comunicare empatică nu are limite sau nu atinge niciodată un nivel
maxim. Am putea spune că se află mereu într-un proces „de devenire”. În practică, mulţi
42
asistenţi resping nevoia de training în comunicarea empatică, considerându-se în mod eronat
a fi empatici cu clientul.
Scala comunicării empatice (Hepworth, Rooney & Larsen, 1997, p. 107) cuprinde 5
nivele:
Nivelul 1 - la acest nivel răspunsurile asistentului sunt considerate a fi ineficiente
(asistentul este preocupat mai mult de persoana sa decât de cadrul de referinţă ala clientului,
prin urmare răspunsul lui nu coincide cu sentimentele clientului).
Nivelul 2 – răspunsurile exprimă depunerea unui efort de înţelegere, dar sunt
neconforme cu realitatea sau incomplete.
Nivelul 3 – răspunsurile de la acest nivel corespund sentimentelor de suprafaţă ale
clienţilor.
Este un nivel la care se poate lucra.
Nivelul 4 – răspunsurile au mai mare acurateţe identificând implicit sentimentele
ascunse sau aspecte ale problemei; pun în evidenţă faţete subtile ale mesajului clientului,
care permit clientului să intre în legătură mai profundă cu sentimente neexplorate sau
motive ale comportamentului. Răspunsurile de la acest nivel au scopul de a creşte gradul de
auto- conştientizare.
Nivelul 5 – răspunsurile reflectă fiecare nuanţă emoţională, asistentul răspunzând cu
acurateţe întregii game de sentimente şi înţelesuri. Răspunzând la acest nivel presupune
explorarea sentimentelor şi problemelor clientului la un nivel mult mai ridicat şi mai
profund decât în cazul nivelelor inferioare.
Exerciţiu:
Folosind scala comunicării empatice evaluaţi fiecare răspuns, încadrându-l într-un
anumit nivel. Treceţi cifra corespunzătoare fiecărui nivel în stânga.
Afirmaţia unei femei în vârstă de 80 de ani, care discută cu asistentul social referitor
la mutarea sa într-un azil pentru persoane vârstnice: „Dumnezeule, cu cât mă gândesc mai
mult la mutare, cu atât mai speriată sunt. Aici am vecini care au grijă de mine, iar acolo nu
cunosc pe nimeni. Mă tem că voi fi singură.”
Răspunsuri ale asistentului social:
 „Îţi este cam teamă să-ţi părăseşti vecinii şi locurile familiare. Dar acolo vor fi mulţi
oameni prietenoşi şi vei avea multe lucruri de făcut. De asemenea, vor pregăti pentru
tine în fiecare zi o masă caldă.”
 „Nu-ţi face griji, îţi vei face prieteni imediat şi îţi vei dori să te fi mutat mai înainte.”
 „Nu ai semnat cererea pe care ti-am lăsat-o acum câteva zile?”
 „Numai gândindu-te la mutare te sperie, deoarece îţi vei părăsi vecinii şi prietenii.
Deşi veţi avea o viaţă mai uşoară, sunteţi nesigură că veţi fi bine în alte moduri.”
 „Se pare că aveţi sentimente amestecate în ceea ce priveşte mutarea. O parte din
dumneavoastră vrea să plece deoarece veţi avea o viaţă mai confortabilă, dar o altă
parte se teme că vă veţi simţi singură şi pierdută şi vrea să se agaţe de persoanele de
care ştiţi că ţin la dumneavoastră.”
Utilităţile multiple ale comunicării empatice:
1. Stabilirea relaţiilor cu clienţii de la prima întâlnire.
2. Păstrarea legăturii cu clienţii.
3. Evaluarea cu exactitate a problemelor clientului.
4. Generarea unui răspuns la mesajele nonverbale ale clientului.
5. Confruntarea este mai plăcută.
6. Tratarea obstacolelor prezentate de client.
7. Gestionarea furiei şi a altor tipuri de violenţă.
8. Facilitarea discuţiilor în grup.

Exerciţii de dezvoltare a comunicării empatice:

43
 Citiţi mesajul clientului şi compuneţi un răspuns empatic care să surprindă
sentimentele de suprafaţă.
1. Tatăl unui copil cu retard mental, în vârstă de 14 ani: “Pur şi simplu nu ştim ce să
facem cu el. Ne dorim să avem grijă de el, însă am ajuns într-un punct în care nu ştim dacă
are vreun rost pentru el sau pentru noi. A devenit atât de puternic – pur şi simplu nu mai
putem să îl stăpânim. Săptămâna trecută, când eram plecat din oraş, a bătut-o pe soţia mea,
încă are vânătăi. Acum se teme de el şi trebuie să recunosc că si eu încep să mă tem de el.”
2. Mama către asistentul de la Protecţia Copilului la prima vizită: “Cine vrea să îmi
facă probleme acuzându-mă că nu am grijă de copii? Poate nu sunt cea mai bună mamă din
lume, dar încerc. Sunt foarte mulţi copii pe aici care nu sunt îngrijiţi ca ai mei.”
3. Deţinut: “Aici te tratează ca pe un animal. Ştiu că trebuie să îmi ispăşesc pedeapsa,
însă uneori simt că nu mai rezist – ca şi cum ceva din mine e pe cale să explodeze.”
4. Copil în vârstă de 15 ani, aflat la asistent maternal: „M-am săturat de ei. Vor să
muncesc tot timpul, ca şi cum aş fi un sclav sau ceva de genul. Dacă nu mă luaţi de acolo o
să fug.”

Luarea notiţelor
Odată încheiat interviul, intervievatorul are obligaţia de a înregistra informaţiile
obişnuite, într-un dosar/pe computer etc.
De aici rezultă importanţa luării notiţelor, mai ales pe durata intervievării, dar şi
imediat după încheierea ei.
În general când se iau notiţe atenţia este concentrată în primul rând pe ce s-a spus şi nu
pe ce se spune.
 Când intervievatorul ia notiţe, acesta poate să piardă contactul vizual cu clientul,
pierzând astfel din atenţie multe informaţii nonverbale.
 Luarea notiţelor prezintă riscul creşterii atenţiei selective a intervievatului pentru
anumite conţinuturi.
 Când intervievatorul nu-i explică clientului că va lua notiţe şi în ce scop o să
facă acest lucru, se poate întâmpla ca intervievatul să treacă prin momente de confuzie.
Deci, pentru a lua notiţe pe timpul interviului se cere în prealabil permisiunea
intervievatului, oferindu-i totodată şi anumite explicaţii despre atenţia acestui demers.
 Efectele luării de notiţe trebuie evaluate din timp în timp, pe parcursul interviului,
iar dacă apar dificultăţi, ele trebuie discutate deschis cu clientul.
 Luarea notiţelor presupune: acurateţe, selectivitate, flexibilitate, deschidere.
Dacă notiţele se iau după încheierea interviului, atunci este bine să se facă cât mai
repede pentru ca informaţiile, impresiile, să fie cât mai fidel consemnate.

Ancheta socială. Anamneza

Ancheta sociala
Reprezinta documentul final elaborat de catre asistentul social in urma aplicarii
tehnicilor, metodelor si instrumentelor de investigare
Scop: Cercetarea unei realităţi sociale în care a apărut o situaţie de dificultate în
vederea obţinerii informaţiilor necesare pentru stabilirea măsurilor de (re)introducere a stării
de normalitate socială.
Caracteristici:
 Este instrumentul de bază al asistentului social.
 Se realizează numai în interesul persoanei care solicită sprijin.
 Se întocmeşte la domiciliul persoanei aflate în dificultate.
 Se redactează, se semnează şi se stampilează de către asistentul social care
44
răspunde pentru cele consemnate.
 Pe baza ei se ia decizia de acordare sau neacordare a sprijinului solicitat.
Ancheta socială presupune evaluarea detaliată a situaţiei beneficiarului într-un
context socio- familial şi acoperă aspecte de ordin:
 social;  educaţional:
 psihologic;  juridic;
 medical;  economic;

Calităţi care trebuie să caracterizeze o bună anchetă socială:

