TERAPIA NARATIV

Una dintre cele mai directe ci spre nelegerea lumii interioare a individului este
raportul verbal, povestea spus chiar de cel ce a trit-o, n care i relateaz viaa i
experienele realitii proprii. Altfel spus, povestile ofera un alt tip de acces la identitate si
personalitatea oamenilor. Exact in maniera in care multi teoreticieni, mai cu seama Freud, si-
au dezvoltat perspectivele asupra vietii mentale, a personalitatii si a dezvoltarii acesteia,
cercetatorii interesati de formarea identitatii pot, la randul lor, s-o reconstruiasca pornind de la
povestile autobiografice culese prin interviuri. Majoritatea psihologilor sustin ca povestirile
autobiografice, atat prin forma, cat si prin continut, sunt de-a dreptul identitatile oamenilor.
Conform acestei abordari, povestile imita viata si prezinta lumii exterioare o realitate
interioara; in acelasi timp ele pun bazele si dau o forma atat personalitatii naratorului cat si
realitatii in care acesta traieste. Ne cunoastem sau ne descoperim pe noi insine si ne
dezvaluim celorlalti prin povestile pe care le spunem.
n literatura de specialitate, studiile narative devin din ce in ce mai utile deoarece
deschid o poarta spre intelegerea identitatii personale, a stilului de viata, a culturii. Multe
dintre studii sunt focalizate pe povestile copiilor, pentru a reanaliza dezvoltarea cognitiva si
sociala. Thomphson utilizeaza in 1994 naratiunile in studiul adolescentilor, iar Kemper si
Norman (1990), studiul privind imbatranirea, Farrell, Rosenberg si Rosenberg studiaza
paternitatea in 1993, Riessman, in 1990, divortul, iar Murray, in 1992 studiaza cariera sau
dezvoltarea aptitudinilor vocationale. Restaurarea sau dezvoltarea personala, prin
psihoterapie, este considerata a fi nucleul procesului de vindecare (Epston, White si Murray,
1992). Metodele de cercetare trebuiesc adecvate intotdeauna cu grija la subiectul cercetat.
Este recomandabila abordarea unor persoane ale caror destine au intradevar relevanta pentru
subiectul in cauza, ale caror exteriente subiective pot fi explorate.
Povestile vietii sunt subiective, la fel ca si identitatile oamenilor. Ele contin adevar
narativ care poate fi strans legat de, vag similar cu, sau de-a dreptul rupt de adevarul
istoric.
Terapia narativa a fost dezvoltata in anii 1970 - 1980, in cea mai mare parte de catre
australianul Michael White si neozeelandezul David Epston. Aceasta abordare terapeutica a
capatat amploare dupa succesul avut in cazul unor forme dificile de anorexie nervoasa,
ADHD, schizofrenie si alte afectiuni psihice.

