Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SYLLABUS CURS1
1
Prin curs a se înțelege cursuri și seminarii. Avand in vedere ca planul de invatamant prevede sustinerea de seminarii la
fiecare curs, putem organiza seminarii pentru fiecare curs parcurs din tematica.
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE
SYLLABUS CURS
PREZENTARE SYLABUS
Obiectivele disciplinei
Obiectivul general al disciplinei: Cunoașterea de către studenți a noțiunilor și temelor
fundamentale ale psihologiei în vederea completării cunoștințelor din sfera ștințelor sociale dar
cursul își propune în același timp formarea unei personalităţi autonome şi creative în vederea
dezvoltării libere şi armonioase a persoanei.
Obiectivele specifice:
● Utilizarea conceptelor specifice psihologiei pentru organizarea demersurilor de
cunoaştere şi explicare a unor fapte, evenimente, procese din viaţa reală
● Aplicarea cunoştinţelor psihologiei în rezolvarea unor situaţii – problemă, precum şi în
analizarea posibilităţilor personale de dezvoltare
● Analizarea posibilităţilor de dezvoltare personală din perspectiva cunoştinţelor de
psihologie;
● Caracterizarea profilului unui participant responsabil şi eficient la luarea deciziilor în
comunitate;
● Manifestarea unor comportamente prosociale necesare participării la rezolvarea
problemelor comunităţii.
E
- Nota finala se rotunjeste
V
A
L
U
A
R
E
6
SAPTAMANA 1
Ce este psihologia?
Apariția psihologiei ca știință
Perpsective în psihologie
Ce este psihologia?
Psihologia se află peste tot în jurul nostru. Psihologia ne ajută să înţelegem fiinţa
umană: ce anume ne face să funcţionăm şi de ce acţionăm într-un anume fel. Oamenii îşi
modelează cea mai mare parte a experienţei în timpul vieţii, indiferent că acest lucru se
întâmplă acasă, la şcoală, la serviciu sau în timpul liber. Şi într-un anumit fel, cu toţii
suntem psihologi. Cu toţii facem psihologie: când conversăm cu o altă persoană; când
decidem dacă un anumit stil de îmbrăcăminte ni se potriveşte sau când luăm o decizie
despre care ştim că îi va afecta pe cei din jurul nostru. (Hayes, Orrell, 2010, ix)
În prezent, nimeni nu-şi poate per mite să nu ştie psihologie pentru că aceasta este
implicată în orice situaţie de viaţă. De exemplu: în ce fel este influenţat modul în care vă
creşteţi şi educaţi copiii de modul în care părinţii v-au crescut şi educat pe dumneavoastră?
Care este cea mai eficientă metodă de a înlătura dependenţa de droguri? Se pot reaminti
mai în detaliu experienţele din copilărie în stare de hipnoză? Se poate evita eroarea umană
într-o uzină nucleară prin perfecţionarea instrumentelor? Este eficientă psihoterapia în
tratamentul depresiei? Se poate îmbunătăţi capacitatea de învăţare prin folosirea
medicamentelor care facilitează transmiterea neuronală? Psihologii caută răspunsuri la
aceste întrebări, precum şi la încă multe altele. (Atkinson, 2002, 3)
Cu toate acestea, Nicky Hayes și Sue Orrell susțin că, deşi în viaţa cotidiană
utilizăm un fel de psihologie, o facem ca nişte amatori, învăţând din experienţă şi din
imitarea altor persoane, fără a fi cu adevărat conştienţi de ceea ce se petrece. Cunoaştinţele
noastre cotidiene sunt intuitive şi, adesea, îndreptate înspre noi înşine. Iar acest lucru are
raţiunile sale: este vorba despre o tehnică de supravieţuire, care ne ajută să facem faţă în
7
lume. Totuşi, acest lucru mai implică şi faptul că deseori putem greşi sau, pur şi simplu,
proceda incorect.
Studierea psihologiei este destul de diferită. Psihologii sunt interesaţi să înveţe
despre mintea omenească, dar ei ştiu cât de uşor este să fii indus în eroare în privinţa
certitudinii asupra unor lucruri care nu sunt de fapt adevărate. Astfel, psihologia presupune
multă investigare, întreprinsă cu foarte multă grijă şi multă atenţie şi o verificare a
lucrurilor pe căi diferite, pentru a fi siguri de ceea ce afirmăm. Acest tip de investigare
trebuie să se desfăşoare în mod sistematic şi ştiinţific. (Hayes, Orrell, 2010, ix)
Dar ce este, totuși psihologia? Definirea psihologiei ca ştiinţă pare a fi destul de
simplă. Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi
însuşirilor psihice verificabile. Dar simplitatea este aparentă, deoarece e foarte greu de
lămurit ce se înţelege prin fenomen psihic şi mai ales ce este un fenomen psihic. Viaţa
sufletească e încă un mare mister pe care filosofii îl discută de milenii. Dar nici în ce
priveşte manifestările ei nu există un acord. încă şi astăzi obiectul psihologiei este subiect
de controverse. De aceea, mulţi psihologi, ca de pildă P. Greco, susţin că nu poate fi vorba
de un obiect unitar al psihologiei, întrucât există de fapt mai multe psihologii. Şi cu toate
acestea, în mod vag, implicit, toţi ştim pe care manifestări le numim psihice. (Cosmovici,
1996, 13)
Apariția psihologiei ca știință
Aristotel, în lucrarea sa Despre suflet făcut primele referiri consistente asupra
psihicului. Termenul de psihologie datează din secolul al XVI-lea și era folosit pentru a
desemna „acea cunoaștere care se referă la suflet. Cu toate acestea, termenul s-a difuzat
într-o concepție modernă începând abia cu secolul al XVIII-lea datorită lui Christian Wolf,
care descriind așa numitele calități ale intelectului, l-a utilizat în cartea sa Psychologia
Rationalis.
În secolul XIX, sub influenţa filosofiei pozitiviste a lui Auguste Comte (1798-
1857) şi a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos ştiinţele exacte bazate pe observaţie
şi experiment. Progresul unor investigaţii efectuate de fiziologi şi fizicieni a dus la
introducerea metodelor exacte şi în studiul psihicului.
Remarcăm mai întâi o serie de cercetări efectuate asupra creierului. P. Flourens
(1794-1867) a utilizat pe scară largă procedeul ablaţiunilor : extirparea unor porţiuni din
creierul unor animale şi observarea efectului ei (de exemplu, extirparea unor porţiuni din
creierul mic duce la imposibilitatea menţinerii echilibrului). Apoi I. Secenov (1829-1905) a
putut demonstra experimental existenţa unei funcţii inhibitorii a creierului. P. Broca,
8
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Perpsective în psihologie
9
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
considerate părţi separate, concurente, ale cunoaşterii şi ale teoriei. Ele sunt mai degrabă
metode şi perspective complementare ale înţelegerii funcţionării psihologice. (Malim,
Birch, Wadeley, 1999, 30)
Abordarea biologică cercetează modul în care procesele fiziologice interne şi
structura genetică ne influenţează comportamentul. Totuşi, oamenii nu sunt roboţi
biologici: biologicul din noi este destinat să ne permită să acţionăm eficient în lumea reală.
Prin urmare, psihologii aparţinând acestei orientări sunt interesaţi de interacţiunile dintre
mediul înconjurător şi fiziologia noastră internă şi de modul în care aceste interacţiuni ne
influenţează experienţa. (Hayes, Orrell, 2010, xi)
Psihologii care preferă abordarea fiziologică consideră biologia un mijloc de
descriere şi de explicare a funcţionării psihologice. Comportamentul nostru, ceea ce simţim
şi ceea ce gândim sunt presupuse a fi legate de constituţia noastră fiziologică. De exemplu,
se pare că schizofrenia ar fi în primul rând o consecinţă a disfuncţiilor proceselor
biochimice cerebrale. Câteva dintre denumirile date cercetătorilor care aparţin acestui tip
de abordare sunt biopsiholog, neuropsiholog, psihobiolog şi psiholog fiziolog. (Malim,
Birch, Wadeley, 1999, 30)
Abordarea psihanalitică s-a născut din teoria lui Freud asupra inconştientului.
Termenul „psihanaliză“ se referă atât la o formă de terapie, cât şi la o teorie a compor
tamentului şi a minţii umane.
Principiul de bază promovat de teoria freudiană este acela că cea mai mare parte a
comportamentului uman este determinat de procese inconştiente, prin acestea înţe legându-
se ansamblul credinţelor, temerilor şi dorinţelor care, deşi inconştiente, ne influenţează
totuşi comportamentul. Freud afirma că multe dintre pulsiunile care sunt interzise sau
pedepsite de către părinţi sau societate în timpul copilăriei sunt derivate din instincte,
fiecare om având aceste instincte încă de la naştere şi exteriorizân- du-le în timpul vieţii.
Prin interzicerea lor, ele pur şi simplu sunt forţate să iasă din conştiinţă şi să ajungă în
inconştient, de unde afectează visele, determină lapsusurile, manierismele, tulburările
emoţionale (simptome ale unor afecţiuni psihice), precum şi comportamentele aprobate
social (cum ar fi activităţile artistice sau literare).
Freud consideră că toate acţiunile umane au o cauză care rămâne adesea necon ştientizată,
iar natura umană are conotaţii negative: omul este condus, ca şi animalele, de instincte (în
special instinctul sexual şi agresivitatea) şi se află într-o permanentă luptă împotriva
societăţii, care încearcă să controleze aceste impulsuri. Deşi unii psihologi nu au fost de
acord în totalitate cu afirmaţiile lui Freud, este general acceptat faptul că oamenii
10
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
nu sunt pe deplin conştienţi de unele aspecte importante ale personalităţii lor. (Atkinson,
2002, 12)
Ca terapie, psihanaliza este frecvent folosită în tratamentul nevrozelor şi, uneori,
în tratamentul tulburărilor tară specificitate nevrotică. Psihanaliştii văd conflictele ca
apărând în partea inconştientă a personalităţii. De aceea, scopul psihanalizei este să
exploreze inconştientul individului pentru a înţelege dinamica acestui comportament
anormal. In timpul tratamentului, individul este încurajat să retrăiască evenimente
traumatice şi sentimente din timpul copilăriei, să le exprime într-un context securizant şi să
le readucă, lipsite de anxietate, în inconştient.
În psihanaliza clasică, terapia implică transferul - dislocarea gândurilor, a
sentimentelor clientului şi proiecţia lor asupra analistului, asocierea liberă - în care
clientul spune orice gând care îi trece prin minte, indiferent de cât de trivial sau de
irelevant ar putea părea, analiza visului - care implică interpretarea de către analist a
conţinutului viselor clientului. Deşi aparent simplu, procesul psihanalitic este dificil şi
necesită mult timp.
Multe dintre ideile originale ale lui Freud au fost adaptate şi modificate de către
teoreticienii continuatori ai psihanalizei, cunoscuţi sub denumirea de post-freudieni (Anna
Freud, Melanie Klein, Erik Erikson). În cea mai mare parte din lucrările lor, ei au fost
interesaţi în primul rând de problemele clinice şi de tratamentul tulburărilor mentale.
(Malim, Birch, Wadeley, 1999, 34-35)
Abordarea behavioristă (comportamentală), examinează modul în care mediul
înconjurător ne afectează comportamentul. Behavioriştii sunt interesaţi de învăţare şi
deprinderi, şi consideră deseori că psihologii ar trebui să studieze doar comportamentul, nu
şi gândurile şi experienţele, deoarece comportamentul este singurul aspect pe care ceilalţi
oameni îl pot vedea cu adevărat.
Observăm că, în timp ce atenţia psihologilor fiziologi este orientată predominant
asupra geneticii şi a configuraţiei biologice a individului, behavioriştii sau teoreticienii
învăţării sunt interesaţi de influenţa mediului. Ei optează pentru ignorarea mecanismelor
interne care acţionează în organism. Întrebările cărora li se caută răspuns sunt: în ce
condiţii poate apărea un anumit comportament? Care pot fi efectele diferiţilor stimuli
asupra comportamentului? Cum este influenţat comportamentul de consecinţele sale?
Astfel de întrebări sunt relevante pentru perspectiva behavioristă conform căreia fiinţele
umane sunt modelate prin interacţiunile constante cu mediul. În termeni mai simpli,
învăţarea şi experienţa determină apariţia unui anumit tip de persoană.
11
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
12
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
descopere şi să-şi utilizeze potenţialul lor specific. (Hayes, Orrell, 2010, xi) Această
abordare s-a dezvoltat ca reacţie la caracterul mecanicist al altor concepţii psihologice;
psihologii de orientare fenomenologică nu acceptă ipoteza conform căreia stimulii externi
deţin controlul comportamentului (behaviorismul), ideea de procesare a informaţiei în
cadrul percepţiei şi memoriei (cognitivismul) sau de determinare inconştientă
(psihanaliza). (Atkinson, 2002, 12)
Perspectiva umanistă este o perspectivă optimistă. Ea consideră că oamenii luptă
să îşi atingă propriul potenţial - să atingă maximul creşterii personale, în cadrul propriilor
limite. Doi dintre cei mai importanţi exponenţi ai abordării umaniste sunt Cari Rogers şi
Abraham Maslow.