 exhaustivitate – să conţină esenţialul, să fie realizată într-un stil elegant, plăcut
pentru cei ce o vor citi.
 simplitate – alegerea frazelor şi cuvintelor mai puţin complicate, dar
semnificative, evitarea etichetării.
 pragmatism- Sa servească scopului urmărit (în raport cu problema, cu
persoanele care au cerut ancheta socială), informaţiile trebuie să privească direct persoana.
 obiectivitatea – alegerea cuvintelor care exprimă cel mai bine observaţiile asupra
situaţiei clientului, sprijinirea concluziilor pe fapte.
 relevanţă – informaţiile pe care le includem trebuie să aibă o legătura clară, logică,
evidentă pentru specificul cazului.
 valorizarea pozitivă (evidenţierea punctelor tari ale beneficiarului şi evitarea
judecăţilor de valoare şi evaluării negative).
Elemente constitutive ale anchetei sociale:
- Realizată de asistentul social - Se va completa cu numele asistentului social care
întocmeşte ancheta socială.
- Locul şi data - Se vor preciza locul (ex: domiciliul beneficiarului) şi data
completării anchetei sociale.
- Persoane prezente - Se vor înregistra numele şi prenumele tuturor persoanelor
prezente la întocmirea anchetei sociale. Acest lucru este important deoarece orice persoană
prezentă poate reprezenta atât o sursă de informare cât şi o garanţie pentru veridicitatea
informaţiilor prezentate.
- Scopul - Va fi înregistrat scopul pentru care ancheta socială este efectuată (ex.:
Reintegrarea copilului în familia naturală). Este important să se păstreze coerenţa între
scopul întocmirii anchetei sociale, modalitatea prezentării informaţiilor pe parcursul
anchetei sociale şi recomandările finale.
- Date de identificare a beneficiarului:
 Nume prenume, data şi locul naşterii - Se completează datele beneficiarului din
actele de stare civilă.
 Stare civilă/ Statutul juridic
 Pentru adulţi se completează situaţia stării civile (necăsătorit, căsătorit, divorţat,
văduv);
 Pentru copil se precizează situaţia juridică (declarat abandonat prin sentinţă civilă,
tutelă sau curatelă pentru una din situaţiile: părinţii sunt decedaţi, declaraţi judecătoreşte
decedaţi, declaraţi judecătoreşte dispăruţi, decăzuţi din drepturi părinteşti, părinţi
necunoscuţi sau puşi sub interdicţie (Codul Familiei).
 Studii - în urma consultării actelor de studii, se completează cu date privind ultimul
nivel de studii absolvit.
 Ocupaţia - dacă beneficiarul are un loc de muncă se va completa funcţia pe care o
deţine acesta la momentul completării fişei (adeverinţa de salariat poate fi document la
dosar); în cazul în care beneficiarul nu este angajat se va preciza statutul său: şomer sau fără
ocupaţie.
 Domiciliul - se completează adresa din actul de identitate şi, în situaţia în care
45
domiciliul legal nu coincide cu domiciliul în fapt, vor fi menţionate ambele adrese.
 Etnie - se va preciza etnia declarată de beneficiar; este relevant acest tip de
informaţie pentru demersul de intervenţie implementat de asistentul social în rezolvarea
cazului respectiv, din punctul de vedere al respectării sistemului de valori şi al culturii
specifice etniei beneficiarului.
 Religie - se va preciza religia declarată de beneficiar; este relevant acest tip de
informaţie pentru demersul de intervenţie implementat de asistentul social în rezolvarea
cazului respectiv, din punctul de vedere al respectării sistemului de valori şi al culturii
specifice religia beneficiarului.
- Date despre familie - vor fi înregistrate datele despre mama (soţie) şi despre tata
(soţ) din actele de stare civilă (certificat de naştere, B.I., adeverinţă de la locul de muncă,
carte de identitate, etc.) – vezi itemul anterior.
- Date despre copiii din familie - vor fi înregistrate datele cu privire la copiii familiei
conform structurii din tabel.
 Nume şi prenume şi Data naşterii - vor fi notate numele şi prenumele copiilor,
respectiv datele lor de naştere din actele de identitate.
 Ocupaţie - pentru situaţia în care copilul este şcolar se va preciza nivelul de
şcolarizare (ex: preşcolar, şcolar - clasa în care se află copilul). Pentru situaţia în care
copilul are un loc de muncă poate fi menţionată instituţia şi funcţia deţinută în cadrul
acesteia.
 Locul unde se află copilul: familie/instituţie – Se precizează dacă copilul este
instituţionalizat sau nu – astfel trebuie completat cu “familie” dacă copilul se află în familie
sau “instituţie” (numele instituţiei) dacă copilul se află în instituţie.
 Observaţii - va cuprinde informaţii relevante despre fiecare copil (ex: starea de
sănătate, de câte ori a repetat un an şcolar, dacă a fost instituţionalizat sau nu).
- Date despre alte persoane care locuiesc la aceeaşi adresă - Vor fi înregistrate toate
celelalte persoane care locuiesc la aceeaşi adresă cu beneficiarul (unchi, mătuşă, bunici,
prieteni, etc.). Se vor completa câmpurile din tabel cu numele şi prenumele acestor
persoane, vârsta, starea civilă (căsătorit, necăsătorit, despărţit în fapt, divorţat, văduv, etc.) şi
ocupaţia fiecăruia (ex: şomer, pensionar, şcolar, preşcolar, etc.).
- Istoricul social al beneficiarului - în cadrul istoricului social al beneficiarului vor fi
prezentate sub formă narativă în ordine cronologică evenimente, fapte semnificative
din viaţa acestuia.
Ex.: Copilul X provine dintr-o familie legal constituită, fiind al ...copil al celor doi soţi
Y. Naşterea a fost naturală, la termen, nou născutul fiind dezvoltat normal pentru vârsta sa.
Pe parcursul dezvoltării sale nu s-au înregistrat probleme grave de sănătate. În prezent,
este elev în clasa a ....Şcoala... are o relaţie bună cu colegii şi rezultate bune la învăţătură,
conform caracterizării dirigintelui şi profesorilor. Pe data de ....... a fost instituţionalizat în
CP. unde este
vizitat periodic de părinţi.
- Starea de sănătate – se vor înregistra afecţiunile mai grave (acute sau cronice) de
care beneficiarul a suferit până la momentul evaluării. Se vor specifica şi antecedente
medicale din familie: afecţiuni cronice sau genetice avute de către membrii familiei
beneficiarului. Dacă starea de sănătate a beneficiarului este bună se va completa cu expresia
clinic sănătos, iar dacă suferă de o afecţiune se va specifica diagnosticul şi alte informaţii
obţinute din certificatul medical de sănătate. Este recomandat ca asistentul social să solicite
un act medical doveditor, indiferent de starea de sănătate a beneficiarului.

- Situaţia materială/financiară
 Locuinţa - Asistentul social va trebui să urmărească mai multe aspecte privind
locuinţa, cum ar fi: numărul de camere, câte persoane locuiesc în aceeaşi casă, dacă locuinţa
46
este proprietate personală sau nu, dacă starea de igienă este corespunzătoare, dacă este
dotată cu electricitate, apă curentă, încălzire, telefon. În formularul de anchetă socială toate
aceste informaţii pot fi înregistrate prin bifare – acolo unde este cazul.
 Suprafaţa de teren cultivată (tipul culturii) - se va înregistra doar aria de teren
cultivată din suprafaţa totală de teren pe care beneficiarul o are în proprietate sau o deţine;
foarte important pentru beneficiarii din mediul rural este să se menţioneze tipul culturilor
(ex: porumb, cartofi, grâu, secară, orz).
 Animale - vor fi înregistrate animalele din gospodăria beneficiarului (ex: ovine,
bovine, cabaline, etc.)
 Alte proprietăţi - se referă la alte bunuri aflate în proprietatea beneficiarului (ex:
maşini agricole, căruţă cu cai, alte spaţii de locuit, etc.).
 Venituri stabile - vor fi înregistrate doar veniturile permanente, cum ar fi: salarii,
pensii, indemnizaţia de şomaj, ajutorul de şomaj, alocaţia copiilor, pensie de urmaş, alte
îndemnizaţii, etc.

 Venituri ocazionale - vor fi menţionate câştigurile din diferite activităţi prestate de

membri familiei (ex: munca sezonieră, vânzarea diferitelor produse agricole, munca în
străinătate a unui frate sau părinte, etc.)
- Relaţiile în familie şi comunitate
 Relaţii în familie - vor fi notate aspecte referitoare la relaţiile dintre membrii
familiei
- aspecte observate în timpul vizitelor în familie ale asistentului social sau constatate
de acesta din discuţiile cu membrii comunităţii. Vor fi vizate relaţiile dintre mamă şi tată,
dintre părinţi şi copii, dintre fraţi, relaţiile cu alte persoane care locuiesc în aceeaşi casă,
relaţiile cu familia lărgită. Este recomandat ca asistentul social să insiste în evaluarea acelor
tipuri de relaţii relevante pentru rezolvarea cazului (ex. Atitudinea mamei faţă de copil).
 Relaţiile în comunitate - Asistentul social va evalua relaţiile beneficiarului cu
vecinii, alte persoane din comunitate şi instituţii (tipul relaţiilor, reciprocitate, intensitate,
implicare, etc.).
 În cazul în care se întocmeşte ancheta socială pentru un elev se va urmări gradul de
adaptare şcolară, cât şi relaţiile acestuia cu profesorii şi colegii. Este recomandat ca
asistentul social să insiste pe acele relaţii care ar putea reprezenta o resursă pentru
rezolvarea cazului.
- Observaţii - În cadrul acestei rubrici se vor nota aspecte semnificative pentru
rezolvarea cazului.
- Concluzii şi recomandări/propuneri - Asistentul social care efectuează ancheta
socială va realiza o sinteză a informaţiilor culese în raport cu scopul anchetei, urmată de
recomandări care vizează şi planul de intervenţie.
- Concluziile se referă la situaţia generală a familiei conform celor constatate.
- Propunerile/recomandările – se menţionează recomandările asistentului social şi
masurile ce pot fi luate conform legislaţiei în vigoare.

Anamneza
Anamneza este acea metodă utilizată de asistentul social, care permite cunoaşterea prin
discuţie directă sau prin anchetă a evenimentelor semnificative din viaţa şi activitatea unei
persoane, familii sau ale unui grup pentru înţelegerea stării şi comportării actuale şi pentru
stabilirea unor direcţii de acţiune în viitor.
Anamneza inseamnă tot setul de intrebari pe care le pune asistentul social
beneficiarului. Prin aceasta se pot obţine informaţii cu privire la subiectul intrat în procesul
de diagnosticare în scopul reconstituirii biografiei celui testat şi analizei condiţionării bio-
47
psiho-sociale a personalităţii. Analiza modului concret de viaţă, a condiţiilor de lucru si a
situaţiei familiale, a modalităţii de debut şi evoluţiei în timp a tulburărilor şi problemelor
suferite, obţinute prin discuţia anamnestică, permit aistentului social să se orienteze în
problema supusă discuţiei, orientându-l în alegerea metodelor şi tehnicilor prin care acesta
va putea să îşi desfăşoare activităţile care urmează.
În general, anamneza cuprinde evenimentele evoluţiei sociale, evenimentele educative,
privind mediul familial şi social, boli şi fenomenele ce au generat necesitatea asistării.
Documente/formulare standard:
Pot fi utilizate următoarele instrumente de lucru: Fişa cazului / fişă de evaluarea
iniţială, ghid de observaţie, ghid de interviu,

Analiza/studiul documentelor
Scopul = culegerea de date despre un aspect al socialului la care nu avem acces prin
observaţie directă sau în scopul informării teoretice, în sensul consultării unei bibliografii şi
a rapoartelor de cercetare cu privire la un domeniu studiat anterior.
În funcţie de modul de valorificare, documentele vor fi utilizate ca sursă principală de
informaţii sau, complementar, alături de alte metode şi tehnici.
Documentele sociale conţin informaţii despre evenimente, fapte sociale şi despre
reflectarea acestora în conştiinţa subiecţilor (reprezentări, opinii, credinţe etc.).
Un document social = orice obiect material sau text care conţine o informaţie despre o
realitate oarecare; este o “urma” a faptelor şi proceselor sociale.

Instrumentul folosit – fișa de analiză a documentelor sociale.

Clasificarea documentelor După formă (natură):

 documente scrise (documente oficiale şi neoficiale; publice şi personale);
 documente nescrise (obiecte cu utilitate practică, documente fotografice,
sonore şi cinematografice).

După conţinut:
 documente cifrice (statistici, recensăminte);
 necifrice (având ca suport limbajul natural).

După destinatar:
 documente personale
 documente publice

După emitent:
 documente oficiale
 documente neoficiale.

Exerciţiu:
Identificaţi câte un document social din cadrul principalelor categorii prezentate. Daţi
apoi exemple de: documente publice oficiale; documente personale oficiale; documente
personale neoficiale.
Analiza documentelor
Analiza documentelor sociale presupune atât tehnici calitative de cercetare, cât şi
tehnici cantitative pentru descifrarea semnificaţiilor explicite şi implicite ale textului
documentului.
Analiza calitativă a unui document presupune o minimă sistematizare a instrumentelor
de lucru.
48
 Analiza cantitativă presupune sisteme precodificate de înregistrare a informaţiilor,
cuantificând documentele sociale (stabilirea unor categorii de analiză, semnalarea frecvenţei
acestora, clasificarea, ierarhizarea lor) şi realizând o analiză statistică a datelor.
În practica asistenţei sociale are loc o îmbinare a celor două categorii de analiză,
obţinându-se informaţii asupra unui caz particular, dar şi asupra contextului general în care
acesta se încadrează.

