Terapii de familie

Terapia narativă de familie

Conf. dr. Elena Vladislav

Asistent Asoc. dr. Corina Paica

Borlan Adriana Emanuela

-București-

Cuprins:

Premise conceptuale 2
Procesul terapeutic 3
Sănătate versus disfuncție 8
Procesul de schimbare 9
Concluzii 11
Bibliografie: 13

Reprezentanţii de bază şi inițiatorii acestei orientări apărute în anii '70 şi conturate şi

recunoscute la sfârşitul anilor '80, începutul anilor '90, sunt Michael White, terapeut şi director
adjunct al Centrului Dulwich din Adelaide, Australia, şi David Epston, terapeut și director
adjunct al Centrului de Terapie de Familie din Auckland, Noua Zeelandă.

1
 Premise conceptuale
Metafora narativă sugerează că oamenii își dau sens vieții prin povești. Deși fiecare
dintre noi are un număr imens de experiențe, doar câteva dintre acestea devin poveștile care ne
modelează și prin care ne modelăm viața. Unele dintre aceste povești sunt despre oameni
individuali, iar altele despre familie și relații. Când cuplurile sau familiile vin la terapie, fiecare
persoană poate avea povești diferite care sunt proeminente pentru ei și pe care le consideră cele
mai relevante; pot exista niște povești comune pe care diferiți membri ai familiei le spun; și pot
exista povești similare pe care diferiți membri ai familiei le spun, dar cărora le-au avut înțelesuri
diferite, poate subliniind diferite aspecte ale aceluiași eveniment sau poate înțelegând același
eveniment în moduri diferite.
Tehnica de bază a terapiei narative este externalizarea, ca răspuns la interiorizarea
problemei (simptomului, categoriei normative) impuse din afară. Prin întrebări de genul ,,Cum îţi
afectează această problemă viaţa?", terapeutul separă problema de persoană. El recunoaşte
puterea unei probleme-etichetă, ajutând clientul să-şi recunoască responsabilitatea pentru
propriul comportament. White defineşte externalizarea ca ,,abordare terapeutică ce încurajează
persoana să obiectiveze şi, uneori, să personifice problemele pe care le trăieşte ca opresive".
Acest proces permite problemei să devină ,,o parte separată și, astfel, externă persoanei" cu care
are un anumit tip de relație. Externalizarea îi ajută pe clienţi să perceapă anumite părți ale Eului
care nu sunt contaminate de simptom. Aceasta conduce spontan la o nouă viziune asupra propriei
persoanei, ca fiind liberă și responsabilă de alegerile pe care le face, în relația sa cu problema
respectivă. Ea sparge obişnuinţa terapeutului şi mai ales a clientului de a asculta şi formula
mesaje, narațiuni încărcate, saturate de termeni ce se referă la problemă sau la dificultăţile pe
care le are.
Practica externalizării are, după autorii săi (1988, p. 39-40), următoarele efecte: reduce
conflictele sau disputele neproductive dintre persoane cu privire la ,,cine este responsabil pentru
problema apărută"; subminează sentimentul de eşec care se dezvoltă în persoane ca răspuns la
persistenta prezenţă a problemei, în ciuda eforturilor făcute de a o elimina; pavează calea
persoanei în a coopera cu ceilalţi, spre a se uni în lupta lor împotriva problemei şi de a scăpa
influenţelor ei în viaţa şi relaţiile lor; oferă noi posibilităţi ca persoana să acţioneze pentru a-şi
recupera viaţa şi relaţiile cu alte persoane aflate sub influenţa problemei; eliberează persoana
pentru a aborda problemele ,,serioase" mai uşor, mai eficient, mai puţin stresant; oferă

