1.

Fenomene bioelectrice celulare: potenţialul de repaus şi potenţialul de acţiune –

simulare.
2. Demonstraţii privind excitabilitatea : experimentul lui Galvani ; determinarea
pragului de excitabilitate; sumaţia temporală; gradarea răspunsului.

1. Fenomene bioelectrice celulare: potenţialul de repaus şi potenţialul de

acţiune

Potenţialul electric există în toate celulele organismului viu, dar mecanismul

electrogenezei nu este identic în toate celulele. Se vor prezenta în continuare fenomenele
electrice fundamentale ale membranei celulare – potenţialul de repaus şi potenţialul de
acţiune, care stau la baza excitabilităţii ţesuturilor. Cele mai excitabile celule sunt cele ale
sistemului nervos, ale muşchilor şi ale glandelor.

Măsurarea potenţialelor membranare în repaus şi în activitate celulară a fost posibilă

pentru axonul gigant de sepie prin utilizarea a doi microelectrozi de sticlă, unul fiind introdus
în spaţiul intracelular, iar celălalt menţinut în lichidul extracelular. Aparatul de măsurat
diferenţa de sarcini electrice (voltajul) este voltmetrul.
In absenţa activităţii celulare, în momentul introducerii microelectrodului în mediul
intracelular, acul voltmetrului indică -70 mV. Aceasta dovedeşte că membrana celulară este
polarizată electric: are un pol negativ (faţa membranei care are un exces de ioni negativi) şi un
pol pozitiv (faţa membranei care are un exces de ioni pozitivi). Semnul voltajului indică
întotdeauna sarcina electrică de pe faţa internă a membranei polarizate. In acest caz, valoarea
-70 mV arată că diferenţa de potenţial este de 70 mV, iar interiorul membranei este negativ în
raport cu faţa sa externă care este pozitivă. Această polaritate a membranei în absenţa
activităţii celulare (- la interior şi + la exterior) este denumită potenţial membranar de repaus
sau simplu potenţial de repaus (PR).
In momentul acţiunii unui agent excitant, măsurarea diferenţei de potenţial pe feţele
membranei, cu aceeaşi electrozi şi acelaşi voltmetru, arată mişcarea acului către +30 mV.
Această valoare indică o diferenţă de potenţial de 30 mV, dar şi faptul că interiorul
membranei a devenit pozitiv, în raport cu exteriorul care s-a încărcat negativ. Această
modificare a polarităţii membranei celulare în urma activării sale se numeşte potenţial de
acţiune (PA).

Potenţialul de repaus şi de acţiune– reprezentare grafică.

Orice variaţie a potenţialului membranar dintr-o celulă se poate înregistra grafic cu
ajutorul unui osciloscop. In stare de repaus, fiecare tip de celulă are o anumită valoare a
potenţialului membranar, care se menţine constantă:
 -7 mV pentru membrana eritrocitară;
 -30 mV pentru celula musculară netedă;
 -70 mV pentru neuron;
 - 90 mV pentru celula musculară striată.
Inregistrarea grafică a potenţialului de repaus al neuronului evidenţiază o linie
izoelectrică la -70 mV.
Prin aplicarea unui stimul electric suficient de puternic pentru a atinge pragul de
excitabilitate, înregistrarea grafică evidenţiază o oscilaţie (undă) cu un voltaj de 100-120 mV
(de la -70 mV se înregistrează o linie ascendantă, care odată ce atinge potenţialul de prag,
trece rapid de linia 0, apoi ajunge în zona valorilor positive, atinge un vârf la + 30 sau +50
mV, apoi revine la potenţialul de repaus).

1
 Inversarea polarităţii membranei în urma stimulării determină un flux de curent
electric (o deplasare de sarcini) din regiunea excitată în regiunea membranară învecinată.
Acest curent local generează un nou potenţial de acţiune, care se propagă în toată membrane
celulară.

Factorii de menţinere a potenţialului de repaus.