Supervizarea
Supervizare, din punct de vedere etimologic, înseamnă “a vedea de deasupra”, a privi
lucrurile detaşat şi a vedea întreaga perspectivă coerentă. Supervizarea este o formă de
sprijin si totodata un proces prin care un asistent social avand treapta de competenta
profesionala principal, sprijină un alt asistent social practician cu mai putina experienta să-şi
pună în practică propriile abilităţi si cunostinte. Este o metoda de dezvoltare profesionala si
personala, componenta emotionala si de igiena mintala fiind abordata si centrata pe cum
anume se simte asistentul social atunci cand trebuie sa ia anumite decizii in raportul cu
clientii sai.
Supervizarea are rol de facilitare, dezvoltare profesionala si personala, precum si un rol
socializator. Prin supervizare asistentii sociali sunt spijiniti sa isi atimga obiectivele, sa ofere
servicii de calitate, sa isi asume cu responsabilitate rolurile profesionale, contribuind la
promovarea perfectionarii profesionale continue.
Supervizarea este folosită şi ca experienţă de învăţare şi de fapt e chiar o reală
oportunitate de învăţare reflexivă în care experienţa profesională se îmbină cu analizarea şi
reconsiderarea ei practică şi teoretică pe măsura învăţării. Adulţii învaţă în raport cu nevoile
imediate; supervizarea trebuie să răspundă acesteia cu efecte pe termen lung, astfel încât,
lucrătorii sociali, oricare ar fi ei, să poată fi creativi, să îşi dezvolte competenţele
profesionale şi atitudinea faţă de fiecare caz în parte.

Tipuri de supervizare
Supervizarea poate fi de mai multe tipuri, functie de tipul relaţiei supervizorului cu
organizaţia, forma de organizare a acesteia si perspectiva de abordare a realităţii.
i) din punctul de vedere al relaţiei supervizorului cu organizaţia, putem întâlni:
 supervizarea internă, cand supervizorul este din interiorul organizaţiei;
 supervizare externă, cand supervizorul nu face parte din structura
organizaţiei, ci este o persoană din afara acesteia;
ii) după forma de organizare a supervizării, întâlnim:
 supervizare individuală;
 supervizare de grup;
iii) din perspectiva de abordare a realităţii, putem identifica:
 supervizare clasică, centrată pe problemă;
 supervizare apreciativă, centrată pe apreciere;
Competentele necesare unui asistent social supervizor, sunt urmatoarele;
a cunoştinţe teoretice profunde pentru analiza şi explicarea situaţiei; b cunoştinţe
bazate pe teoria actiunii;
c cunoştinţe din experienţă; d cunoştinţe de evaluare; e personalitate emaptica.

49
 Metode de dezvoltare comunitară

Metode de stimulare a participării publice2

„Participarea furnizează oamenilor abilităţi şi relaţii interumane, astfel încât ei devin
mai capabili să se guverneze singuri.”
Sir Bernard Crick

De ce este nevoie ca oamenii să se implice? Ce înseamnă participare? Care este locul

participării în cadrul dezvoltării comunitare? Cum pot fi stimulaţi să participe? Care sunt
scopurile, avantajele, dezavantajele, etapele procesului de participare? Iată câteva întrebări
la care vom putea oferi un răspuns în urma parcurgerii acestui capitol.

1. Istoricul ideii de participare comunitară

Ideea că oamenii săraci şi oprimaţi trebuie mobilizaţi de agenţi externi şi încurajaţi să

participe în luarea deciziilor pentru dezvoltarea socială la nivel local a fost formalizată şi
popularizată doar de trei decenii. Valoarea participării comunitare a fost subliniată în special
în cadrul dezbaterilor privind dezvoltarea ţărilor din lumea a treia. Astfel, ONU a fost în
avangarda acestor dezbateri şi împreună cu comunitatea academică a produs o substanţială
literatură pe această temă. S-a argumentat astfel că un efort concentrat trebuie depus pentru
a abilita instituţiile să mobilizeze participarea poporului în ţările în curs de dezvoltare.
Implicând oamenii activ în procesul de dezvoltare, atingerea obiectivelor de dezvoltare
economică şi socială este accelerată. În acelaşi timp, participarea populară asigură
distribuirea echitabilă a beneficiilor dezvoltării. (Midgley, 1986, p. 13)
Idealurile dezvoltării comunitare au fost îmbrăţişate cu entuziasm şi de alte organisme
internaţionale precum OMS, UNICEF şi OECD. Lor li s-au alăturat organizaţii
nonguvernamentale şi universităţi din întreaga lume, atât din ţări dezvoltate, cât şi aflate în
curs de dezvoltare.
La noţiunea de participare comunitară aşa cum este ea înţeleasă astăzi s-a ajuns în mod
treptat, pornind de la concepţia vestică despre democraţie, fondată pe dreptul cetăţenilor de a
se implica în procesul de luare a deciziilor politice. Un rol major l-au avut ideile şi activitatea
lui Alinsky în Chicago din anii 1930-1940, precum şi acţiunile guvernului Wilson, în Marea
Britanie a anilor 1960. S-a ajuns treptat la o concepţie radicală despre acţiunea comunitară,
influenţată şi de idei marxiste. Ideile unei practici radicale au fost mai bine conturate în India,
unde ideea de stat al bunăstării a fost respinsă datorită antagonismului de clasă, câştigând
ideea mobilizări celor oprimaţi. (Midgley, 1986, pp. 13-30)

2. Comunitatea – baza dezvoltării rurale

Comunitatea înseamnă toţi oamenii care trăiesc într-o anumită zonă rurală.

Această definiţie sugerează că principala caracteristică a unei comunităţi este teritoriul

comun. Pe lângă acest semn vizibil, membrii unei comunităţi sunt legaţi şi de anumite
elemente invizibile, de ordin afectiv: împărtăşesc sentimentul de apartenenţă la respectiva
comunitate, au un anumit ataşament faţă de locul unde trăiesc şi sunt interesaţi de
problemele comunităţii. Relaţiile sociale pe care oamenii le leagă între ei se datorează nu
numai geografiei, ci şi afinităţilor lor bazate pe muncă, religie, preocupări de timp liber,
2
Sorescu, Emilia-Maria, Metode de stimulare a participării publice, în „Metode interculturale de dezvoltare comunitară.
Ghid de dezvoltare comunitară (Intercultural methods of community development. Community development guide)”
Tipografia Universității din Craiova, 2011, ISBN 978-606-14-0204-5
50
tradiţii culturale. Se formează astfel reţele sociale care întăresc capacitatea oamenilor de a
acţiona în situaţii de dificultate sau dezastre, capabile să susţină vie speranţa oamenilor şi
aspiraţiile lor spre bunăstare. (Gilchrist, 2009, p. 4)
Implicarea comunităţii este crucială pentru succesul oricărui program de dezvoltare.
Membrii comunităţii constituie baza dezvoltării rurale deoarece ei ştiu cel mai bine care le
sunt problemele şi nevoile şi tot ei controlează cele mai multe dintre resurse: pământul,
clădirile, produsele locale – pe care se bazează dezvoltarea. Abilităţile lor, tradiţiile,
cunoştinţele şi energia lor constituie principala resursă pentru dezvoltare. Fără acordul lor,
nici o iniţiativă de dezvoltare nu va avea succes. (Asby, 2000, p. 11) Este nevoie însă ca ei
să se asocieze, să lucreze împreună pentru rezolvarea problemelor lor, pentru atingerea unor
scopuri care îi privesc pe toţi.
Noţiunea de capital social le arată oamenilor că relaţiile lor de zi cu zi cu vecinii,
colegii sau prietenii sunt valoroase pentru comunitate ca întreg. (Gilchrist, 2009, p. 8)
Capitalul social reprezintă capacitatea membrilor unei comunităţi de a se
asocia şi lucra împreună pentru atingerea unor scopuri comune.
Capitalul social include norme, valori, reţele sociale, încredere şi cooperare şi este
redus acolo unde există excluziune socială, inechitate, opresiune (Sandu, 2007; Gilchrist,
2009).
Aşa cum arată Dumitru Sandu, „nu este întâmplător faptul că medici, preoţi, primari,
învăţători etc. ajung frecvent în poziţie de lideri ai acţiunilor dezvoltării comunitare. Prin
natura experienţei lor profesionale ei deţin capacităţi de mobilizare şi coordonare
oamenilor.” Aceste persoane deţin un capital de tip socio-uman – calităţilor personale li se
adaugă statusul pe care îl deţin în comunitate, astfel încât ei „reuşesc să joace rolul de
antreprenori sociali.”(Sandu, 2010, p. 46) Un lider, un organizator al comunităţii va urmări
coordonarea eforturilor tuturor celor interesaţi şi va cointeresa pe toţi cei care într-un fel sau
altul sunt afectaţi de o anumită problemă a comunităţii sau pot beneficia de pe urma
schimbării.
Dezvoltarea comunitară este proces prin care eforturile cetăţenilor sunt unite cu
cele ale autorităţilor locale pentru a îmbunătăţii condiţiile economice, sociale şi
culturale ale comunităţii pentru a integra aceste comunităţi în viaţa naţională şi a le
abilita să contribuie la progresul naţional. (Arthur Dunham, apud Carry, 1999, p.
176)
Dezvoltarea comunitară presupune abilitarea oamenilor să îşi îmbunătăţească pe cât de
mult posibil condiţiile de trai din proprie iniţiativă, respectând priorităţile definite de
comunitate. La baza acestui proces stă recunoaşterea atât a problemelor comunităţii, cât şi a
bunurilor de care aceasta dispune, iar ţinta principală este consolidării capacităţilor, astfel
încât comunitatea să fie capabilă să acţioneze în mod similar în situaţiile de dificultate
viitoare. Ca efect pervers (în sensul dat termenului de sociologul francez Raymond
Boudon), în urma unui demers de dezvoltare comunitară rezultă o întărire a participării
comunitare, acest proces devenind o sursă de empowerment.
Acest lucru nu se întâmplă însă spontan, este nevoie de un catalizator, un lider care să
mobilizeze oamenii, să îi organizeze.
Organizarea comunitară este procesul prin care grupurile comunitare sunt ajutate
să îşi identifice problemele sau scopurile comune, să îşi mobilizeze resursele şi să
dezvolte şi implementeze strategii pentru atingerea scopurilor pe care le-au stabilit
împreună.

