Interventia in criza

Prin interventie in criza se intelege un anumit tip de abordare psihoterapeutica, oarecum incadrabil in zona psihoterapiilor scurte. Intr-un sens mai larg, caruia ii subscriem, se intelege totalitatea mijloacelor terapeutice utilizate in situatia de criza: de ordin psihoterapeutic( psihoterapie scurta, terapie familiala, etc.), de ordin farmacologic ( de regula anxiolitic) si de ordin organizatoric ( incluzand aici mijloace diverse, de la interventia prin echipe mobile la internarea de scurta durata). Interventia in criza vizeaza urmatoarele scopuri: Evaluarea pacientului care traverseaza o perioada dificila ca parte integranta a unui grup familial sau sistem social; Dezvoltarea unor noi abilitati de a face fata situatiei sau imbunatatirea celor existente; Rezolvarea crizei si restabilirea nivelului de functionare anterior acesteia. Interventia terapeutica in criza este o metoda de implicare a medicului in ajutorarea pacientilor si a familiilor acestora, pt. depasirea fara sechele psihilogice a perioadei de stres si pt. imbunatatirea mecanismelor de coping. Interventia in criza nu poate inlocui o evaluare psihiatrica completa. Principalele obiective ale interventiei in criza sunt urmatoarele: 1. Stabilirea unei relatii optime cu persoana aflata in criza se realizeaza prin: Abordarea intr-o maniera plina de tact si intelegere in scopul obtinerii unei aliante terapeutice; Identificarea intr-un mod simplu si direct de catre clinician a atributiilor sale in situatia respectiva; Explicarea intr-un mod simplu si direct de catre clinician a atributiilor sale in situatia respectiva; Stabilirea clara, de la inceputul interviului, a faptului ca intreaga familie va avea un rol important in rezolvarea crizei. 2. Identificarea problemelor se bazeaza pe urmatorii factori: Depistarea atenta a evenimentelor stresante (critice) care au jucat un rol important in declansarea crizei; Descrierea modului de interpretare si a semnificatiilor acordate de catre o persoana acelor situatii care au produs un esec al mecanismelor de coping; Evidentierea reactiilor emotionale care au fost resimtite asemenea unui disconfort subiectiv; Evidentierea scaderii marcante a nivelului de functionalitate in ariile: profesionala, ocupationala, familiala si sociala. 3. Intelegerea rapida a modului in care este perceputa problema de catre pacient sau familie. In primele momente ale interviului in criza vom lua in considerare modul in care pacientul isi descrie problema: daca se simte amenintat, victima sau are nevoie de sprijin sau informare; ce atitudine generala manifesta fata de alte persoane (incredere, suspiciozitate, indiferenta) si daca se indreapta spre un ajutor din afara sau spre propriile resurse; daca isi exprima in mod deschis emotiile si sentimentele sau evita sa faca acest lucru. Dupa ce clinicianul si-a format o parere si considera ca a inteles substratul problemei, isi va exprima opinia sa si va elabora ipoteze legate de expectatiile nerostite ale pacientului si familiei sale. 4. Obtinerea unei anamneze minutioase Terapeutul incearca prin observatie si intrebari deschise sau inchise sa delimiteze cat mai exact aria problemei principale, sa cunoasca ce s-a intamplat in situatia imediata, modul in care persoana a facut fata situatiilor in trecut si daca acestea i-au afectat comportamentul prezent.

In cazul in care se observa existenta pericolului de auto- sau heteroagresivitate si/sau a comportamentului violent, se incearca obtinerea unui nr. cat mai mare de informatii despre trecutul si prezentul psihiatric si somatic al persoanei. Aceste informatii se completeaza cu datele furnizate de catre familie, colegi de serviciu, prieteni, vecini, medici de familie sau specialisti care au consultat pacientul si care i-au prescris diferite tratamente, precum si cu verificarea foilor de observatie din spital (daca a fost internat) sau a fiselor de consultatie din policlinica. Medicii din echipele de interventie in criza se vor abtine de la interpretarea situatiilor stresante si vor incerca sa obtina printr-un interviu delaliat o descriere amanuntita a crizei, a evenimentelor critice si a emotiilor persoanei in scopul descoperirii unor mecanisme adecvate de a face fata situatiilor respective. In cursul examinarii se vor urmari: gradul de anxietate; expresivitatea gesturilor; capacitatea de responsivitate emotionala; raspunsurile verbale; schimbarile de atitudine. In mod obisnuit, in situatiile de criza factorii precipitanti survin cu 10-15 zile inainte ca persoana sa solicite ajutor, cel mai frecvent apar in ziua si noaptea precedenta. In anumite circumstante particulare (viol, decesul partenerului), nu se va insista pe inregistrarea unei anamneze amanuntite, deoarece aceasta ar compromite relatia terapeutica. In cazul in care este necesar sa se obtina un istoric medical sau psihiatric, intrebarile vor fi adresate in ultima parte a interviului. In timpul evaluarii psihiatrice terapeutul va stabili: a. persoanele cheie, cu rol important in viata pacientului, atat in prezent, cat si in trecut, si se va acorda o atentie deosebita schimbarilor petrecute in relatiile cu acestea in perioada premergatoare crizei; b. prezenta unor dificultati in cadrul unor relatii terapeutice stabilite anterior; c. existenta altor situatii de criza in viata persoanei si modul in care le-a rezolvat; d. daca persoana implicate prezinta potential de auto- sau heteroagresivitate. In cazul in care amenintarea cu suicidul nu pare evidenta, pacientul va fi acceptat in terapia de criza. Daca are un plan de suicid, atunci se recomanda spitalizarea. Interventia in criza poate fi privita in dublu sens, fie ca o abordare, fie ca o atitudine. Echipele de interventie in criza au un rol important in stabilizarea procesului. Ele trebuie sa actioneze imediat, sa aplice terapia medicamentoasa si psihoterapeutica in mediul in care traiesc si muncesc aceste persoane, deci, la locul producerii crizei. Modelul interventiei in criza se bazeaza pe un plan concret si specific care isi propune inlaturarea simptomelor aparute in timpul crizei, asemenea: disperarii, anxietatii, perturbarii activitatilor cotidiene si prevenirea aparitiei complicatiilor psihologice. Specificitatea crizelor reprezinta factorul principal care influenteaza tratamentul. In cadrul relatiei terapeutice se stabilesc modalitatile de a face fata (coping) situatiilor stresante utilizate in trecut si prezent si imaginate in viitor. Clinicienii din departamentele de urgenta vor folosi tehnici variate pt. depistarea unor abilitati de coping noi, precum si pt. imbunatatirea celor existente. Dintre acestea mentionam:

