Sunteți pe pagina 1din 17

Sângele

- este un lichid circulant, uşor vâscos, opac, indispensabil vieţii, aflat în arborele
circulator (sistem închis de vase)
- are 2 componente:
o Plasma, partea lichidă, de culoare galben-citrin (spaţiu extracelular)
o Elementele figurate: eritrocite, leucocite, trombocite (spaţiu intracelular)
Separarea celor 2 elemente se poate realiza:
- spontan, lent, prin sedimentarea celulelor
- prin centrifugare, rapid
!Recoltarea sângelui pe un anticoagulant (oxalat de Na, citrat de Na, heparina, EDTA…)

Funcţiile sângelui
Rol esenţial: homeostazia organismului
Sângele asigură unitatea organismului

1. Transport: rol nutritiv, în excreţie, în respiraţie


- Substanţe nutritive de la tubul digestiv spre organele de depozitare sau metabolizare
- Cataboliţi de la organele de metabolism spre organele de excreţie
- Gaze respiratorii fie în formă dizolvată în plasmă, fie sub formă de oxihemoglobină,
carbaminohemoglobină
2. Termoreglare: sângele conţine o cantitate crescută de apă, preia căldura de la organele
producătoare de căldură (ficat, muşchi scheletic) şi o transportă spre organele centrale,
uniformizând temperatura organismului; circulând între organele centrale şi periferie
contribuie la menţinerea constantă a temperaturii organismului
3. Reglarea umorală a funcţiilor organismului - transport de hormoni
4. Menţinerea constantă a pH-ului organismului prin intermediul sistemelor tampon
5. Imunitate: leucocite, anticorpi (imunoglobuline)
6. Hemostază: primară/coagulare/fibrinoliză
7. Echilibrul hidro-electrolitic, menţinerea presiunii arteriale...

1
Hematocritul

Prin centrifugarea sângelui în tuburi de hematocrit, sângele este separat în cele 2


componente: în porţiunea inferioară a tubului de hematocrit se depun eritrocitele (99%
din elementele figurate ale sângelui), deasupra lor o peliculă fină de leucocite şi
trombocite, iar deasupra plasma.
Definiţie: fracţiunea procentuală din volumul sanguin reprezentată de elementele figurate
(hematii)
- volum compact de eritrocite
- înălţimea coloanei de eritrocite/înălţimea coloanei de sânge (exprimată procentual)

Hematocrit (Ht) = V globular /(V globular + V plasmatic) x 100

Valori normale: 41-43% la femeie; 43-45% (44-46%) la bărbat

Variaţii fiziologice:

1. În funcţie de sex: la bărbat valori mai mari decât la femeie


2. Vârsta: poliglobulia nou-născutului
3. Altitudine: poliglobulie adaptativă, datorită scăderii presiunii parţiale a oxigenului
şi stimulării eritropoiezei
4. În funcţie de locul recoltării sângelui:
- Din capilare, vase de calibru mic: hematocrit scăzut (ex. muşchi scheletic – 20%)
- Din sinusoidele splinei: hematocrit mare – creşte la 75-85% datorită funcţiei
splinei de a sechestra eritrocite (calibru mic, <3 μm, viteză de circulaţie redusă)
5. În funcţie de poziţia subiectului: la trecerea din clino- în ortostatism, hematocritul
creşte cu 3 - 4% (creşte presiunea hidrostatică în vasele din porţiunile declive, de la
nivelul membrelor inferioare; apa şi micromoleculele trec din sânge în ţesuturi, se
produce o hemoconcentraţie, iar hematocritul creşte)

Variaţii patologice:

2
- scade în anemii
- creşte în poliglobulii, şoc
o Creşterea hematocritului determină creşterea vâscozităţii sângelui, cu
modificarea hemodinamicii

Volumul sanguin (volemia)

~ 6-8% din greutatea corporală (compus din volum plasmatic şi volum globular)