Rolurile organizatorului comunitar

Este util aşadar să reflectăm şi la rolurile pe care le joacă organizatorul comunitar:
- Abilitează oamenii să se implice ridicând barierele care stau în calea implicării lor;

51
 - Încurajează oamenii să contribuie la activităţi şi la luarea deciziilor, îi sprijină să
continue când lucrurile merg cu dificultate
- Împuterniceşte pe ceilalţi crescându-le încrederea şi abilitatea de a influenţa
deciziile şi a-şi asuma răspunderea pentru propriile acţiuni;
- Educă oamenii ajutându-i să reflecteze la propria lor experienţă, să înveţe unii de la
alţii şi prin discuţii.
- Egalizează situaţiile, astfel încât oamenii să aibă acces la aceleaşi oportunităţi,
resurse şi facilităţi în interiorul comunităţilor şi serviciilor principale;
- Evaluează impactul acestor intervenţii;
- Se angajează împreună cu grupurile şi organizaţiile pentru a creşte implicarea
comunităţii în parteneriate şi alte forme de luare a deciziilor. (Gilchrist, 2009, p. 37-38)
După cu se observă din această enumerare, organizatorul nu îşi urmăreşte propriile
interese şi nevoi, ci sprijină membrii comunităţii să îşi organizeze activităţile, să se implice
fără discriminare

Abilităţile necesare organizatorului comunitar

Exercitarea rolurilor amintite, organizarea şi desfăşurarea procesului de dezvoltare
comunitară în general şi a celui de participare, în special, necesită deţinerea unor abilităţi în
următoarele arii:
- Negociere;
- Rezolvare a conflictelor;
- Consolidare a capacităţilor (empowerment);
- Informare;
- Comunicare;
- Advocacy;
- Formarea reţelelor sociale;
- Managment organizaţional;
- A motiva oamenii;
- A exprima idei.

Puterea dezvoltării comunitare constă în faptul că determină oamenii cu interese

diferite să lucreze împreună pentru un scop comun. Odată ce s-a ajuns la concluzia că ideea
de dezvoltare comunitară este viabilă într-o anumită comunitate, primul pas este acela de a
identifica interesele existente în comunitate.

3. Participarea – cheia dezvoltării comunitare

A participa înseamnă a lua parte, a fi implicat activ. Dezvoltarea comunitară nu se
poate realiza fără participarea membrilor comunităţii. Uneori iniţiativa schimbării aparţine
unora dintre membrii comunităţii, alteori nevoia unei schimbări este identificată de
autorităţile locale sau de organizaţii neguvernamentale. În toate aceste cazuri este nevoie
însă ca şi oamenii să fie informaţi, motivaţi, încurajaţi şi stimulaţi să se implice, să participe.
Participarea reprezintă ea însăşi un proces care necesită o planificare prealabilă amănunţită.
Participarea reprezintă un proces prin care oamenii sunt abilitaţi să devină
activi şi implicaţi în definirea unor chestiuni care îi preocupă, în luarea deciziilor
privind factorii care le afectează vieţile, în formularea şi implementarea politicilor, în
planificarea, dezvoltarea şi furnizarea serviciilor şi în acţiunea de atingere a
schimbării. (Sanoff 2000, p. 15)
Sanoff (2000, pp. 9 şi urm.) realizează o analiză amănunţită a principalelor avantaje şi
dezavataje ale participării, a etapelor pe care aceasta le presupune, a modului în care putem
realiza o participare eficientă. Astfel putem începe prin a ne pune cinci întrebări: Cine? Ce?
Unde? Când? Cum?
52
 1. Cine trebuie să participe? Care sunt părţile implicate?
Cei care vor fi afectaţi de deciziile luate trebuie implicaţi în planificare.
2. Ce dorim să obţinem prin programul de participare?
Dorim să generăm idei, să identificăm atitudini, să diseminăm informaţii, să rezolvăm
conflicte, să inventariem propuneri sau să asigurăm un mediu pentru ventilarea emoţiilor
reprimate?
3. Unde vrem să ducă această participare? Care sunt scopurile?
4. Cum ar trebui oamenii să participe?
Ca să ne atingem scopurile trebuie să utilizăm metode adecvate: de exemplu
workshopuri (ateliere de lucru) care permit participanţilor să aibă control asupra deciziilor.
Adunările publice de regulă informează, dar nu reuşesc să obţină sprijinul comunităţii.
5. Când se doreşte participarea în cadrul procesului de planificare?
Este necesar să se decidă când anume vor fi implicaţi participanţii: în etapa de
dezvoltare, implementare, evaluare sau pe tot parcursul?

Scopurile participării:
Implicarea oamenilor în procesul de luare a deciziilor şi ca urmare creşterea încrederii
lor în organizaţii, acceptarea planurilor, deciziilor şi muncii în interiorul sistemelor de
căutare a unor soluţii la problemele comunităţii.
A face auzită vocea oamenilor în pentru a fi îmbunătăţite planurile, deciziile şi
furnizarea serviciilor
A oferi un sens al comunităţii prin aducerea împreună a unor oameni care împărtăşesc
ţeluri comune.

Nivelurile participării
În anul 2001, OECD propunea trei nivele de ierarhizare a participării publice, în
funcţie de tipul de interacţiune dintre autoritatea publică şi cetăţean: informarea, consultarea
şi participarea activă.
Dacă informarea este o precondiţie absolut necesară atât procesului de dezvoltare
comunitară, cât şi celui de elaborare a politicilor publice, consultarea este un punct central,
în timp ce participarea activă trebuie să fie scopul final.
Informarea este un proces unidirecţional, constând în transmiterea de informaţii către
cetăţeni despre deciziile ce urmează a fi luate sau care au fost deja luate. La acest nivel se
pot folosi de către administraţie diferite mijloace de diseminare a informaţiei: broşuri, afişe,
centre de informare, numere de telefon cu acces gratuit, prin ONG.
Consultarea reprezintă un proces bidirecţional – publicul reacţionează, din proprie
iniţiativă sau la invitaţia instituţiei publice, la propunerile administraţiei, iar reacţia
publicului este luată în considerare în decizia finală. Cunoaşterea opiniei publice se
realizează de regulă prin cercetări cantitative (sondaje de opinie) sau calitative (focus
grupuri) sau în cadrul unor întâlniri organizate – audieri publice, workshopuri,grupuri
cetăţeneşti.
Participarea activă presupune o relaţie de parteneriat între cetăţeni şi administraţia
publică în luarea deciziilor. Este un dialog de pe poziţii de colaborare între instituţia publică
şi cetăţeni, deşi decizia finală aparţine administraţiei. La acest nivel intră în acţiune metode
precum juriul cetăţenilor, forurile cetăţeneşti, grupurile de lucru comune.

Etapele participării
 Identificarea persoanelor şi grupurilor care să participe.
Ca orice proces, participarea presupune parcurgerea anumitor etape. Presupunând că la
momentul când începem să gândim o strategie de stimulare a participării avem deja o echipă
53
de lucru, ne sunt foarte clare scopurile pentru care dorim implicarea cetăţenilor şi cunoaştem
bine cadrul legal şi contextul social în care dorim să acţionăm, cel dintâi pas îl reprezintă
determinarea persoanelor şi grupurilor care ar trebui implicate şi a motivului acestei
implicări.

 Deciderea momentului în care vor fi implicaţi

Cetăţenii pot fi implicaţi în toate momentele procesului de dezvoltare comunitare, de la
evaluarea nevoilor, planificare, până la implementarea proiectului şi evaluarea rezultatelor.

Figura nr. 2. Procesul participativ

Participare în evaluare

Participare în planificare Participare în implementare

 Articularea obiectivelor participării în relaţie cu toţi participanţii care vor fi implicaţi.

În acest moment deja se conturează clar ce se doreşte de la participanţi, când şi cum
vor fi implicaţi.
 Identificarea unor metode de participare, corelate cu obiectivele şi resursele
disponibile.
Se inventariază metodele care ar putea fi utilizate, ţinându-se seama de faptul că
fiecare metodă de participare este adecvată anumitor obiective, că unele dintre metode sunt
mai costisitoare, altele necesită mai puţine resurse.
 Selectarea metodei adecvate.
În urma analizei cost-beneficiu se selectează metoda cea mai potrivită pentru atingerea
obiectivelor propuse.
 Implementarea activităţilor de participare alese.
Aplicarea metodei selectate înseamnă de fapt desfăşurarea unor activităţi, care necesită
o organizare riguroasă.
 Evaluarea metodelor folosite, pentru a vedea daca au fost atinse scopurile participării.
Ca pentru orice activitate, la final este necesară evaluarea rezultatelor: În ce măsură s-
au atins scopurile propuse?

Figura. nr. 3 - Ciclul planificării acţiunii

54
 Metode de participare
Au fost utilizate în cadrul proiectelor de dezvoltare comunitară la nivel internaţional
diverse metode de stimulare a participării publice, pe care le prezentăm în funcţie de etapa
în care pot fi utilizate:
- Evaluarea nevoilor şi a capitalului
o Profilul comunităţii
o Harta problemelor sociale
o Evaluare participatorie rapidă
- Împărtăşirea unei viziuni comune
o Ateliere de lucru privind viitorul
o Vizualizare orientată
o Scenariu de conştientizare european
- Generarea de idei şi planuri de acţiune
o Modelare şi simulare. Planificare pentru real
o Juriul cetăţenilor
- Implementarea
o Reţelele comunitare
o Consilii comunitare şi grupuri consultative de participare comunitară
- Monitorizare şi evaluare
o Metoda poveste-dialog
o Indicatorii comunitari

Experienţe de participare
În procesul participării, oamenii trăiesc diferite experienţe pe care Burns (1979, apud
Sanoff, 2000.
p. 10) le clasifică în următoarele categorii:
 Conştientizarea – oamenii descoperă sau redescoperă o situaţie, astfel încât fiecare
dintre participanţi vorbeşte în aceeaşi limbă despre problema respectivă prin prisma
experienţei lui, confruntării lui cu problema respectivă
 Percepţia – se trece de la conştientizarea şi înţelegerea situaţiei la identificarea
55
ramificaţiilor fizice, sociale, culturale, economice. Oamenii discută, astfel încât modul lor
de a înţelege situaţia, aşteptările, obiectivele fiecăruia devin resurse pentru planificarea
procesului de schimbare.
 Luarea deciziilor – se formulează un plan bazat pe priorităţi.
 Implementarea – oamenii trebuie să rămână implicaţi, pe parcursul implementării,
şi să îşi asume responsabilitatea rezultatelor alături de profesionişti.

În cadrul procesului de participare, oamenii învaţă, conştientizează probleme,

comunică, îşi exprimă opiniile, dezbat, colaborează, fac compromisuri acceptabile, iau
decizii, iar toate acestea le antrenează abilităţile, cunoştinţele şi experienţele pentru
realizarea unui scop comun, le dau sentimentul utilităţii şi semnificaţiei personale pentru
viaţa comunităţii căreia îi aparţin.
Figura nr. Factori implicaţi în alegerea metodei de stimulare a participării

Obiectivele
(Ce ce dorim
implicare? Ce
rezultate aşteptăm?)

