”DE CE PLÂNGE COPILUL?

”
”DESPĂRȚIREA ȘI SEPARAREA”

Copiii au nevoie de stabilitate, iar cei în sarcina cărora le revine asigurarea acestei stabilități
sunt, în primul rând părinții lor, iar apoi toți ceilalți adulți cu care interacționează – bunici,
educatori, învățători, bone, profesori. Un copil învață că o relație sau un context este stabil dacă
părintele este disponibil și are grijă de el necondiționat. Când mama sau tata, adultul pe care îl
asociază cu grija și siguranța, nu mai este disponibil, pleacă la serviciu sau îl lasă pe copil la creșă
sau la grădiniță – copilul se poate simți vulnerabil și extrem de nesigur: “De mine cine mai are grijă
acum?”, “Eu în cine să am încredere?”.

De ce plânge copilul la grădiniță? Dar părintele?

Un alt factor care infulențează frica de separare a copilului, ce crește intensitatea acesteia,
este modul în care părintele, mama sau tata, percepe despărțirea de copil. “Mi se pare devastator
plânsul lui când îl las la grădiniță”, “Vreau să știu în orice minut ce face copilul meu, când nu sunt
lângă el”, “Avem o relație specială si nu poate sta departe de mine.” Ce înțelege copilul din
nesiguranța părintelui? Din nevoia acestuia de a-l verifica si a fi permanent cu ochii pe el? Va
interpreta că lumea largă este un loc periculos, că numai prezența mamei sau a tatălui îi garantează
siguranța: “nu știu ce se va întâmpla cu mine dacă rămân singur”. Este în responsabilitatea
părintelui să evalueze când îngrijorarea lui este legată de copil și nevoile reale ale acestuia, sau,
dimpotrivă, exagerează, și este o problemă pe care el însuși o are de rezolvat. Unui părinte care
duce cu greutate disconfortul copilului lui îi este de ajutor să se întrebe: Care este rolul meu ca
părinte? Să îndepărtez toate pericolele din drumul copilului, pericole reale sau numai anticipate, sau
să îl învăț cum să le depășească singur?

De ce plânge copilul la grădiniță și cum poate fi ajutat să se acomodeze?

Știu care sunt resursele copilului meu, sau, dimpotrivă, îl văd constant mic și vulnerabil și
incapabil să facă față provocărilor? Ce duc în relația cu copilul meu și nu am rezolvat în celelate
relații? Ca părinte, am nevoie să mă uit onest la mine și la vulnerabilitățile mele, să învăț cum sunt
acestea activate și să îmi asum responsabilitatea vindecării lor. Pe lângă informațiile legate de
temperamentul copilului și cele ale vulnerabilităților părinților, sunt comportamente concrete pe
care părintele le poate face pentru a ușura adapatarea copilului, desprinderea sa.
1. Oferiti-le copiilor informații despre locul unde vor merge, despre durată și ce ar putea să
facă cât timp sunt despărțiți de dumneavoastră. Rețineți că predictibiltatea este unul dintre
elementele care asigură stabilitatea. Chiar dacă plânge sau pare că nu vă ascultă, fiți siguri că le
înregistrează. Vocea liniștită și calmă cu care i le impărtășiți îl vor ajuta pe copil să asocieze locul
nou cu ideea de siguranță.
2. Nu ignorați momentul de separare, transformati-l într-un moment de “la revedere”.
Obiectivul nostru nu este să ne prefacem că frica de separare nu există, să o bag sub preș, să o încui
undeva departe. Dimpotrivă. Înainte de a se ocupa de frica copilului, părintele trebuie să fie în
contact cu propriile lui emoții, să le rezolve cu înțelepciune.
 Frica lui nu trebuie negată, ci înțeleasă
Ne concentrăm să normalizăm emoția copilului, fără să o amplificăm. “Da, înțeleg că îți
este teamă, mama este aici cu tine, mai știi cum am povestit că ne îmbrățisăm strâns de la revedere
să ai energie toată dimineața si apoi să rămâi la joacă cu copiii?” “Îți mai aduci aminte ce s-a
întâmplat cu frica ieri, după ce ne-am luat la revedere, cât ai rămas la grădiniță? Mai știi cum mi-
ai povestiti că s-a făcut din ce în ce mai mică până ai uitat de ea?” Sunt variante pozitive care
permit copilului să trăiească toate emoțiile fără să fie copleșit de ele.
Dacă, însă, încerc să neg frica, să scap de ea cu orice preț, nu voi face decât să înrăutățesc
situația: “Nu are de ce să îți fie frică, doamnele de aici sunt foarte drăguțe.”, “Nu mai plânge,
copiii nu se joacă cu băieței sau fetițe plângăcioase.”, “Nu ai de ce să fii trist, o să faci numai
lucruri drăguțe astăzi.” Frica nu dispare doar pentru că îmi doresc eu să dispară, dimpotrivă, cu cât
o neg se va face și mai mare, pentru că nu înțeleg și nu răspund la mesajul pe care vrea să îl
transmită. “Este mediul de aici unul sigur?” Construiți-vă cu copilul dvs. o rutină de “la revedere”,
în care să puteți tolera neliniștea lui. Și da, nu mă retrag cu totul, dar este important să îl las să
gestioneze o parte de neliniște, înainte să vin și să îl salvez.

Nu pleca fără să-i spui

3. Nu plecați când copilul nu este atent. Chiar dacă plânge, este esențial pentru el să știe că
puteți trece împreună si peste momentele dificile. Obiectivul meu, ca părinte, nu este să nu plângă
când ne despărțim, ci să îl învăț cum să gestioneze toate contextele, să știe că îi sunt alături,
indiferent de cât de greu este, dar și care sunt abilitățile lui prin care poate face față oricărei situații.
Cum ar putea copilul meu să aibă încredere în mine, dacă atunci când se întoarce cu spatele am
dispărut? Dumneavoastră ați avea încredere într-un astfel de adult? Copiii care sunt cei mai siguri
pe relația cu părinții lor sunt aceia care sunt cei mai îndrăzneți și care explorează cu ușurință. Copiii
care sunt nesiguri de relația cu părinții vor fi aceia care se vor întoarce mereu și se vor agăța.
Frica de separare poate fi una firească, iar abordată cu înțelepciune de părinți le poate dezvolta
copiilor abilități pe care să le folosească întreaga viața. Dacă însă o privesc ca pe ceva amenințător
și nu caut să înțeleg cauzele ei – fie temperamentul copilului, fie vulnerabilitățile părinților, da, se
poate transforma într-o formă de anxitetate, ce va opri copilul să exploreze, să experimenteze, să
găsească incitant mediul din afara casei.