2
posibilitatea existenţei unui dialog, mai degrabă decât a unui monolog, cu privire la problemă.
Cititorul interesat poate găsi detalii cu privire la procesul terapeutic și studii de caz
exemplificatoare în cartea ,,Terapii de familie" (Iolanda Mitrofan, Diana Lucia Vasile, Ed.
SPER, 2001, p. 215-224)
Externalizarea îi ajută pe terapeuți să perceapă clienții ca având anumite părți ce nu sunt
contaminate de simptom. Asta duce automat la o nouă viziune asupra persoanei, ca liberă și
responsabilă de alegerile pe care le face în relația sa cu problema respectivă. Ea sparge
obişnuinţa terapeutului, şi mai ales a clientului, de a asculta şi formula mesaje, narațiuni
încărcate, ,,saturate", cum le denumeşte White, de termení ce se referă la problemă sau la
dificultățile pe care le sintetic, White (1988, p. 39-40) consideră că practica externalizării:
1. Reduce conflictele sau disputele neproductive dintre persoane referitoare la cine este
responsabil pentru problema apărută;
2. Subminează sentimentul de eşec care se dezvoltă în multe persoane ca răspuns la
persistenta prezenţă a problemei, în ciuda eforturilor făcute pentru a o elimina;
3. Pavează calea persoanei spre a coopera cu ceilalți, spre a se uni în lupta lor împotriva
problemei şi de a scăpa influențelor ei în viaţa şi relațiile lor;
4. Oferă noi posibilități ca persoana să acționeze pentru a-şi recupera viața și relațiile cu alte
persoane de sub influența problemei;
5. Eliberează persoana pentru a aborda problemele ,,serioase" mai uşor, mai eficient, mai
puțin stresant;
6. Oferă posibilitatea existenței unui dialog, mai degrabă decât un monolog, cu privire la
problemă.

Procesul terapeutic
Externalizarea este o tehnică foarte utilă în stabilirea rapidă a alianțelor terapeutice cu
clienții dificili. Aşa cum s-a afirmat mai devreme, externalizarea implică uneori şi personificarea
problemei. De cele mai multe ori, aceste tehnici se îmbină una cu cealaltă, mai ales când cel care
prezintă simptomul într-o familie este copil sau adolescent. Acestuia îi va fi astfel mult mai uşor
să identifice problema ca o entitate separată de el, care îi influențează viața.
Aparent lipsită de dificultăți, externalizarea este în acelaşi timp o abordare complicată.
Aceasta este simplă, pentru că realizează o separare lingvistică a problemei de identitatea

3
personală a clientului, dar drumul până la ea este complicat şi dificil. Este necesară o secvență de
întrebări semnificative care să producă un efect de eliberare a persoanei, adică acele întrebări să
atingă esenţa problemei şi a persoanei. Terapeutul trebuie să poarte o ,,conversație eliberatoare",
după cum o denumesc chiar creatorii acestei orientări. Altfel, externalizarea şi personificarea vor
părea ridicole, nepotrivite. Pentru asta, încă de la început se colaborează cu familia (sau
persoana) pentru a se găsi o definiție acceptată de comun acord. Se poate întreba apoi copilul
care prezintă accese de furie: ,,Deci, Furia te-a convins să te arunci pe jos şi să dai din picioare,
nu?" Unei persoane care are halucinații paranoide poți să îi adresezi întrebarea: ,,Când îţi
şopteşte Paranoia în ureche, Întotdeauna o asculți?"
La început, persoana sau familia poate persista să atribuie problema clientului identificat,
dar terapeutul va insista gentil în altă direcţie, cea care să separe lingvistic problema de persoană,
şi, astfel, clienții vor începe ei înşişi să preia limbajul externalizării.
O'Hanlon, care încearcă etapizarea procesului terapiei narative (1994, p. 25-27),
consideră această colaborare finalizată cu o denumire comună a problemei un prim pas în
abordarea cazului. Următorul pas ar fi personificarea problemei şi atribuirea intenţiilor şi
tacticilor opresive acesteia. Asta înseamnă că terapeutul începe să se adreseze clientului sau
familiei ca intenții proprii, folosite să domine şi să asuprească persoana sau familia ca și când
problema ar fi o altă persoană cu identitate, dorinţe, tactici și intenții proprii, folosite să domine
și să asuprească persoana sau familia. Deseori, terapeutul va utiliza metafore care ajută să aducă
viață procesului. De exemplu: ,,De cât timp te minte Anorexia?’’, sau ,,Cum îți loveşte
Alcoolismul familia?"
Un alt pas important constă în identificarea căilor prin care problema a întrerupt, a
dominat sau a descurajat persoana sau familia. Vorbind despre investigarea influențelor
problemei asupra persoanei sau familiei, White se referă la detalierea acestora, la stabilirea clară
a „sferei de influenţă a problemei". Este necesar ca ea să fie completă, incluzând elemente
comportamentale, emoţionale, fizice, interacţionale şi atitudinale. Înainte ca terapeutul să încerce
să schimbe situaţia, el are nevoie de astfel de informații, pe care le poate afla de la fiecare
membru al familiei participând la şedință. Această detaliere serveşte ulterior căutării şi
identificării momentelor în care persoanele au făcut față problemei, numite de White ,,rezultate
excepționale", dar și deschiderii de posibilităţi multiple pentru acţiune. Mai mult, ea
demonstrează că terapeutul acceptă că persoana sau familia suferă din cauza problemei şi că