Bugetul Problema
(resurse (natura problemei,
scopul acţiunii
disponibile) comunitare)
Metode de
stimulare a
participării

Timpul Participanţii
disponibil pentru (cine este afectat,
interesat sau poate
rezolvare contribui?)

Principiile participării
Pe parcursul întregului proces e bine să avem în vedere următoarele principii ale
participării:
1. Nu există „cea mai bună” soluţie pentru o problemă. Pentru fiecare problemă
există mai multe soluţii
2. Deciziile „expertului” nu sunt neapărat mai bune decât ale „profanilor”. se
identifică, se examinează posibilele alternative, se discută consecinţele diferitelor alternative
şi se formulează opinii, fiecare contribuind cu expertiza proprie.
3. Orice planificare sau decizie trebuie făcută respectând principiul
transparenţei. Profesioniştii trebuie să aibă în minte toate alternativele exprimate şi să le
aducă la suprafaţă în discuţii. După înţelegerea componentelor deciziei de luat şi explorarea
alternativelor, participanţii pot genera propriul plan mai degrabă decât să reacţioneze la unul
făcut pentru ei. Produsul va avea mai multe şanse de succes, el răspunzând nevoilor tuturor.
4. Toate persoanele şi grupurile interesate trebuie să participe la discuţii, într-un
forum deschis. Astfel oamenii îşi exprimă opiniile, fac compromisuri necesare şi ajung la
decizii acceptabile pentru toţi.
56
 5. Procesul este unul continuu şi mereu în schimbare. Produsul participării nu este
finalul procesului. El trebuie coordonat, reevaluat, adaptat nevoilor în schimbare, iar cei
care au fost implicaţi în realizarea lui sunt cei mai capabili să îşi asume aceste sarcini.
(Sanoff, 2000, p. 13-14)
Succesul participării presupune să ţinem cont de diferenţele dintre cei implicaţi în
materie de învăţare, încredere, activism. Participarea este o activitate voluntară. Nimeni nu
poate fi obligat să participe. Pe lângă voluntariat este nevoie de transparenţă, onestitate şi
claritate despre scop, limitele a ceea ce poate şi ce nu poate fi schimbat, care pot fi
implicate şi cum, şi ce se întâmplă ca un rezultat, resurse adecvate, participanţi adecvate
(reprezentantivi) cărora să e asigurăm accesibilitatea, astfel încât nici un participant să nu
fie exclus din cauza lipsei de acces fizic la locurile de întâlnire, a orarului stabilit pentru
întâlniri sau absenţei unui sprijin adecvat (de exemplu, de îngrijire a copilului). Crearea
unui climat de învăţare reciprocă şi dezvoltare este benefică. Responsabilitatea
reprezintă un element cheie al tuturor proceselor participative, cerut tuturor celor implicaţi –
organizaţii, membrii ai comunităţii. (Involve, 2005)

Avantajele şi dezavantajele participării

Printre principalele avantaje ale participării se numără: rezolvarea conflictelor,
schimbul de informaţii, obţinerea unui proiect de dezvoltare mai bun, reducerea
sentimentului de anonimat, o mai preocupare mai ridicată pentru administrarea comunităţii.
Participarea are însă şi anumite dezavantaje: costă – timp, bani, oameni; durează
– în funcţie de complexitatea deciziei, un proces participativ poate să dureze chiar şi mai
multe luni; poate să ducă la manifestarea unor conflicte ale comunităţii.
Mai multă participare nu înseamnă în mod necesar mai bine. (Paul Burton, University
of Bristol, apud Involve, 2005, p. 8). Uneori o proastă organizare a participării poate aduce
mai mult rău decât inacţiunea. Există situaţii când participarea nu reprezintă o alegere
corectă. De exemplu atunci când deja a fost luată o decizie în spatele uşilor închise, a face
un exerciţiu de participare pentru a fi legitimată respectiva decizie este cu siguranţă de
evitat. Participarea nu înseamnă o modalitate de evitare a responsabilităţii pentru deciziile
dificile.
Cerinţa esenţială a participării este aceea de a fi utilizată cu respect pentru
participanţi.
„Combustibilul participării este timpul oamenilor, iar într-o lume săracă în timp,
această resursă este mereu prost aprovizionată.” (Involve, 2005, p. 8) Trebuie să ne
asigurăm că s-a făcut tot posibilul ca timpul participanţilor să fie consumat cu folos:
prezentarea clară a scopului, luarea în considerare a nevoilor tuturor participanţilor,
stabilirea nivelului de implicare a participanţilor.
De ce nu vor oamenii să participe?
Deşi lipsa de timp este principalul motiv invocat pentru lipsa participării, rareori acesta
este motivul real. Printre cele mai importante bariere se numără: lipsa posibilităţilor de
îngrijire a copiilor, absenţa mijloacelor de transport, a accesibilităţii pentru persoanele cu
handicap, precum şi a lipsei de informare prealabilă. Pentru a avea o bună participare,
organizatorii trebuie să ia în considerare furnizarea acestor servicii dacă doresc ca mai
diverşi cetăţeni să participe la întâlniri şi activităţi.
Un alt motiv pentru care rezidenţii nu participă este comunicarea. Această problemă
este cu atât mai importantă cu cât în comunitate nu există ziare sau posturi locale de radio.
Chiar şi în comunităţile în care există mijloace adecvate de comunicare poate fi dificil să
ajungi la oameni. Nimic nu poate înlocui comunicarea faţă către faţă. Cetăţenii au nevoie să
se vadă, să participe direct, să realizeze că acţiunea lor are impact. Din acest motiv este
important pentru organizatorul comunitar să identifice proiecte mici care să le demonstreze
succesul pe care îl pot avea.
57
 Înţelegând de ce oamenii participă sau nu la procesul dezvoltării comunitare putem să
identificăm cele mai potrivite tehnici pentru a le stimula participarea. Alegerea uneia sau
alteia dintre ele depinde de context (natura situaţiei, rezultatele aşteptate), de numărul de
participanţi, de resursele disponibile, de nivelul participării.

Elemente cheie ale implicării locuitorilor

Dezvoltarea durabilă a unei zone poate să fie asigurată printr-o abordare participativă,
prin implicarea locuitorilor în procesul de luare a deciziilor şi crearea unor parteneriate
între comunităţile locale, organizaţiile şi autorităţile locale. Astfel membrii comunităţii vor
juca un rol mai important în dezvoltarea comunităţilor lor, îşi vor exprima punctele de
vedere şi vor fi mai încrezători în rezolvarea problemelor comunităţii.
Numai implicând comunitatea în toate etapele procesului de dezvoltare comunitară
comunitatea va fi încurajată să gândească pe termen lung, iar proiectele elaborate se vor
adresa nevoilor reale ale oamenilor şi ale comunităţii lor.
În comunităţile rurale, intervenţia externă are puţine şanse de succes fără sprijinul
membrilor comunităţii. Iniţiativa locală trebuie să fie stimulată şi a mobilizată. Mai mult,
implicarea autorităţilor locale şi regionale şi a altor grupuri de interes în identificarea
problemelor şi căutarea de soluţii limitează numărul de erori de diagnostic, obişnuite atunci
când planifică se efectuează din exterior. (Asby, 2000, p. 9)
Motivarea comunităţii în cadrul discuţiilor se realizează prin crearea conştiinţei că
membrii comunităţii sunt experţii care respectă nevoile, speranţele şi visele comunităţii lor,
că toţi membrii comunităţii au abilităţi şi cunoştinţe pentru a contribui şi că poate fi benefic
să acţioneze împreună pentru atingerea rezultatelor.
 Oamenii au nevoie să înţeleagă pe deplin procesul şi modul în care ei se
potrivesc în acest proces, de aceea trebuie să fie mereu bine informaţi.
 Oamenii doresc să se implice în satul lor.
 Întâlnirile publice singure nu asigură un mod satisfăcător de implicare deplină a
comunităţii
 mare parte dintre oamenii cu entuziasm şi energie trebuie încurajaţi să se implice.
 Informarea, sfătuirea profesională, sesiunile de formare şi construirea încrederii
sunt premise esenţiale dacă oamenii se simt capabili să se întâlnească de pe poziţii egale cu
reprezentanţii autorităţilor locale şi ai diferitelor organizaţii
 Încurajarea comunităţii locale să îşi identifice nevoile şi să îşi formuleze proiectele
ajuta la asigurarea sentimentului că aparţin procesului de dezvoltare. Acest lucru contribuie
la valorificarea ideilor pe care oamenii le au, a energiei, precum şi a angajamentului lor.
 Comunităţile locale de multe ori se simt incapabile să ia măsuri, pentru că nu au
contact cu alte organisme. Furnizaţi-le un astfel de punct de contact.
 Ajută la crearea de parteneriate

4. Modelul Alinsky – organizare a maselor pentru preluarea puterii

Modelul Alinsky sau conceptul Alinsky de organizare a maselor pentru preluarea
puterii poartă numele celui care l-a conceput şi aplicat în Statele Unite, în încercarea sa de a
abilita şi de a obţine recunoaşterea dreptului la decizie comunitatilor sarace - de la cartiere
marginase în Chicago, la gettourile de culoare în Rochester şi New York şi comunitatile de
origine mexicana din California, pentru a li se recunoaste puterea şi dreptul la decizie.
Empowermentul reprezintă un proces continuu în care persoanele sau comunităţile
primesc încredere, stimă de sine, înţelegerea şi puterea necesară pentru a-şi articula
îngrijorările, a se asigura că acea acţiune li se adresează şi, primesc control asupra vieţilor
lor.
De fiecare data când un organizator vine într-o noua comunitate sau într-un nou grup el
trebuie să înceapa imediat să analizeze structura de putere din comunitate sau grup. Toate
58
comunităţile, bisericile, cluburile, organizaţiile au o structură de putere, reală sau imaginată
pe baza căreia grupul acţionează.
Scopul oricarei actiuni de organizare comunitara este dobândirea puterii de catre
oameni, astfel încât comunitatea să poata să-şi cunoasca nevoile, să poata să şi le organizeze
şi să poata lupta pentru îndeplinirea lor.
Puterea se modifica continuu şi se reechilibrează permanent, astfel încât este necesar
ca actorii implicaţi în planificarea şi coordonarea eforturilor de dezvoltare comunitară să
observe şi să anticipeze schimbările, încercând în acelaşi timp să inducă schimbări în
favoarea organizaţiilor populare. În acest sens organizatorul trebuie să ştie: cine pare a
deţine puterea, cine deţine puterea în realitate, cine deţine puterea în anumite domenii, când
trebuie acţionat asupra structurii de putere dintr-o comunitate şi cum să preia puterea de la
structura existenta. (Alexiu, 2001, pp. 35-41)
Cine pare a detine puterea?
Cine este membru în consiliul municipal, cine face parte din consiliul de administratie
de la spital, banca, mari întreprinderi industriale; al cui nume apare în ziare atunci când se
discuta o problema importanta?

Cine detine puterea?