Polaritatea electrică a membranei în stare de repaus este menţinută de următorii
factori:
1. Repartiţia diferită a ionilor de Na+ şi K+ pe cele două feţe ale membranei şi
permeabilitatea diferită a membranei pentru aceşti ioni.
Concentraţia de Na+ pe faţa externă a membranei este de 140 mmoli/l, de 10 ori mai
mare decât pe faţa internă - 14 mmoli/l. Concentraţia de K + pe faţa internă a membranei este
de 140 mmoli/l, iar pe faţa externă de 4 mmoli/l, de 35 de ori mai mare în interiorul celulei.
Concentraţia anionilor de Cl- predomină pe faţa externă a membranei celulare, fiind de
110mmoli/l, faţă de 10 mmoli/ă pe faţa internă.
Membrana celulară în repaus are permeabilitate ridicată numai pentru ionii de K + care
difuzează la exterior în sensul gradientului de concentraţie, asigurând un exces de sarcini
positive pe faţa externă a membranei. Permeabilitatea pentru Na+ este redusă sau chiar absentă
în stare de repaus. Astfel, ionii de Na + nu pot pătrunde în celulă pentru a compensa pierderea
ionilor de K+. In plus, anionii de Cl- nu pătrund în celulă deoarece sunt respinşi de anionii
organici prezenţi în număr mare în mediul intracelular.
2. Funcţionarea pompei de Na+- K+.
In repaus, pompa de Na+-K+ funcţionează permanent pentru a readuce în celulă ionii
+
de K , care difuzează liber datorită diferenţei de concentraţie între mediul intracellular şi cel
extracelular. Dar se ştie că pompa Na+-K+ realizează un transfer inegal de ioni, fiind pompaţi
la exterior 3 ioni de Na+, iar la interior 2 ioni de K+. De aici resultă iarăşi un exces de sarcini
positive la exteriorul celulei.
3. Sechestrarea în celulă a anionilor organici.
Anionii organici cu moleculă mare (SO4-, PO4-, COO-) sunt atraşi de ionii pozitivi de la
exteriorul membranei, dar rămân sechestraţi în celulă deoarece nu pot traversa membrane
celulară. De aici resultă excesul de ioni negative de pe faţa internă a membranei celulare.

Rolul canalelor ionice în generarea şi propagarea potenţialului de acţiune

In membrane celulară există mai multe tipuri de canale ionice de Na + şi K+ care

reacţionează prin închidere sau deschidere la stimuli sau la anumite valori ale potenţialului
membranar.
Membrana celulară dispune de:
- Canale de Na+ sensibile la stimuli, puţine dintre ele deschise în stare de
repaus;
- Canale de Na+ voltaj-dependente, care se deschid la atingerea pragului de
depolarizare membranară pentru o perioadă extreme de scurtă de timp (1 ms
în cazul neuronului);
- Canale de K+ deschise în stare de repaus;
- Canale de K+ voltaj-dependente, care răspund, de asemenea, la atingerea
potenţialului de prag, dar se deschid mai lent decât cele de Na+.

Canalele de K+ deschise în stare de repaus asigură permeabilitatea crescută a

membranei celulare pentru ionii de K+, care vor difuza spre exteriorul celulei.

2
 Modificarea sensibilităţii canalelor de Na+ şi K+ la acţiunea stimulilor, apoi la variaţia
potenţialului membranar, constituie suportul declanşării potenţialului de acţiune.

Etapele potenţialului de acţiune sunt:

1. Se deschid canalelede Na sensibile la stimuli şi ionii de Na pătrund în
interiorul celulei. Creşte astfel numărul de sarcini pozitive pe faţa internă a
membranei şi potenţialul membranar de repaus de la -70 ajunge treptat la
-40 mV. Reducerea potenţialului negativ de pe faţa internă a membranei se
numeşte depolarizare. Fiecare tip de celulă prezintă un prag de depolarizare
(potenţial de prag). Majoritatea celulelor ating acest prag la -40 mV, dar
neuronul, fiind mai excitabil are acest prag la -59 mV.
2. La atingerea pragului de depolarizare, se deschid canalele de Na voltaj-
dependente, astfel încât Na pătrunde masiv în celulă şi determină inversarea
polarităţii pe cele două feţe ale membranei. Intrarea sodiului în celulă
determină un exces de sarcini pozitive la interior, rămânând mai mulţi ioni
negativi pe faţa externă a membranei. Astfel, potenţialul ajunge de la -40
mV la +30 sau +50 mV. Acest proces de inversare a polarităţii reprezintă
depolarizarea propriu-zisă a membranei.
3. Valoarea maximă a potenţialului de acţiune (de +30 sau +50 mV) reprezintă
potenţialul de vârf (spike potential). La atingerea potenţialului de vârf, se
închid canalele de Na (care au fost deschise doar pentru 1 ms) şi se deschid
canalele de K voltaj dependente. Se produce astfel o difuziune masivă de
ioni de K la exteriorul celulei, iar potenţialul membranar revine în zona
valorilor negative. Fenomenul se numeşte repolarizare.
4. Canalele de Na voltaj dependente rămân deschise mai mult timp, de aceea
ies la exterior mai mulţi ioni de K decât sunt necesari pentru refacerea
potenţialului de repaus. Astfel apare o scurtă perioadă de hiperpolarizare
(-75 sau – 90 mV).
5. Restabilirea potenţialului de repaus şi a concentraţiei normale a ionilor de
Na si K pe feţele membranei este asigurată de funcţionarea pompei de Na-
K.

