Fɑmiliɑ еѕtе еlеmеntul fundɑmеntɑl ɑl ѕοϲiеtăţii, ϲеlulɑ dе bɑză ɑ ɑϲеѕtеiɑ,

întruϲât dеzvοltɑrеɑ umɑnităţii еѕtе indiѕοlubil lеgɑtă dе ϲοnѕtituirеɑ şi еvοluţiɑ

fοrmеlοr dе ϲοlеϲtivitɑtе umɑnă, dintrе ϲɑrе fɑmiliɑ rерrеzintă unɑ dintrе vеrigilе
ѕοϲiɑlе ϲеlе mɑi vеϲhi şi mɑi ѕреϲifiϲе în ɑѕigurɑrеɑ ϲοntinuităţii şi ɑfirmării
dерlinе ɑ fiinţеi umɑnе.

Criza familială constituie „orice situaţie care induce apariţia stresului în

familie, a tensiunilor între membrii ei, ameninţând coerenţa familiei sau având
ca rezultat ruperea ei.”
 În situația aflării unui diagnostic letal, ca și primă etapă, familia
tinde să intre într-o criză, dat fiind faptul că nu știu cum să gestioneze
situația, însă, pe parcurs se vor obișnui cu boala în sine. Deși este un
diagnostic pe care nu toată familia poate să îl înțeleagă, apariţia unei
boli la un membru al familiei are un impact asupra întregului sistem
familial, iar evoluţia bolii este influenţată de modul în care membrii
familiei se mobilizează şi se adaptează stresului provocat de boală şi
nevoilor celui în suferinţă. 
 Crizele au un punct culminant sau de inflexiune, şi s-a observat că pe măsură
ce tensiunea creşte persoana îşi mobilizează energiile pentru a-i face faţă. În faza
de recuperare persoanele sunt mai puţin defensive şi acceptă mai uşor ajutorul
decât în situaţiile de tensiune maximă.

Plecând de la stadialitatea lui Caplan, alţi cercetători ai domeniului prezintă

cinci faze ale crizei, ce se regăsesc și în cazul nostru, şi anume:
1. şoc la aflarea unei veşti sau la observarea unor evenimente sau fapte; apar
sentimente de incredibil, de ireal, de negare a celor auzite sau întâmplate. Cei care
trec prin această fază se simt depăşiţi de situaţie şi au reacţii de fugă şi luptă. Fuga
reprezentând negarea, iar lupta încercarea de a controla situaţia. Reacţiile pe care le
experimentează o persoană la aflarea unei veşti sunt diferite în funcţie de gradul de
vulnerabilitate al persoanei respective;
 2. confuzie, persoana are tendinţa de a se retrage şi de a se izola, fiind
furios, anxios şi incapabil de a înţelege anumite comportamente. Intervenţia
în această fază nu este recomandată deoarece nu se ating efectele scontate şi
i se întăreşte persoanei credinţa că nu poate fi ajutată;
3. mânie, resentimente, vină, ruşine pentru pierderea suferită;
4. acomodarea la schimbare – persoana începe să vorbească despre
eveniment şi să accepte idei noi. Este un stadiu superior în evoluţia crizei,
putându-se începe intervenţia, oferirea alternativelor sau susţinerea
persoanei în luarea deciziei;
5. decizii şi planuri de viitor.
 Deseori cuvântul criză a avut ca sinonim pe cel de stres. Ori, stresul are doar
conotaţii negative sub presiunea căruia oamenii pot ceda, în timp ce termenul de
criză nu are neapărat acest rezultat uneori remarcându-se o creştere, o maturizare.
Stresorii sunt o serie de evenimente cu caracter de ameninţare iminentă şi având
o serie largă de implicaţii şi consecinţe de la care individul se poate cu greu (sau
deloc) sustrage. În cadrul crizei familiale determinate de aflarea unui diagnostic
letal, am identificat următoarele tripuri de stresori:
 Intervenţia în criză reprezintă acţiunea de întrerupere a unei serii de
evenimente care conduc la disfuncţionalităţi sociocomportamentale, propunând
schimbări pe termen lung în ceea ce priveşte capacitatea clienţilor de a face faţă
problemelor. De obicei, teoria intervenţiei în criză este asociată cu ideea de echipă
multidisciplinară (medic, psiholog, asistent social) care intervine în cazul clienţilor
ce se confruntă cu diverse crize (copii ai căror părinţi divorţează, clienţi cu boli
cronice aflate în fază terminală, victimele violenţei domestice).

Numeroşi specialişti consideră că printr-o intervenţie minimală în timpul

perioadei de criză se pot obţine efecte maxime. Este nevoie de o intervenţie rapidă în
situaţia de criză, chiar dacă după aceea se decide şi acordarea pe termen lung a altor
servicii.
 Intervenţia într‑o situaţie de criză porneşte de la premisa că trăim într ‑o stare de
echilibru care ne permite să facem faţă schimbărilor din viaţa noastră. Crizele care
apar tulbură acest echilibru. Ele pot fi atât o oportunitate pentru a ne consolida
abilităţile de rezolvare a problemelor, cât şi un risc în caz de eşec – ceea ce poate
conduce la o deteriorare a capacităţii de a ne conduce propria existenţă.