El/ea poate fi membru al unei familii care a fost (este) foarte bogata sau este respectata
datorita “renumelui” Adesea aceasta persoana activeaza în domeniul financiar sau în
activitati ilegale. Ei finanteaza adesea campania electorala ale personalitatilor politice.
Discutând cu cei care par a detine puterea, le punem întrebari ca: „A cui opinie
respectaţi de fapt?”
Cine detine puterea în anumite domenii?
În orice comunitate mica sunt de obicei câteva persoane pe care organizatorul trebuie
să le cunoasca merge prin sat înainte de a întreprinde vreo actiune.
Când şi de ce actioneaza organizatorul asupra structurii de putere dintr-o comunitate?
A. Când structura de putere nu mai reprezinta comunitatea.
B. Când structura de putere este incapabila sau nu doreste să rezolve adevaratele
probleme. Cum preia organizatorul puterea de la structura existenta?
A. Niciodata singur, ci doar prin dezvoltarea unei baze proprii de putere.
B. Prin punerea puterii actuale în situatia de a reactiona.
C. Prin actiuni rapide cu care structura existenta nu poate tine pasul.
D. Formarea unei coalitii sub un nou nume.

5. Conflictul şi participarea
Toate grupurile şi organizaţiile experiază conflictul la un moment dat, fapt care solicită
din partea organizatorului comunitar abilităţi de negociere şi mediere a conflictelor. Există
diferite explicaţii pentru apariţia conflictelor. Una dintre acestea ar fi că disputele şi
conflictele apar atunci când oamenii au scopuri diferite, că oamenii luptă unii împotriva
altora atunci când scopurile lor sunt competitive. (Moore, apud Sandoff, 2000, p. 28) Altă
perspectivă este aceea că un conflict presupune un comportament incompatibil între părţi ale
căror interese diferă. Presupunerea că la baza conflictului stă opoziţia intereselor face din
conflict o chestiune de putere, în timp ce scopurile comune fac ca oamenii să vadă conflictul
drept o problemă obişnuită, care poate fi rezolvată cu beneficii pentru toţi.
Conflictele apar pentru că oamenii sunt diferiţi, dispun de valori, experienţe şi
informaţii diferite: perspectivele lor asupra unei situaţii diferă, evaluează diferit, percep
diferit obiectivele sau preferă moduri diferite de acţiune.
Deşi conflictele pot avea consecinţe negative, ele pot fi rezolvate prin proceduri
cooperative de rezolvare a problemelor. Printre efectele benefice ale rezolvării conflictelor
59
se numără faptul că oamenii înţeleg punctele de vedere ale altora, pot deveni mai încrezători
în capacitatea lor de a face faţă unor dificultăţi. Absenţa conflictului pune semne de
întrebare asupra caracterului democratic al acţiunii. Conflictele se rezolvă nu în termeni de
cine pierde şi cine câştigă, ci în faptul că o dată rezolvate, grupul devine mi puternic.

Metode de participare şi comunicare cu autorităţile publice locale

Procesul participării presupune comunicarea dinte autorităţile publice locale şi
cetăţenii care doresc să se implice în procesul dezvoltării comunitare sau procesul
decizional la nivelul comunităţii.

1. Cadrul legislativ naţional al participării cetăţenilor la decizia publică

În România există numeroase legi care reglementează diverse aspecte ale participării publice:
- Legea nr. 52/2003, Legea transparenţei decizionale
- Legea nr.273/2006, Legea finanţelor publice
- Legea nr. 544/2001, Legea liberului acces la informaţii de interes public
- Legea nr.273/2006, Legea finanţelor publice
- Legea nr.215/ 2001 cu modificările ulterioare, Legea administraţiei publice
- Legea nr. 86/2000
- Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004
- Legea nr. 350/2001
Dintre prevederile de bază ale legilor amintite menţionăm:
Legea transparenţei decizionale (Legea nr. 52/2003):
- Şedinţele autorităţilor sunt publice;
- Proiectele de hotărâri trebuie făcute publice cu 30 de zile înainte de adoptare;
anunţul trebuie publicat, trimis către mass-media şi celor care au depus o cerere în acest
sens. minim 10 zile vor fi dedicate primirii de sugestii.
- Dacă actul normativ are relevanţă asupra mediului de afaceri, este obligatoriu ca
anunţul să fie transmis asociaţiilor de afaceri.
- La cererea unei asociaţii legal constituite, autoritatea este obligată să organizeze o
dezbatere publică a proiectului de hotărâre.
Legea liberului acces la informaţii de interes public (Legea nr. 544/2001)
- Orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă, trebuie
să ofere cetăţenilor informaţii referitoare la propria activitate.
- Informaţiile sunt furnizate în termen de 10 zile, dar poate fi prelungit la 30 de
zile, cu prealabila anunţare a solicitantului.
Legea finanţelor publice (Legea nr.273/2006)
- Primăria publică proiectul de buget şi organizează o dezbatere publică pentru
discutarea acestuia.
Legea administraţiei publice (Legea nr.215/ 2001 cu modificările ulterioare)
- „Problemele privind bugetul local, administrarea domeniului public şi privat al
comunei sau al oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală
sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi
amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi
publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau străine se vor discuta
întotdeauna în şedinţă publică”.
Legea nr. 86/2000 (care ratifică Tratatul de la Aarhus):
- dreptul la informaţie – cetăţenii pot solicita informaţii de justifica cererea.
Informaţia va fi oferită în maxim o lună.
- dreptul de a participa la luarea deciziilor care afectează mediul – legea cuprinde o
listă detaliată a domeniilor incluse în această categorie, de la gospodărirea deşeurilor şi
instalaţii de creştere a porcilor până la construirea de autostrăzi şi de centrale nucleare.
60
 -dreptul de a acţiona în instanţă a acces la informaţie şi la participare.
Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004
- „participarea publicului la procedura de evaluare de mediu se face încă de la
iniţierea programului”. Responsabilitatea consultării revine autorităţii şi titularului de
proiect. Legea nr. 350/2001 (cu modificări):
- În privinţa urbanismului şi amenajării teritoriului: „gestionarea spaţială a
teritoriului” este o activitate „desfăşurată în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în
oncordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii”. Activitatea de amenajare a teritoriu

2. Metode de participare şi comunicare cu autorităţile publice locale

Iniţiativa comunicării dintre autorităţile publice locale şi cetăţeni poate aparţine, după
caz oricăruia dintre partenerii de dialog, deosebindu-se astfel: metode de comunicare la
iniţiativa autorităţilor publice locale şi metode de comunicare cu autorităţile publice locale
la iniţiativa cetăţenilor3
a) Metode de comunicare la iniţiativa autorităţilor publice locale
Audierile la sediul autorităţii/instituţiei
Audierea reprezintă activitatea prin care cetăţeanul care are de avansat o propunere sau
de exprimat o opinie cu privire la activitatea administraţiei sau la anumite decizii publice,
face acest lucru în cadrul unei întâlniri cu reprezentanţii administraţiei, fie la invitaţia
acestora din urma, fie în baza unei solicitări pe care el însuşi o adresează administraţiei.
Spre deosebire de audienta, audierea nu se face pe probleme individuale ale
cetăţeanului/cetăţenilor respectivi, ci pe probleme de interes public (audientele fiind întâlniri
programate intre un cetăţean şi un oficial al administraţiei pentru rezolvarea unei probleme
individuale a cetăţeanului respectiv).

Audierile publice
O audiere publică reprezintă un eveniment în cadrul căruia sunt audiate mai multe
persoane care au de exprimat opinii sau propuneri referitoare la un anumit subiect. Spre
deosebire de audierile „individuale" sau cu persoane reprezentând anumite organizaţii,
companii, etc., o audiere publica este deschisa oricui doreşte să participe. Specificul
audierilor publice este formatul riguros şi eficient care permite factorilor decizionali să
asculte un număr relativ mare de puncte de vedere atent pregătite şi bine articulate.
Administraţia trebuie să anunţe din timp ca un astfel de eveniment va avea loc, să îi invite
pe toţi cetăţenii interesaţi să participe şi să facă eforturi pentru a se asigura ca „factorii
interesaţi" sunt invitaţi şi participa.

Comisii tripartite
Aceste comisii sunt formate din reprezentanţi ai administraţiei şi ai organizaţiilor
reprezentând interese diferite sau chiar opuse în problema în cauza. Un exemplu
binecunoscut sunt comisiile guvern-sindicate-patronate, care formulează şi analizează
diferite teme sau iniţiative de politici publice ce afectează sindicatele si, implicit,
patronatele.

Comitetele consultative
Comitete compuse din reprezentanţi ai factorilor interesaţi sau membri ai publicului
numiţi de către administraţie cu rolul principal de a îmbogăţi informaţia pe baza căreia se ia
o decizie publica.

Dezbaterile publice
O dezbatere publică este un eveniment la care participa reprezentanţi ai administraţiei,
3
Vezi Steyaert (2005), WHO (2002), Involve (2005), CeRe (2008)
61
cetăţeni şi alte părţi interesate, pentru a realiza un schimb de opinii pe marginea unui
anumit subiect. Spre deosebire de audierile publice, unde cetăţenii sunt doar invitaţi să îşi
expună punctele de vedere (reprezentanţii administraţiei rezumându-se la a prezenta tema
discuţiei, a adresa întrebări şi a lua act de părerile cetăţenilor), intr-o dezbatere publica
reprezentanţii administraţiei au posibilitatea să prezinte punctul de vedere al administraţiei,
să îl argumenteze, să se exprime în acord sau în dezacord cu ceilalţi participanţi, etc. Un
ultim lucru care trebuie menţionat este acela ca, aşa cum sugerează şi denumirea, o
dezbatere publica este deschisa participării oricui este interesat şi doreşte să participe.

Focus grupurile
Focus grupul este o discuţie facilitată, purtată cu un grup de persoane posibil interesate
şi condusa de către un moderator printr-un set de întrebări adresate grupului cu privire la un
anumit subiect.

Forumuri deliberative
Forumurile deliberative îşi propun aflarea perspectivei populaţiei prin folosirea unui
grup aleator care formulează opinii despre opţiunile de politica publică în urma ascultării
prezentărilor experţilor şi persoanelor interesate. Forumurile deliberative implica un număr
mare de persoane - în jur de 100. în general, forumurile sunt evenimente cu mare vizibilitate
şi atrag atenţia mass mediei. Sunt potrivite numai pentru consultări pe probleme de interes
larg. în cadrul unui forum deliberativ, participanţii discuta pe marginea unor opţiuni de
politică publică sau pe variante de soluţionare a unei probleme. Este o metoda foarte
potrivita şi pentru situaţia în care administraţia doreşte să stabilească priorităţi. Specifica
forumurilor deliberative este deliberarea - de unde şi numele - în jurul avantajelor şi
dezavantajelor diferitelor opţiuni care sunt supuse atenţiei cetăţenilor.