Carl Rogers a fost psiholog clinician şi, ca şi Freud, multe dintre concluziile sale
au fost formulate în urma activităţii desfăşurate cu persoane afectate de tulburări
emoţionale. Teoria lui Rogers asupra personalităţii umane porneşte de la premisa că
oamenii sunt fundamental buni. Fiecare individ este unic şi are o nevoie bazală, primară, de
imagine pozitivă; cu alte cuvinte, de respectul şi admiraţia celorlalţi. în opinia lui Rogers,
toţi oamenii se nasc cu o tendinţă spre realizarea de sine, motiv care ne face să creştem şi
să ne dezvoltăm ca fiinţe umane sănătoase şi mature. Ca şi Rogers, Abraham Maslow
consideră că ingredientele necesare unei stări de bine psihologic sunt conştiinţa de sine şi
capacitatea de a ajunge la o înţelegere cu sinele propriu. De asemenea, pentru amândoi,
fiinţele umane luptă pentru realizarea propriului potenţial - pentru a atinge nivelul maxim
al creşterii personale, în cadrul dat de limitările individuale. Dar, în vreme ce Rogers
accentuează importanţa conceptului de sine, Maslow este interesat în primul rând de
motivele care îi impulsionează pe oameni. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 49-51)
În intenția de a depăși perspectivele abordate putem defini psihologia ca fiind
studiul științific al comportamentului și al proceselor psihice. Obiectul de studiu al
psihologiei cuprinde, deci, atât comportamentul exterior, observabil, cât și viața lăuntrică a
omului; împreună aceste două aspecte ale vieții omului alcătuiesc conduita.
Întrebări și aplicații
1. Idetificați câteva deosebiri între psihologia științifică și psihologia simțului
comun.
2. Identificați câteva dintre problemele concrete cu care se ocupă psihologia. 3.
Identificați principalele momente ale evoluției psihologiei ca știință. 4. Descrieţi
pe scurt câteva dintre temele care îi preocupă pe psihologii fiziologi. 5. Care
este principalul scop al psihanalizei ca terapie?
13
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
SEMINAR 1
Prezentarea temelor care vor fi abordate la seminar și a bibliografiei.
Bibliografie minimală
Bibliografie suplimentară
14
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
SAPTAMÂNA 2
Experimentul
Observaţia şi sondajul
Studiul de caz
Experimentul
Experimentul de laborator
Experimentul de laborator este montat într-un mediu ale cărui componente sunt
strict controlate. De exemplu, Eckhard Hess (1958) a condus un studiu de etologie,
urmărind felul în care se realizează imprintingul la bobocii de raţă. Aceştia erau crescuţi în
incubator şi primul lucru văzut de ei era modelul unei raţe de plastic aşezată pe o masa
rotitoare. Bobocii au imitat modelul şi au început să reproducă mişcarea circulară a
acestuia. În acest fel, Hess a identificat perioadele critice de după naştere, când este cel mai
probabil ca expunerea la model să ducă la formarea imprintingului. Timpul cât bobocii au
fost expuşi modelului a fost strict controlat şi s-a urmărit producerea imprintingului.
Variabila independentă a fost, în acest caz, momentul în care bobocii au fost pentru prima
oară expuşi modelului, iar variabila dependentă a fost reprezentată de punctul până la care
15
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Experimentul natural
16
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Observaţia şi sondajul
Observaţia controlată
O alternativă este şi cea în care participanţii nu mai sunt plasaţi într-un mediu
controlat, ci sunt studiaţi în mediul lor natural. În acest fel sunt preîntâmpinate o serie de
distorsiuni caracteristice studiului de laborator. Deşi controlul nu mai este atât de strict,
acest lucru nu reprezintă un inconvenient major. Mary Ainsworth şi Sylvia Bell, au urmărit
relaţia dintre reacţia mamei la plânsul copilului şi schimbările care se produc în pattern-ul
de plâns al acestuia. Au fost observaţi zilnic, timp de 4 ore, la diferite intervale de timp, pe
durata primului an de viaţă, 26 copii, aflaţi la ei acasă - adică, în mediul lor natural.
Variabilele independente au fost promptitudinea cu care mama reacţionează la plânsul
17
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
copilului şi tipul de reacţie - copilul este luat în braţe sau legănat. Variabila dependentă a
fost durata plânsului. S-a observat că, în primele 3 luni de viaţă, copiii sunt predispuşi să
plângă mai mult atunci când sunt singuri şi mai puţin atunci când mama este în apropiere
sau îi ţine în braţe (Ainsworth şi Bell, 1969).
Observaţia participativă
Observaţia participativă este o variantă a observaţiei naturale, cu deosebirea că
cercetătorii fac parte din grupul ţinut sub observaţie. Într-un studiu asupra relaţiilor sociale
dintr-un gimnaziu, David Hargreaves a devenit el însuşi, pentru un an, membru al corpului
profesoral. În acest fel, el a putut să observe atât atitudinile şi comportamentul elevilor, cât
şi atitudinile şi comportamentul profesorilor (Hargreaves, 1967). Un alt exemplu este cel al
lui Whyte (1955) care a intrat într-o bandă italiană din Boston şi a participat la toate
acţiunile acesteia, inclusiv jocuri de noroc sau manevre politice obscure.
Sondajul presupune formularea unei serii de întrebări, alcătuind un chestionar pe
care îl aplică unui lot de participanţi, lot considerat ca reprezentativ pentru populaţia
studiată. Chestionarul poate fi structurat, oferind răspunsuri fixe alternative, care sunt apoi
colectate şi analizate, sau poate fi deschis, oferindu-le participanţilor posibilitatea de a se
exprima cu propriile lor cuvinte.
Studiul de caz
Freud
Freud este, poate, cel mai cunoscut cercetător care a apelat la metoda studiului de
caz. Metoda preferată de el, ca şi de întreaga mişcare psihanalitică, presupune compilarea
istoriilor detaliate ale cazurilor tratate. Teoria sa cu privire la natura personalităţii se
bazează pe aceste istorii de caz.
Cazul Micului Hans este ilustrativ. Hans era fiul unui medic, prieten cu Freud,
foarte interesat de cercetările acestuia. Hans dezvoltase o fobie faţă de cai: el se temea să
nu fie muşcat de un cal, fapt ce îi facea viaţa destul de grea într-o epocă la care caii puteau
fi întâlniţi foarte des pe străzi. Interpretarea pe care Freud a dat-o în acest caz a fost că
18
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Un alt exemplu în care a fost folosit studiul de caz este studiul lui Gregory. El
descrie cazul unui bărbat (S.B.), născut orb şi care începe să vadă la maturitate. Sunt
descrise în detaliu efectele nou-dobânditei abilităţi vizuale asupra percepţiilor intermodale.
Până în momentul în care îşi redobândise vederea, el percepuse obiectele pe cale
predominant tactilă, motiv pentru care reorientarea vizuală a percepţiei a fost extrem de
dificilă. În studiul său, Gregory abordează şi problemele emoţionale legate de această
schimbare. Atât timp cât fusese lipsit de vedere, S.B. trăia ca pe o satisfacţie personală
faptul că reuşea să traverseze strada neînsoţit. Dar, dipă ce fusese operat şi işi redobândise
vederea, S.B. era atât de speriat de trafic încât nu mai putea să traverseze strada neînsoţit.
El nu şi-a mai putut redobândi niciodată întreaga abilitate şi a murit, trei ani nai târziu,
afectat de o depresie profundă. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 136-138)
Întrebări și aplcații
19
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
SEMINAR 2
Subiectul voluntar
20
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Subiectul informat
În discuţii privind aspectele etice ale experimentelor, cel mai des citate sunt
cercetarea efectuată de Stanley Milgram (1974) privind supunerea faţă de autoritate
(Milgram, 1973, 62-77; Milgtam, 1974) şi cea realizată de Philip Zimbardo (1971) cu
privire la simularea condiţiilor din închisoare. (Zimbardo, 2009)
Experimentele lui Milgram au urmărit în ce măsură oamenii se supun autorităţii,
drept pentru care participanţii voluntari au fost selecţionaţi şi testaţi individual. Prin
prezentarea iniţială ei au fost lăsaţi să creadă că în timpul experimentului vor administra
şocuri electrice de intensitate crescătoare unei persoane aflate într-o altă cameră, în afara
câmpului lor vizual. Pe măsură ce intensitatea şocurilor creştea, persoana respectivă gemea
tot mai tare, sugerând o durere tot mai intensă, până ce la un moment dat se aşterne o tăcere
ameninţătoare. În realitate, cea de-a doua persoană simula, iar şocurile nu erau reale.
(Malim, Birch, Wadeley, 1999, 218) Milgram a fost surprins să constate că 65% dintre
participanţi erau dispuşi să continue aplicarea şocurilor electrice chiar şi după ce acestea
atinseseră intensitatea maximă, iar dincolo nu mai exista răspuns din partea celei de-a doua
persoane. Cu toate acestea, în rândul participanţilor au existat nemulţumiri cu privire la
experiment, având în vedere reacţiile acestora care mergeau de la un râs nervos la explozii
necontrolate. După terminarea experimentului Milgram s-a străduit să le prezinte
21
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
22
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Bibliografie minimală
23
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Bibliografie suplimentară
24
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
SAPTAMÂNILE 3-4
SENZAȚIILE:
Definirea şi caracterizarea generala a senzaţiilor;
Analizatorul — structură şi funcţie; Principalele tipuri de senzaţii;
SENZAȚIILE
Legătura informaţională cea mai simplă a omului cu realitatea este realizată prin
intermediul senzaţiilor. Toate celelalte raporturi mai complexe nu se pot constitui fără a avea o
bază senzorială.
Senzaţiile sunt procesele psihice elementare prin care se semnalizează, separat, în forma
imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile
acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ (analizatori).
Deşi senzaţiile sunt fenomene reale ale vieţii psihice, rareori omul le realizează separat.
În mod obişnuit, ele sunt integrate proceselor mai complexe. Senzaţiile reflectă doar însuşiri
separate, dar omul trăieşte într-o lume a obiectelor şi de aceea, cu necesitate, le integrează în
proceseie perceptive. Spunem, totodată, despre senzaţii că sunt imagini primare pentru că ele
reprezintă rezultatul imediat al acţiunii stimulului asupra analizatorilor şi nu apar decât în aceste
condiţii. Imaginea primară dispune şi de alte câteva însuşiri, şi anume : intensitatea senzaţiei,
calitatea, durata, tonalitatea afectivă asociată ei. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 25)
25
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
receptorul vizual este retina cu conurile unităţii receptoare care conţin rodopsină, o substanţă care
se descompune în prezenţa luminii ; prin acest proces se produc biocurenţii care vor fi transmişi
celorlalte verigi ale analizatorului. (împreună cu componentele auxiliare, retina constituie prima
verigă a analizatorului. Aceasta este specializată în urma unui îndelungat proces de adaptare la
mediul terestru).
Calea de conducere a influxului nervos este veriga intermediară. Ea include fibre
nervoase senzitive şi o serie de centri subcorticali care fac o analiză şi o sinteză primară a
influxurilor nervoase şi un prim filtraj senzorial, astfel încât la scoarţa cerebrală nu se transmit
toate stimulările mediului, ci numai acelea care au semnificaţie adaptivă pentru om. Căile de
conducere transferă informaţia la scoarţa cerebrală.
Veriga centrală este cea mai importantă componentă a analizatorului. Ea este
reprezentată de o zonă corticală specializată în operaţii de decodificare, adică de transformare a
impulsurilor nervoase în fapt psihic. Fiecare analizator are zona sa corticală (cel vizual în
occipital, cei auditiv în temporal, cel tactilo-chinestezic în circumvoluţiunea centrală posterioară
etc.). Aceasta, la rândul său, are o porţiune centrală, numită nucleul analizatorului în care se fac
cele mai fine operaţii de decodificare şi o alta periferică, mai extinsă, cu funcţii de integrare a
senzaţiilor în ansambluri, numită zonă de asociaţie.
Conexiunea inversă este o parte componentă a analizatorului (descoperită către a doua
jumătate a secolului al XX-lea). Funcţia ei principală este de a asigura autoreglarea analizatorilor,
în vederea recepţionării cât mai bune a stimulilor. Transmiterea impulsurilor nervoase cu mesaj
auto-reglator, de la centrii corticali spre periferia analizatorului, se realizează pe căi aferente care
se găsesc în componenţa nervilor senzitivi. Pe această cale se realizează aferentaţia inversă directă.