4
gradul în care viața şi relațiile lor se desfăşoară este limitat. Dar prin asta se continuă şi
externalizarea. De exemplu: ,,Când te-a convins Gelozia să faci ceva ce ai regretat mai târziu?"
sau ,,Ce fel de trucuri foloseşte Anorexia/ Bulimia pentru a o îndepărta pe fiica ta de cei care o
iubesc?" sau ,,Ce fel de minciuni îți tot spune Depresia despre valoarea ta ca persoană?"
După cum se vede, limbajul nu este deterministic: niciodată problema nu cauzează și nu
pune persoana ori familia în situația să nu facă ceva, ea doar influenţează, invită, spune, încearcă
să convingă, foloseşte trucuri etc. Acest limbaj scoate în evidență alegerile pe care le au la
dispoziție persoanele şi creează presupunerea responsabilității, mai degrabă decât a blamării sau
a determinismului. Câtă vreme nu persoana e problema, ci există o anumită relație a persoanei cu
problema, această relaţie poate fi schimbată. Dacă problema invită, și nu forțează, persoana poate
refuza invitația. Dacă problema încearcă să te prindă în joc, poţi să refuzi să participi. Astfel că
acest pas creşte motivația. Familia şi terapeutul au un scop comun: acela de a alunga dominaţia
problemei în viața persoanei şi a familiei.
Următoarea etapă se referă la descoperirea momentelor în care clienții nu au fost
dominați sau descurajați de problemă ori când viețile lor nu au fost întrerupte de către aceasta,
numite “rezultate excepționale”.
Aici, terapia narativă se apropie mult de terapia centrată pe soluţie, unde se foloseşte
metoda căutării excepțiilor de la problemă. Dacă terapeutul centrat pe soluție întreabă ,,Care a
fost cea mai lungă perioadă făra droguri?', terapeutul narativ întreabă ,,Deci de cât timp ai
rezistat Poftei?”. Nu contează cum răspunde clientul, ci faptul că se întăreşte distincția dintre
problemă și persoană. Întrebările se pot adresa persoanei sau membrilor familiei acesteia: ,,L-ai
văzut vreodată pe Danut opunându-se Monstrului Furios?" sau „Ai observat momente în care
mama ta a rezistat Depresiei spunând ceva pozitiv despre sine?".
Acest pas arată că schimbarea este posibilă, subliniind momentele în care problema fie nu
s-a manifestat, fie a fost dominată cu succes. Mai mult, el sporeşte sentimentul eficienţei
personale și al încrederii în sine, demonstrând că persoana are resurse pentru a face faţă
problemei. Iar acum, externalizarea este deja prezentă în întregul sistem terapeutic.
De obicei, este destul de dificil pentru clienţi să identifice astfel de exemple de influenţă
asupra problemei din pricina sentimentului de neajutorare şi neputință dezvoltat în relația cu
problemele. Şi asta mai ales în cazurile în care au suferit lungi şi chinuitoare traume de-a lungul
vieții lor. De aceea, este important ca momentele identificate să fie cu adevărat semnificative