Grupul cetăţenesc (citizens' panel)

Grupul cetăţenesc este un grup reprezentativ pentru comunitate, format din cetăţeni
dispuşi să ofere periodic feedback administraţiei pe teme de interes public. Grupul este de
regula format din 500-2500 de cetăţeni, care sunt de acord să facă parte din grup şi să
răspundă întrebărilor adresate de administraţie prin chestionare - în general 4
chestionare/an. Este important ca grupul să reflecte compoziţia comunitatii. Scopul este de a
identifica probleme şi soluţii. Mărimea grupului depinde de mărimea comunităţii şi
resursele disponibile chestionării şi analizei rezultatelor. Chestionarele cuprind întrebări pe
teme de interes pentru comunitate, putând să fie concentrate pe o singura tema sau să
cuprindă mai multe teme. Rezultatele chestionarelor sunt analizate şi integrate în soluţii
pentru îmbunătăţirea serviciilor sau a politicilor publice. De asemenea, ele sunt date
publicităţii.

Grupuri de lucru comune

Grupuri formate din factorii interesaţi şi reprezentanţi ai administraţiei discuta şi
analizează teme concrete care fac obiectul unei decizii publice. Aceste grupuri pot decide
să păstreze confidenţialitatea discuţiilor până când se negociază o concluzie (grupuri de
lucru închise) sau pot implica un număr mai larg de cetăţeni în dezbatere (grupuri de lucru
deschise).

Jurii cetăţeneşti
Un juriu cetăţenesc este alcătuit din 12-50 persoane care asculta „marturii", deliberează
şi decid pe subiecte complexe de interes public. Ei cheamă şi audiază martori, analizează
probe şi dau un "verdict" (verdictul se concretizează în recomandări).

62
 Celula de planificare (planning cell)
O celulă de planificare este constituita din aproximativ 25 de persoane alese la
întâmplare din cadrul comunităţii, care lucrează împreună pentru o perioada limitata de timp
(de obicei patru zile) pentru a oferi soluţii pentru o problema de politica publica sau
planificare.

Orele deschise
Acestea sunt întâlniri individuale, neprogramate, între un înalt demnitar sau funcţionar
(primar, prefect, ministru) şi cetăţeni, pentru prezentarea problemelor individuale ale
acestora.

Referendumul local
Este cea mai cunoscuta şi puternica metoda de participare a publicului, puterea de
decizie transferându-se de către administraţie cetăţeanului. Referendumul (local) reprezintă
o procedura legală (reglementata prin Legea 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului) prin care comunitatea se pronunţa prin vot asupra unor chestiuni de interes
local. Este un instrument de participare directa a cetăţenilor la procesul decizional la nivelul
administraţiei publice locale. în general doar administraţia poate convoca referendumul
local, cetăţenii având posibilitatea de a face acest lucru doar în cazul referendumului pentru
demiterea primarului (conform Legii 215/2001 privind administraţia publică locală).

Sondajele de opinie
Sondajul reprezintă un instrument de identificare a opiniilor unei anumite populaţii
prin intervievarea unor persoane care constituie un eşantion reprezentativ din populaţia
respectiva.

b) Metode de comunicare cu autorităţile publice locale la iniţiativa cetăţenilor

Sugestii în scris de la cetăţeni
Atât în situaţiile în care o autoritate sau o instituţie a administraţiei publice locale
doreşte să îi consulte pe cetăţeni înainte de a adopta o iniţiativa sau un proiect de hotărâre,
cât şi atunci când cetăţenii doresc să îşi expună punctele de vedere din proprie iniţiativa, o
scrisoare însoţita de documentaţia aferenta poate fi un instrument foarte eficient.

Simpozioane cetăţeneşti (consensus conferences)

Simpozioanele cetăţeneşti sunt întâlniri publice pentru dezbaterea politicilor publice cu
teme tehnice. Ele se desfăşoară cu participarea activă a 10-15 persoane ne-experte (numite
câteodată juriu sau panel) şi un număr egal de experţi. Experţii pot fi din discipline diferite
si/sau şcoli diferite din cadrul aceleiaşi discipline.

Ateliere de scenarii ( scenario workshops)

Un atelier de scenarii caută soluţii la o problema de natura socio-economica sau chiar
tehnologica cu care comunitatea se confrunta. Este o întâlnire locala în cadrul căreia
participanţii pleacă de la prezent (realităţi, probleme), îşi imaginează un viitor dezirabil şi
apoi identifica paşii care trebuie realizaţi pentru a atinge dezirabilul. Bazându-se pe prezent
şi pe posibila evoluţie a domeniului respectiv, participanţii (25-30) evaluează diverse
posibile scenarii şi soluţii la o anumită problema.

Ateliere de lucru, seminarii, conferinţe

Atelierele de lucru (work shops), seminariile şi conferinţele sunt forme de dezbatere pe
subiecte concrete. Aceste evenimente permit un contact direct intre administraţie şi
63
reprezentanţi ai diverselor grupuri interesate, dând ocazia şi unora şi altora să îşi cunoască
opiniile pe o anumita tema şi să îşi descopere punctele comune şi divergentele. Este o foarte
buna ocazie pentru educarea reciproca a participanţilor.

Brainstorming
O sesiune de „brainstorming" este o întrunire în care toţi participanţii împărtăşesc
idei pentru rezolvarea unei probleme, de regulă foarte punctuale. Esenţial pentru o
sesiune de „brainstorming" este libertatea totala pentru exprimarea ideilor, fără ca vreun
participant să fie judecat sau să judece pe ceilalţi pentru părerile exprimate.

Cafeneaua publică
Cafeneaua este o metoda ingenioasa de a crea un dialog în jurul unei probleme
importante. Metoda consta în dezbaterea unei probleme de către un grup de peste 12
persoane intr-un cadru foarte asemănător unei cafenele. Numărul celor invitaţi să dezbată
poate să fie oricât de mare (au fost organizate cafenele cu participarea a 1000 de persoane).
Autorităţile locale joacă un rol esenţial în implicarea cetăţenilor în dezvoltarea
comunitară. Stabilindu-şi cu claritate misiunea şi obiectivele, stimulând discuţiile publice,
angajând cetăţenii în crearea unei viziuni comune privind viitorul comunităţii, autorităţile
administraţiei publice locale pot contribui la sprijinirea implicării cetăţenilor educându-i în
legătură cu procesul de luare a deciziilor şi păstrându-le viu interesul pentru implicarea în
rezolvarea problemelor comunităţii.
Experienţele de participare ne vor arăta că niciodată comunitatea nu reprezintă o
simplă colecţie de nevoi sau probleme, ci o entitate vie care posedă multe puncte tari şi
resurse.

Bibliografie:

1. Asby, Joan, Wiberg, Birgitta, Bond, Staffan, Brindley, Dower, Howard Michael and Karasz, Janos (2000)
Integrated Rural Community Development. Training manual, Carpathian Foundation and Ecovast, June
2. Bartle, Phil (2007) O schita a strategiei pmc, traducere de Ioana Ciobotea
http://www.scn.org/mpfc/modules/stratkru.htm#SParticipation (accesat 7 iulie 2010, ora 18.00 )
3. Cary, Lee J. (1989) Community development as a process. Columbia, Missouri: University of Missouri
Press
4. CeRe – Centrul de Resurse pentru participare publică (2008) Implicarea cetățenilor – pe scurt. Ghid de
participare publică pentru autoritățile publice locale. Bucureşti
5. Frank, Flo and Anne Smith (1999) The Community Development Handbook a Tool to Build Community
Capacity. Human Resources Development Canada, http://www.hrdc- drhc.gc.ca/community
6. Gilchrist, Alison (2009) The Well-Connected Community: A Networking Approach to Community
Development. Bristol: The Policy Press
7. Involve (2005) People & Participation. How to put citizens at the heart of decision-making.
8. Migley, James (1986) Community participation, social development, and the state. The Chaucer Press
Ltd., Bungay, Suffolk
9. OECD (2001), Engaging citizens în policy making: information, consultation and public participation.
OECD Public Management Policy Brief
10. Restrepo, Helena E. (2000) Increasing Community Capacity And Empowering Communities For
Promoting Health. Fifth Global Conference On Health Promotion, Mexico City, Mexico, 5-9 June, (Original
Version)
11. Sandu, Dumitru (2007) Practica Dezvoltării Comunitare. Iaşi: Polirom
12. Sanoff , Henry (2000) Community participation methods în design and planning. John Wiley and
Sons Inc.
13. Steyaert, Stef and Lisoir, Hervé (ed.) (2005) Participatory Methods Toolkit. A practitioner’s
manual. The King Baudouin Foundation and the Flemish Institute for Science and Technology Assessment
(viWTA), www.kbs-frb.be or www.viWTA.be
14. Seymoar, Nola-Kate (2009) Empowerment and Public Participation,
http://sustainablecities.net/docman-resources/cat_view/110-resources/134-public- participation
15. WHO (2002) Community particiption in local health and sustainable development. Approaches and
64
techniques, European Sustainable Development and Health Series: 4, EUR/ICP/POLC 06 03 05D (rev. 1)
16. Willcox, David (1994) The Guide to Effective Participation. Joseph Rowntree,
www.partnerships.org.uk/guide/index.htm

Cercetarea calitativă în asistența socială. Studiul de caz .

Cazul este unitatea primară, de bază a practicii asistenţei sociale. Poate fi o persoană,
un cuplu, o familie, o agenţie (organizaţie), o comunitate, o ţară. Utilitatea studiilor de caz
este demonstrată când se doreşte abordarea în profunzime sau evidenţierea efectelor
proceselor terapeutice asupra celui asistat.
Prin definiţie, reprezintă un studiu intens, în profunzime al unei unităţi. Asemenea
unităţi aparţin întotdeauna unor multiple contexte sociale, de mediu, financiare şi
personale. Studiile de caz au fost întotdeauna larg utilizate în practica asistenţei sociale.
Principalele dificultăţi ale abordărilor cazurilor sunt legate de faptul că acestea conţin
multiple variabile, care de regulă, nu pot fi controlate. Studiile de caz sunt utilizate şi în
cercetare. Cazul a constituit baza pe care au fost dezvoltate diferite teorii (privind
comportamentul uman, psihoterapia, terapia familiei, dezvoltarea cognitivă).
Studiul de caz analizează variabilele multiple (ce ţin de intervenţie, cele independente)
care afectează unitatea de studiu în cadrul propriului său context. Există o varietate de
moduri în care pot fi realizate studiile de caz, prin utilizarea abordărilor cantitative şi/sau
calitative. Relaţiile acestora cu teoria pot fi de tip inductiv, de tip deductiv, ori pot combina
perspectiva inductivă cu cea deductivă.
Pentru realizarea studiilor de caz se utilizează o mare varietate de surse ale
informaţiilor (persoane, familii, cupluri, grupuri, organizaţii) şi de metode de colectare a
datelor (ancheta, interviul, observaţia, analiza documentară).
Studiile de caz pot fi realizate atât pentru dezvoltarea teoriei, cât şi pentru verificarea
unor ipoteze.
În asistenţa socială, în funcţie de componentele practicii, există trei tipuri principale de
studii de caz:
1. care asigură informaţii despre cei asistaţi şi situaţiile lor (estimare);
2. care evaluează intervenţia asistenţei sociale sau procesul terapeutic (intervenţie);
3. care evaluează rezultatele la nivelul celui asistat (rezultate).