Există însă şi o autoreglare realizată pe calea aparatului propriomuscular al receptorului (aşa cum
există, de exemplu, la analizatorul vizual prin care se reglează mişcările globilor oculari sau
acomodarea cristalinului).
Analizatorul are o activitate reflexă unitară. Lipsa oricărei verigi, şi mai ales, a celei
centrale, face imposibilă apariţia senzaţiei pentru care este specializat acel analizator. De
asemenea, funcţionarea insuficientă a unora sau altora dintre componente perturbă realizarea
senzaţiilor corespunzătoare (poate apare cecitate cromatică prin afectarea conurilor, poate fi
perturbată capacitatea de percepere a limbajului — tulburare denumită afazie senzorială etc.).
(Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 27-28)
26
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
În clasificarea senzaţiilor au fost utilizate mai multe criterii, însă două s-au impus: a) tipul
aparatului specializat pentru recepţie (denumindu-se astfel senzaţii auditive, vizuale, olfactive,
gustative, cutanate etc.)
b) natura conţinutalui informaţional, adică ce tip de însuşiri concrete sunt semnalizate
prin acea modalitate senzorială ; astfel s-au distins : 1. senzaţii oare furnizează informaţii despre
obiectele şi fenomenele lumii externe : vizaale, auditive, cmtanate, olfactive, gustative ; 2. senzaţii
care furnizează informnaţii despre poziţia şi mişcarea propriului corp : proprioceptive,
chinestezice şi de echilibru ; 3. senzaţii care ne informează despre modificările mediului-intern :
foame, sete, durere etc.
Senzaţiile vizuale sunt rezultatul acţiunii undelor electromagnetice asupra analizatorului
vizual. Ochiul uman s-a adaptat pentru recepţionarea undelor din registrul 390—800 milimicroni.
între aceste limite se află toate lungimile de undă corespunzătoare culorilor fundamentale ale
spectrului luminii terestre. Undele electromagnetice se propagă de la sursele naturale de lumină,
îndeosebi de la soare, de la sursele artificiale sau de la corpurile luminate. Acestea din urmă,
datorită structurii lor materiale, absorb o parte a radiaţiilor, iar altă parte o reflectă. Ultimele
stimulează ochiul omului, iar acesta vede obiectele colorate într-o nuanţa cromatică
corespunzătoare lungimilor de undă reflectate. Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, ei
este văzut ca fiind negru sau apropiat de negru. Dacă ie reflectă pe toate, în egală măsură, este
văzut alb, iar dacă le reflectă selectiv,, este văzut ca având una din cele şapte culori ale spectrului.
În viaţa şi activitatea oamenilor, culorile au, în primul rând, un rol de semnalizare
(semnalizează existenţa unor obiecte, procese, reguli etc). Dar ele au şi o încărcătură energetică
dependentă de lungimea de undă care le corespunde şi prin care influenţează fiinţa umană,
activizând-o sau calmând-o. Sunt culori vesele antrenante (roşu, galben) şi culori terne, mohorâte
(negru, cenuşiu). De asemenea, culorile pot dobândi semnificaţii elaborate socio-cultural şi pot fi
astfel preferate sau nu. Influenţele psihofiziologiee şi semnificaţiile socioculturale se pot conjuga
cu anumite particularităţi ale personalităţii. De aceea, preferinţa pentru unele culori şi respingerea
altora poate fi caracteristică pentru o persoană. Pe această bază, s-au constituit teste proiective de
personalitate, bazate pe interpretarea preferinţelor pentru culori.
Senzaţiile auditive. Excitantul care determină apariţia senzaţiilor auditive sunt undele
sonore. Dar omul nu recepţionează toate undele sonore, ci numai pe acelea care au avut cea mai
mare valoare adaptivă pentru el şi anume, între 16 şi 20.000 cicli pe secundă. Infrasunetele (sub 16
cicli pe- secundă) şi ultrasunetele (pesie 20.000 pe secundă) nu-i sunt accesibile decât cu aparate
27
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
speciale..
Caracteristicile excitantului, adică ale undei sonore se exprimă în proprietăţile senzaţiilor
auditive. Astfel, frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă) va determina înălţimea
sunetului, amplitudinea undei (gradul de deplasare a undei faţă de poziţia de echilibru), va da
intensitatea, iar forma undei (determinată de natura sursei sonore şi constând dintr-o undă
fundamentală şi apoi alte unde mai scurte care i se asociază) se va exprima în timbrul după care se
poate identifica sursa acestui sunet. Periodicitatea undelor caracterizează sunetele muzicale, iar
neperiodicitatea este proprie zgomotelor.
Sunetele se mai caracterizează prin durata şi prin influenţa lor neurofuncţională.
Împreună cu alţi factori sunt folosite în psihoterapie.
Senzaţiile cutanate includ două submodalităţi :
a) senzaţiile tactile, rezultate din atingerea şi presiunea asupra obiectelor ;
b) senzaţiile termice.
În cazul senzaţiilor tactile, excitantul este reprezentat de factura suprafeţelor obiectelor.
Prin intermediul lor pot fi obţinute informaţii privind netezimea, asperitatea, duritatea obiectelor.
Împreună cu senzaţiile chinestezice contribuie la perceperea întinderii şi formei obiectelor. Cele
mai sensibile zone tactile sunt : vârful degetelor, regiunea buzelor, vârful limbii. Cele mai puţin
sensibile sunt fruntea şi spatele. Excitantul sensibilităţii termice este diferenţa de temperatură
dintre corpul propriu şi cea a obiectelor exterioare cu care omul intră în contact. Acest fapt este
uşor de dovedit dacă se face următorul experiment: cele două mâini se ţin, un anumit timp, în două
vase ; într-unul se găseşte apă caldă, iar în celălalt apă rece, Apoi ambele mâini se introduc într-un
vas cu apă la o temperatură intermediară. Mâna ţinută în apă caldă va simţi acum rece, iar cealaltă,
cald, deşi este unul şi aceiaşi lichid. Senzaţiile termice permit cunoaşterea proprietăţilor calorice
ale obiectelor şi totodată se includ în mecanismele de termoreglare.
Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţi chimice ale obiectelor. Excitantul care le
determină sunt particulele de substanţe volatile care pătrund în fosela nazale (unde se află
receptorii specializaţi) o dată cu aerul respirat sau prin mişcări speciale de inspirare. Senzaţiile
olfactive pot fi intense sau slabe, au calităţi variate care poartă denumirea sursei (exemplu : miros
de benzină, miros de trandafir). Ele servesc cunoaşterii proprietăţilor obiectelor şi sunt, totodată,
implicate în mecanismele de apărare ( o serie de substanţe nocive sunt evitate, datorită pro
prietăţilor lor odorifice) şi în reglarea apetitului. Fiind însoţite întotdeauna de o tonalitate afectivă,
pozitivă sau negativă, ele contribuie la buna dispoziţie a omului.
Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor solubile care pătrund în
28
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
cavitatea bucală. Ele se deosebesc unele de altele prin intensitate şi calitate. Există mai multe
feluri de senzaţii de gust, dar patru sunt fundamentale : sărat (provocat de clorura de sodiu), amar
(chinină), dulce (zaharină), acru (acidul acetic). Din combinarea acestora, în proporţii variate,
rezultă toate celelalte gusturi. Senzaţiile gustative contribuie la cunoaşterea însuşirilor
substanţelor, la apărarea faţă de cele nocive şi la reglarea comportamentului alimentar. Şi ele au o
tonalitate afectivă pozitivă sau negativă.
Senzaţiile proprioceptive semnalizează starea de postură a membrelor, a trunchiului şi a
capului. Excitantul lor este intern, reprezentat de tensiunea musculară a acelor muşchi antrenaţi în
poziţia staţionară.
Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor şi informează despre direcţia,
durata şi intensitatea efortului pentru realizarea lor. Au un deosebit rol în reglarea fină a mişcărilor
şi integrarea acestora în acţiuni voluntare complexe. Când dinte-o cauză sau alta lipsesc sau sunt
tulburate, omul nu-şi mai poate adecva mişcările la obiect. Formele de bază ale chiriesteziei sunt :
a) chinestezia aparatului locomotor ; b) chinestezia manuală ; c) chinestezia verbo-motorie.
Senzaţiile de echilibru semnalizează schimbarea poziţiei capului faţă de trunchi şi a
corpului în întregime, când se fac mişcări de rotire şi balansare. Ele au rol în : a) stabilirea centrului
de greutate a corpului în condiţiile în care se petrec schimbări ale poziţiei acestuia
b) menţinerea echilibrului vertical în timpul mersului şi al direcţiei de deplasare; c)
redresarea stării de echilibru în situaţiile în care se produc alunecări, căderi, etc.
Senzaţiile organice sunt determinate de modificări ale chimismului intern al
organismului : scăderea concentraţiei de substanţe nutritive în sânge, a apei, a oxigenului etc.
Senzaţiile organice îndeplinesc, în primul rând, o funcţie adaptativă pentru că semnalizând
deficitul stimulează omul să acţioneze astfel încât să se restabilească echilibrul. Ele contribuie la
menţinerea stării de sănătate fizică şi la realizarea bunei dispoziţii.
Senzaţiile de durere semnalează tulburările funcţionale sau distrugerile de ţesuturi
organice. Se deosebesc unele de altele prin tip (dureri periferice cutanate, dureri profunde
musculare, dureri viscerale), intensitate (uşoare, puternice), durată (unele sunt fulgerătoare, altele
continue), prin tonalitate afectiv accentuată, concretizată în suferinţă. Au un rol fundamental în
apărarea organismului şi stimulează acţiunile de îndepărtare de sursele nocive şi de ameliorare a
durerii. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 28-30)
29
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
PERCEPȚIA
30
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
foarte repede şi răspunsurile vor veni cu o mai mare viteză şi vor fi mai corecte. Într-un proces
perceptiv care se află în desfăşurare, sunt integrate întotdeauna elemente de experienţă anterioară a
subiectului cu categoria respectivă de obiecte. Aceasta cuprinde, cel mai adesea, o schemă
perceptivă a cărei reactualizare şi implicare determină o mai mare operativitate şi mai rapidă
organizare a percepţiei actuale. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 25)
În prima jumătate a secolului XX, un grup de psihologi germani au studiat modul în care
mintea noastră organizează senzaţiile în percepţii cu înţeles. Ideea lor de bază a fost aceea că
percepţia nu este o simplă sumă de senzaţii. Ei au precizat că fundamental în percepţie este
întregul sau forma, şi nu părţile componente. Curentul lansat de aceştia în psihologie poartă
numele de gestaltism, din termenul german Gestalt, care desemnează o entitate ce are sens, un
întreg indivizibil, o formă perfectă. Convinşi că „întregul reprezintă mai mult decât suma părţilor",
fondatorii psihologiei gestaltiste au susţinut ca percepţia vizuală este un proces activ, nu o simplă
însumare de linii şi puncte.
Experiment
Să presupunem că într-o cameră întunecată ataşaţi un bec aprins de una dintre spiţele de
la o roată de bicicletă, aproape de marginea roţii. Ce vedem dacă rostogolim roata în linie dreaptă?
Bineînțeles că nu vedem roata pentru că în cameră este întuneric; vom distinge doar o dâră
luminoasă de forma unor semicercuri aşa cum arată şi traseul cu linie întreruptă din figură. Mai
departe, să aşezăm becul aprins chiar în centrul roţii. Rostogolirea roţii prin încăpere ne va
determina să vedem o dâră luminoasă dreaptă. Ce se întâmplă însă dacă vom folosi două becuri,
unul ataşat de centrul roţii şi celălalt pus pe margine? Vom percepe două dâre luminoase? Aşa ne
am aştepta la prima vedere. Cu toate acestea, ceea ce se percepe în realitate este un cerc luminos
care se deplasează prin încăpere.
Exemplul de mai sus ilustrează că percepţia unui întreg, a unei configuraţii nu se reduce
doar la percepţia sumei părţilor lor componente; pe parcursul acestui proces, noi căutăm activ
legăturile care există între părţi, astfel că produsul final al percepţiei va reflecta tocmai aceste
legături. (Neculau, 2005, 25)
Conform teoriei gestaltiste, primul pas în trecerea de la senzaţii la percepţie este
separarea obiectului de fondul percepţiei, în viaţa cotidiană, procesul de separare se desfăşoară
instantaneu şi rareori suntem conştienţi de el. Separarea obiectului de fond sau context arată faptul
că percepţia noastră este un proces activ şi selectiv, pe care îl putem controla uneori în mod
31
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Principiul proximităţii: tendinţa de a percepe obiectele care sunt mai apropiate ca făcând
parte din acelaşi grup.
Principiul similarităţii: stimulii sau obiectele similare au tendinţa de a fi grupate în
aceeaşi unitate perceptuală.
Principiul continuităţii: stimulii vizuali care sunt situaţi unii în continuarea celorlalţi au
tendința de a fi grupați împreună.