5
pentru persoană. Numai în felul acesta ele devin adevărate ,,rezultate excepționale". Pasul
anterior, în care s-au detaliat influențele problemei şi gradul acestora, facilitează acest proces de
semnificare de influență a anorexiei asupra vieții și relațiilor ei, adolescenta a putut să aprecieze
profunda semnificație a faptului că nu a permis problemei să o îndepărteze de prieteni.
Un alt pas este cel în care se găsesc dovezi de sprijinire a noului punct de vedere al
persoanei despre sine: o persoană suficient de competentă pentru a se ridica împotrivă, pentru a
se apăra ori pentru a scăpa de sub dominaţia problemei. Aici, metoda narativă devine cu
adevărat interesantă. Identitatea şi viaţa persoanei încep să se rescrie. Pașii anteriori sunt doar de
pregatire a terenului pentru această acțiune. Acum se caută dovezi, adică evenimente, acțiuni,
momente în care persoana a dat dovadă de competenţă, eroism, putere, spiritualitate etc. Astfel
de evenimente există în viața oricărei persoane, dar rar se întâmplă ca persoana să le scoată în
evidenţă. De aceea, e nevoie de răbdare, delicatețe și perseverență în a ancora noul sens al sinelui
persoanei în trecut, dar şi în viitorul ei. Întrebări tipice pentru acest proces ar fi: „Ce poți să îmi
spui despre trecutul tău care m-a ajuta să înţeleg cum ai putut să înfrunți Anorexia aşa de
eficient?" sau ,,Cine te-a cunoscut pe tine când erai copil şi nu s-ar mira acum să audă că ai fost
capabil să refuzi ca Violenţa să fie forța dominantă în relațiile tale?"
Urmează pasul în care persoana sau familia formulează supoziții despre posibilul viitor al
ei ca persoană competentă, puternică, eficientă, din ceea ce s-a lucrat până acum. Din acest
moment, terapeutul susține persoana sau familia să facă speculații referitoare la cum se va putea
dezvolta de acum încolo, cum va rezista problemei. De exemplu: ,,Continuând să te opui
Anorexiei, cum va fi viitorul tău diferit față de viitorul pe care Anorexia îl pregătea pentru tine?"
sau „Ținând cont că Ioana nu mai crede minciunile pe care Delirul i le spune, cum crezi că se vor
modifica relaţiile ei cu prietenii ei?"
Ultimul pas constă în găsirea sau crearea unei audiențe pentru perceperea noii identități şi
poveşti ale persoanei. Din moment ce problema s-a dezvoltat într-un context social, este nevoie
tot de un context social pentru a permite dezvoltarea noii identități personale a clientului. Astfel,
se va căuta un astfel de mediu sau se va crea unul. Terapeuții narativişti folosesc scrisori pe care
le alcătuiesc clienţilor lor despre evoluția acestora, îi orientează spre asociații în care pot întâlni
persoane care au avut probleme similare, aranjează întâlniri cu membrii familiei sau/și prieteni
care să confere validarea socială efectelor terapeutice. Întrebările pot fi de genul: Există oameni
care te-au cunoscut când nu erai sub influența Depresiei și care şi-ar putea reaminti de noile tale

