MEDIUL FAMILIAL sI IMPORTANA SA N DEZVOLTAREA COPILULUI

Procesul structurarii si devenirii psihosociale a sistemului personalitatii se subordoneaza si este determinat de reteaua relatiilor individului cu ceilalti oameni si cu institutiile sociale. Procesul formarii personalitatii include n mod organic si construirea unor mecanisme interne de constientizare, evaluare si ierarhizare a semnificatiilor diferitelor categorii de relatii. n cursul devenirii si existentei sale, individul parcurge diverse clase de relatii definitorii pentru personalitatea sa, relatii de filiatie, relatii scolare, relatii profesionale, relatii de asociere extrascolara si extraprofesionala, relatii interumane generale (relatii de prietenie, relatii de dragoste), relatii transpersonale (relatii cu divinitatea, cu universul valorilor culturale), etc.. Relatia primordiala n care fiinta umana este integrata prin nsusi procesul genezei sale este aceea de filiatie, de rudenie. Pe lnga dimensiunea fizica, relatia de filiatie are si o dimensiune functionala ce consta n satisfacerea de catre parinti a trebuintelor primare ale copilului. De asemenea, importanta n dezvoltarea generala a personalitatii copilului este si interactiunea si comunicarea cu proprii parinti. Astfel, "n functie de felul n care mama si tatal si nteleg si si joaca rolul n primii ani de viata ai copilului, dezvoltarea psihica a acestuia poate fi stimulata, accelerata sau dimpotriva, ntrziata, frnata, fiind desfasurata n maniera echilibrata, armonioasa ori cu producerea unor dezechilibre si dizarmonii ce-i vor periclita mai trziu modul de relationare cu cei din jur si integrarea normala n viata sociala si profesionala"[1]. Familia constituie mediul natural al copilului, nsa 11511b111l acest mediu, a carui influenta asupra dezvoltarii individului este esentiala, difera mult de la o familie la alta, pe de o parte n functie de societatea pe care o reflecta, iar pe de alta parte n functie de propria sa structura interioara. Mediul familial l satisface pe copil n masura n care raspunde trebuintelor sale elementare, adica n masura n care este un mediu afectiv si protector, dubla conditie indispensabila pentru dezvoltarea copilului. Familia este o lume care, n anumite mprejurari trebuie sa-si organizeze apararea fata de agresiunile exterioare, pentru a-i proteja pe acei membri ai sai care sunt nca prea slabi pentru a le suporta fara prejudicii. n aceste situatii, ea nu trebuie sa se limiteze numai la acest rol, de "cetate ntarita", sarcina familiei consta si n pregatirea membrilor sai pentru viata, nu sa-i condamne la "nchisoare".