Modelul de intervenţie în situație de criză Golan, este aplicabil ori de câte

ori acţiunea unui individ sau a unei familii a fost afectată dramatic de o pierdere
personală sau de o tragedie. Acesta se folosește timp de 4-6 săptămâni după
evenimentul care a provocat criza și  arată importanţa unei intervenţii focalizate şi
limitate ca timp asupra unei persoane care este incapabilă să acţioneze din cauza
unei crize personale.
 Scopul intervenției este acela de a identifica factorii cauzali ai crizei și
înțelegerea rolului lor în schimbarea percepției individului asupra agentului
precipitant (în cazul nostru fiind diagnosticul letal). De asemenea, stabilizarea și
încercarea de oprire a escaladării stresului prin restaurarea nivelului optim de
funcționare preexistent crizei.
Intervenția în criză se bazează pe premise conform cărora, sprijinul, educația
și îndrumarea oferite în timp util pot ajuta indivizii să-și mobilizeze forțele și
resursele necesare în scopul rezolvării rapide a suferinței cauzate de un eveniment
special.
Obiectivele intervenției sunt:
o Planificarea și efectuarea unei evaluări amănunțite și încercarea excluderii
oricărui risc de sinucidere;
o Stabilirea rapidă a raportului, demonstrarea respectului și acceptării;
o Identificarea diferitelor dimensiuni ale problemei, inclusiv „last straw” (ultima
picătură);
o Ascultare activă, explorând totodată strategii de coping și resurse diponibile;
o Formularea unui plan de acțiune alături de beneficiar;
o Urmărirea planului de acțiune.
 Golan propune o schema model a interventiei in criza, care cuprinde trei faze:
I. Faza initială ce corespunde cu primul interviu. În cadrul acestuia se acordă
atenție mai multor aspecte:
a) Concentrarea asupra stării de criză, în termeni de „aici” și „acum”. Persoanei
afectate de criză i se oferă posibilitatea de exprimare a răspunsurilor emoționale,
întrucât unele dintre acestea îi pot bloca gândirea. Se descoperă tipul și efectele
stării de vulnerabilitate și se estimează perturbarea cauzată de starea de criză. În
acest scop se poate recurge la utilizarea mai multor tipuri de întrebări și replici,
prin intermediul cărora asistentul și persoana afectată încearcă să facă o estimare
a evenimentului real și cauzelor care par să-l fi declanșat.
Ce s-a întâmplat?
Când au început lucrurile să meargă rău?
Cum ați încercat să vă descurcați?
Ce s-a întâmplat apoi?
Care este situația în prezent?
 b)Evaluarea, luarea în considerare a circumstanțelor și problemelor prioritare;
Care ar fi cea mai urgentă problemă?
c)Contactul. Se definesc obiectivele, sarcinile ce revin asistentului social și
persoanei asistate. Este utilizat optimismul pentru reducerea anxietății și a
sentimentului de neputință;
Să ne concetrăm asupra următoarelor aspecte: „eu voi face” și „dumneavoastră veți
face”
II. Faza intermediară, de implementare a modelului, care se realizează prin
intermediul unui număr de la 1 până la 6 interviuri, unde sunt urmărite următoarele
aspecte:
1. Colectarea informațiilor. Se verifică eventualele nepotriviri și se recurge la
confruntare. Se aleg temele principale: pierdere, anxietate, provocare;
2. Schimbarea comportamentului. Se controlează mecanismele utilizate pentru
a face față problemei respective. Se stabilesc obiective realiste pe termen scurt. Se
stabilesc sarcini comune generale, practice și pentru procesul de gândire.
III. Faza finală corespunde ultimului sau ultimelor două interviuri și vizează:
1. Decizia de încheiere a procesului. Se controlează perioada și se reamintește
persoanei asistate cât timp mai are la dispoziție. Se propune rărirea contactelor și se
tratează aspecte ce țin de rezistența subiectului față de perspectiva finalizării
procesului și încetării relației;
2. Trecerea în revistă a progreselor înregistrate. Se revăd aspectele principale
avându-se în minte sarcinile acoperite, obiectivele realizate, schimbările și
eventualele nerealizări;
3. Elaborarea unui plan pentru viitor. Se discută problemele actuale. Se discută
planurile persoanei asistate și i se acordă ajutor pentru a înțelege că procesul s-a
terminat. În plus, i se explică faptul că se va putea simți comfortabil în eventualitatea
faptului că alte probleme ar determina-o să revină pentru ajutor.
 Am ales modelul de intervenție în criză Golan deoarece acest model diferă de
celelalte prin faptul că legătura cu beneficiarul se face imediat ceea ce este
necesar în cazul aflării unui diagnostic letal, dat fiind faptul că în cele mai multe
dintre cazuri, pacineții intră într-o stare de șoc și se poate ajunge la depresie,
lucru ce pote duce la sinucidere.
Considerăm că consilierea imediată și informarea despre diagnosticul cu
care se confruntă beneficiarul îl poate face pe acesta să accepte problema cu care
se confruntă, încercând din răspuneri să lupte cu aceasta.
 De asemenea, mobilizarea resurselor de ajutor din cadrul reţelei sociale a
clientului reprezintă un alt factor important ce a stat în alegerea acestui model.
Familia, rudele și cunoștintele apropiate ale beneficiarului trebuie să fie alături de
acesta pentru a-l putea încuraja și pentru ca acesta să nu ajungă în stadiul în care se
simte ca o „povară”.