1
 Michael White este avatarul miscarii narative. Unele din experientele sale de inceput
in unitatile de spitalizare privind abordarile traditionale ale terapiei l-au iritat si au declansat
interesul lui pentru scrierile lui Foucault si Ervin Goffman, care au criticat procesele de
dezumanizare a institutiilor si discursurilor expertilor. Al-II lea formator de influenta a
miscarii narative este David Epston, un terapeut de familie din Auckland, Noua Zeelanda. El a
contribuit la majoritatea aspectelor teoretiei si practicii narative, dar a subliniat in mod special
ca pentru a mentine noile naratiuni, clientii au nevoie de comunitati de sprijin. A extins
dezvoltarea ligilor (Liga antianorexia, antibulimia). El a a fost deasemenea pionerul folosirii
scrierii clientilor, subliniind ca, mult timp dupa ce prezenta terapeutului s-a sters, clientii pot
citi scrisorile care sustin noile lor povesti si rezolvari.
Alti terapeuti narativi importanti sunt: Jill Freedman si Gene Combs, Stepfan
Madigan, Harlene Anderson.
Terapia narativ e interesat de modul n care oamenii construiesc nelesurile vieii
lor. Noi, oamenii suntem firi interpretative. Avem experiene zilnice crora avem tendina de
a le da un sens. Dm sensuri experienelor noastre n mod constant. Viata este complicata iar
noi gasim cai sa o rezolvam.
Aceste explicaii, povetile pe care ni le spunem nou nine, organizeaz viaa noastr
i formeaz comportamentul nostru. Avem poveti despre experienele i relaiile noastre,
despre capacitile, competenele, aciunile, realizrile i eecurile noastre. Vieile noastre
sunt compuse din mai multe poveti, care apar simultan i se leag unele de altele, formnd un
tot unitar. Despre acelai eveniment putem spune poveti diferite n funcie de context. Nici o
poveste nu e scutit de ambiguiti i nici nu poate surprinde toate aspectele vieii. Exist
poveti despre trecut, prezent i viitor. Pot exista poveti ale indeviyilor, familiilor sau
comunitilor. Povetile nu oglindesc viaa noastr ci o formeaz; oamenii au obiceiul de a
deveni ceea ce ei spun despre ei nii i despre experienele lor.
Terapia narativ se concentreaz asupra povetilor pe care oamenii le spun despre
problemele lor i ncearc s schimbe aceste poveti. nelegng experienele clienilor,
terapeuii narativi i ajut s ia n considerare modaliti alternative de a se privi pe ei nii i
problemele lor. Ei ajut clienii s demoleze povetile neproductive i s creeze alte noi, mai
productive. n acest scop terapia narativ folosete repovestirea i externalizarea problemei.
Terapeutii narativi nu vad clientul ca fiind problema, nu vad nici familia ca fiind
roblema, ci insasi problema este problema. De aceea ei sunt interesati de impactul problemei
asupra familiei. Scopul terapiei trece dincolo de rezolvarea problemei cu care vine clientul la
terapeut si anume schimbarea intregului mod de gandire si imbunatatirea modului de viata.

2
 Terapia narativa transforma identitatile din defect in eroic, nu prin lasarea membrilor
familiei sa se confrunte cu conflictele lor, ci mai degraba prin separarea persoanelor de
probleme si apoi unind familia in lupta cu inamicul comun. Terapia narativa are drept
obiectiv general reconstruirea povestilor de viata ale clientilor, astfel incat acestia sa isi poata
interpreta experienta de viata dintr-o perspectiva diferita, cu efecte benefice asupra
experientelor lor prezente si viitoare. Nici o poveste de viata nu este eronata, doar diferita,
incomplete sau inutila clientului, in satisfacerea nevoilor sale.
Din punct de vedere al psihologiei narative, termenul de povestire/naratiune
reprezinta un mod de a organiza episoadele, actiunile si relatarile despre actiuni; este un
demers care aduce laolalta evenimente de zi cu zi si creatii fantastice si care incorporeaza
dimensiunea timp-spatiu. Povestirea poate include si motivele oferitede actori asupra
actiunilor proprii cat si cauzele actiunilor. (Sarbin, 1986)
Povestirile sunt compuse din:
evenimente organizate secvential;
pe secvente temporale;
in baza unui scenariu;
Naratiunea se tese pe doua nivele, deci: taramul actiunii (faptele brute propriu-zise) si
taramul reflectarii lor in constiinta povestitorului. Povestea de viata are o influenta deosebitain
realizarea unei identitati de sine si a unei teorii asupra lumii, iar daca poeste e saturatade
probleme, atunci si identitatea de sine si stilul de actiune al clientului au de suferit.
Pentru a decristaliza aceasta identitate si a o transforma intr-una benefica persoanei, se
procedeaza mai intai la o de-constructie a povestii initiale cu care vine clientul.
Ulterior, prin accentuarea aspectelor trecute cu vederea se contureaza o noua povestire,
care orienteaza clientul catre dezvoltarea unor strategii de coping adecvate situational si chiar
catre asumarea unei noi identitati de sine.