Principiul închiderii: dacă o figură (formă) cunoscută are porţiuni care lipsesc, noi avem
tendința de a „umple" aceste lipsuri şi de a „crea", de a percepe obiectul în întregime. Principiul
bunei forme: este de fapt un principiu mai general, care uneori le cuprinde şi pe cele anterioare şi
care precizează că în percepţia vizuală avem tendinţa de vedea şi grupa stimulii în figuri simple şi
simetrice, chiar dacă în realitate ei pot fi aranjaţi şi în alt mod. Cu toate că nu explică procesele
prin care reuşim să transformăm senzaţiile noastre în percepţii, meritul psihologilor gestaltişti
rămâne acela de a fi descoperit legile ce guvernează fenomenul. (Neculau, 2005, 26-27; Hayes,
Orrell, 2010, 192-195)
32
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Constanţa percepţiei
Percepţia spaţială
V-aţi întrebat vreodată cum percepem noi obiectele şi spaţiul tridimensional, deşi pe
retină se formează imagini bidimensionale? Vederea obiectelor în trei dimensiuni, numită şi
perspectiva sau percepţia spaţială, ne permite să estimăm cu precizie forma lor, dar şi să apreciem
destul de exact distanţa dintre obiecte sau de la noi până la ele. Imaginaţi-vă cât de importantă este
percepţia spaţială în „navigarea" şi orientarea noastră prin mediul înconjurător; fără această
aptitudine ne-am ciocni mereu de obiectele din jur şi nu am mai putea, spre exemplu, să apucăm
sau să manipulăm diverse obiecte. Cum se realizează totuşi percepţia adâncimii? Psihologii au
arătat că există două tipuri de informaţii de care ne folosim în acest proces: indicatorii monoculari
33
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
(informaţii după care apreciem adâncimea fie şi privind doar cu un singur ochi) şi indicatorii
binoculari (informaţii pentru care avem nevoie să privim cu ambii ochi).
Indicatorii monoculari
Cei mai importanţi indicatori monoculari ai adâncimii sunt: mărimea relativă a
obiectelor, interpoziţia şi perspectiva liniară. Să îi analizăm pe rând.
Mărimea relativă se referă la faptul că obiectele mai depărtate par că sunt mai mici
(imaginea lor pe retină este mai mică) decât obiecte similare ca mărime, dar mai apropiate.
Intervine aici constanţa perceptuală a mărimii, despre care am vorbit anterior.
Interpoziţia se referă la faptul că obiectele mai depărtate sunt „acoperite" în câmpul
nostru vizual de cele mai apropiate. Lipsa interpoziţiei ne face să apreciem greşit distanţele (spre
exemplu, dacă privim un obiect pe un câmp, unde nu avem repere sau obiecte care se interpun şi la
care ne putem raporta.
Perspectiva liniară descrie faptul că liniile paralele care se depărtează de noi par că se
întâlnesc. Cu cât ele converg mai mult, cu atât distanţa este percepută mai bine. Perspectiva liniară
şi mărimea relativă sunt responsabile de unele accidente petrecute la intersecţia căilor ferate cu
şoselele. Din cauza lor, oamenii au tendinţa de a supraestima distanţa la care se află trenul faţă de
ei (mărimea foarte mare a trenului şi percepţia ei relativă fac ca, privit de pe şine, frontal, să pară
că trenul se mişcă mai încet decât în realitate sau că el se află mult mai departe). De altfel, şi pe
unele oglinzi retrovizoare ale automobilelor fabricanţii avertizează că obiectele reflectate în
oglindă sunt mult mai apropiate decât par.
Indicatorii binoculari
Doi dintre indicatorii binoculari au fost studiaţi mai detaliat: disparitatea retiniana şi
convergenţa oculară.
Disparitatea retiniana se referă la faptul că imaginile care se formează pe retină sunt uşor
diferite, datorită distanţei dintre ochi (aproximativ 7 cm). Puteţi face un mic experiment pentru a
vă convinge de acest lucru. Duceţi-vă una dintre mâini la 15-20 cm în faţa ochilor. închideţi
alternativ când un ochi, când celălalt şi veţi vedea că mâna pare să se deplaseze în câmpul vostru
vizual.
Atunci când cele două imagini diferite, provenite de la cei doi ochi sunt combinate, ceea
ce rezultă este tridimensională. Acest efect este speculat de unele dispozitive pentru a crea efecte
spectaculoase prin realizarea de filme tridimensionale. Ele au fost realizate filmând acţiunea cu
două camere simultan, aşezate la 7 cm una de alta (cât distanţa dintre ochi), iar fiecare cameră
utilizează un filtru special (o cameră - un filtru albastru, cealaltă - un filtru roşu). Ochelarii
34
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
spectatorilor sunt şi ei construiţi astfel încât o lentilă filtrează doar imaginile albastre, iar cealaltă
lentilă - doar imaginile roşii. Astfel, oamenii vor vedea cu un ochi ceea ce a filmat o cameră, iar cu
celălalt - imagini de la cealaltă cameră. Rezultatul acestor combinări este o imagine
tridimensională. (Fără ochelarii speciali, cu ochiul liber, filmul este neclar şi abia dacă putem
distinge siluetele.)
Convergenţa oculară desemnează faptul că globii noştri oculari au capacitatea de a se
orienta în unghiuri diferite unul faţă de celălalt, pe măsură ce un obiect se apropie sau se
depărtează de noi. Urmăriţi ochii unui coleg care priveşte un obiect mic ce i se apropie de nas şi
veţi constata că el pare să îşi „încrucişeze" ochii pe măsură ce distanţa dintre obiect şi aceştia
scade. Atunci când alţi indicatori ai adâncimii lipsesc, creierul se foloseşte în ultimă instanţă de
convergenţa oculară pentru a estima distanţa până la un obiect. (Neculau, 2005, 27-29)
Percepţia mişcării
Când un fotbalist loveşte mingea pasată de un coechipier cu piciorul, cel mai important
factor este aprecierea mişcării. Cum este el capabil să aprecieze mişcarea şi traiectoria unui obiect
relativ mic şi care se deplasează uneori cu o viteză de peste 60 km/h ? Un prim răspuns îl găsim în
faptul că noi, când percepem, separăm obiectul de fondul percepţiei. Şi în această situaţie,
fotbalistul separă mingea (obiect în mişcare) de fondul percepţiei (de exemplu, gazon, relativ
static), ceea ce îi permite să aprecieze mişcarea. în al doilea rând, constanţa mărimii ne spune că
un obiect care se apropie (sau se depărtează) de noi nu îşi schimbă în realitate mărimea, ci poziţia.
Nu în ultimul rând, mişcările capului sau ale globilor oculari, atunci când urmărim un obiect în
mişcare, ne furnizează informaţii despre poziţia şi mişcarea lui.
Şi totuşi, cele prezentate mai sus nu ar explica întru totul percepţia mişcării, dacă ochii
noştri nu ar mai avea încă o proprietate: persistenţa imaginii retiniene. Ea se referă la faptul că un
stimul luminos creează pe retină o imagine care nu dispare imediat (oricât de scurt ar fi acţionat
stimulul), ci persistă aproximativ o zecime de secundă. Fără această proprietate, noi am percepe
toate mişcările sacadat (amintiţi-vă cum îi vedeţi mişcându-se pe ceilalţi într-un loc unde există
lumină stroboscopică, o lampă strălucitoare, ca un blitz foto, care se aprinde pentru scurt timp la
anumite intervale). Persistenţa imaginii retiniene determină ca noi să vedem la cinematograf o
mişcare continuă, naturală, deşi în realitate ne sunt prezentate aproximativ 24 de fotografii pe
secundă, care surprind poziţii diferite ale actorilor. (Neculau, 2005, 29)
35
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Iluziile perceptive
Iluziile fizice sunt cauzate de distorsiuni ale informaţiilor perceptive care ajung la
organele noastre de simţ (cum ar fi imaginea băţului frânt pe jumătate scufundat în apă), în timp ce
iluziile perceptive sunt produse de anumite elemente ale stimulilor care - acţionând combinat - ne
creează o percepţie deformată sau chiar imposibilă (de exemplu, majoritatea iluziilor
magicienilor).
Majoritatea iluziilor perceptive sunt de fapt cauzate de prea buna funcţionare a
mecanismelor percepţiei, în special de constantele perceptuale şi legităţile gestaltiste, care în
majoritatea cazurilor ne sunt folositoare.
Ce anume determină această percepţie incorectă? Pe de o parte, perspectiva liniară „ne
spune" că avem un obiect situat mai aproape şi unul situat mai departe (şi nu unul situat mai sus şi
altul mai jos pe pagină), iar pe de altă parte, constanţa mărimii (şi mărimea relativă) ne spune că
fiinţele (ca şi obiectele) sunt în realitate constante, nu îşi modifică mărimea. în acest fel, percepţia
noastră subiectivă este aceea că - deşi imaginile care se formează pe retina ochilor noştri sunt
egale - fiinţa sau obiectul mai depărtat trebuie să fie mai mare decât cel apropiat. Observaţi că
iluzia nu este dată de informaţiile senzoriale (care sunt corecte), ci de interpretarea lor, adică de
percepţie. (Neculau, 2005, 29-30)
SEMINARIILE 3-4
Într-o după-amiază caldă de duminică, la începutul anilor ’90, doi tineri - pe care o să-i
numim Alex şi Ken - au plecat de acasă, în apropierea localităţii Bozeman, Montana, pentru o
excursie de o zi la vânătoare. În timp ce mergeau pe un drum forestier abandonat, în conversaţia
lor au abordat mai multe subiecte legate de vânătoare, însă cel mai mult au vorbit despre urşi. Alex
văzuse un urs la sfârşitul săptămânii trecute şi amândoi băieţii erau cam speriaţi de aceste creaturi
primejdioase. Ştiau că puştile lor de vânătoare erau puternice, dar erau conştienţi că urşii erau şi ei
puternici. Vânătorii erau mereu cu ochii în patru.
Era aproape miezul nopţii, când Alex şi Ken au revenit la drumul forestier întorcându-se
spre casă. Nu era lună; pădurile erau liniştite şi întunecate. Cei doi vânători erau obosiţi în urma
36
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
eforturilor din ziua respectivă. La o cotitură, au auzit deodată un mormăit care venea de la un
animal mare, abia vizibil, care tremura uşor, dar ameninţător în mijlocul drumului, la o distanţă de
aproximativ 40 metri. Îngroziţi, au ridicat puştile şi au :ras. Mormăitul şi tremuratul au încetat
brusc. Peste un moment, un inconfundabil strigăt uman a străpuns noaptea. Uşurarea vânătorilor la
uciderea ursului a fost înlocuită de confuzia şi şocul realizării că ursul nu era deloc urs, ci un cort
în care dormeau doi turişti. Unul dintre ei era acum mort din cauza rănii de glonţ, iar celălalt,
îngenuncheat lângă el, urla de frică.
Cercetările făcute după producerea evenimentului au arătat că gloanţele lui Ken au trecut
fără urmări prin cort, dar că un glonţ din puşca lui Alex l-a omorât pe turist. Prin urmare, Alex a
ajuns la proces, acuzat de ucidere din culpă. Tragedia morţii a fost reprodusă la proces de un Alex
copleşit de tristeţe pentru cele întâmplate. Exista, totuşi, un fapt critic, de care atât Alex, cât şi Ken
erau siguri: În noaptea aceea văzuseră un urs, nu un cort. „Nu am fi tras dacă am fi avut cea mai
mică îndoială că nu era un urs“, au jurat cei doi. Procurorul a respins aceste afirmaţii ca minciuni
disperate şi ridicole. Cortul străpuns de gloanţe a fost plasat în centrul sălii de judecată. Iar
procurorii au întrebat juriul „Cum ar fi putut acuzatul să confunde acest cort dreptunghiular şi
galben cu un urs cafeniu?“ Într-adevăr, cum? În aparenţă, întrebarea procurorului pare destul de
rezonabilă. Acolo, în sala de judecată, în faţa tuturor, se afla un cort mare şi galben, care nu
semăna deloc cu un urs. Totuşi, cei 50 de ani de cercetări în domeniul percepţiei - în acest caz al
percepţiei vizuale - sugerează că, în condiţiile date, nu era deloc iraţional ca Alex şi Ken să fi
perceput cortul ca un urs. Discutați acest caz din perspectiva cunoștințelor dobândite despre
percepție. (Smith, 2005, 209)
37
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
anumită culoare, astfel încât în fie: set să fie câte cinci fişe scrise cu fiecare culoare. Primul set ar
trebui să conţină cuvinte pe care lumea evită, de obicei, să le utilizeze în conversaţiile zilnice - nu
neapărat înjurături (deşi puteţi include şi aşa ceva, dacă doriţi), ci cuvinte care au conotaţii
indecente.