6
achiziții şi de faptul că viața merită trăită?" sau ,,le puteți organiza o petrecere lui Dănuț pentru a
afla toți prietenii lui că el se poate opune Furiei?"
Terapeutul continuă acest proces până când este evident că a fost preluat în viaţa
persoanei. Persoana sau familia acesteia informează terapeutul despre schimbările în bine care au
loc în raport cu problema. Persoana începe să se privească pe sine, treptat, tot mai des, dintr-un
nou unghi mai plin de competență, de alegeri, chiar dacă se află în afara influenței terapeutului.
Acest lucru poate dura câteva şedinţe, dar cu siguranţă atâtea câte sunt necesare. Nu se urmăreşte
micşorarea numărului de ședințe, ci soliditatea efectelor.
Uneori, pentru a solidifica noua concepţie despre sine a persoanei ca expert în propria
existenţă, i se cere acesteia să înregistreze (într-o scrisoare, pe casetă video sau audio) succesul
său în eliminarea influenţelor problemei sau în ajutorarea unei alte persoane care se confruntă cu
aceeaşi problemă sau cu una asemănătoare. Pentru asta, evident, se cere acordul clientului,
pentru a nu fi încălcată regula confidențialității, deşi reprezentanții ei consideră că în acest tip de
terapie oamenii ajung eroi şi, deseori, ei dorind chiar să fie recunoscuţi social, să facă cunoscută
altora povestea lor.
Sumarizând, cei 7 paşi ai intervenției terapeutice narative sunt:
1. colaborarea cu persoana sau familia pentru a ajunge la o definiție mutual
acceptată pentru problemă;
2. externalizarea şi personificarea problemei, atribuindu-i acesteia intenţii şi tactici
opresive;
3. investigarea modului în care problema a întrerupt, a dominat sau descurajat
persoana şi familia;
4. descoperirea momentelor în care clienţii nu au fost dominați sau descurajați de
problemă ori viețile lor nu au fost întrerupte de problemă (,,rezultate
excepționale");
5. găsirea evidenţelor istorice pentru susținerea noii concepții a persoanei despre
sine ca persoană suficient de competentă pentru a se opune, a se apăra sau a scăpa
de sub dominaţia problemei;
6. formularea unor speculații cu privire la posibilul viitor, ținând cont de noua
concepție pozitivă despre sine a persoanei;

7
 7. găsirea sau crearea unei audienţe pentru perceperea noii identităţi şi poveşti
despre sine ale persoanei.

Sănătate versus disfuncție

Având în vedere tensiunea dintre contextele externe care modelează oamenii și
autoeficacitatea lor, cum apare cineva ca fiind sănătos? Ca o alternativă la viziunea occidentală
larg răspândită despre oameni ca ființe care se pot controla rațional pe ei înșiși și lumea lor,
Drewery și Winslade (1997) au descris această posibilă cale către sănătate: „ceea ce fac
majoritatea oamenilor este să se încurce, să aibă sens cât pot de bine, luând decizii și acționând
asupra lor în fața incertitudinii, complexității și noutății situațiilor care apar constant și cer un
răspuns” (p. 48). Oamenii sănătoși pot identifica și urmări identitățile și modurile de viață
preferate și, în cursul creării lor confuze, au capacitatea de a se ierta atunci când povestea trece
de la o simplă confuzie la o defecțiune (Drewery & Winslade, 1997).
Disfuncția este văzută ca o poveste saturată de probleme, externă unei persoane. Mai
degrabă decât persoana să fie problema, problema este problemă (Winslade & Monk, 1999). Și
de unde apar problemele? Dintr-o perspectivă narativă, problemele sunt „fabricate într-un
context social, cultural și politic... și se reunesc prin intermediul limbajului uman pentru a
construi și produce experiențele noastre” (Monk, 1997, p. 27). Când acest lucru se întâmplă în
viața oamenilor, poveștile lor pot avea impresia că sunt scrise de forțe și de viață exterioare, se
poate simți copleșitor de scăpat de sub control. Acesta este adesea momentul în care oamenii
intră în terapie. Accentul lor este pus pe ceea ce este greșit, iar poveștile lor devin saturate de
problemă (Combs & Freedman, 1994). Acest lucru influențează puternic percepțiile. Așa cum au
descris-o Freeman, Epston și Lobovits (1997), „Povestea saturată de probleme limitează
perspectiva, editează firele de speranță și semnificație pozitivă și exclude posibilități și potențiale
revigorante. Schimbarea poate părea imposibilă, în ciuda eforturilor unei persoane de a prelua
controlul asupra unei probleme” (p. 48).
Terapeuții narativi se concentrează pe dezvoltarea poveștilor bogate - povestirea și
repovestirea poveștilor preferate. Mai degrabă decât o viață cu un singur etaj, suntem interesați
să ajutăm oamenii să dezvolte mai multe povești. Accentul nostru nu este pe rezolvarea sau
eliminarea poveștilor cu probleme. Suntem interesați de mai multe povești care contribuie la
experiența oamenilor. Adesea, atunci când o poveste cu probleme devine o singură componentă a

