Albert Bandura: Teoria socială a învățării

12 februarie 2021 • Eliza Postelnicu • Grădinița cu Program Prelungit Elena Farago, Craiova
(Dolj) • România

Comportamentul uman depinde în mare măsură de mediu social în care se dezvoltă, „este
influențat de convingerile noastre, precum și de capacitățile noastre”, spune Albert Bandura.
Acesta consideră că omul este produsul unei reciprocității triadice dinamice și anume
capacitățile personale (cognitive, afective, motorii, biologice), comportament, și mediul
înconjurător.

Albert Bandura, cel mai cunoscut psiholog în viață, s-a născut la 4 decembrie 1925 în localitatea
Mundare, Alberta de Nord, Canada, un orășel cu 400 de locuitori. A fost cel mai mic dintre cei
șase copii ai familiei. Părinții săi aveau o educație modestă, dar au acordat o mare atenție
instruirii și nivelului de studii pentru copii. Tatăl său a învățat singur să scrie în trei limbi străine
– olandeză rusă și germană – pe lângă poloneza nativă.

Situația economică a familiei a fost destul de limitată dar în familia Bandura s-a menținut o
atmosfera armonioasă, fapt pe care renumitul psiholog și-l amintește mai târziu. În vacanțe,
pentru a-și susține familia, Albert Bandura a lucrat ca muncitor pentru o fabrică de mobilier apoi
la construcția autostrăzii alături de tatăl său

La îndemnul familiei sale după absolvirea liceului, Albert Bandura s-a înscris la Universitatea
British Columbia din Vancouver, inițial pentru cursuri de biologie, dar întâmplător, asistând la
un curs de psihologie a fost fascinat de acest domeniu. În 1949 a absolvit facultatea obținând
premiul Bolocan în psihologie, acordat doar studenților cu rezultate academice deosebite. Pentru
masterat s-a înscris la Universitatea din Iowa, centru important de cercetare academică. În 1951
Bandura a absolvit masterul iar în 1952 a obținut titlul de doctor în psihologie clinică sub
îndrumarea lui Arthur Benton profesor de neurologie și psihologie de la Universitatea din
Iowa.

Din 1953 și până în prezent Albert Bandura este profesor la Universitatea Stanford, instituție
etalon a mediului academic în Statele Unite ale Americii – „am intrat la facultate la Universitatea
Stanford în 1953 unde am încheiat recent o jumătate de secol de servicii academice și sunt încă
în serviciul activ pentru a doua jumătate”.

Anii de școală, coroborați cu perioade de muncă în diferite domenii, au constituit experiențe de

învățare valoroase pentru Bandura, intrând în contact cu oameni din diverse medii sociale. De
asemenea, perioada liceului din micul orășel natal unde doar doi profesori lucrau și la
matematică exista un singur manual din care cei doi profesori citeau pe rând, a constituit o
premisă a auto-educării „elevii trebuiau să se ocupe de propria educație”. În aceste condiții, toți
absolvenții liceului unde a studiat Albert Bandura a urmat mai departe studii superioare. Se pare
că lipsa resurselor educaționale a devenit un imbold pentru ei, un factor stimulator
„instrumentele auto direcției servesc bine în timp”.
Învățarea umană a constituit subiectul multor cercetări ale specialiștilor în educație. B.F.
Skinner, în anii 1940 susținea că limbajul este achiziționat de către copii în urma unei
„condiționări operante” fără a lua în considerare faptul că oamenii pot învăța instinctual, prin
imitație.

Neil Miller și John Dollard susțin în cartea lor, Teoria învățării sociale, publicată în 1941, că
personalitatea constă în obiceiuri învățate în urma interacțiunii sociale. Clark Lewis Hull,
profesor la Universitatea Yale, susține teoria comportamentalistă stimul- răspuns. Mai târziu, în
1954, J.B.Rotter arată că învățarea depinde considerabil de interacțiunea dintre individ și
mediu. Conform teoriei sale personalitatea individuală influențată de mediul social poate
determina un anume comportament, care, întărit duce la învățare.