Al doilea set de cuvinte ar trebui să conţină cuvinte obişnuite, banale. Totuşi, aveţi grijă
ca acestea să fie exact la fel de lungi ca şi celelalte.
Apoi, amestecaţi fiecare set de fişe separat şi cereţi-i altei persoane - subiectului
dumneavoastră - să grupeze cât mai rapid posibil primul set în teancuri: câte un teanc pentru
fiecare culoare și cronometraţi cât de rapid realizează sarcina. Apoi, cronometrați în timp ce
sortează celălalt set.
După Warthington şi alţi psihologi, apărarea perceptivă poate acţiona subliminal; astfel,
chiar dacă subiecţii nu citesc de fapt fişele, ar trebui să le ia mai mult timp ca să sorteze cuvintele
„tabu” decât pentru a le sorta pe cele neutre. Aţi constatat acest lucru?
De ce credeţi că este important ca lungimea cuvintelor să fie aceeași?
De câţi subiecţi aţi avea nevoie pentru această investigare?
Ar avea importanţă dacă subiecţii dumneavoastră ar fi diferiţi, de exemplu, mai în
vârstă)?
De ce elemente de control aţi avea nevoie dacă aţi realiza un experiment formal cu
această temă? (Hayes, Orrell, 2010, 197-198)
3. Percepția subliminală
38
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Discuţie etică
Când a fost descoperită percepţia subliminală, s-a arătat, printr-o serie de cercetări, că
putea fi eficientă în publicitate. Într-un studiu, cuvântul „ îngheţată“ a fost proiectat subliminal
într-un cinematograf . Vânzările de îngheţată în timpul pauzei au fost mult mai mari, dar, pe de
altă parte, aproximativ jumătate dintre spectatori s-au plâns că era frig în cinematograf. Astăzi,
utilizarea semnalelor subliminale în publicitate este ilegală, deoarece există sentimentul că se
profită în mod necinstit de consumator. Totuşi, unii realizatori de reclame susţin că utilizarea
publicităţii subliminale nu diferă în principiu de reclamele existente, unde sunt deliberat
combinate culori, imagini şi asociaţii foarte sofisticate, pentru obţinerea unei eficienţe maxime. Ei
afirmă că, în ambele cazuri, consumatorii sunt la fel de inconştienţi de modul în care sunt
manipulaţi, aşadar care ar mai fi diferenţa? Ce părere aveţi?
(Hayes, Orrell, 2010, 198-199)
4. Iluziile perceptive. Exemple de iluzii perceptive.
Bibliografie minimală:
Bibliografie suplimentară
39
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
SAPTAMÂNA 5
PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE
SAPTAMÂNA 5. MEMORIA
Definire și caracterizare generală
Caracteristicile memoriei
Formele memoriei
Uitarea
40
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
recunoaşterea răspunsurilor corecte, iar dacă întrebările vă vor solicita să construiţi în mod
liber răspunsul, atunci reactualizarea informaţiilor se bazează pe reproducere. (Neculau,
2005, 46-47)
Caracteristicile memoriei
Formele memoriei
41
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
memoria senzorială (de foarte scurtă durată); b) memoria de scurtă durată; c) memoria de
lungă durată.
Memoria senzorială (numită şi registru senzorial) reprezintă o modalitate de
stocare pentru un timp foarte scurt (0,5 secunde) a informaţiei primite de organele
receptoare. Mecanismele de procesare extrag informaţia utilă din materialul stocat, după
care informaţia trebuie să părăsească registrul senzorial pentru a face loc unui nou flux de
informaţii. Acest tip de memorie este specific fiecărei modalităţi senzoriale. Vom distinge
aşadar o memorie vizuală, o memorie auditivă, o memorie tactilă etc. (Neculau, 2005, 48)
Atunci când mergem la cinema, vedem ceea ce pare a fi o scenă cu desfăşurare
continuă, în care avem impresia că mişcările oamenilor sunt normale. Ceea ce se prezintă
în realitate ochilor noştri este o succesiune de imagini statice între care sunt intercalate
spaţii negre.
Pentru a vedea o imagine în mişcare continuă este necesar ca sistemul vizual de la
nivelul creierului să înmagazineze informaţia vizuală conţinută într-un cadru, până la
sosirea cadrului următor. Depozitul imaginilor vizuale care fac posibil acest proces face
parte dintr-o serie întreagă de sisteme ale memoriei senzoriale cu implicaţii intime în
percepţiile noastre asupra lumii.
Chiar în cadrul memoriei vizuale există probabil multe componente capabile de
înmagazinare a informaţiei vizuale pentru o scurtă perioadă de timp. Dacă, într-o cameră
întunecată, mişcaţi capătul unei ţigări aprinse, veţi constata că în urma ei rămâne o dâră și
puteţi scrie, în acest fel, o literă a alfabetului, iar o altă persoană va „vedea“ această literă.
Acest efect a fost folosit încă în anul 1740, pentru a măsura durata memoriei vizuale
senzoriale, de către cercetătorul suedez Segner, care a ataşat un tăciune aprins la o roată în
mişcare. Atunci când roata era învârtită repede se putea observa un cerc complet deoarece:
urma lăsată la începutul învârtirii strălucea încă puternic atunci când tăciunele ajunsese din
nou la punctul de plecare. Prin învârtirea roţii cu o viteză care permitea numai conturarea
unui cerc complet şi măsurarea timpului necesar unei mişcări de revoluţie, Segner a putut ;
stabili durata acestei scurte înmagazinări ale informaţiei senzoriale. El a găsit că durata era
egală cu aproximativ o zecime de secundă.
Acest fenomen cunoscut sub numele de „persistenţa văzului“ poate fi pus în
evidenţă chiar într-un mod mai simplu. Răsfiraţi-vă degetele de la o mână şi treceţi-le prin
faţa ochilor. Mişcaţi degetele la început încet şi veţi observa cum priveliştea care există în
fundal pare instabilă şi are tendinţa de a sălta. Mişcaţi apoi degetele cu repeziciune, dintr-o
parte în alta. Veţi vedea acum ceea ce pare a fi o imagine normală, deşi puţin estompată. În
42
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
cazul mişcării rapide, priveliştea este întreruptă numai timp scurt, ceea ce permite
reîmprospătarea imaginii de pe retină înainte ca aceasta să dispară.
În cazul auzului există o serie similară de memorii senzoriale. Dacă într-un anumit
colţ al camerei sunt produse pocnete foarte scurte, ne putem da seama foarte bine din ce
direcţie vin - acestea. Identificarea direcţiei se bazează pe aprecierea minusculelor
diferenţe privind timpii de sosire a pocnetelor la cele două urechi, o operaţie analoagă
folosirii sonarului pentru localizarea poziţiei unei nave. Însă, pentru a putea folosi această
diferenţă de timp între două : pocnete succesive este necesar să existe un sistem care să
înmagazineze informaţia legată de primul zgomot, până la sosirea celui de-al doilea, şi care
să permită estimarea extrem de precisă a diferenţei. (Baddeley, 1999, 15-16)
Memoria de scurtă durată asigură stocarea informaţiei timp de aproximativ 15-20
secunde. După acest interval informaţia este uitată sau este trecută în ceea ce se cheamă
memoria de lungă durată. Viaţa cotidiană ne oferă numeroase ocazii pentru a ilustra acest
tip de memorie. Pentru a forma un număr de telefon abia aflat trebuie să acţionezi foarte
repede şi să nu fii deranjat. Altfel, numărul este repede uitat. La fel se întâmplă şi în cazul
în care efectuăm un calcul mental (o adunare, de exemplu). Datele care intră în calcul sunt
reţinute în memorie până când obiectivul este atins, apoi sunt uitate. Memoria de scurtă
durată ne ajută să operăm cu informaţiile curente, cotidiene exact atât timp cât este necesar.
Ea se mai numeşte şi memorie de lucru sau memorie operaţională. (Neculau, 2005, 48)
Memoria de lungă durată cuprinde totalitatea informaţiilor receptate care pot fi
păstrate un timp nelimitat (ore, zile, ani şi chiar întreaga viaţă). în timp ce memoria de
scurtă durată are o capacitate limitată, capacitatea memoriei de lungă durata este foarte
mare, întrucât ea fixează aproape tot ce ni se întâmplă: evenimente zilnice, cunoştinţe,
deprinderi, trăiri afective. O mare parte a conţinutului acestei forme a memoriei nu este
disponibilă în permanenţă. Conţinutul poate fi reactivat în funcţie de necesităţile
subiectului sau în situaţii deosebite (stres, de exemplu). (Neculau, 2005, 49)
Psihologul canadian Endel Tulving a făcut o distincţie utilă între două tipuri de
memorie de lungă durată: memoria episodică presupunând amintirea anumitor întâmplări,
ca de pildă vizita la dentist, cu o săptămână în urmă, şi memoria semantică legată în esenţă
de cunoştinţele asupra lumii. Cunoaşterea sensului unui cuvânt, a formulei chimice a unei
sări sau a capitalei Franţei constituie, toate, exemple, de memorie semantică. Există, fără
îndoială, diferenţe între memoriile personale specifice privind întâmplările individuale şi
43
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
cunoştinţele generale asupra lumii, care au fost, de obicei, acumulate de-a lungul unei
perioade îndelungate. (Baddeley, 1999, 15-16)
Cantitatea mare şi diversitatea informaţiilor stocate în memoria de lungă durată
necesită o organizare fără de care o mare parte a acestui material ar deveni inaccesibilă
reactualizării. Memoria de lungă durată este organizată pe criterii semantice. Informaţiile
sunt grupate, în funcţie de semnificaţia lor, într-o vastă reţea de scheme, operaţii, noţiuni.
Memoria semantică asigură o conservare trainică a cunoştinţelor.
Memoria de lungă durată ne permite să utilizăm un vast bagaj de cunoştinţe
abstracte, dar tot ea reţine şi evenimentele vieţii noastre. De exemplu, avem amintiri despre
prima zi de şcoală, despre casa părintească, despre cum ne-am petrecut vacanţa de vară.
Stocarea informaţiilor despre evenimente se realizează prin ceea ce s-a numit memorie
episodică. (Neculau, 2005, 49)
44
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Uitarea
Psihologii au dat câteva explicaţii motivului pentru care uităm lucrur pe care le
ştiam odată. Vom analiza pe rând câteva dintre aceste teorii.
Amnezia
Unul dintre cele mai evidente motive pentru care uităm este deteriorarea sau
îmbolnăvirea creierului. Câteva tipuri de accidente au arătat că oamenii nu-şi mai amintesc
lucruri pe care ar trebui să şi le poată aminti şi această pierdere a memoriei este cunoscută
sub denumirea de amnezie. În principiu, există două tipuri de amnezie amnezie
retrogradă şi amnezie anterogradă.
Amnezia retrogradă se produce când o persoană nu îşi mai aminteşte
evenimentele care au anticipat accidentul. În forma cea mai gravă se poate ca pacientul să
uite cine este şi unde trăieşte, dar această formă este foarte rară. Cel mai frecvent, oamenii
uită doar ce s-a întâmplat în cele circa zece minute care au precedat accidentul, ca şi cum
amintirile ar avea o perioadă de „aşezare“ şi cele mai recente sunt cel mai uşor de pierdut.
Amnezia anterogradă se produce când individul nu este capabil să-şi amintească
evenimentele de după accident. Această formă de amnezie anterogradă este, şi ea, foarte
rară, dar o formă mai frecventă se manifestă în sindromul lui Korsakoff, prezent la
alcoolicii „înrăiţi“. Deşi pot părea normali, ei sunt deseori incapabili să reţină informaţii şi
nu pot, de exemplu, să-şi amintească persoanele pe care le-au întâlnit chiar în ziua
respectivă. Deseori, ei învaţă să ascundă acest lucru făcând remarci foarte generale, dar
problema rămâne, totuşi, serioasă.
45
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Amnezia prin deteriorarea creierului este o formă extremă de uitare, dar uitarea se
produce şi în viaţa cotidiană. Psihologii au încercat să explice cum are loc uitarea şi au fost
propuse câteva variante.
Uitarea motivată
Una dintre cele mai vechi teorii despre uitare a fost elaborată de către Sigmund
Freud, în 1901. El susţinea că uitarea este determinată în întregime de refulare - uităm
deoarece, în unele privinţe, suntem motivaţi să uităm. Dacă nu am uita anumite lucruri,
acestea ne-ar aminti de aspecte profund emoţionale şi traumatice. Datorită ameninţării pe
care ar constitui-o o astfel de situaţie pentru conştient, ea este refulată, deci individul „uită“
şi nu-şi mai poate aminti.
Deşi ideea de uitare motivată a fost susţinută într-o anumită măsură, de exemplu,
prin studiul lui Brower despre amintirile plăcute şi neplăcute foarte puţini psihologi de
astăzi ar fi de acord cu Freud că uitarea poate fi explicată în întregime astfel. Mai curând, ei
ar considera procesul menţionat drept una dintre multiplele căi prin care poate avea loc
uitarea.