Metode de măsurare:
- Direct – exsanguinare (condiţii experimentale, pe animale)
- Indirect: principiul diluţiei trasorilor (principiul Fick) - un volum (V) de o formă
geometrică nedeterminată poate fi evaluat prin măsurarea concentraţiei (c) unei
anumite substanţe ce se distribuie uniform în volumul respectiv, după injectarea
unei cantităţi cunoscute (M); M=cxV; V= m\M/c; se injectează o cantitate (M) de
trasor în spaţiul al cărui volum vrem să-l determinăm; se aşteaptă un interval de
timp pentru omogenizare în tot compartimentul vizat; se recoltează o probă de
lichid din compartimentul în care se determină concentraţia (c) trasorului
(V=M/c)

Măsurarea se face în condiţii bazale:

1. Repaus fizic, clinostatism


2. Repaus psihic
3. Temperatură de confort termic
4. Repaus alimentar: post proteic cu 24 de ore înainte de măsurare, şi post total
cu 12 ore înainte de măsurare

o Volumul plasmatic: trasorul nu trebuie să fie toxic, să nu se fixeze pe


eritrocite, să nu producă hemoliză, să nu-şi modifice culoarea la pH-ul
sângelui, să aibă o moleculă cu dimensiuni potrivite (dacă e prea mică,
părăseşte vasul), să fie uşor de dozat

3
 categorii de trasori: coloranţi (albastru Evans – se leagă de
proteinele plasmatice), macromolecule (PVP), radioizotopi
(albumina serică marcată cu iod radioactiv, 131 I- RISA)
o Volumul globular – trasori ce intră in eritrocite, marcaţi radioactiv
Se determină radioactivitatea unei probe de sânge a unui subiect căruia
i s-au injectat eritrocite proprii recoltate anterior şi marcate cu trasori
radioactivi (32P, 51Cr)

Volumul sanguin se determină fie măsurând volumul plasmatic şi volumul globular, fie
măsurând fie volumul plasmatic, fie volumul globular şi folosind hematocritul.

Volumul sanguin = volum plasmatic/1-Ht

Valori normale

1. Valoare absolută: bărbat, 5 – 5.5 l; femeie, 4.5 - 5 l


2. În funcţie de greutatea corporală: bărbat 77 ml/kg (1/13 din greutatea
corporală); femeie 66 ml/kg (1/14.5 din greutatea corporală)
3. Raportat la suprafaţa corporală: 3-3.1 l/m2

Variaţii fiziologice:
• Creşteri:
1. În funcţie de sex: la bărbat, volumul e cu 10% mai mare ca la femeie
2. În funcţie de vârstă:
- la nou-născutul la termen, volumul sanguin are o valoare de 100 ml/kg
- la nou-născutul prematur, volumul sanguin: 100-110 ml/kg
- la vârstnici: volumul sanguin e scăzut
3. În sarcină – volumul sanguin în ultimul trimestru de sarcină creşte cu până la 20-
30% faţă de normal; creşterea se realizează pe seama volumului plasmatic
4. Altitudine: volumul sanguin creşte datorită poliglobuliei de altitudine
5. Sportivi antrenaţi: până la 100 ml/kg – adaptare mai bună a organismului la efort
6. Tranzitoriu după ingestie crescută de lichide

4
• Scăderi:
1. La trecerea din clino- în ortostatism: în primele 20 minute volumul sanguin
scade cu 10-15% ; creşte presiunea hidrostatică în vene, apa şi micromoleculele
trec în ţesuturi, volumul sanguin scade
2. La obezi până la 60-66 ml/kg, explicând adaptarea mai dificilă a persoanelor
obeze la efort
3. Tranzitoriu în caz de transpiraţii abundente, prin scăderea volumului plasmatic

Variaţii patologice:
• Creşteri (hipervolemii):
- În toate tipurile de poliglobulii (primare, poate creşte până la 10-12 l, sau
secundare, până la 6-7 l)
- Retenţie hidrosalină
• Scăderi (hipovolemii):
- În anemii, pe seama volumului globular
- În hemoragii, pe seama volumului plasmatic şi globular
- În toate tipurile de şoc (ex. infecţios, traumatic, alergic): se produce o
vasodilataţie „paralitică”, sângele rămâne în periferie, presiunea hidrostatică
creşte, creşte şi permeabilitatea capilară, apa şi micromoleculele părăsesc vasul,
trec în ţesuturi, şi volumul sanguin scade prin scăderea volumului plasmatic
- Pierdere de plasmă (arsuri)