Parintii reprezinta primii mentori reali n viata copilului, ei furnizndu-i primele repere de orientare n lume, primele informatii si nvataturi despre lucrurile si fenomenele din natura si din societate, primele sfaturi, norme si reguli de conduita. Nu toate familiile si nteleg rolul n acelasi fel. De aceea, diversitatea de "formule" familiale nu depinde numai de activitatea parintilor, ci rezulta, de asemenea si din structura mediului. Toate preocuparile, framntarile, ambitiile parintilor - uneori flancate de bunici, unchi si matusi converg spre copil, l coplesesc, l strivesc. "Cnd prea multa lume se amesteca sa-si dea cu parerea asupra felului cum trebuie crescut un copil, rezultatul este si mai rau dect daca nimeni nu s-ar ngriji de el, chiar daca printre aceste numeroase pareri, sunt si unele ntru totul rationale"[2]. n acelasi timp, mediul familial nu actioneaza numai prin compozitia sa numerica. n interiorul unei familii se contureaza curentii afectivi carora fiecare dintre membrii care o compun le suporta efectele. Ceea ce primeaza si ceea ce imprima mediului familial trasatura sa specifica este calitatea legaturii dintre parinti. ntreaga structura familiala depinde n mare masura de atitudinea pe care o au sotul si sotia unul fata de celalalt. Astfel, un mediu familial nchegat se constituie, n mod clasic din tata, mama si copii. Absenta sau carenta definitiva sau momentana, a unuia sau a altuia dintre acesti membri se face resimtita n mod obligatoriu. De exemplu, unui barbat care nu si-a cunoscut tatal si fata de care nimeni nu a jucat acest rol cu adevarat parintesc, i vine foarte greu sa-si ndeplineasca sarcinile de tata. Att de adevarat este ca este foarte greu sa dai ceea ce tu nsuti nu ai primit! Potrivit lui A. Berge, fiecare copil este, n mic, oglinda mediului sau familial, astfel nct, "mediul familial actioneaza concomitent printr-un fel de osmoza si prin imaginile pe care le prezinta copilului pentru a-l ajuta sa se ncadreze n existenta si sa se dezvolte dupa modelul celor care-l nconjoara si cu care el este n mod firesc nclinat sa se identifice. ntr-un mediu dizarmonic, este evident mai dificil pentru individ sa-si gaseasca unitatea interioara"[3]. Mentinndu-si aceeasi idee, A. Berge amintea ca "familia constituie un soi de personalitate colectiva, a carei armonie generala influenteaza armonia fiecareia dintre parti". Avnd n vedere ca parintele este principalul manager al relatiei filiale, el trebuie sa asigure evolutia acestor relatii att n continut, ct si n forma, modificndu-si expectatiile, cerintele si comportamentele n concordanta cu dezvoltarea fizica si psihica a copilului. n ndeplinirea functiilor lor, parintii trebuie sa tina seama de o serie de principii ale "parintelui model"[4]: 1. 2. Sa dai copilului un sentiment de securitate; Sa dai copilului sentimentul ca este dorit si iubit;

3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Sa eviti amenintarile, pedepsele fizice exagerate; Sa-l nveti pe copil cu independenta si sa-l determini sa-si asume responsabilitati; Sa rami calm si sa nu te socheze manifestarile instinctuale ale copilului; Sa fii tolerant si sa eviti conflictele; Sa eviti sa-l faci pe copil sa se simta inferior; Sa nu-l mpingi pe copil dincolo de ceea ce este natural; Sa respecti sentimentele copilului;

10. Sa raspunzi cu franchete la ntrebarile copilului; 11. Sa te intereseze activitatile copilului, chiar daca nu consideri ca e ceva util; 12. Sa tratezi dificultatile copilului fara sa-l consideri anormal; 13. Sa-i favorizezi cresterea, progresul, fara sa hiperprotejezi. Cresterea si educarea copiilor, precum si ceea ce nseamna "bun" pentru copil se afla ntr-o dinamica continua de la o cultura la alta, de la o perioada la alta. n prezent, prin ntelegerea procesului de dezvoltare a copilului, ct si urmare a mbunatatirii conditiilor de viata n societate, n sarcina parintilor se pot stabili anumite functii deosebit de importante si totodata decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de contextul cultural sau istoric. Astfel, n 1988, Killen Heap stabilea urmatoarele functii de baza ale parintilor, strns legate una de cealalta[5]: 1). Abilitatea de a percepe copilul n mod realist Modul n care este perceput copilul are urmari asupra atitudinii si comportamentului fata de el. Cu ct parintii sunt capabili sa perceapa mai realist si mai diferentiat, cu att este mai mare sansa de a se apropia de el ntr-un mod adecvat nevoilor si potentialului sau.