8
unei vieți cu mai multe etaje, problema arată destul de diferit sau devine mai puțin semnificativă,
iar oamenii au opțiuni diferite cu privire la modul în care se raportează la ea.
În plus, ne gândim la identitățile noastre ca fiind atât evidențiate, cât și relaționale
(Combs & Freedman, 1999; Freedman & Combs, 2004; Hedtke & Winslade, 2004; White, 1989;
White, 2007). Ne inventăm pe măsură ce mergem în relație unul cu celălalt. Așadar, nu numai
poveștile pe care ni le spunem nouă înșine sunt importante, ci și poveștile pe care le spunem
altora despre noi înșine și viețile noastre, și poveștile pe care ceilalți ne aud spunând și poveștile
pe care le spun despre noi, sunt importante pentru că ne modelează identitățile.
Pentru terapeuții ghidați de metafora narativă este important să creeze un context în care
poveștile să poată fi spuse și dezvoltate și să poată fi împărtășită crearea de sens. Terapia de
familie poate fi o arenă minunată pentru acest tip de dezvoltare a poveștii. Se pot pierde multe
dacă membrii familiei se concentrează doar pe propriile povești și nu se ocupă cu adevărat de
poveștile altor membri ai familiei. O structură de mărturie poate fi de mare ajutor pentru a ne
asigura că membrii familiei se aud și se înțeleg reciproc, astfel încât terapia de familie să fie un
context pentru dezvoltarea poveștii bogate. Uneori, ajutarea membrilor familiei să asculte din
anumite poziții poate ajuta, de asemenea, procesul.

Procesul de schimbare
Cum se schimbă oamenii? Mai simplu spus, prin re-autorarea poveștilor lor. Modul în
care oamenii vorbesc și despre ce vorbesc sunt instrumentele lor pentru interpretarea
experiențelor – pentru a crea sens (White, 2000). „Argumentul... este că aceste moduri de a face
sens sunt susceptibile de a fi schimbate” (Drewery & Winslade, 1997, p. 34). Atunci când
oamenii își schimbă felul în care vorbesc, pot schimba mult și în ceea ce privește modul în care
își organizează și își înțeleg lumea. Limbajul direcționează atât atenția terapeutului, cât și a
clientului, precum și înțelegerea, ființa și acțiunea lor (De Socio, 2005; Drewery & Winslade,
1997; Morgan, 2006b; Muntigl, 2004). Implicațiile acestui lucru au tot de-a face cu schimbarea.
Pentru terapeuți înseamnă să folosim limbajul și să fim vigilenți pentru poveștile de viață
pe care oamenii le-ar prefera, având în vedere că avem tendința de a găsi ceea ce căutăm. Când
terapeuții văd povestea saturată a problemei ca fiind separată de persoană și de experiențele sale
preferate și folosesc un limbaj care comunică acest lucru, ea deschide spațiu pentru și poate
orienta terapeutul și clientul către „istorii inspiratoare, punctele forte prezente și vise și speranțe