Volum stagnant/volum circulant

Sângele nu circulă în organism cu aceeaşi viteză în toate teritoriile. În teritoriul splanhnic


şi al plexurilor sub-papilare, circulaţia e foarte lentă. E teritoriul sângelui stagnant.
Volumul stagnant reprezintă ~ 10-30% din volumul sanguin total şi are rol mai ales în
efortul fizic. Secreţia de adrenalină contractă splina şi teritoriile de depozit, volumul
stagnant trece în circulaţie şi volumul circulant creşte.

5
Reglarea volumului sanguin
Menţinerea constantă a volemiei e importantă pentru asigurarea oxigenului şi
nutrimentelor pentru ţesuturi, şi implică atât adaptarea activităţii cardiace cât şi
modificarea reactivităţii vasculare

În reglarea volemiei acţionează mecanisme complexe, separat şi independent pentru


volumul plasmatic şi volumul globular.

Reglarea volumului plasmatic se face prin mecanisme reflexe şi umorale


Mecanisme reflexe: sunt declanşate prin stimularea voloreceptorilor din atrii şi a
baroreceptorilor de la nivelul sinusului carotidian şi al crosei aortei
• Voloreceptorii (receptori de tip B) sunt stimulaţi de creşterea volumului
sanguin, cu distensia consecutivă a atriilor; informaţiile de la voloreceptori sunt
preluate de fibre senzitive ale nervului X, transmise spre bulb, de unde prin
intermediul unui neuron intercalar, informaţiile sunt transmise spre hipotalamus;
ca urmare a informaţiei ajunse la hipotalamus, secreţia de ADH este inhibată,
eliberarea de ADH din hipofiza posterioară este inhibată, iar la nivelul tubilor
distali şi colectori renali, prin scăderea permeabilităţii lor pentru apă, aceasta se va
elimina în cantitate crescută; creşte diureza, scade volemia
- În acelaşi timp, stimularea voloreceptorilor determină scăderea tonusului
sistemului nervos simpatic şi, consecutiv, vasodilataţie, intensificarea transferului
de apă şi a micromolecule în spaţiul interstiţial ţesuturi şi scăderea volemiei
- Se produce şi destinderea arteriolei aferente glomerulare, cu creşterea filtrării
glomerulare si eliminare de apa
În consecinţă se va produce scăderea volemiei şi se va reduce distensia atrială.

• Baroreceptorii sunt stimulaţi de creşterea presiunii arteriale; informaţiile sunt


transmise prin fibre senzitive ale nervului IX (culese de la sinusul carotidian –
Figura 1) şi ale nervului X (culese de la crosa aortei) spre nucleul tractului solitar
si apoi spre centrii cardioinhibitori bulbari (nucleul dorsal al vagului); stimularea
lui declanşează reflexe inhibitorii caracterizate prin scăderea frecvenţei cardiace, a
conducerii atrioventriculare. Prin neuroni intercalari inhibitori impulsuri de la

6
nucleul tractului solitar ajun la centrul vasomotor si il inhiba. Ca urmarea scad
descarcarile simpatice pe vase cu vasodilatatie si scaderea presiunii arteriale.
(reflex depresor) (Figura 2). La scăderea presiunii arteriale, de exemplu în
hemoragii, baroreceptorii nu sunt stimulaţi şi nu apar reflexe inhibitorii, ca urmare
se va declanşa un reflex presor cu vasoconstrictie si crestearea presiunii arteriale
respectiv tahicardie.