O percepere relativ realista este dependenta de activitatile observabile ale copilului si de nevoile acestuia aparute la diferite nivele ale dezvoltarii sale. Cu greu se poate obtine o percepere reala a copilului n fiecare moment. Abilitatea parintilor de a-l percepe realist variaza n functie de starea si felul n care atitudinile si comportamentul copilului i afecteaza. De cele mai multe ori, asteptarile parintilor cu privire la proprii copii i mpiedica sa vada calitatile reale pe care acestia le poseda. n acest sens, de un real interes este modul n care este perceput copilul - percepere pozitiva sau negativa - deoarece parintii relationeaza cu copilul n modul n care l percep. n acest demers, copilul va introiecta perceptia parintilor asupra lui si pe masura ce timpul trece, se va percepe pe sine "bun", "destept", "binecuvntat" sau "rau", "prost" ori "blamat", asa cum l percep parintii. 2). Abilitatea de a accepta ca este responsabilitatea adultilor sa satisfaca nevoile copilului si nu invers n primul si n primul rnd parintii, adultii sunt cei care trebuie sa satisfaca nevoile emotionale, nevoile de liniste, ngrijire si apropiere ale copilului. Parintii se manifesta realist n legatura cu satisfacerea nevoilor copilului atunci cnd, prin comportamentul lor, i transmit copilului ca este normal ca ei sa-i satisfaca nevoile de baza. Exista nsa situatii n care propriile nevoi ale parintilor sunt antrenate n relatiile parinti-copii, situatii ce duc la cereri nerealiste si la o lipsa de recunoastere si respect fata de nevoile copilului. Aceasta face ca parintii sa se raporteze la copil de parca el ar fi mult mai mare. 3). Abilitatea asteptarilor realiste fata de colaborarea copilului Asteptarile realiste privind colaborarea cu copilul joaca un rol decisiv n dezvoltarea copilului, deoarece aceste asteptari pot stimula, provoca si confirma. Cu toate acestea, uneori, ele pot fi prea mari sau prea mici si, n consecinta, pot conduce la sentimente de insatisfactie sau lipsa de stimulare. O asteptare relativ realista este n concordanta cu vrsta copilului, cu resursele si dezvoltarea sa. Rareori parintii au perspective complet realiste cu privire la colaborarea cu copiii lor, deoarece acestea depind de cunostintele despre copii, asteptarile si pretentiile pe care ei nsisi le-au trait. 4). Abilitatea de a se angaja pozitiv n interactiunea cu copilul

Este hotartor pentru copil ca parintii sa fie capabili sa se angajeze pozitiv n relatia cu el, n dezvoltarea, nvatarea, jocul, tristetea si bucuriile lui. Un angajament predominant pozitiv este n concordanta cu nevoia copilului de ngrijire, de a i se raspunde, de stimulare, de structurare si fixare a limitelor initiativei. Este important ca ntr-un asemenea angajament pozitiv, adultul sa-l accepte pe copil asa cum este el si sa i faca placere, sa ia initiativa pentru stimularea copilului si sa puna limite fara a respinge sentimentele acestuia. n acest sens, Maurice Debesse spunea ca cea mai buna cale de a creste un copil, consta n a sti sa ne bucuram de copilul nostru asa cum este el. Spre deosebire de angajamentul pozitiv, cel negativ este deosebit de ngrijorator, asa cum este si lipsa de angajament sau angajamentul puternic exagerat. Lipsa angajamentului poate duce la un atasament nesecurizant, n timp ce angajamentul puternic exagerat poate sa mpiedice dezvoltarea pe mai departe a copilului. 5). Abilitatea parintilor de a avea o relatie empatica cu copilul Capacitatea de empatizare este o componenta importanta a adoptarii si executarii rolurilor paternale, care permit armonizarea interrelatiilor familiale. "Abilitatea empatica faciliteaza intercomunicarea n modelul familial, scurtcircuitnd adesea canalele informationale verbale si conferind comunicarii un grad de identitate, identificare si transfer afectiv unic, autentic si original"[6]. Relatia empatica a parintilor cu copiii presupune trei elemente: abilitatea de a diferentia si de a da un nume gndurilor si sentimentelor copilului;

abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere mintal, de a se pune n locul copilului; abilitatea de a raspunde n functie de sentimentele copilului.