OBIECTIVUL PSIHOTERAPIEI NARATIVE

Obiectivul terapiei const din faptul ca pacientul poate sa constientizeze ca propria

persoana este diferita de problema, aceasta din urma urmand sa fie explorata in cadrul
colaborarii dintre pacient si psihoterapeut. Individul identifica factorii si influentele care au
dus la aparitia problemei si isi rescrie povestea vietii. Astfel, povestea-problema este
transformata in poveste-solutie. Terapeutul are rolul unui reporter de investigatii care, desi nu

3
se afla in centrul investigatiei, are un rol influent. Cu alte cuvinte, psihoterapeutul pune
intrebari ce il ajuta pe pacient sa exteriorizeze problema si apoi sa o analizeze.
Obiectiv pe termen scurt - reducerea intensitatii, frecventei si duratei
simptomelor, pana la disparitie.
Obiectiv pe termenul lung - rescrierea povestirii despre experienta negativa a
pacientului si obtinerea unei povestiri alternative coerente si mai putin
traumatica.
Ca metod de tratament, psihoterapia este o intervenie psihologic asupra persoanei
realizat prin mijloace i metodologii specifice ce in de un cadru clinic i teoretic i care
urmrete diminuarea sau inlturarea unor simptome sau comportamente maladaptative i
reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor simpome/tulburri i/sau uneori prin
restructurarea personalitii.

METODE I TEHNICI

In psihoterapia narativa sunt folosite urmatoarele tehnici:

- Externalizarea si simbolizarea/denumirea
problemelor pacientului
resurselor pacientului
- Dialogul deconstructiv
intervievarea problemei:
interventia problemei si viata pacientului
factorii de mentinere actuali
efectele asupra vietii pacientului (atat pozitive cat si negative)
relatiile cu alte probleme ale pacientului
tacticile si strategiile problemei
intervievarea resurselor pacientului
evidentierea modului in care pacientul le utilizeaza in combaterea
problemei
crearea unei povestiri despre felul in care pacientul si-a construit
abilitatile de care dispune
identificarea unei audiente favorabile aplicarii si dezvoltarii resurselor
identificarea exceptiilor ( momentelor cand resursele pacientului au fost
mai puternice decat problema)

4
 Dupa terminarea terapiei pacientul se reintegreaza in viata de zi cu zi la un alt nivel, cu
o noua identitate, ca dupa o experienta initiatica.
Interviul narativ presupune generarea de povestiri detaliate din propria experienta, nu
descrieri generalizate. Naratiunile vin in multe forme, de la cele bine inchegate care evoca
evenimente specifice din trecut, la naratiuni care traverseaza spatiul geografic si timpul
relatari biografice care acopera intreaga viata sau cariera.
Caracteristici:
in stiintele umane, ideea de interviu narativ reprezinta o schimbare majora de
perspectiva privind interviul de cercetare. Modelul intrebare si raspuns (stimul
sau raspuns) ne face sa vedem interviul ca pe o achizitie discursiva;
participantii se angajeaza intr-o conversatie progresiva; naratorul si
ascultatorul/intervievatorul in colaborare, produc si dau sens evenimentelor si
experientelor pe care le relateaza naratorul ( Mishler, 1986).
intervievatorul care faciliteaza si respondentul, pe post de receptacul, sunt
inlocuiti de doi participanti activi care produc sensul impreuna ( Gubrium si
Holstein, 2002).
Interviul narativ are mai multe in comun cu etnografia contemporana decat cu
practica intrevederii din stiintele sociale general acceptate, care se bazeaza pe
intrebari discrete cu final deschis si/sau intrebari cu raspuns fix.
Atunci cand interviul este vazut ca o conversatie se aplica regulile de
conversatie cotidiana: randul la replica, relevanta, formule de intrare si de
iesire pentru a marca tranzitia in lumea unei povestiri si intoarcerea de acolo.
povestire poate duce la alta; daca vrem sa aflam despre experienta in toata
complexitatea ei, detaliile conteaza: incidentele specifice, nu evaluarile
generale ale experientei. Rapoartele narative necesita replici mai lungi decat
cele tipice in conversatia naturala si cu siguranta mai lungi decat in practica
de cercetare.
Naratiunile pot surveni in momentele cele mai neasteptate, chiar si in
raspunsurile la intrebari cu raspuns inchis (Riessman, 2002). Insa unele tipuri
de intrebari deschise sunt mai predispuse decat altele sa ofere oportunitati
narative. Unii psihologi, dupa introducere, invita clientii sa isi spuna
povestea. Dar experienta depaseste intotdeauna descrierea sa si narativizarea:
este posibil ca evenimentele sa fie amintite in treacat si ca naratorii sa le ofera
putina insemnatate.