Figura 1 - Baroreceptorii sinocarotidieni și cardioaortici

7
Figura 2 – Mecanismele reflexe declanșate de stimularea baroreceptorilor
Mecanisme umorale (directe, ca urmare a modificării volemiei; indirecte, ca urmare a
modificărilor produse de modificarea volemiei)

• Proteinele plasmatice sunt responsabile de realizarea presiunii coloid-osmotice,


ce menţine apa în vas
- Valoare normală a proteinemiei este de 7-8g%
- Scăderea proteinemiei sub 5.5 g%, cu scăderea presiunii coloid-osmotice a
plasmei, determină trecerea apei şi micromoleculelor în ţesuturi, cu apariţia
edemului şi scăderea volumului plasmatic

• Hormonul ADH – secreţia lui e stimulată de scăderea volumului sanguin


(începând de la 10-15% din volumul normal), iar răspunsul secretor e logaritmic;
secreţia e stimulată şi de creşterea presiunii osmotice (modificări de 1-2%), iar
răspunsul secretor e liniar
- Când creşte presiunea osmotică a sângelui (sau scade volumul sanguin), se
stimulează sinteza (hipotalamus) şi eliberarea (hipofiza posterioară) de ADH care,

8
la nivel renal, creşte permeabilitatea tubilor distali şi colectori pentru apă, cu
reabsorbţia apei şi restabilirea presiunii osmotice şi a volemiei

• Aldosteronul
- se eliberează din corticosuprarenală în condiţiile scăderii presiunii arteriale
- La nivelul tubului contort distal renal, creşte reabsorbţia de Na, urmată de
reabsorbţia pasivă a Cl, şi, prin efect osmotic, de reabsorbţia apei; ca urmare
volemia creşte, iar presiunea arterială revine la valori normale (Figura 3).

Figura 3 – Rolul aldosteronului in reglarea volemiei


• Factorul natriuretic atrial (FNA)
- Este un polipeptid eliberat de fibrele miocardice atriale ca răspuns la distensia
atriilor, prin creşterea volemiei (Figura 4)
- FNA produce natriureză, consecutiv creşte diureza şi scade volemia

9
Figura 4 – Factorul natriuretic atrial si rolul sau in reglarea volemiei

Reglarea volumului globular


- se realizează în funcţie de gradul de oxigenare tisulară
- scăderea presiunii parţiale a oxigenului în ţesuturi stimulează eritropoieza, creşte
numărul de eritrocite şi consecutiv volumul globular

Proprietăţile sângelui
1. Densitatea – raportul dintre masa unui volum dat de sânge şi masa aceluiaşi volum
de apă
Depinde de numărul elementelor figurate (în special eritrocite) şi de componentele
plasmei (în special proteine)
Densitatea eritrocitelor = 1.1
Densitatea sângelui: 1.057-1.067 la bărbat; 1.051-1.061 la femeie
Densitatea plasmei: 1.024-1.028 (1.027)
Densitatea plasmei deproteinizate: 1.006
Creşteri: fiziologice (efort fizic, altitudine, deshidratare – transpiraţii- hemoconcentraţie),
patologice (poliglobulii primare şi secundare, şoc, deshidratări patologice- diaree,
vărsături)

10
Scăderi: fiziologice (hemodiluţii - sarcină, ingestie de lichide); patologice (anemie,
hemoragii)

2. Vâscozitatea - proprietatea unui fluid de a-şi modifica lent forma sub acţiunea unei
cauze exterioare. E dată de forţele de frecare internă apărute între componentele
sângelui.

Depinde de elementele figurate (în special eritrocite): număr, deformabilitate şi


agregabilitate, şi de componentele plasmei (în special de concentraţia proteinelor
plasmatice).
Valoare normală: 4 unităţi relative (rU); apa 1 rU; plasma 2 rU
Creşterea concentraţiei proteinelor plasmatice sau/şi a numărului de elemente figurate,
determină creşterea vâscozităţii sângelui, cu importanţă în hemodinamică şi cu influenţă
asupra valorilor presiunii arteriale.
Vâscozitatea creşte în paralel cu hematocritul, cu scăderea vitezei de circulaţie a sângelui
(şoc – creşte tendinţa la aglutinare).
Vâscozitatea scade în anemie (creşte şi viteza de circulaţie a sângelui, si se suprasolicita
cordul cu tahicardie).