Un pas important în recunoașterea proceselor cognitive în învățare a fost făcut de Noam

Chomski în 1959, care a arătat că doar procedeul stimul-răspuns nu este suficient pentru
dobândirea limbajului. El considera că „ființele umane sunt cumva special concepute” pentru a
înțelege și a dobândi limbajul, consecință a unui mecanism cognitiv.

Toate aceste teorii precursoare au fost analizate de Albert Bandura care, a observat că există
procese de învățare interpersonale care nu pot fi explicate folosind aceste teorii. El a dezvoltat
teoria învățării sociale ca o teorie a procesului de învățare și a comportamentului social care
arată că noi comportamente pot fi dobândite prin observarea și imitarea a acestora. Astfel,
învățarea are loc doar în context social, este un proces cognitiv, și are loc prin observare sau
instrucțiune directă.

Teoria învățării sociale se ghidează după următoarele principii:

1. învățarea este un proces cognitiv care are loc într-un mediu social;
2. învățarea poate avea loc prin observarea unui comportament/ consecințelor unui
comportament;
3. învățarea presupune inițial observarea, extragerea informațiilor, apoi luarea deciziilor cu
privire la performanța comportamentului (modelarea).
4. întărirea are rol în învățare dar nu este pe deplin responsabilă pentru învățare;
5. elevul nu este doar un recipient pasiv al informațiilor; calitățile personale, mediul și
comportamentul se influențează reciproc.

Teoria învățării sociale explică procesele prin care se învață un comportament și se menține
modelul, calea către un comportament.

Albert Bandura susține că, dacă schimbarea unui comportament presupune schimbare cognitivă
atunci procesul are loc și invers, pentru a schimba cognițiile trebuie să acționăm asupra
comportamentului. De cele mai multe ori, oamenii învață numai privindu-i pe ceilalți, modelul
comportamental este stocat și ulterior în anumite condiții similare este reprodus.

Acest lucru este deosebit de important în educația copiilor, deoarece ei nu pot discerne
consecințele unui anumit comportament și îl reproduc ca atare, prin imitație.
Bandura consideră imitarea și identificarea ca procese determinante în învățarea socială.
Imitarea permite copilului să observe și să imite persoanele din jurul său (alți copii, părinți,
profesori). Se presupune că principiile învățării sociale funcționează în același mod de-a lungul
vieții.

Învățarea prin observație poate avea loc la orice vârstă. Oamenii învață unii de la alții, prin
observare, imitație și modelare. Pe baza acestor principii generale, învățarea poate avea loc fără
o schimbare de comportament. Adepții teoriei comportamentale spun că învățarea trebuie să fie
reprezentată de o schimbare permanentă în comportament, în timp ce, în contrast, teoreticienii
învățării sociale spun că învățarea poate duce sau nu la o schimbare de comportament.

Învățarea observațională presupune existența unui model care poate fi:

 un model viu, care implică o persoană reală care demonstrează sau interpretează un
comportament;
 un model de instruire verbală, care implică descrieri și explicații ale unui comportament;
 un model simbolic, care implică afișarea unor personaje reale sau fictive (cărți, filme,
programe de televiziune sau mass-media online);

Prin imitație, copilul adoptă rolul sociale, face „lucruri pentru oameni mari” și astfel învață
comportamente deprinderi, abilități. Imitarea presupune prezența unui model și a unui subiect și
are loc în două faze: faza de achiziție când subiectul învață comportamentul unui model și faza
de performanță, când subiectul reproduce comportamentul învățat în lipsa modelului inițial.

Și reacțiile emoționale pot fi învățate observând alte persoane, acest proces purtând numele de
condiționare vicariantă. Teama de animale, de stomatolog, se poate manifesta la copii ca
urmare a acestui proces însă manifestarea este reversibilă atunci când copilul observă un
comportament opus, de exemplu alți copii jucându-se cu un animal.