Interferenţa
O altă cale prin care poate avea loc uitarea este interferenţa cu alte informaţii.
Aceasta poate lua două forme: interferenţă retroactivă şi interferenţă proactivă.
Interferenţa proactivă are loc atunci când cunoştinţele sau deprinderile vechi stânjenesc
asimilarea altor noi, de exemplu, învăţarea echivalentului franţuzesc pentru un cuvânt
stânjeneşte încercarea însuşirii echivalentului german.
Interferenţa retroactivă are loc atunci când noile cunoştinţe inhibă cunoştinţele
dobândite anterior. Astfel, de exemplu, când învăţaţi echivalentul franţuzesc şi pe cel
nemţesc, s-ar putea să nu vă mai amintiţi cuvântul franţuzesc pe care l-aţi învăţat primul.
Aceasta ar fi interferenţă retroactivă. (Hayes, Orrell, 2010, 180-181)
SEMINAR 5
1.Memoria inteligibilă
46
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
reamintirea întregului şir. Dacă, în loc să memoraţi fiecare literă în parte, le veţi grupa în
patru unităţi cu sens: BBC / CNN / NBC / AXN / TVR, memorarea lor va fi mult mai
uşoară, mai ales că fiecare unitate reprezintă numele unor posturi de radio sau televiziune
foarte cunoscute.
2.Memoria constructivă
Un celebru studiu al lui Bartlett s-a bazat pe o metodă cunoscută sub denumirea
de reproducere serială. Pentru a studia felul în care se realizează procesele memoriei în
viaţa cotidiană, el a plecat de la ideea că avem obiceiul să povestim ce am auzit sau am
întâlnit. Deci tehnica sa de reproducere serială presupunea ca un subiect să asculte sau să
citească o poveste şi apoi să o reproducă fie în scris, fie repovestind-o altei persoane.
Următoarea persoană trebuia să facă apoi acelaşi lucru, şi astfel Bartlett putea observa cum
se modifica istorisirea, treptat, prin repovestire.
Una dintre poveştile folosite de către Bartlett se numea Lupta fantomelor. Era
vorba despre descrierea unui război între două triburi de indieni din America de Nord, în
care apăreau şi spiritele ancestrale ale triburilor. Acestea puteau fi considerate fie foarte
importante, fie doar ca parte a visului cuiva şi cu totul lipsite de importanţă. Bartlett a
constatat că subiecţii europeni au fost înclinaţi să omită spiritele când au reprodus
povestea, deoarece nu le considerau importante. În loc să-şi amintească întreaga poveste, ei
şi-au amintit doar acele porţiuni care se potriveau cu stilurile lor de gândire preexistente.
(Hayes, Orrell, 2010, 177)
Redăm în continuare istorioara folosită de Bartlett, cunoscută sub numele de
„Lupta fantomelor”
Într-o noapte, doi tineri din Egulac coborâră la râu să vâneze foci şi, în timp ce se
aflau acolo, vremea devenise ceţoasă şi calmă. Auziră apoi strigăte de luptă şi se gândiră:
„S-ar putea să fie un grup de luptători.“ Reuşiră să ajungă până la mal şi să se ascundă
după un buştean. Apărură atunci nişte canoe; auziră zgomotul vâslelor şi văzură o canoe
venind către ei. În canoe se aflau cinci bărbaţi care spuseră: Am dori să vă luăm cu noi.
Mergem pe râu în sus şi ne luptăm cu cei de acolo. Veniţi?“
Unul dintre tineri spuse: „Nu am săgeţi. “
Avem săgeţi în canoe. “ spuseră ei.
„Eu nu merg. S-ar putea să fiu ucis. Rudele mele nu ştiu unde am plecat. Dar tu,
spuse el, întorcându-se către celălalt, poţi merge cu ei. “
47
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Astfel, unul dintre tineri plecă, iar celălalt se întoarse acasă. Iar războinicii
merseră pe râu în sus până la un oraş situat în cealaltă parte a Kalama-ei. Oamenii
coborâră la râu şi începură să lupte iar mulţi fură ucişi. Curând după aceea tânărul îi
auzi pe războinici spunând: „Repede, să ne întoarcem acasă; indianul acesta a fost rănit.“
Atunci el gândi: „Vai, acestea sunt năluci.“
Nu se simţea rău, dar ei spuseseră că este rănit.
Atunci canoele se întoarseră în Egulac, iar tânărul debarcă, merse acasă şi făcu
un foc. Apoi spuse tuturor:,.Ascultaţi, eu am însoţit nălucile într-o luptă. Mulţi dintre ai
noştri au fost ucişi şi mulţi dintre cei care ne-au atacat au fost ucişi. Ei mi-au spus că am
fost rănit, dar eu nu mă simţeam rău. “ Spuse toată povestea, apoi tăcu. Când răsări
soarele, el căzu. Din gură i se prelinse ceva negru. Faţa i se contorsionă. Oamenii săriră
în sus şi începură să strige. El era mort. (Baddely, 1999, 84-85)
48
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Bibliografie minimală:
Bibliografie suplimentară
SAPTAMANA 6
SAPTAMANA 8. PARLAMENTUL
Caracterizarea gândirii
50
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
51
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
acţiunea efectuată zilnic, într-o dimineaţă, n-a mai găsit recipientul cu apă, ci numai
căniţa. Or, experienţa se efectua pe o plută mare, în mijlocul unui lac, deci apă se afla
din belşug! Totuşi, maimuţa stătea cu căniţa în mână şi nu ştia ce să facă: pentru ea, în
acel moment, apa din lac era altceva decât apa din vas. Ulterior, Vaţuro a pus din nou
vase cu apă la locul ştiut, dar le schimba forma şi mărimea: când o putină, când un
butoiaş, când o damigeană. Maimuţa se descurca totuşi, umplându-şi, căniţa cu apă,
stingând focul şi consumând cu poftă banana. Din nou s-a trezit într-o zi fără recipient
cu apă, găsind doar căniţa. Uitându-se în jur, dintr-o dată a avut o tresărire, s-a repezit
la marginea plutei, a luat apă în cană şi a alergat să stingă focul. De data aceasta, ea a
făcut o sinteză, o legătură între apa din lac şi cea din vase. Această sinteză a presupus
însă o analiză (efectuarea unei separaţii, pe plan mintal, între pereţii vasului şi
conţinutul său) şi o comparaţie: o apropiere mintală între imaginea apei din vas şi
percepţia apei din jur. Interesul acestei cercetări este de a fi accentuat un aspect
important: progresul gândirii este favorizat de variaţia experienţei, de diversitatea
obiectelor sau a situaţiilor. La animale, această varietate trebuie să apară în acţiuni
reale. La om, vom vedea, ea poate interveni în mod eficient şi numai pe planul
acţiunilor imaginate.
Celelalte două operaţii generale nu le mai găsim decât la fiinţele umane.
Abstractizarea este o analiză a esenţialului, izolarea pe plan mintal a unor aspecte
sau relaţii esenţiale între obiecte şi fenomene. Spre deosebire de analiză, în
abstractizare există conştiinţa unui anume aspect, aparţinând la mai multe obiecte sau
fenomene, chiar unei clase întregi. De pildă, sunt convins că toate piersicile au o parte
cărnoasă şi parfumată, învelind un sâmbure dur. Conştiinţa esenţialului este de fapt
convingerea în caracterul său general. Astăzi, psihologii tind să efectueze o separaţie
între cele două operaţii, presupunând că izolarea unei relaţii poate preceda
generalizarea ei. Însă în acel moment nu e decât o analiză, care - într-adevăr - se poate
produce mult înaintea abstractizării. Putem caracteriza generalizarea ca fiind operaţia
prin care extindem o relaţie stabilită între două obiecte sau fenomene asupra unei
întregi categorii. Oamenii de ştiinţă au constatat prezenţa unor cutremure în preajma
unui vulcan, precedând o erupţie, şi consideră aceasta ca un fenomen general,
înlesnind predicţia. Se vorbeşte însă de generalizare şi atunci când includem un dat
52
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
particular într-o clasă mai largă de obiecte, fenomene sau însuşiri. (Cosmovici, 1996,
178-180)
Noțiunile (conceptele) și formarea lor
53
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
sunt faptul că este rotund, are o anumită culoare şi creşte în copaci. Putem folosi
proprietăţile vizibile pentru a include un obiect într-o categorie cum este cea de „măr“
(obiectul este roşu, rotund şi atârnă într-un copac) şi apoi să deducem că obiectul are
şi proprietăţile care sunt mai puţin vizibile (are seminţe şi e comestibil). Conceptele
ne permit să trecem dincolo de stadiul informaţiei direct perceptibile. (Smith, 2005,
469; Anderson, 1991, Bruer, 1957)
Prototipurile
Rezolvarea problemelor
54
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Clasificarea problemelor
55
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
SEMINAR 6
56
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
alte culturi sunt şi ei de nord cu alegerile noastre. Remarcabil este că acest acord este
prezent şi la oamenii din culturi în care nu există în limbă un cuvânt pentru „roşu“.
Când vorbitorii acestor limbi sunt rugaţi să aleagă cel mai bun exemplu dintr-un şir de
nuanţe de roşu, ei fac aceleaşi alegeri pe care le-am face şi noi. Chiar dacă gama de
culori pentru ceea ce ei ar numi „roşu“ diferă de gama noastră, ideea lor despre un
roşu tipic este aceeaşi cu a noastră (Smith, 2005, 471; Berlin şi Kay, 1969).
Experimente mai recente sugerează că prototipurile pentru unele concepte de animale
pot fi universale.
Am discutat unele cazuri în care prototipurile par să fie universale - adică în
linii mari neafectate de cultură. Puteţi găsi cazuri în care prototipurile sunt extrem de
influenţate de cultură? Daţi câteva exemple.
57
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
primit exact aceeaşi problemă numai că a fost îndepărtat conţinutul cutiei. Aceşti
participanţi au avut mai mult succes în rezolvarea rroblemei, probabil pentru că au
fost mai puţin înclinaţi să includă proprietatea de container a cutiei în reprezentarea
lor şi mai înclinaţi să o includă pe aceea de suport. Cercetările de acest tip oferă un
punct de sprijin pentru credinţa multor experţi că realizarea unei reprezentări corecte a
problemei reprezintă jumătate din soluţia problemei. Ce tip de problemă este aceasta?
Bibliografie minimală:
Cosmovici, A., Psihologie generala, Iasi, Editura Polirom, 1996, pp. 178-
197.
Neculau, A. (coord.), Psihologie. Manual pentru clasa a X a, Editura
Polirom, Iași, 2005, pp.38-45.
Smith, E. E., Nolen-Hoeksema, S., Frederickson, B.L, Loftus, G.R.,
Introducere în psihologie, Ediția a XIV-a, Editura Tehnică, București, 2005, pp. 468-
505.
Bibliografie suplimentară:
SAPTAMANA 7
Conceptul de comunicare
60
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Shannon, definește comunicarea ca o transmitere a unui mesaj dintr-un loc în
altul. Componenetele comunicării sunt: emițătorul, receptorul, canalul de comunicare,
codul. Transmiterea mesajului se face trecând de la un emițător prin operații de codare
și decodare păna la receptor și în sens invers la emițător pentru realizarea unei
conexiuni inverse (feed-back).
Practic, procesul comunicării se bazează pe stabilirea unei relaţii între un
emiţător şi un destinatar. Emiţătorul, care doreşte să ofere o informaţie, va trebui să o
traducă într-un limbaj accesibil destinatarului şi compatibil cu mijloacele de
comunicare utilizate de acesta. Aceasta este codarea. Mesajul este emis şi vehiculat
graţie unui suport material: canalul de comunicare, ajungând apoi la destinatar -
receptorul -, care, printr-o decodare, va ajunge să îl înțeleagă. Sistemul presupune o
modalitate de control, de reglare şi de corectare a greşelilor : acesta este feedback-ul,
cu alte cuvinte, bucla de retroacţiune de la receptor spre emiţător.
Apărut în contextul ciberneticii, foarte apreciat de specialiştii în teoria
informaţiei, modelul lui Shannon s-a bucurat de un real succes şi printre lingviştii
vremii. (Robins, 2003)
Jean-Claude Abric identifică două neajunsuri importante ale modelului lui
Shanon: în primul rînd, el ignoră total faptul că în comunicare sunt implicaţi indivizi
(sau grupuri), care nu sunt altceva decît operatori supuşi unei influenţe masive din
partea factorilor psihologici, a constrângerilor de natură socială, a sistemelor de norme
şi de valori; în al doilea rând, el priveşte comunicarea ca pe un proces linear (chiar
dacă feedback-ul asigură închiderea buclei sistemului) şi secvenţial. (Abric, 2002,
p.14)
61
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
specific umană, se realizează în forma limbajului oral sau scris şi, în funcţie de acesta,
utilizează canalul (analizatorul) auditiv sau vizual împreună cu codul lingvistic sonor
sau al literelor. Pe baza ei sunt transmise şi însuşite, predominant, informaţii abstracte
(semantice).
b) Comunicarea nonverbală. Informaţia este codificată şi transmisă prin
intermediul unor mijloace (semne) reprezentate de postura, mişcarea, gesturile,
mimica şi înfăţişarea partenerilor. Prin intermediul acestor mijloace sunt comunicate,
cu precădere, atitudini şi stări afective - deci latura ectosemantică a mesajului. Ele
constituie canalul predilect al comunicării afectiv-atitudinale, contribuind - mai ales -
la realizarea dimensiunii relaţionale a actului comunicativ. Receptarea lor se rea
lizează pe cale vizuală (prin intermediul analizatorului vizual).