3. Presiunea osmotică: 290-310 mOsm/l


4. Presiunea coloid-osmotică (oncotică): 25 mmHg
5. Reacţia sângelui

Reacţia sângelui (pH)

- pH = ( - log [H+])- menţinut în limite extrem de strânse, parametru strict controlat


- pH sanguin: sânge arterial 7.4; sânge venos 7.35
- ecuaţia Henderson- Hasselbalch: pH = pK + log HCO3- /CO2 (pH = 6,11 + log 20
=7,35
- limite compatibile cu viaţa: 7.0-7.8; >7.45= alcaloză; <7.35 = acidoză
- menţinerea constantă a pH-ului are loc prin mecanisme:

11
o fizico-chimice (sisteme tampon)
o mecanisme biologice

Sistemele tampon
- sunt amestecuri de substanţe capabile să fixeze/ elibereze ioni H+, atunci când în
amestec se adaugă acizi/baze
- un sistem tampon este format dintr-un acid slab şi sarea acestuia cu o bază tare
(previn acumularea în exces a substanţelor acide); un acid tare şi o bază slabă
(previn acumularea substanţelor alcaline)
- principalele sisteme tampon în plasmă şi eritrocit:
• în plasmă: H2CO3/NaHCO3; proteină acidă/proteinat de bază;
NaH2PO4/Na2HPO4
• în eritrocit: Hb redusă/ HbK; HbO2/HbO2K; KH2PO4/K2HPO4

Componentele sistemelor tampon pot fi controlate independent prin respiraţie (CO2) şi


prin rinichi (concentraţia HCO3-)
Hemoglobina are o capacitate de tamponare mai crescută decât cea a proteinelor
plasmatice, găsindu-se în plasmă în cantitate mai mare (15-16g%), comparativ cu
proteinele plasmatice (7-8 g %)
În refacerea cantităţii de bicarbonat de Na, un rol important revine fenomenului de
membrană Hamburger (fenomen de migrare a ionului de Cl). Din activitatea tisulară
rezultă CO2 care trece în plasmă; de aici 8% trece în mod spontan în acid bicarbonic însă
reacția se desfașoară lent. Deoarece CO2 este foarte difuzibil el pătrunde în eritrocit
(92%) unde în proporție de 65% în prezența anhidrazei carbonice și a apei se transformă
în acid bicarbonic (anhidraza carbonică accelerează reacția de 200-300 ori). Acidul
bicarbonic disociază spontan în ioni de H+ și anion bicarbonic. Simultan cu reacția
descrisă, în eritrocit se desfășoară o altă reacție. Hb se găseste în sângele arterial sub
formă de oxihemoglobinat de potasiu (KHbO2). Ea pierde O2 care este cedat țesuturilor și
trece în Hb redusă, acid de 70 ori mai slab decat Hb oxigenată. Hb redusă nu mai poate
reține ionul de K+ și se combină cu ionul H+ dand naștere Hb acide. Anionul bicarbonic
se acumulează în interiorul eritrocitului pană când se realizează un gradient de

12
concentrație intre eritrocit și plasmă ce determină difuziunea ionului bicarbonat din
eritrocit în plasmă unde se combină cu Na+ rezultat din disocierea NaCl. Deoarece ionul
de K+ nu părăsește celula, el poate perturba echilibrul electric al acesteia și în consecință
atrage ionul de clor din plasmă, din combinatia lor rezultând KCl (fenomenul de
migrare al Cl). Aproximativ 27% din CO2 ajuns în eritrocite se combină cu Hb dând
naștere la carbohemoglobină sau carbamatul de Hb (Figura 5).
Sistemele tampon funcționează în corelație conform principiului izohidriei – sistemele
tampon sunt supuse agresiunilor acide sau bazice iar o modificare a unuia din aceste
sisteme va fi urmată de modificări în lanț ale tuturor celorlalte sisteme.