Învățarea prin modelare comportamentală presupune patru procese comportamental-cognitive:

1. Atenția – oamenii învață prin concentrarea atenției asupra caracteristicilor unui model. Cu cât
acestea sunt mai neobișnuite este cu atât mai probabil să atragă atenția. Pentru copii, culoarea
poate să facă diferența.
2. Retenția – presupune păstrarea cât mai fidelă a acțiunilor sau caracteristicilor modelului
(memorarea) prin codare simbolică și organizare cognitivă. Are loc prin procese vizuale și
verbale. Este importantă repetiția pentru a fi siguri că observatorul a reținut caracteristicile sau
acțiunile modelului.
3. Reproducerea – subiectul este capabil să imite comportamentul observat – cel care i-a atras
atenția. acuratețea feedback- ului este influențată de capacitățile individuale ale subiectului –
abilități cognitive.
4. Motivația – este ingredientul final necesar pentru modelarea unui comportament. Subiectul
trebuie să-și dorească să demonstreze ceea ce a învățat și pentru asta va avea nevoie de
stimulente pozitive, de încurajări și recompense.

Comportamentul manifestat va fi diferit în funcție de caracteristicile subiectului, factorii sociali.

Întărirea și pedeapsa au rol important în motivație pentru copii.
Principiile învățării sociale se aplică la clasă pentru a îmbunătăți dobândirea și păstrarea
cunoștințelor elevilor. Profesorul poate fi model pentru elevi și poate astfel induce un
comportament adecvat care va fi recompensat.

Teoria socială a învățării se bazează pe procesele gândirii umane care intervin atunci când
oamenii învață urmărind ceea ce fac ceilalți. Astfel, cogniția este esențială în contextul învățării
sociale și de aceea Bandura a transformat-o, în 1999 în teoria cognitivă socială. Această teorie
oferă un cadru pentru înțelegere, predicție și schimbare în comportamentul uman.

Teoria cognitivă a influențat multe domenii de cercetare: educație, sănătate, științe sociale.
Teoria cognitivă socială face distincția între învățarea nouă și performanța comportamentelor
învățate anterior. Spre deosebire de teoriile condiționării, care susțin că învățarea implică
conectarea răspunsurilor la stimuli sau urmărirea răspunsurilor cu consecințe sociale, teoria
cognitivă afirmă că învățarea și performanța sunt procese distincte. Cu toate că învățarea are loc
făcând, învățăm foarte mult observând, iar ceea ce învățăm depinde de factori precum motivația
noastră, interesul, stimulentele pentru performanță, nevoia percepută, starea fizică, presiunile
sociale.

Teoria constructivistă este o teorie a cunoaşterii ştiinţifice, aplicată la problemele învăţării, ca