Abilitatea parintilor de a se pune n locul copilului, ntelegerea modului n care acesta experimenteaza situatiile si nevoile, este centrata n evaluarea functiilor parintesti. Aceasta abilitate este decisiva pentru gradul n care parintii sunt capabili sa raspunda copilului, nevoilor sale si sa se abtina de la revarsarea frustrarilor zilnice, a stresului asupra copilului. Abilitatea de a-si face griji realiste n ceea ce priveste copilul este importanta pentru rolul parintesc si determina capacitatea de a ngriji copilul fizic si emotional. Abilitatea empatica de a se pune pe sine n locul copilului constituie baza unei asemenea ngrijorari realiste, nsa empatia parintilor

este conditionata si de gradul n care acestia sunt capabili sa-si aduca aminte de propriile lor experiente. Empatia paternala permite parintilor sa presimta si sa anticipe cel mai corect reactiile copiilor lor n anumite situatii, precum si sa se "patrunda" emotional de suferintele, esecurile, bucuriile si succesele acestora. Disponibilitatea empatica a unor parinti nevrozati sau imaturi poate avea nsa efecte distorsionate n ntelegerea, cunoasterea si evaluarea starilor, reactiilor si posibilitatilor copiilor lor, asupra carora pot proiecta propriile defecte, nelinisti, complexe de inferioritate sau de superioritate, anxietati sau aspiratii nerealizate, ceea ce conduce nu numai la o nrautatire progresiva a relatiei cu copiii, ci si la impedimente si dizarmonii n maturizarea si dezvoltarea personalitatii acestora. 6). Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului, naintea celor proprii Pentru ca un copil sa se poata dezvolta fizic, emotional, intelectual si social, trebuie sa-i fie satisfacute nevoile de hrana, ngrijire, stimulare, securitate si stabilitate, nevoia de a explora mediul nconjurator, nevoia de joaca si companie a altor copiii ntr-un cadru sigur. Daca parintii pot satisface aceste nevoi ale copilului, se poate spune ca propriile lor nevoi nu sunt att de imperative nct sa nu le poata da la o parte. 7). Abilitatea de a-si nfrna propria durere si agresivitate fara a o rasfrnge asupra copilului Aceasta functie depinde de caile prin care parintii au de a face cu frustrarea si agresiunea, precum si de felul n care aceasta se rasfrnge asupra copilului. Este vorba, n acelasi timp, de expresia verbala si fizica a frustrarii si a agresiunii si cuprinde att frustrarea si agresiunea provocate de copil, ct si de alti factori din viata lor. Un anumit grad de abilitate de a tolera conflictele si frustrarea este decisiv n rolul parintesc. Este inevitabil ca si copiii sa-i frustreze pe parinti. Totalitatea factorilor determinanti ai conflictelor si frustrarilor, att din cadrul familiei, ct si din afara ei (de exemplu de la locul de munca), nu fac altceva dect sa se rasfrnga asupra copilului atunci cnd abilitatea parintilor de a prelua conflictul si frustrarea este limitata. Putem spune, pe baza celor exprimate anterior, ca n cadrul relatiilor parinti-copiii, climatul familial joaca un rol decisiv. Cuprinznd ansamblul de stari psihice, moduri de relationare interpersonala, atitudini, nivel de satisfactie, etc., climatul familial caracterizeaza grupul

familial, ca grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru ntre influentele educationale exercitate de parinti si achizitiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalitatii copilului, trasaturile psihocomportamentale ale copilului fiind influentate de trasaturile pe care le are familia n care traieste. n functie de caracteristicile si trasaturile climatului familial[7], se pot diferentia: familii stabile, bazate pe o anumita constanta a vietii de familie, pe respectarea ferma a unor principii si norme de viata, de activitate; familii instabile, caracterizate prin schimbari permanente ale modului de viata.

De asemenea, se poate stabili o tipologie familiala si n functie de gradul de libertate de actiune acordata copilului, putnd fi: familii reprimatoare, ce nabusa spiritul de independenta al copilului; familii liberale, care dezvolta initiativele copilului.