Studiile de caz centrate pe estimare

Să luăm două exemple care sugerează modul în care o cercetare bazată pe studii de
caz poate contribui la intensificarea tehnicilor de estimare:
a) doi participanţi la cercetare (sau cazuri) au furnizat date pentru a demonstra cum
copiii mici, aflaţi în stadiul preverbal, pot păstra amintiri despre abuzul sexual, apoi le pot
recupera şi articula când sunt mai în vârstă. Au fost oferite detalii despre cei doi copii care
s-au referit la experienţele avute în perioada când erau prea mici pentru a vorbi;
b) un alt studiu de caz s-a bazat pe intervievarea unui număr de 11 agresori, făptaşi ai
unor abuzuri sexuale. Utilizând interviuri în profunzime, acest proiect a prezentat în detaliu
perspectiva subiectivă a agresorilor. Astfel de date sunt utile în procesul de recuperare a
victimelor, care pot înţelege mai bine circumstanţele în care se manifestă comportamentele
distructive ale agresorilor.
Studiile de caz legate de estimare sunt utile în special în prezentarea perspectivelor
proprii ale celor asistaţi. Ştim că un principiu important în asistenţa socială presupune să se
înceapă din locul în care se află solicitantul de ajutor.
Evaluarea utilităţii studiilor de caz axate pe estimare implică aprecierea dacă ele
65
descriu experienţa subiectivă a celor asistaţi, dacă prezintă relaţiile lor cu ceilalţi, dacă arată
cum aceştia îşi văd situaţia, cum se raportează la comportamentele proprii şi la cele ale
celorlalţi. Înţelegerea profundă a acestor aspecte se află la baza colaborării. În general,
atunci când se evaluează studiile de caz centrate pe estimare, sunt utilizate următoarele
puncte de reper:
- dacă se axează pe perspectivele participanţilor la studiu (ale subiecţilor);
- dacă oferă noi sensuri asupra factorilor cauzali ai condiţiilor celor asistaţi;
- dacă oferă noi sensuri asupra semnificaţiei vieţii participanţilor;
- dacă aduc clarificări privind aspectele confuze ale problemelor participanţilor;
- dacă ajută la identificarea de noi conexiuni;
- dacă aduc elemente referitoare la condiţiile sociale şi istorice în care s-a dezvoltat
participantul.

Studiile de caz centrate pe intervenţie

Examinarea proceselor de intervenţie clarifică asupra eforturilor care se întreprind în
vederea obţinerii rezultatelor.
Rezultatele pozitive depind de calitatea intervenţiilor, iar eficacitatea asistenţei sociale
trebuie demonstrată. Studiile de caz centrate pe proces pot proba eficacitatea. Aceste tipuri
de studii pot fi evaluate după următoarele criterii:
- clarificarea intervenţiei (modele, relaţii, interacţiuni);
- progresul înţelegerii a ceea ce se întâmplă;
- descrierea modului în care programele şi intervenţiile funcţionează;
- reflectarea complexităţii implementării intervenţiilor;
- evidenţierea părţii umane, subiective şi reflexive a proceselor de intervenţie;
- furnizarea de noi sensuri care afectează rezultatele obţinute la nivelul celui asistat.

Studiile de caz centrate pe rezultate

Obiectivul general al practicii asistenţei sociale este acela de a aprecia corect, de a
interveni în modul cel mai adecvat şi de a obţine rezultatele cele mai bune. Unele dintre
rezultate nu sunt cuantificabile, motiv pentru care sunt necesare anumite criterii de evaluare
menite să aprecieze validitatea statistică, validitatea internă şi validitatea externă.
a.Validitate statistică
- modul în care se demonstrează relaţia dintre cele două variabile;
- condiţiile în care datele au fost colectate şi standardizate;
- prezentarea detaliilor care permit cititorului să tragă concluzii independente
privind relaţia dintre intervenţie şi rezultate.
b. Validitate internă
- excluderea ipotezelor alternative;
- sublinierea ipotezelor alternative care nu pot fi excluse;
- utilizarea pretestelor;
- continuarea măsurării după intervenţie, până ce tendinţele par să se stabilizeze;
- utilizarea de cazuri multiple.

c.Validitate externă
- dacă este detaliat contextul intervenţiei;
- dacă intervenţia în sine este descrisă în detaliu;
- dacă participanţii la studiu sunt descrişi în detaliu;
- dacă sunt discutate rezultatele care permit formularea de ipoteze ce urmează să fie
verificate în alte situaţii.

Studiile de caz sunt complexe, dificil de conceptualizat, operaţionalizat, realizat şi

66
evaluat. Valoarea lor constă în măsura în care contribuie la estimări, intervenţii şi rezultate.
O discuţie privind valoarea studiului de caz trebuie să se refere la mai multe aspecte
generale: dacă pe această bază se pot face generalizări, dacă pot fi elaborate concepte,
raporturile cu contextul şi modul de prezentare.
În privinţa generalizărilor, acestea nu pot fi făcute în aceeaşi măsură ca cele fundate pe
cercetări ale unor eşantioane. Cazul se reprezintă pe sine, are anumite caracteristici unice.
Totuşi, dacă nu se pot face generalizări statistice, sunt posibile unele analitice, în măsura în
care anumite elemente se aseamănă ce cele ale altor cazuri. În acest sens, pot fi formulate
chiar anumite ipoteze, a căror verificare contribuie la elaborarea unor principii pentru
practică.
În ce priveşte aspectele conceptuale, următoarele aspecte sunt esenţiale:
- scopul studiului să fie clar descris;
- să existe o prezentare clară a principiilor pe care se bazează (ipoteze, probleme de
cercetat);
- să existe o prezentare clară a raţionamentului care duce la ipoteză sau la problema de
cercetat (pe baza literaturii de specialitate);
- să existe o definire clară a conceptelor.
Detaliului contextual trebuie luat în considerare, întrucât mediul influenţează cazul.
Sunt necesare informaţii despre participanţii la cercetare, despre sursele datelor, despre
metodele de analiză şi interpretare, pentru ca cititorul să poată evalua studiul respectiv.
Un alt aspect privind studiul de caz ţine de problema cauzalităţii Asistenţa socială este
o profesie aplicată, al cărei obiectiv este înţelegerea proceselor sociale şi, atunci când
acestea sunt problematice, să încerce să le schimbe. Înţelegerea presupune identificarea
factorilor cauzali şi a variabilelor care pot ameliora situaţia. Însă, de multe ori sunt vizate
relaţiile probabiliste dintre variabile. De exemplu, copiii victime ale unor abuzuri, devin
adulţi abuzatori?

Prezentarea studiului de caz este de mare importanţă. Aceasta presupune multă

gândire, deprinderi analitice şi date pertinente.
Studiul de caz de regulă generează un mare volum de date. Trebuie identificate
concepte şi teme care să le structureze şi care să devină capitole ale raportului final.
Modul de prezentare trebuie să convingă asupra concluziilor şi asupra datelor pe
care acestea se bazează.
Există mai multe criterii de evaluare a clarităţii şi acurateţei rezultatelor:
a.dacă cele descoperite sunt bine structurate şi clar comunicate, adică dacă există:
- o descriere generală a fiecărui aspect;
- o fundamentare pe date a fiecărei afirmaţii generale;
- o prezentare separată a fiecărui capitol care structurează rezultatele;
- o prezentare clară a dimensiunilor multiple ale rezultatelor (regularităţi, abateri).

b. interpretarea rezultatelor studiului:

- generalizările se bazează pe date;
- rezultatele sunt în mod clar interpretate şi nu într-o manieră probabilistică;
- datele să fie interpretate de cel puţin două persoane;
- subiecţii citesc şi comentează raportul final;
- alte persoane avizate citesc şi comentează raportul final;
- referiri la alte rezultate obţinute anterior şi referiri la teorii;
- discuţii asupra relevanţei teoretice şi implicaţiilor practice.

Bibliografie
1. Barker, R. L., The Social Work Dictionary, NASW Press, Washington D.C., 1988.

67
 2. Barry, Monica - Effective approaches to risk assessment in social work: an international
literature review. Final report, published by Education Information and Analytical Services, Scottish
Executive Social Research, Edinburgh, July 2007
3. Bocancea, C., Neamtu, G., Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
4. Buzducea, Doru, Asistența social a grupurilor de risc, Ed. Poliorom, Iași, 2011
5. Cojocaru, Ștefan- Metode apreciative în asistența socială, Editura Polirom, Iasi, 2005
6. Cojocaru, Ștefan - Appreciative supervision in social work. New opportunities for changing the
social work practice, în Revista de cercetare și intervenție socială, 2010, vol. 29, pp. 72- 91
7. Coulshed, V., Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
8. DeMaria, Rita , Haggerty, Veronica, Bogue, Briana – The Attachment-Based Focused Genogram
Workbook Expanding the Realms of Attachment Theory, Routledge, 2019
9. Garvin, Charles D., Gutiérrez, Lorraine M. and Galinsky, Maeda J. (2004) Handbook of
social work with groups, The Guilford Press, New York
10. Manea, Livius - Metode şi tehnici în asistenţa socială, suport de curs nepublicat, Facultatea de
Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti
11. McGoldrick, Monica – The genogram casebook: A clinical companion to genograms: Assessment
and intervention. New York, NY: W.W. Norton & Company, 2016
12. Miftode, Vasile, Fundamente ale asistenţei sociale, Ed. Eminescu, 1999.
13. Miftode, Vasile, Teorie şi metodă în asistenţa socială, Editura Axis, Iaşi, 1995.
14. Muntean, Ana, Supervizarea. Aspecte practice si tendinte actuale, Editura Polirom, Iasi, 2007
15. Neamţu, George (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
16. O’ Neil Mc Mahon, M., The General Method OF Social Work Practice, Prentince Hall,
Englewood Cliffs, NJ, 1990.
17. Răşcanu, R., Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
18. Stahl, H.H., Teoria şi practica investigaţiilor sociale. Metode şi tehnici, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974.
19. Tutty, Leslie M., Rothery, Michael A. și Grinnell, Jr., Richard M, Cercetarea calitativa in
asistenta sociala. Faze, etape si sarcini, Editura Polirom, Iași, 2005
20. Yin, Robert K., Studiul de caz. Designul, colectarea si analiza datelor, Editura Polirom, Iași,
2005

68