9
viitoare. Treptat modul în care o problemă funcționează ca o restrângere a acestora este apoi adus
la viață” (Freeman și colab., 1997, p. 49).
Schimbarea poate fi dificilă. Limbajul folosit în mod tradițional în jurul unora dintre
dificultățile sale, cum ar fi rezistența sau negarea, este evitat în terapia narativă - chiar și în
consultațiile cu alți profesioniști. Potrivit lui Winslade et al. (1997), aceste „concepte de
interiorizare... sugerează că îi cunoaștem pe clienți mai bine decât se cunosc ei înșiși, iar
localizarea „rezistenței” în persoana clientului este un răspuns de învinovățire care se află la
picioarele unei persoane ceea ce s-a întâmplat într-o relație” (p. 57). Atunci când terapeuții invită
clienții să li se alăture în examinarea oricăror constrângeri sau rupturi dintre ei, este o
recunoaștere a faptului că relațiile sunt bidirecționale. Examinarea în comun a discursurilor care
poziționează consilierul și clientul unul în raport cu celălalt și cu cultura din jurul lor deschide
calea pentru un mediu terapeutic care onorează poziția clientului ca co-autor al unei povești
preferate.
Puncte cheie:
1. Pentru terapeuții narativi, terapia de familie este un context în care putem deconstrui povești
problematice, putem spune și repovesti poveștile preferate și putem asista la poveștile de familie
și la poveștile individuale ale altor membri ai familiei.
2. O structură de mărturie în care membrii familiei ascultă un alt membru spunându-și povestea
poate contribui la înțelegere și la crearea sensului.
3. Prin răspunsul la întrebările pe care le punem membrilor în poziția de martori, aceștia pot
contribui la îngroșarea poveștilor preferate.
4. Dacă este dificil pentru membrii familiei să asculte și să înțeleagă în timp ce mărturisesc,
putem facilita o anumită poziție din care să asculte, cum ar fi ascultarea așa cum ar fi un prieten.
5. Dacă o distanță mai mare ar fi utilă pentru ca oamenii să asculte și să înțeleagă cu adevărat,
putem oferi alte opțiuni, cum ar fi utilizarea video, astfel încât martorii să audă și să vadă
membrii familiei spunându-și poveștile mai târziu.

Concluzii
Ideea fundamentală de la care se pleacă în terapia narativă este aceea că oamenii nu
reprezintă problemele lor; ei au identităţi diferite. Fără acest crez, externalizarea e doar o tehnică
fără rezultate. Asta înseamnă să crezi cu toată ființa ta că oamenii sunt plini de resurse şi

10
potențialități. Acest lucru apare foarte clar în orientarea prin limbajul pe care îl
foloseşte: ,,convorbiri eliberatoare", ,,rezultate excepționale", ,,momente de sclipire" etc., şi
rareori se folosesc cuvintele client" sau ,,intervenție". White afirmă că acestea ar sugera
superioritatea terapeutului şi ar umbri competența persoanei, preferându-le pe cele mai simple şi
mai familiare, de ,,persoană" şi ,,cooperare".
Cei care l-au urmărit pe White în lucrul său terapeutic afirmă că el ascultă fiind centrat cu
întreaga lui ființă asupra persoanei; o face să simtă că povestea ei este de ultimă importanţă
pentru el; în plus, se preocupă de persoană mai mult decât se preocupă ea de ea însăşi.
Terapia narativă cere deci terapeutului o mulțime de caracteristici dintre care ies în
evidență: respectul față de natura umană în general, creativitatea, flexibilitatea, pentru a putea fi
non-directiv, dar în acelaşi timp să stimuleze potențialul şi resursele existente în fiecare persoană
pe care o are în față. Limita care i se impută acestei orientări este că, deși se consideră că ar fi o
terapie de familie, accentul se pune mai mult pe persoană, pe Individ; deci ar fi mai degrabă o
psihoterapie individuală în care se ţine cont de relațiile pe care le are cu ceilalți din jurul său. În
plus, deşi se prezintă ca o terapie non-directivă, întrebările puse persoanei o direcţionează pe
aceasta spre anumite tipuri de răspunsuri. Totuşi, se mai discută încă asupra acestei caracteristici
nu doar cu privire la terapia narativă. a procesului terapeutic.
Terapia narativă cere terapeutului o mulțime de caracteristici: respectul față de natura
umană în general, creativitatea, flexibilitatea pentru a putea fi nondirectiv, capacitatea de a
stimula potențialul şi resursele fiecărei persoane pe care o are în faţă. Poate că tocmai
creativitatea şi flexibilitatea de care dau dovadă terapeuţii celui ,,de-al treilea val" în
psihoterapie, dintre care autorii acestei metode, îi fac atât de apreciați în întreaga lume.
Comentând contribuţiile esenţiale ale metodei narative, O'Hanlon (1994, p. 28) precizează:
,,Dacă nu crezi, cu tot sufletul tău, că oamenii nu se identifică cu problemele lor şi că
dificultățile lor sunt construcţii sociale şi personale, poţi vedea transformările. Când White şi
Epson sunt în acţiune, poți spune cu toată convingerea că oamenii nu sunt una cu problemele lor.
Vocea, postura, fiinţele lor în întregime radiază posibilităţi şi speranţe. Ei sunt cu adevărat sub
influenţa optimismului".
În final, ceea ce spune O'Hanlon despre cei doi inițiatori ai terapiei narative ni se pare
extrem de potrivit pentru a păstra esenţa acestei orientări: ,,Dacă nu crezi, cu tot sufletul tău, că