aprofundare a cognitivismului. Nu este o teorie a instruirii, ci un suport ştiinţific, cu valoare
conceptuală, metodologică pentru aceasta. Baza teoriei constructiviste se află în teoria lui J. Piaget
privind dezvoltarea cognitivă, stadială a abilităţilor cognitive, cu rol de constructe, în care sunt
implicate două procese esenţiale: asimilarea şi acomodarea, ca interiorizări ale cunoaşterii construite
în timp. Piaget evidenţiază rolul formării structurilor mentale, ca moduri de organizare a informaţiilor,
ce se pot combina, transforma şi asimila variat. Constructivismul cognitiv se mai revendică şi din
teoria lui J. Bruner, după care învăţarea este un proces activ, în care elevii construiesc noile idei sau
concepte pornind de la cunoaşterea curentă şi cea trecută. Construcţia mentală a structurilor cognitive
se face în mod propriu, personalizat, în funcţie de modul în care cel care învaţă îşi selectează şi
transformă informaţiile, construieşte ipoteze, ia decizii, îşi organizează experienţele şi informaţiile.
Concepţia didactică a lui John Dewey, deschizător de drumuri în ceea ce priveşte constructivismul şi rolul
învăţării active şi prin descoperire, decurge din concepţia sa filozofică, pragmatismul (gr. Pragma
„acţiune”), şi se fundamentează întru totul pe teoria cunoaşterii prin experienţă. Prin propria experienţă,
spune Dewey, se obţin cunoştinţele autentice, şi nu printr-o receptare a informaţiilor despre experienţa
altora. El este împotriva metodelor de predare pentru că acestea ţin de profesor, de condiţiile create la
un moment dat. Nu este însă împotriva acelor metode care, odată utilizate şi verificate, au dus la succes.
O astfel de metodă este metoda problemei sau metoda rezolvării de probleme. Elementele acesteia sunt,
în fond, momentele care caracterizează orice proces de investigare ştiinţifică: a) crearea unei situaţii
empirice; b) formularea problemei; c) reactualizarea experienţei anterioare; d) formularea ipotezei şi
verificarea validităţii ei.
Prin intermediul acestor momente, Dewey dorea să ţină sub control desfăşurarea procesului educativ
astfel încât metoda utilizată să favorizeze învăţarea ca descoperire de noi adevăruri, şi nu ca acumulare
de informaţii transmise de către alţii. O asemenea metodă are avantajul că generează o motivaţie
internă, intrinsecă din partea elevului deoarece creează condiţii favorabile pentru angajarea acestuia
într-o activitate ce prezintă un înţeles spontan pentru el.
A cerceta, a căuta, a întreba, a combina, recombina, procesa informaţiile, a atribui sensuri şi semnificaţii
personale informaţiilor cu care se operează constituie elemente-cheie în învăţarea constructivistă.
Paradigma învăţării prin construcţia cunoaşterii s-a conturat în anii 1980-1990, când studierea cogniţiei a
trecut de la studiile de laborator la cele din situaţiile reale. În căutarea soluţiilor de rezolvare a situaţiilor-
problemă sau problemelor vieţii reale, cunoştinţele stocate în memorie trebuie restructurate, adaptate,
transformate, procesate cu alte cuvinte. Construcţia cunoaşterii este dată de modul de procesare a
informaţiilor, pentru conturarea diferitelor soluţii şi apoi alegerea soluţiei celei optime. Nu este
întâmplător că paradigma constructivistă s-a afirmat cu tot mai multă putere în cercetarea occidentală
după anii ’80-’90, când s-au creat mai multe premise, între care şi abordarea tot mai critică a educaţiei şi
a şcolii tradiţionale sau reconsiderarea experienţei cognitive în învăţământ.
Constructivismul radical (E. von Glasersfeld) este tipul de constructivism care atribuie experienţei proprii,
prin explorare directă, în situaţii autentice, rolul fundamental în înţelegerea esenţelor, sensurilor şi
semnificaţiilor. „Cunoaşterea este un mod subiectiv, individual de construcţie a conceptelor, bazat pe
observaţie, experienţă cognitivă directă, reprezentare proprie, formulare de ipoteze proprii dar cu
metode ale cunoaşterii ştiinţifice, pentru a ajunge la constructe mentale”.
Ideea centrală a constructivismului este următoarea: cunoaşterea umană se construieşte printr-un
proces creator şi activ; cei care învaţă îşi construiesc o nouă cunoaştere pe temeliile învăţărilor
anterioare, experimentând şi reflectând asupra experienţelor. Această perspectivă vine să contrasteze cu
cele care privesc cunoaşterea ca pe o simplă transmitere a informaţiilor de la un individ la altul, în care
recepţia/recepţionarea, nu construcţia, este fundamentală. Cunoştinţele învăţate mecanic sunt lipsite de
plasticitate şi nu pot fi utilizate, în mod real, nici în teorie, nici în practică. Numai posibilitatea de a utiliza
cunoştinţele pe plan teoretic şi practic garantează seriozitatea asimilării, valoarea muncii de predare-
învăţare desfăşurate în şcoală.
Este o aserţiune care trebuie conştientizată şi utilizată cu largă aplicabilitate în învăţământul actual.
Cu toate acestea însă, întrebările de tip reproductiv, informaţional sunt prezente în număr mai mare în
învăţământ decât cele care vizează stimularea şi activizarea gândirii, după cum arată Marin Drăguleţ: „În
urma asistenţelor efectuate la 16 lecţii obişnuite, la o şcoală generală din Iaşi, am înregistrat un total de
655 de întrebări, din care 545 au avut un caracter reproductiv; numai 110 întrebări au vizat stimularea şi
activizarea gândirii, ceea ce denotă rutina didactică a profesorilor”. Cele mai puţine întrebări au fost
adresate în momentul expunerii profesorului, deci nu a existat nicio modalitate de activizare a metodelor
tradiţionale.