5
 Participantii pot sa-si aminteasca detaliile, momentele de legatura si alte
mutatii in cognitii, emotii si actiune, doar cu ajutorul unor intrebari
suplimentare.
Utilizarea metodologiei narative permite obtinerea unor date unice si complexe care nu
pot fi culese prin experimente, chestionare sau simpla observatie. In ciuda faptului ca
majoritatea studiilor narative sunt realizate pe grupuri mici de persoane, in comparatie cu
esantioanele mari utilizate in cercetarea traditionala, cantitatea de date procurata din povestile
vietii este extrem de mare. Un simplu studiu de caz ar putea avea la baza cateva ore de
interviu si mult mai multe ore de ascultare si de transcriere a inregistrarilor. Deseori, din
transcrierea exacta a unui singur interviu pot rezulta sute de pagini. Chiar si atunci cand
psihoterapeutii scurteaza intrebarile sau timpul alocat intervievarii ori folosesc naratiuni
scrise, cantitatea de material obtinut din asemenea studii va fi mereu surprinzatoare. Structura
globala sau organizarea interviului poate fi utila psihoterapeutului deoarece implica o ordine
preliminara si de orientare. Cu toate acestea, materialele narative pot fi analizate la diverse
scari, in diferite dimensiuni: continuturile, structura, stilul vorbirii, trasaturile afective,
motivele, atitudinile si credintele clientului.
Lucrul cu materialele narative presupune ascultarea a cel putin trei voci: vocea
clientului, asa cum o reprezinta banda sau textul, cadrul teoretic care furnizeaza conceptele si
intrumentele necesare interpretarii, monitorizarea reflectiva a actului lecturii si interpretarii.
Pe parcursul unei asemenea terapii, psihologul sau cititorul unei povesti a vietii intra in
actiune cu naratiunea insasi si devine sensibil la vocea celui care o povesteste si la intelesurile
oferite de acesta. Dar interpretarea nu inseamna a da frau liber speculatiilor si intuitiilor.

RELATIA TERAPEUTICA

Atitudinea terapeutului este aceea de curiozitate, pacientul si terapeutul se aliaza ca

sa rezolve o problema cu care se prezinta pacientul. Pozitia colaboratorilor este de egalitate,
se practica consultarea pacientului.
Pacientul este incurajat sa se alature terapeutului intr-un demers de critica literara a
propriei experiente.
Terapeutul trebuie sa:
adopte o pozitie de colaborare, empatica cu interes puternic fata de istoria
clientului;
caute in istoria clientului cand el sau ea a fost puternica sau plina de resurse;

6
 foloseasca intrebari pentru a lua o abordare nemipusa, respectuoasa pentru
orice poveste noua spusa de acum inainte;
nu eticheteze niciodata oamenii, dar in schimb sa-i trateze ca pe fiinte umane
cu istorii personale, unice;
ajute oamenii separat de naratiunile culturii dominante, in asa fel incat sa
deschida spatiu pentru povestile de viata alternative.
Clientul care a avut experienta terapiei narative invata o modalitate mai flexibilade
interpretare a realitatii. Terapia narativa incurajeaza independenta clientului fata de terapeut.
In final, clientul devine el insusi consultant in calitate de specialist in rezolvarea problemei
sale si i se cere contributia in a impartasi solutiile gasite si altora care s-ar putea confrunta cu
o problema asemanatoare.
Avantajul acestui mod de lucru seamana mult cu modul in care consultanta se
desfasoara natural: de obicei, oamenii tind sa ii sfatuiasca pe cei din jur sa actioneze in moduri
verificate pe propria piele. Aceasta abordare nu transforma terapia intr-o simpla vehiculare
de solutii incercate de altii, doar ofera alternative pe care se poate broda, asa cum este, de
pilda, insusirea rezolvarii de probleme in grupurile de terapie cognitiv-comportamentala.