2. Demonstraţii privind excitabilitatea : experimentul lui Galvani ;

experimentul lui Matteucci ; determinarea pragului de excitabilitate ; sumaţia ;
gradarea răspunsului.

A. Demonstraţia potenţialului de repaus (PR) şi de acţiune (PA):

Experimentul lui Galvani (PR)

Se prepară o labă galvanoscopică de la o broască spinalizată. Pentru aceasta, se
îndepărtează pielea din regiunea unui membru posterior, apoi se izolează nervul sciatic de la
origine pe toată lungimea sa. Pentru păstrarea integrităţii fiziologice a preparatului, acesta se
umectează permanent cu ser fiziologic 0,7 %. După secţionarea nervului la origine, se
izolează complet membrul posterior de organism prin secţionarea musculaturii şi a osului
femural deasupra articulaţiei femuro-tibio-patelare. Se obţine astfel laba galvanoscopică care
se aşează pe o lamă de sticlă. Cu o baghetă de sticlă se ridică nervul sciatic al labei şi se lasă
să cadă astfel încât să ia contact în acelaşi timp cu suprafaţa intactă şi suprafaţa secţionată a
musculaturii. Se observă contracţia musculaturii labei, fără ca ea să fie supusă unei excitaţii.

3
 Explicaţia fenomenului este existenţa unei diferenţe de potenţial electric între
interiorul şi exteriorul fibrei musculare (PR), diferenţă pe care nervul o percepe ca pe o
excitaţie electrică de intensitate mică.

B. Determinarea pragului de excitabilitate. Sumaţia. Gradarea răspunsului.

Se obţine de la o broască spinalizată un preparat muscular (muşchiul gastrocnemian).

Muşchiul rămâne inserat proximal la nivelul articulaţiei femuro-tibio-patelare, dar este
dezinserat distal şi ligaturat de tendonul lui Achile cu un fir de aţă. Preparatul astfel obţinut,
umectat cu ser fiziologic, se introduce într-un miograf vertical, fixându-l cu firul de aţă la
pârghia Engelman şi aplicându-i o contragreutate. Vârful peniţei înscriitoare se apropie de
suprafaţa înnegrită a cilindrului unui kimograf.
Muşchiul se introduce într-un circuit electric prevăzut cu transformator, bobină de
inducţie, cheie întrerupătoare şi semnal electromagnetic. Peniţa semnalului electromagnetic se
apropie de suprafaţa cilindrului, având acelaşi punct de pornire ca şi peniţa miografului.
Cilindrul kimografului se roteşte cu viteză mică.
Bobina de inducţie oferă posibilitatea variaţiei intensităţii curentului electric prin
îndepărtarea bobinei primare de cea secundară (se reduce intensitatea curentului) sau prin
apropierea bobinei primare de cea secundară (creşte intensitatea curentului).
La început se îndepărtează mult bobinele pentru a obţine un curent subliminal (sub
prag). La închiderea circuitului electric muşchiul nu se contractă. Ulterior, se apropie bobinele
cu câte 1 cm şi se închide circuitul de fiecare dată. La atingerea curentului de prag (liminal),
muşchiul dezvoltă o contracţie minimă. Astfel, excitantul de cea mai mică intensitate care
determină un răspuns specific din partea unui ţesut reprezintă pragul de excitabilitate.
După obţinerea pragului de excitabilitate, se îndepărtează bobinele cu 0,5 cm şi se
aplică excitaţii repetate cu acest excitant subliminal. La un număr oarecare de repetări,
datorită fenomenului de sumaţie temporală (adiţie latentă), se atinge pragul şi se declanşează
un răspuns din partea muşchiului.
In continuare, se apropie bobinele cu câte 1 cm şi se excită nervul cu excitanţi
supraliminari. Se obţin contracţii musculare de amplitudine din ce în ce mai mare – gradarea
răspunsului. Acest răspuns gradat depinde de variaţia excitabilităţii fibrelor musculare care
intră în alcătuirea muşchiului. Iniţial se contractă fibrele musculare foarte excitabile, care au
un prag de excitaţie scăzut, apoi intră pe rând în activitate şi fibrele musculare mai puţin
excitabile, pe măsura creşterii intensităţii excitantului aplicat. Fenomenul de gradare a
răspunsului este întâlnit la muşchi, nu însă şi la fibra musculară izolată sau la neuron. In
ultimele două situaţii se aplică legea tot sau nimic (răspunsul minim şi maxim au aceeaşi
valoare; o fibră musculara sau un neuron răspunde cu toată forţa odată ce pragul de
excitabilitate este atins).