Mimica reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă
elementele mobile ale feţei: deschiderea accentuată a ochilor, direcţia privirii,
ridicarea sau coborârea sprâncenelor, încordare a muşchilor faciali, mişcările buzelor,
zâmbetul cu nuanţele sale multiple: binevoitor, ironic, dispreţuitor, aprobativ, amabil,
răutăcios.
Pantomimica include postura corporală (dreaptă, aplecată sau înclinată în
plan posterior) şi reacţiile corpului: mişcarea membrelor superioare în diferite direcţii
(gesturile), încleştarea pumnilor şi mersul cu aspectele sale specifice: săltat, sprinţar,
vioi sau agale, încet. Mimica şi pantomimica sunt mijloace neverbale prin care este
exprimată şi transmisă componenta ectosemantică a mesajului (stări emoţionale,
sentimente, atitudini, accente apreciative - axiologice).
c) Comunicarea paraverbală. Informaţia este transmisă prin elementele
prozodice şi vocale care însoţesc cuvântul şi vorbirea, În general aceste elemente sunt
reprezentate de: caracteristicile vocii, particularităţi de pronunţie, intensitatea
pronunţiei (rostirii), ritmul şi debitul vorbirii, intonaţie, pauză etc. Canalul folosit este
cel auditiv şi codul lingvistic sonor. Împreună cu c.V., c.p.v. exprimă latura
(dimensiunea) afectiv-atitudinală şi operaţională a comunicării (felul în care trebuie
exprimat şi transmis mesajul pentru a fi admis sau respins).
B. În funcţie de statutul interlocutorilor distingem două forme.
a) Comunicare verticală - între parteneri care au poziţii (statute) inegale în
cadrul unei activităţi sau al unui sistem relaţional (de relaţii).
62
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Gândirea şi limbajul ne fac unici, probabil mai mult decât alte aspecte ale
naturii umane. Deşi maimuţele, de exemplu, pot gândi, gândirea lor este limitată
deoarece ele pot învăţa doar un limbaj rudimentar. Abilităţile noastre de a gândi şi
vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizaţia modernă. Generaţiile
anterioare au găsit soluţii la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin intermediul
limbajului. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor, dar, în acelaşi timp, noi
vom rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare. Mai mult
decât alte specii, avem puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun
pentru a trăi. În mod ironic, tocmai aceste abilităţi ne-ar putea fi fatale, deoarece le am
folosit pentru înarmare şi devastare.
Problema raportului dintre gândire şi limbaj a stârnit numeroase controverse
printre cercetători, fără să se ajungă încă la un punct de vedere unitar. Totuşi,
rezultatele cercetărilor ne permit să afirmăm că gândirea şi limbajul sunt
interdependente, în strânsă relaţie. (Neculau, 2005, 63)
Pentru explicarea relaţiei între limbaj şi gândire, au fost elaborate câteva
teorii. Una dintre primele astfel de teorii a fost avansată de către psihologul
behaviorist J.B. Watson (1913), care considera că gândirea nu este, de fapt, nimic
altceva decât limbaj. El susţinea că, atunci când gândim, facem mici mişcări
inconştiente din gâtlej şi laringe - cam tot aşa cum oamenii care nu sunt obişnuiţi să
citească îşi mişcă buzele pronunţând cuvintele pentru ei înşişi.
Această ipoteză a fost investigată într-un studiu efectuat de către Smith,
Brown, Toman şi Goodman. Ei s-au gândit că, dacă Watson ar avea dreptate, atunci
subiecţii care ar fi puşi în situaţia de a nu putea efectua aceste mici mişcări ar fi
incapabili să gândească. În consecinţă, ei au utilizat o otravă paralizantă, curara,
pentru a împiedica mişcările gâtlejului şi ale laringelui (menţinând subiecţii în viaţă
prin respiraţie artificială) şi le-au prezentat nişte probleme şi nişte exerciţii de
perspicacitate. Cercetătorii au constatat că subiecţii erau perfect capabili să gândească,
chiar şi paralizaţi, lucru care a infirmat teoria lui Watson. (Hayes, Orrelll, 2010, 155)
63
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Funcţiile limbajului
1. Funcţia de comunicare
Constă în transferarea unui conţinut informaţional de la o persoană la alta.
Rolul unui enunţ este de a transmite un mesaj unui interlocutor: interlocutorul poate
ignora mesajul, dar în acelaşi timp poate fi influenţat sau convins de conţinutul
acestuia. Limbajul participă deci la relaţiile sociale, devine un instrument de acţiune
în planul relaţiilor interindividuale. Limbajul este un sistem format dintr-un set de
reguli, convenţii şi cunoştinţe care susţin nu numai comunicarea verbală, dar şi
ansamblul activităţilor sociale.
2. Funcţia de reprezentare
Constă în substituirea obiectelor, fenomenelor şi relaţiilor prin formule
verbale. Funcţia unui enunţ este de a descrie realitatea. Limbajul este considerat drept
un tablou al realităţii, un instrument de „decupare a lumii”. El intervine, în mare
măsură, în achiziţionarea cunoştinţelor, în prelucrarea şi stocarea informaţiilor. De
pildă, „Mărul este un fruct” sau „Bastonul A este mai mare decât bastonul B” sunt
exemple clare ale acestei funcţii.
3. Funcţia emotiv-expresivă
Este centrată asupra celui care receptează mesajul. Emiţătorul, folosindu-se
de mesaj, doreşte să dea impresia unei emoţii oarecare, adevărate sau simulate.
Limbajele au mijloace diferite de a realiza această funcţie, prin care să permită
destinatarului să-şi exprime reacţiile emoţionale în funcţie de conţinutul mesajului.
Prin interjecţii acest lucru este însă mai uşor. De exemplu, „Ah! ” poate exprima un
sentiment viu de plăcere, durere, admiraţie etc.
Interjecţiile realizează cel mai bine funcţia emotivă, dar, în realitate, întreg
mesajul conţine informaţii emoţionale pentru destinatar. Aspectele emoţionale se
manifestă şi la nivel fonic, gramatical şi lexical. Intonaţia unei fraze poate exprima
furie, în timp ce modificarea intonaţiei poate exprima satisfacţie. Introducerea unor
modificări fonice fără ca sensul cuvântului să se schimbe (prelungirea vocalei „a” în
cuvântul „da”) este un alt mijloc de transmitere a unor reacţii emotive.
4. Funcţia persuasivă
Vizează convingerea şi incitarea interlocutorului la acţiune. Utilizarea
imperativului este forma cea mai directă de activare a acestei funcţii. Nu se vizează
64
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Formele limbajului
65
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
66
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Întrebări și aplicații
1. Care este deosebirea dintre comunicarea umană și comunicarea
animală? 2. Care sunt principalele reproșuri care se aduc teoriei lui
Shanon? 3. Identificați caracteristicile principalelor forme de comunicare
umană. 4. Ce legături există între gândire și limbaj?
5. Dați exemple din care să reiasă funcția cathartică a limbajului
6. Stabiliți care este diferența dintre limbă și limbaj
7. Analizați comparativ limbajul oral cu cel scris
8. Faceți o listă cu câteva clișee gestuale
9. Identificați în comportamentul vostru și al celor din jur indicatori ai
dominanței și ai supunerii.
SEMINAR 7
Aplicație pentru seminar. Limbajul nonverbal: vizionarea și analiza
detaliată a documentarului „The Secrets of Body Language”
Bibliografie minimală:
Bibliografie suplimentară:
67
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Collet, P. (2005). Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din
acțiunile lor. București: Editura Trei
Hayes, N. Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie. București: Editura All
Messinger, J. (2013). Dicționar ilustrat al gesturilor. Ediția a II-a, revizuită,
București: Litera
Messinger, J, Messinger, C.(2014). Cartea gesturilor. O gramatică gestuală
completă, explicată și ilustrată, București: All.
68
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
SAPTAMÂNA 8
PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE
SAPTAMÂNA 8. IMAGINAŢIA
69
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Avea un câine de rasă, foarte răsfăţat, căruia îi plăcea să doarmă într-un fotoliu confortabil.
într-o zi, venind din altă parte, căţelul constată că stăpânul său stă aşezat tocmai în fotoliul
său preferat. După ce se învârte de câteva ori nemulţumit, se îndreaptă spre uşa de ieşire
afară şi scânceşte pentru a i se da drumul. Scriitorul se scoală şi se duce să o deschidă, dar, în
acel moment, câinele se repede triumfător şi se aşază la locul său preferat. Desigur, acest truc
a fost rodul imaginaţiei sale, n-avea cum să fi fost învăţat. (Cosmovici, 1996, 154)
Formele imaginaţiei
Cea mai frecventă formă de imaginaţie solicitată aproape zilnic şi la care se face
apel în mod curent în învăţământ este imaginaţia reproductivă. Ea constă în capacitatea
noastră de a ne reprezenta diferite locuri, fenomene, întâmplări numai pe baza unor relatări
verbale, fără sprijinul unui material concret, intuitiv. Elevii îşi pot imagina foarte bine cum
arată tundra pe baza descrierilor făcute de profesor, chiar dacă nu li se prezintă o planşă,
după cum bătălia de la Podul-înalt poate fi reconstituită mental, fără a avea la dispoziţie nici
un montaj filmat. Tot în această categorie intră şi povestirile înflorate, exagerate,
caracteristice unor vânători sau pescari, în care realitatea este îmbogăţită substanţial cu
completări fanteziste.
Reveria sau visarea are loc atunci când, în momente de repaus, de relaxare, lăsăm
gândurile să vagabondeze, preferând să ne imaginăm lucruri plăcute, şanse, întâmplări
favorabile. Multora le place, de pildă, să viseze ce-ar face dacă ar câştiga la loterie o mare
sumă de bani.
Visarea este puternic influenţată de dorinţe, sentimente; ne imaginăm reuşita în
acţiuni pe care nu îndrăznim să le întreprindem. Subalternul visează că îşi pune la punct şeful
abuziv, îndrăgostitul timid se vede făcând declaraţii pline de curaj etc. Astfel, visarea are un
rol compensator. Gândurile, imaginile se succed în virtutea legilor asociaţiei, dirijate de
stările afective. Simţul realităţii intervine prea puţin, totul decurge ca în romanele de
aventuri, în care întâmplările sunt foarte puţin verosimile. (Cosmovici, 1996, 158)
Imaginile hipnagogice. Denumirea vine de la hipnos (somn) şi agogos (a aduce).
Sunt imagini care apar în timpul adormirii. Cele hipnopompice (pompos = care
întovărăşeşte) intervin la începutul trezirii din somn. În ambele cazuri, e vorba de simple
linii, figuri geometrice, stele strălucitoare; mai rar pot apărea figuri umane sau un peisaj.
Sunt reprezentări statice sau care se succed fără o legătură între ele. Nu le considerăm reale
70
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
şi nu participăm în nici un fel la producerea lor, care îşi are originea în memorie, dar
asociaţiile sunt provocate de „petele entoptice”, adică de acele fire subţiri, fulgi şi şiraguri de
perle transparente, puncte mobile (ca nişte musculiţe mici) observabile când ne uităm la un
perete alb. Ele provin din impurităţi existente în cristalin ori în corpul sticlos. Sunt fenomene
de scurtă durată. (Cosmovici, 1996, 159)
Visele
Visele din timpul somnului se deosebesc net de imaginile din preajma somnului.
Imaginile visului se succed într-o strânsă legătură, constituind „o aventură” (în cel mai larg
sens al cuvântului) la care participăm afectiv, intens. Totodată o considerăm reală, fie că
suntem doar spectatori, fie că suntem actori. La unele populaţii primitive de la sfârşitul
secolului trecut, oamenii credeau şi după trezire în realitatea visului. De aceea şeful tribului
era felicitat de supuşi dacă visa o vânătoare bogată. (Cosmovici, 1996, 159)
Prima trăsătură caracteristică a relației cu visul a primitivilor este încrederea lor
necondiționată în realitatea viselor. Această trăsătură lipseşte complet la omului modem.