Constatam astfel ca de o importanta deosebita, n relatia filiala, este componenta afectiva, respectiv "caldura" sau "raceala emotionala", "rautatea" sau "bunatatea", "duritatea" sau "gingasia" care mbraca si coloreaza activitatea de ngrijire, comunicarea verbala si jocul cu copilul, raportul dintre toleranta, ntelegere, blndete si intoleranta, coercitie si severitate n procesul cotidian de educatie al copilului, precum si raportul dintre permisivitate si interdictie n reglarea tendintelor, trebuintelor si dorintelor copilului. Pentru a avea valente formative pozitive, relatia parinti-copil trebuie sa fie ct mai bine adecvata la individualitatea copilului si la specificul situatiilor. Orice unidimensionare si orice exces, nu pot avea dect un efect negativ asupra desfasurarii procesului de formare a personalitatii copilului. "O relatie centrata pe hiperprotectie si dragoste sufocanta conduce n timp la construirea unei personalitati slabe, lipsita de initiativa, pasiva, abulica, debusolata si fara mijloace psihice proprii de ntmpinare si abordare a eventualelor obstacole ale vietii. O atitudine hiperevaluativa si hiperlaudativa favorizeaza aparitia ngmfarii, a complexelor de superioritate, a egoismului, individualismului si dispretului pentru cei din jur.

La rndul sau, o relatie creata univoc pe hiperseveritate si hipercoercitie va determina construirea unei structuri fie timorata si depresiva, fie irascibila, rautacioasa, razbunatoare, rigida. O atitudine depreciativa, minimalizatoare si nihilista va favoriza instalarea nencrederii n sine si formarea complexelor de inferioritate, cu consecinte nefaste asupra adaptarii si integrarii mai nti n activitatea scolara, iar mai trziu, n viata sociala"[8]. Din punct de vedere psihologic, este considerata ca fiind optima relatia n care ambii parinti si sincronizeaza, n limitele rationale, tratamentul aplicat copilului. Evident, nu se poate pretinde o sincronizare perfecta, firile celor doi parinti fiind sensibil diferite, nsa o corelare ct mai strnsa, obtinuta chiar prin efort deliberat, se impune cu necesitate. Disocierea si discordanta comportamentala a parintilor n relatia cu copilul se poate manifesta n doua forme: mama hiperprotectoare si tatal exigent sau mama hiperexigenta si tatal hipertolerant. n aceste situatii, copii pot aborda moduri preferentiale de relationare cu fiecare dintre parinti: afectiune si atractie fata de unul, indiferenta, raceala sau chiar apatie fata de celalalt. Aceste relationari induc n sfera inconstientului anumite tensiuni latente, care n anumite situatii pot rabufni ntr-un conflict deschis ntre parinti si copii. Probleme deosebite n structura si dinamica relatiei parinti copii apar atunci cnd n cadrul acesteia se manifesta anumite fenomene psihopatologice: tendinte sau forme ale sindromului discordant, trasaturi de personalitate isteroide, maniacale, psihotice, etc.. Lucrurile se prezinta cel mai grav atunci cnd asemenea tare apartin parintilor, fie doar unuia dintre ei, fie amndurora. n asemenea cazuri, copilul sufera influente si tratamente care i pot periclita profund echilibrul neuropsihic, predispunndu-l si pe el la tulburari similare. Probabil ca nu exista o alta relatie interpersonala cu o ncarcatura psihologica att de puternica si de complexa ca relatia dintre parinti si copii. Pecetea pe care parintii o lasa asupra structurii si profilului spiritual-moral al personalitatii propriilor copii se mentine toata viata. Datorita locului pe care-l ocupa parintele n sistemul relational al copilului, acesta din urma va tinde spre o anumita idealizare a celui dinti si corespunzator, va emite exigente deosebite n ceea ce priveste statutul lui social si moral. n principiu, influenta imaginii parentale asupra formarii personalitatii copilului se poate realiza n doua forme[9]:

a) n forma consonanta, mpingnd evolutia personalitatii copilului n directia descoperirii si identificarii cu modelul parental. "Modelul parental ideal se caracterizeaza prin nalt nivel de organizare si coeziune, echilibru, nivel nalt de adaptare si integrare, cadru relational optim, afectiune, sprijin, colaborare, cooperare, etc."[10]; b) n forma disonanta, impulsionnd evolutia personalitatii copilului n directia ndepartarii sau negarii modelului parental prin: hipercompensatie pozitiva, copilul tinznd sa depaseasca valoric imaginea si statutul parintilor; hipercompensatie negativa, copilul tinznd sa anuleze statutul parintilor, constientizndusi capacitatea de a-l atinge.