11
oamenii nu se identifică cu problemele lor şi că dificultățile lor sunt construcții sociale şi
personale, nu poți vedea transformările (O'Hanlon, 1994, p. 28).

Bibliografie:
1. Combs, G., & Freedman, J. (1994). Narrative intentions. In M. F. Hoyt (Ed.),
Constructive therapies (Vol. 1, pp. 67-91). New York: Guilford Press.
2. DeSocio, J. E. (2005). Accessing self-development through narrative approaches in child
and adolescent psychotherapy. Journal of Child and Adolescent Psychiatric Nursing, 18,
53-61.

12
3. Freeman, J., Epston, D., & Lobovits, D. (1997). Playful approaches to serious problems.
New York: Norton.
4. Drewery, W., & Winslade, J. (1997). The theoretical story of narrative therapy. In G.
Monk, J. Winslade, K. Crocket & D. Epston (Eds.), Narrative therapy in practice: The
archaeology of hope (pp. 32-52). San Francisco, CA: Jossey-Bass.
5. Morgan, A. (2006b). The position of the therapist in working with children and their
families. In M. White & A. Morgan (Eds.), Narrative therapy with children and their
families (pp. 57-84). Adelaide, South Australia: Dulwich Centre Publications.
6. Monk, G. (1997). How narrative therapy works. In G. Monk, J. Winslade, K. Crocket &
D. Epston (Eds.), Narrative therapy in practice: The archaeology of hope (pp. 3-31). San
Francisco, CA: Jossey-Bass.
7. Muntigl, P. (2004). Ontogenesis in narrative therapy: A linguistic-semiotic examination
of client change. Family Process, 43, 109-131.
8. Mitrofan, I., Vasile, D.L. Terapii de familie. București, Ed. SPER, 2012.
9. O’Hanlon, M.P., Schwartz, R.G., Family Therapy. Concepts and Methods, Boston, Allyn
and Bacon, 1991.
10. Winslade, J., & Monk, G. (1999). Narrative counseling in schools: Powerful and brief.
Thousand Oaks, CA: Corwin Press.
11. White, M. (2000). Reflections on narrative practice: Essays and interviews. Adelaide,
South Australia: Dulwich Centre Publications.
12. WHITE, M., Deconstruction and Therapy, Dulwich Center Newsletter, nr. 3/1988, p. 21-
40.
13. WHITE, M., The externalizing of the problem and re-authoring of lives and relationships,
Dulwich Center Newsletter, nr. 9/1988

13