Figura 5 - Fenomenul de membrană Hamburger

Sisteme biologice pentru menţinerea pH-ului (Figura 6)


1. Plămân – elimină CO2, acizi volatili (restabileşte pH-ul în 1-15 minute)

13
2. Piele – elimină acizi nevolatili prin secreţia glandelor sudoripare
3. Ficat - poate converti acidul lactic rezultat în urma contracţiei musculare în
glucoză
4. Tub digestiv –în condiţii de acidoză, secreţiile digestive devin mai acide; când
pH-ul creşte, pH-ul secreţiilor digestive devine mai alcalin
5. Rinichi – elimină acizi nevolatili şi secretă H+
- Prezenţa H+ în urină scade pH-ul urinar; H+ înlocuieşte Na în sistemele tampon
din urină
- Când pH-ul urinar scade sub 4.5, în celula tubulară începe secreţia de amoniac

14
Figura 6 – Mecanismele biologice care intervin în menținerea pH-ului

Variaţii fiziologice ale pH-ului

Dezechilibrele acido-bazice pot fi, în funcţie de cauza lor, respiratorii (prin modificarea
ventilaţiei alveolare şi a presiunii CO2 , cu modificarea componentei gazoase a
sistemului tampon) sau metabolice ( modificarea concentraţiei tamponului
bicarbonat, componenta negazoasă a tamponului).
Aceste modificări pot fi compensate, atunci când pH-ul nu se modifică, sau
decompensate, în caz de modificare a pH-ului.

15
1. Vârstă
- Copilul în creştere: pH uşor alcalin (7.42) ce favorizează procesul de creştere
- Efortul fizic necontrolat la copil: acumulare de cataboliţi, se încetineşte procesul
de creştere
- pH scăzut la bătrâni (7.30-7.32) , deoarece predomină procesele catabolice, cu
formare de acizi
2. Variaţii ciclice diurne: dimineaţa pH-ul e mai acid (acidoză respiratorie
fiziologică) pentru că în cursul nopţii scade sensibilitatea centrilor respiratori la
CO2
3. În efort fizic se acumulează metaboliţi, iar pH-ul devine acid (acidoză metabolică
fiziologică)
4. În urcare bruscă la altitudine sau în hiperventilaţia voluntară se elimină în
exces CO2 şi apare alcaloza respiratorie.
5. În funcţie de fazele digestiei: pH-ul sângelui ce pleacă de la stomac e mai alcalin
în cursul digestiei gastrice (alcaloză metabolică fiziologică), pH-ul sângelui ce
pleacă de la nivelul intestinului subţire e mai acid (acidoză metabolică).

Dezechilibre acido-bazice
Acidoza respiratorie: pCO2 plasmatic e crescută (hipercapnie): fiziologică
(dimineaţa), patologică (scăderea suprafeţei de schimb la nivel pulmonar,
obstrucţie a căilor respiratorii, anomalii ale cutiei toracice, intoxicaţie cu morfină
sau barbiturice, lezarea centrilor respiratori în traumatisme, hemoragii.

Acidozele metabolice: HCO3- scăzut, prin acumulare de acizi nevolatili:


fiziologică (efort fizic), patologică (insuficienţă renală, diabet, insuficienţă
hepatică, diaree (pierdere HCO3-)

Compensarea acidozei (deprimarea SNC, coma): hiperventilaţie; eliminarea


renală a H+

16
Alcaloza respiratorie: pCO2 plasmatic e scăzută (hipocapnie): hiperventilaţie,
altitudine (fiziologică), isterie.

Alcaloza metabolică: HCO3- crescut: vegetarieni (fiziologic), ingerare substanţe


alcaline, pierdere de ioni H+ prin vărsături, excreţie renală crescută de H+ sau
deficit de K+

Compensarea alcalozei (tetanie, convulsii): hipoventilaţie, creşterea eliminării


renale de HCO3-

Metode de măsurare: rezerva alcalină, determinarea bicarbonatului standard cu


nomograma Sigaard- Andersen.

17

S-ar putea să vă placă și