[1] Mihai Golu, "Dinamica personalitatii", Ed. Geneze, Bucuresti,1993, p. 140 [2] Maurice Debesse, "Psihologia copilului - de la nastere la adolescenta", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1970, p.285 [3] A. Berge, citat de Maurice Debesee, op. cit., p.288 [4] Smaranda Popa, "Abuzul si neglijarea copilului", Fundatia Internationala pentru Copil si Familie, Bucuresti, 2000, p. 77 [5] Kari Killen, "Copilul maltratat", Ed. Eurobit, Timisoara 1998, p.144 [6] Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, "Familia de la A.la Z", Ed. stiintifica, Bucuresti 1991, p.134 [7] Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, op. cit., p.344 [8] Mihai Golu, "Dinamica personalitatii", Ed. Geneze, Bucuresti 1993, p.141 [9] Mihai Golu, op.cit, p.144 [10] Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, op. cit. , p.224

Familia dezorganizata si dezvoltarea psihica a copilului

Experienta a demonstrat ca principalele cauze raspunzatoare de tulburarile in plan afectiv, mai ales in cazul copiilor , sunt regasite, cel mai adesea, in f 19219y2413t amilie, acolo unde copilul isi petrece cea mai mare parte a timpului sau ( mai ales pana la 3 ani) , acolo unde au loc primele experiente si relatii cu terte persoane si unde este educat si format ca om si personalitate. Cele mai acute probleme educative , culminand cu esecul scolar provin din absenta sau ignorarea atentiei parintilor fata de dezvoltarea si supravegherea copilului, dar mai ales datorita eroziunii afective intalnite in familiile dezorganizate. Rolul familiei ca principal mediu de dezvoltare psihica a copilului este foarte important, indeosebi in etapele timpurii ale evolutiei si dezvoltarii sale. Iata de ce o familie prea exigenta sau prea permisiva, cu un nivel economic precar sau in care sunt prezente unele boli psihice, alcoolismul, consumul de droguri, delincventa, violenta fizica sau verbala, despartirile dintre soti sau concubinajul, genereaza dezechilibre si tensiuni care influenteaza in mod direct procesul evolutiei si dezvoltarii armonioase a membrilor ei minori. Pe de o parte, specialistii sunt de parere ca divortul este, pentru copil, cea mai traumatizanta forma de dezorganizare a familiei deoarece acest proces , de cele mai multe ori ireversibil, destrama toata imaginea despre lume si viata, despre sine si despre ceilalti, construita de copil in mintea sa ; pe de alta parte, copilul considera ca este o lege a firii ca el sa-i aiba alaturi pe parintii sai , care au obligatia de a-l ingrijii si ocroti. In lucrarea Copiii din familii despartite : intre trauma si speranta. Un studiu psihanalitic , psihologul si pedagogul austriac Helmuth Fidgor constata ca obiectiile pe care psihologia le aduce divortului si care sunt de foarte multe ori aproape de condamnarea morala a parintilor ( ar trebui ca parintii sa se gandeasca mai intai de toate la copii) par sa fie sprijinite de catre o multitudine de rezultate obtinute de cercetarile ultimilor 10-15 ani, indreptate inspre tema divortului si a influentei acestora asupra copiilor . Astfel, s-a dovedit ca divortul parintilor si recasatorirea parintelui caruia ii este incredintat copilul sunt cele mai des intalnite cauze ale simptomaticii care-i determina pe respectivii parinti sa apeleze la srviciile de psihiatrie infantila sau la alti specialisti ( psihologi, consilieri scolari ). Exista probleme de climat psihologic special in cazul recasatoririi parintilor ( a amandurora sau numai a unuia dintre ei ). Mama sau tatal vitreg vor fi priviti cu suspiciune de copil aproape in toate cazurile. Cand in noua casnicie apar alti copii, lucrurile se complica si mai mult.