folosirea unui climat de intelegere si empatie pt. descrierea si exemplificarea emotiilor si sentimentelor persoanei; obtinerea unor exemple de fapte si situatii care pot ajuta la schimbarea modului de percepere si interpretare a evenimentelor cotidiene semnificative; discutii axate pe descoperirea unor capacitate de redobandire a controlului in situatii stresante; stabilirea unei prioritati a problemelor de viata cu scopul de a gasi solutii noi, adecvate, care sa permita inlaturarea sentimentului de neajutorare si esec; explorarea comportamentelor de coping din trecut pt. a le evalua si pt. a demonstra in ce masura au fost eficiente; elaborarea unui plan de actiune capabil sa faca fata situatiilor traumatizante actuale dezvoltarea unor strategii de coping bazate pe obtinerea informatiilor referitoare la descoperirea elementelor principale ale suportului necesar restabilirii nivelului de functionare anterior crizei, cum ar fi: unele resurse materiale sau norme legale, contractarea unor agentii sau organizatii care sa ofere sprijin, diferite metode sau tehnici de psihoterapie de lunga durata sau consiliere; angajarea ferma a persoanei in descoperirea si utilizarea unor solutii eficiente pt. intarirea suportului si rezolvarea crizelor. Modelul interventiei in criza prezinta anumite particularitati in situatii speciale, ca de exemplu: crizele datorate divortului sau separarii; crizele asociate cu violenta domestica; crizele aparute in urma dezastrelor naturale, terorismului; crizele declansate de abuzul de alcool si substante toxice; crize provocate de situatii de viata critice, cum ar fi : iminenta de moarte, boli incurabile, deces, viol. La departamentele de urgenta se pot adresa persoane care au suferit recent o pierdere a unei rude apropiate sau prieten, o separare sau un divort. In asemenea cazuri, este important sa observam daca exista potentialul suicidar exprimat prin ganduri, intentii sau planuri de suicid. Conceptia unei persoane despre viata si despre sine se bazeaza pe modelul de familie (de cuplu), iar modul in care reactioneaza la experientele de viata critice (divort,separare) depinde de resursele personale, financiare si sociale. Interventia in criza are rolul de a mobiliza mecanismele de coping existente pt. reducera suferintei persoanei si pt. inlaturarea consecintelor separarii in cazul existentei si afectarii copiilor. In situatia in care persoana se recasatoreste si isi intemeiaza o noua familie se pune problema adaptarii la roluri noi, dobandite. Modelul interventiei in criza in cazul decesului persoanei iubite sau apropiate urmareste fazele procesului, care sunt urmatoarele: acceptarea existentei evenimentului traumatizant; trairea dureroasa a pierderii; adaptarea la noua situatie; restabilirea reactiilor emotionale prin implicarea in relatii interpersonale noi; negocierea cu o persoana care poate oferi suport in vederea schimbarii situatiei. Starile emotionale aparute in asemenea cazuri pot oscila de la depresia marcata, manifestata prin : tristete, descurajare, disperare, sentimente de vinovatie si culpabilitate, pana la reactiile de manie si furie fata de evenimentul critic.

Interventia in criza se desfasoara conform unui plan de actiune care include doua componente: tratament medicamentos instituit rapid si adaptat fenomenologiei clinice; psihoterapia bazata pe motivatia si explicatia persoanei aflate in criza. Interventia in criza nu rezolva problema reala a persoanei, ci o ajuta sa se implice in rezolvarea ei. Mai mult, ii ofera instrumentele psihologice susceptibile de a fi folosite cu succes si in alte situatii de criza din viitor. Datorita faptului ca are valente preventive, ca este rapida si putin costisitoare, interventia in criza constituie o abordare moderna, consensuala principiilor psihiatriei comunitare si recomandata in organizarea sistemelor de sanatate.