Dacă primitivul crede fără limite că visele sale sunt adevărate, omul modem are îndoieli în
acest sens, întrucât el confruntă existenţa din starea de veghe - singura cotată drept reală - cu
cea din vis. Discriminarea logică dintre cele două realităţii este suverană la omul modem.
(Chiriac, 2003, 54) Un exemplu ne va clarifica în acest sens: Misionarul Grupp a avut o
conversaţie bizară cu un indian Lengua din Paraguay. „Indianul îi reproşa lui Grubb că i-a
furat dovleci din grădină. Grubb, foarte mirat, i-a răspuns că acest lucru nu este cu putinţă
din moment ce pretinsul furt ar fi avut loc în timp ce el era la mare depărtare de casa
indianului. Acesta din urmă însă şi-a menţinut acuzaţia, iar Grubb a înţeles că indianul l-a
văzut în vis cum fură dovlecii. Toate motivele date de Grubb pentru a demonstra că furtul era
imposibil nu dovedeau nimic: indianul l-a văzut pe Grubb în grădina sa. Confruntarea
întâmplării cu prezenţa lui Grubb în altă parte nu-1 interesa deloc. Certitudinea sa, fondată pe
mărturia a ceea ce văzuse, a rămas neatinsă”. (Levy-Bruhl, 2003, 95)
Levy-Bruhl comentează această întâmplare şi conchide că mentalitatea primitivă
este insensibilă la logică. Ea se axează pe experienţa personală - ca în cazul indianului de mai
sus - şi respinge explicit raţiunile logice care contravin faptului trăit subiectiv. În fond, pentru
primitiv, faptul trăit în starea de veghe nu diferă cu nimic de cel trăit în somn (vis). În cazul
de mai sus, visătorul primitiv poate admite formal obiecţiile misionarului (criterii
71
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
72
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
mai mult în reflecţii verbale abstracte, cu slabă participare afectivă şi având multe relaţii cu
starea anterioară de veghe. De aceea acestea nu impresionează şi se reţin mult mai greu.
(Cosmovici, 1996, 159)
Unele vise par a se petrece aproape instantaneu. Ceasul deşteptător sună şi ne trezim
cu amintirile unui incendiu care izbucneşte, cu maşinile pompierilor care sosesc în sunetul
sirenelor. Deoarece soneria ceasului încă mai sună, ne dăm seama că acest sunet trebuie să fi
produs visul. Cercetările sugerează că soneria ceasului deşteptător sau un alt sunet
reintegrează o scenă completă a viselor anterioare. Această experienţă are corespondenta ei
în timpul stării de veghe, când un singur indiciu de reactualizare poate accesa o amintire
bogată care necesită un anumit timp pentru a o povesti. (Atkinson, 2002, 255)
Visele pregnante durează între 3 şi 60 de minute, în medie 20 de minute. Se
derulează ele mai repede sau mai încet decât evenimentele reale? Ambele situaţii sunt cu
putinţă. În legătură cu rapiditatea posibilă a unui vis e interesantă relatarea unui om de
ştiinţă. Având mult de lucru, a întârziat la masa de scris; făcându-i-se foame, a aprins o
spirtieră şi a pus un ou la fiert. Pe când aştepta, a adormit şi s-a visat în timpul Revoluţiei
franceze, participând la lupte împotriva teroarei; are tot felul de aventuri, până când e
capturat, închis, are loc o judecată cu mai multe şedinţe, martori, acuzare, este condamnat la
moarte, aşteaptă multă vreme executarea sentinţei şi, în fine, vine ziua decapitării, este târât
pe eşafod şi când acţionează ghilotina, se trezeşte. Se repede, scoate oul din apa clocotită şi...
oul era încă moale. Deci aventurile sale, care duraseră mai mult de un an, se produseseră în
câteva minute de vis! (Cosmovici, 1996, 160)
Durata unui vis poate fi dedusă dintr-un studiu asupra somnului REM în care
subiecţii au fost treziţi din somn şi rugaţi să interpreteze scenic ce au visat (Dement şi
Wolpert, 1958). Timpul care le-a fost necesar pentru a mima visul a fost aproape acelaşi cu
durata perioadei de somn REM, ceea ce arată că incidentele derulate în timpul visării durează
aproximativ la fel cât cele din realitate. (Atkinson, 2002, 255)
Excitanţii externi foarte puternici provoacă trezirea. Ceilalţi pot influenţa visele
dacă se produc în timpul somnului REM. Experimental, s-a apropiat un fier încins de fruntea
unei persoane care dormea. La trezire, aceasta a povestit despre o bandă de şoferi pătrunzând
73
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
prin efracţie într-o casă, pe care poliţia i-a prins asupra faptului şi i-a obligat să restituie
banii, punându-i cu picioarele pe cărbuni aprinşi. În alt caz, s-a picurat puţină apă pe fruntea
persoanei. În visul ei se vedea în Italia, unde era foarte cald, transpira grozav şi, la un
restaurant, bea vin alb de Orvieto. La fel şi sunetele, zgomotele produse în apropiere pot
declanşa imagini onirice. Cercetări minuţioase au dovedit că luminile, sunetele intră în
conţinutul viselor numai în 10-20% din cazuri. Doar picăturile de apă pe frunte le
influenţează în cca. 40% din situaţii.
Şi senzaţiile interne provocate de foame, sete, neaerisirea camerei (exces de bioxid
de carbon), oboseală, tulburări circulatorii pot condiţiona aspecte ale visului. Dement şi
Wolpert au ţinut mai multe persoane fără să bea lichide timp de 26 ore. În timpul somnului
ele n-au visat băutură, doar 5 din 15 vise au avut o legătură indirectă cu băutura. Totuşi,
exploratorii rămaşi fără hrană şi în criză de apă multă vreme au relatat prezenţa lor intensă în
planul imaginativ, atât în stare de veghe, cât şi în somn.
Unele dereglări funcţionale interne, anunţând ecloziunea unui aspect patologic, pot
să fie acoperite de stimulii externi în timpul zilei, dar în somn pot influenţa visele. Se poate
întâmpla ca o persoană să viseze că s-a îmbolnăvit şi doctorul să susţină necesitatea unei
operaţii la ficat, iar peste două zile persoana în cauză să aibă într-adevăr o colică biliară. Iată
explicaţia unora din visele care se realizează.
Uneori, impresiile din ajun pot pătrunde în vis. Într-un experiment s-au prezentat de
mai multe ori la tahistoscop nişte figuri caracteristice. A doua zi s-a constatat prezenţa lor în
vise, dar nu în toate cazurile. Oricum, preocupările din ajun pot să intre în vis. Unii studenţi
continuă „să înveţe” în vis ceea ce studiau ziua. Uneori, continuând reflexiunea, se poate visa
soluţia unei probleme rămase nerezolvate. Sunt cunoscute cazuri de creaţie în timpul
somnului. G. Tartini, compozitor preclasic italian, povestea că a compus în vis o sonată pe
care dimineaţa a pus-o pe note - era o sonată foarte dificilă, botezată de aceea „sonata
diavolului”.
Informaţii cunoscute nouă, dar uitate în timpul zilei, de pildă aceea că urmează să
sosească o rudă, pot să se actualizeze în vis: un alt argument pentru cei care susţin caracterul
prevestitor al visurilor. Cum în timpul somnului gândirea continuă să funcţioneze, unele
„prevestiri” sunt posibile, dar ele sunt rare, întrucât, aşa cum am subliniat, controlul realităţii
lipseşte.
Îşi dau seama oamenii de faptul că în acel moment visează? Răspunsul la această
74
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
întrebare este: „Câteodată da“. Oamenii pot fi învăţaţi să recunoască momentele în care
visează, iar conştienţa lor să nu intervină în cursul spontan al visării. De exemplu, subiecţii
au fost antrenaţi să apese pe un buton atunci când îşi dau seama că visează (Salamy, 1970).
Unii indivizi au vise „lucide“, în care evenimentele par atât de fireşti (lipseşte
caracterul bizar şi ilogic al visului), încât au impresia că sunt treji şi conştienţi de acestea.
Doar la trezire îşi dau seama că a fost un vis. Aceşti „visători“ raportează diferite
„experimente“ pe care le fac în visele lor pentru a determina dacă sunt treji sau visează.
Fiziologul olandez van Eeden (1913) a fost unul dintre primii care a oferit o explicaţie
precisă privind iniţierea acţiunilor în visul lucid şi a demonstrat că aceste evenimente nu apar
în mod normal, într-un raport ulterior, Brown (1936) descrie un experiment standard în care
sărea şi încerca să rămână suspendat în aer. Dacă acest lucru îi reuşea, ştia că a visat. Şi
Brown şi van Eeden raportează o „trezire falsă“ în timpul visului. De exemplu, într-unul din
visele lui Brown, acesta a descoperit că visa şi a decis să sune la o staţie de taxi ca un indiciu
al controlului său asupra evenimentelor. Când s-a căutat în buzunar să vadă dacă are ceva
mărunţiş să plătească şoferul, a gândit că s-a trezit. Apoi a găsit monezile risipite prin pat. În
acel moment, când s-a trezit într-adevăr, era tolănit într-o poziţie diferită şi, desigur, fără vreo
monedă. (Atkinson, 2002, 256)
Putem controla conţinutul viselor noastre? Psihologii au demonstrat că este posibil
un control asupra visului prin sugestionarea subiecţilor înainte de a adormi, iar apoi prin
analizarea conţinutului viselor. Într-un studiu amănunţit privind sugestia implicită pre-vis,
cercetătorii au testat efectul „ochelarilor cu lentilă roşie“ timp de câteva ore înainte de somn.
Deşi nu s-au făcut sugestii de facto, iar subiecţii nu au ştiut scopul experimentului, mulţi
dintre indivizii testaţi au raportat că imaginea viselor a avut o tentă roşie (Roffwarg, Heman,
Bowe-Anders, Tauber, 1978). Intr-un alt experiment ce viza efectul unei evidente sugestii
pre-vis, subiecţii au fost rugaţi să încerce să viseze despre o caracteristică a personalităţii pe
care ei ar fi dorit să o aibă. Majoritatea subiecţilor au avut cel puţin un vis în care trăsătura
dorită putea fi recunoscută (Cartwright, 1974).
Sugestia posthipnotică este o altă modalitate de a influenţa conţinutul visului, într un studiu
extensiv care foloseşte această metodă, povestirea detaliată a visului a fost sugerată
subiecţilor puternic impresionabili. După sugestie, subiectul a adormit până când a fost trezit
din somnul REM. Unele din visele rezultate reflectă aspectele tematice ale sugestiei fară a
include multe elemente specifice ale sugestiei, în timp ce alte vise oglindesc elemente
75
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
76
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
SEMINAR 8
Sigmund Freud descoperă semnificaţia viselor printr-un vis personal, celebrul vis al
injecţiei Irmei, a cărui interpretare o va face publică în cartea sa de căpătâi "Interpretarea
viselor" (1900).
Analiza este destul de avansată şi se bazează exclusiv pe asociaţiile visătorului. La
capătul interpretării Freud conchide că visul este împlinirea deghizată a unei dorinţe refulate.
Accentul pus pe refulare, în privinţa dorinţei care se împlineşte în vis, reprezintă ceea ce
geniul lui Freud aduce nou în domeniul studiului ştiinţific al viselor. Ideea visului-dorinţă nu
este nouă, aşa cum observă şi el. Dar afirmaţia cum că dorinţa împlinită în vis este înăbuşită,
refulată de visător este un lucru absolut nou. (Freud, 2003)
Ulterior Freud mai descoperă şi alte definiţii ale visului care se apropie de a sa.
Totuşi, abordarea freudiană a viselor mai are şi alte veleităţi: în cartea citată mai sus, Freud
oferă şi o descriere a travaliului visului - adică a procesului psihic care conduce de la
dorinţele latente la formarea visului - şi aduce contribuţii la studiul inconştientului psihic şi a
fenomenologiei lui.
Analiza viselor devine via regia [calea regală] care duce la descoperirea
inconştientului. Ea îl ajută pe Freud să înţeleagă mecanismul nevrozelor. În final, analiza vi
selor este utilizată cu mult succes în terapia psihanalitică.
Freud pune mare bază în interpretare pe asociaţiile visătorului. La Freud, visul
viziune al antichităţii, deschiderea spre lumea supranaturală dispar. Mai mult chiar, Freud,
care se declară un ateu convins şi un experimentator înrăit, declară că nu a întâlnit niciodată
în întreaga sa carieră ştiinţifică şi medicală vise cu conţinut profetic. Chiar şi în textele
ulterioare, care se ocupă de fenomenele zise oculte, de divinaţia prin vise, el admite numai
transmiterea ghidului la distanţă, pe căi extra-senzoriale, dar leagă aceste gânduri de viaţa
inconştientă a subiectului. (Chirac, 2003, 70-74)
77
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
78
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
79
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
Bibliografie minimală:
Bibliografie suplimentară :