Pe de alta parte, datorita spiritului de imitatie prezent la copii si a faptului ca stilul si mentalitatrea din familie actioneaza ireversibil asupra caracterului, copiii vor fi asediati pana

la varsta de 7 ani de dominantele psihomorale fundamentale constituite sub influenta relatiilor si climatului general de afectiune din familie. Uneori, sub influenta familiei, apare fenomenul de opozabilitate in dezvltarea copilului. Este vorba de copiii la care se dezvolta insusiri opuse insusirilor parintilor. Fenomenul apare mai ales atunci cand parintii si-au pierdut din prestigiu in fata propriilor copii. Exista si situatii cand apar paramodele in raport cu modelele , oferite de parinti prin deformari ale trasaturilor unuia sau altuia dintre acestia. Perturbarea prin conflicte majore a universului familiei transforma copilul in victima si-i zdruncina atat echilibrul neuropsihic, cat si bazele psihomorale ale personalitatii. In plus, prin agresare, copiii acumuleaza o serie de traume neuropsihoactive care vor declansa la un moment dat, fie in adolescenta, fie la varsta adulta, o mare cantitate de acte agresive. Prin urmare, problemele copiilor proveniti din familiile dezorganizate sunt foarte complexe, avand un impact psihosocial foarte puternic si cu o mare rezonanta in timp. Ca urmare a dezechilibrului produs, familia dezorganizata nu mai poate oferi in toate cazurile un climat afectiv si educational cu efecte benefice asupra personalitatii copiilor. Adesea, copiii si tinerii care provin din familii dezorganizate prezinta dificultati de adaptare, labilitate educationala, fragilitate morala, stari de anxietate, etc. In urma unor activitati cu un numar destul de mare de copii, am putut observa ca unii dintre ei prezinta anumite probleme de comportament sau de relationare. Din discutiile purtate cu ei si cu membrii familiei, s-a putut constata ca cei mai multi dintre acesti copii datoreaza problemele lor propriei familii. Ei fac parte din familii cu neintelegeri intre parinti sau cu nivel economic problematic, familii cu un singur parinte, sau familii in care parintii nu-si asuma in totalitate rolul de parinti. In general s-a putut observa ca parintii nu constientizeaza pe deplin modul in care aceste aspecte de structura si climat familial ii afecteaza pe copii, ei considerand ca daca cerintele de baza le sunt asigurate, tot mecanismul functioneaza perfect. Astfel, simptome ca : neliniste generala, bulimie, anorexie, enurezie, devieri comportamentale , dificultati in respectarea disciplinei scolare si familiale, furt, simptome psihosomatice ( dureri stomacale, cefalee, migrene.. ), stari anxioase, nervozitate accentuata, fobii, cresterea potentialului agresiv, dependenta / retinere sociala, slaba concentrare a atentiei, etc nu sunt considerate ca manifestari datorate problemelor afective pe care le are copilul. Nu este suficient ca relatia individuala a copilului cu fiecare parinte sa fie buna , el are nevoie de o realtie armonioasa si intre parinti. Copilul raporteaza aceste relatii intre ele, stabilind o ierarhie si un sistem de determinari in functie de care isi ajusteaza comportamentul si retesteaza realtiile familiale, incercand mereu o ameliorare. Uneori, ajustarea comportamentului echivaleaza cu tulburari ce apar in sfera afectiva , volitiva, cognitiva si de personalitate., iar aparitia tulburarilor la aceste niveluri poate fi atat de complexa incat sa necesite ajutor specializat inca din perioada prescolaritatii pentru a evita cronicizarea unor stari afective

nocive si a unor practici comportamentale care pot influenta, pe o durata mai mare de timp, dezvoltarea armonioasa a personalitatii copilului, chiar daca , uneori, aceste tulburari sunt dirijate inconstient de copil cu scopul de a-i retine pe parinti in jurul lui cat mai mult timp. In plus, neintelegerile, conflictele si agresiunile dintre parinti il determina pe copil sa suporte o anumita nervozitate, sa traiasca intr-un climat de tensiune, ceea ce duce la cresterea reactiilor de prudenta si aparare fatisa ori la dezvoltatea unui caracater inchis. Se adauga si faptul ca repetatele conflicte intre parinti depreciaza imaginea acestora in ochii copilului sau creeaza conditii ca unul dintre ei sa fie favorizat , iar celalalt sa fie respins. Pentru a evidentia rolul structurii familiei si climatului ei afectiv in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului, iata pe scurt datele unei cercetari efectuate pe un lot de copii cu varste cuprinse intre 3 si 11 ani. Scopul cercetarii a fost acela de a demonstra ca dezorganizarea din familie, cu intreg cortegiul de factori stresori, influeteaza negativ formarea si dezvoltarea personalitatii copiilor, referindu-ne cu predilectie la urmatoarele aspecte : nivelul intelectual, anxietatea si frustrarea. In acest sens s-au folosit , pe langa alte metode, si urmatoarele teste : testul omuletului (Goodenough), testul arborelui (Koch - Storra), testul familiei - si un test verbal - testul fabulelor Dss ( alcatuit din 10 fabule care vizeaza anxietatile copilului, raportul acestuia cu parintii si raportarea la propria lor maturizare).

Conform rezultatelor obtinute la testul omuletului, un procent foarte mic de copii din familii dezorganizate au un nivel intelectual scazut datorat dezorganizarii din familie. Intre cele doua grupe de copii nu exista nici o diferenta semnificativa, ceea ce demonstraza ca tipul de familie nu afecteaza in mod necesar dezvoltarea inteligentei. Analizand rezultatele obtinute la testul arborelui, se pot face urmatoarele observatii : copiii din familiile dezorganizate sunt mai anxiosi, mai interiorizati si se simt mai frustrati decat copiii din familiile organizate. Prescolarii din familiile dezorganizate sunt inhibati, se simt dominati de tensiunile din familie, dar si neglijati, neapreciati si uneori exclusi. Fac incercari firave de a atrage atentia asupra lor ; ei doresc sa se afirme, in sensul sa fie bagati in seama, sa li se arate ca sunt mai importanti decat toate celelalte probleme ale parintilor. Copiii din familii dezorganizate au realizat desene care indica dificultati de adaptare la mediu, relatii defectuase cu mediul, atasament fata de trecut si fata de mama, introversiune, prudenta. Sunt caracteristici ale desenelor copiilor frustrati si anxiosi, care au conflicte interne si care se centreaza pe trecut.

Testul fabulelor Dss scoate in evidenta urmatoarele aspecte : copiii din familiile dezorganizate sunt mai anxiosi decat copiii din familiile organizate; odata cu varsta se manifesta o tendinta accentuata din partea lor de a-si asuma esecul relatiei dintre parinti, isi neaga cresterea, maturizarea din cauza presiunilor psihologice pe care le exercita neintelegerile dintre parinti, asumandu-si rolul de copil neajutorat, iar in cazul unor parinti hiperprotectori isi asuma incisiv maturizarea si nevoia de independenta (copii rebeli, copii problema). Si rezultatele la testul familiei au evidentiat ca dezorganizarea vietii intime a copilului influenteaza semnificativ formarea si dezvltarea personalitatii ; copiii sunt anxiosi, frustrati, interiorizati, sunt copii care se intreaba mereu daca nu au gresit si daca, din aceasta cauza, nu sunt cumva pe punctul de a pierde ceva, fie ca acel ceva inseamna atentia sau dragostea cuiva, fie ca e vorba de un parinte, fie ca e vorba de un obiect, etc. Tulburarile de afectivitate sunt mai accentuate in categoria de varsta 3-7 ani decat in categoria 7-11 ani, pentru ca primii sunt mai vulnerabili si imaturi afectiv, avand resurse limitate pentru a se adapta si apara. Pentru copiii din familiile in care dezorganizarea se datoreaza tatalui, acesta ramane totusi un personaj important, incarcat de semnificatii afective, fie ca sunt negative , fie ca sunt pozitive, uneori copilul iubindu-l si detestandu-l in acelasi timp. Putem conchide ca dezorganizarea din familie implica dezorganizarea vietii intime a copilului, lasand loc unor tulburari ce apar la nivelul personalitatii. Acesti copii sunt anxiosi, frustrati, interiorizati, dar, in acelasi timp, sunt copii care pot si trebuie sa fie ajutati.