MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE LIMBAJULUI

Una din cele mai remarcabile capacitati functionale ale creierului uman este aceea de a
elabora si de a opera cu semne si simboluri , care largesc considerabil aria comunicarii
interpersonale si registrul de prelucrare a informatiilor extrase din mediul extern.
            Functia semiotica a creierului are la baza principiul mai general al semnalizarii pe care il
aduce cu sine in sinusul nervos inca de la aparitia sa. Acest principiu exprima capacitatea SN de
a transfera semnificatia de la stimulii neconditionati biologicesti necesari, la cei indiferenti,
neutri, care devin semnale conditionale in raport cu primii.
            Dezvoltarea ulterioara a SNC (sistemul nervos central) a facut posibila producerea de
catre animale a unor semnale proprii, pentru exteriorizarea starilor interne si designarea unor
fenomene din mediul extern (indeosebi a celor cu influenta negativa, nociva).
Aparitia in SN a unor mecanisme de comanda a emiterii de semnale pentru transmiterea de
informatii, mesaje a impus si formarea aparatelor executive capabile sa le genereze.
            Asa s-au dezvoltat schemele de producere a semnalelor chinestezice atat de complexe si
perfectionate nu numai la om ci si la alte clase de animale.
            Totusi numai creierul uman a atins acel nivel de organizare care sa-i permita elaborarea si
operarea cu cel mai complex sistem de semnale, limbajul articulat, din care au fost derivate mai
tarziu si asa numitele limbaje artificiale ca de exemplu limbajul matematic, limbajul de
programare.
            Cuvantul, alaturi de unealta, va deveni unul din factorii fundamentali ai dezvoltarii
psihice a omului.
            Verbalizarea, adica fixarea in cuvant in calitatea lui de semn sau cod a produselor
reflectarii psihice (stari emotionale, notiuni) se va impune ca un principiu esential al organizarii
activitatii cerebrale. Pe baza cuvantului ca purtator de semnificatii si substitut al obiectelor si
fenomenelor concrete din jur se va inchega un complex sistem de legaturi temporare, care se va
exterioriza in cel mai complex tip de comportament din cate aimaginat evolutia –
comportamentul verbal.
            Baza genetica a aparitiei si dezvoltarii limbajului este relatia de comunicare.
Aceasta presupune existenta si interactiunea a minimum doi indivizi care emit si receptioneaza
reciproc mesajele unul altuia.
            Disparitia indivizilor care sunt purtatorii si producatori reali ai proceselor
comunicationale duce nu numai la disparitia limbajului ca fenomen psihologic, ci si a limbii ca
fenomen social-viu.
            Prin organizarea sa interna, creierul uman poseda doar competenta lingvistica, dar nu si
performanta. Ultima devine posibila numai in receptarea si integrarea din afara a sistemului
limbii.                                                                   
            Important de subliniat este faptul ca competenta lingvistica a creierului se cere a fi
fructificata din primele zile dupa nastere altminteri ea diminua si  nesolicita  pana la varsta de 14
ani dispare cu totul. Faptul a fost demonstrat de analiza celor catorva cazuri de copii pierduti in
jungla si gasiti la varste relativ mari. Cei care au depasit varsta de 15 ani nu au mai putut fi
verbalizati. Cel mai usor si rapid, creierul asimileaza si integreaza limba in care se desfasoara
comunicarea cotidiana din anturajul imediat al copilului. La varste fragede este facilitata si

1
invatarea limbilor straine: mai tarziu competenta creierului pentru acestea diminueaza, adultul
invatand mai greu decat copilul oricare limba straina.
Mecanismele limbajului
            Limbajul se inumara printre acele functii psihice a caror investigatie neurofiziologica a
furnizat date experimentale in favoarea teoriei localizationiste.
            In urma investigatiilor efectuate deBroca (1861) si Wernicke (1874) s-a format ferm
convingerea ca limbajul beneficiaza de o localizare precisa la nivelul creierului.
            Pana aproape de zilele noastre la intrebarea care este baza sau mecanismul
neurofiziologic al limbajului, raspunsul venea imediat fara ezitare: centrul lui Broca
(circumvolutia frontala a treia din hemisfera dominanta) pentru limbajul expresiv si “
centrul Wernicke” (prima circumvolutie temporala din hemisfera dominanta) pentru limbajul
impresiv, adica pentru intelegerea vorbirii celor din jur.
            Cercetarile ulterioare, fara a infirma constatarile faptice  ale lui Broca si Wernicke, au
dus la o corelare semnificativa a modelului ingust – localizationist conceput de ei.
            Printre cei care au contribuit decisiv la trasarea unei perspective mai largi in abordarea si
explicarea mecanismelor neurofiziologice ale limbajului a fost Jackson (1835-1911). Acest
autor a  emis ipoteza comform careia trebuie luate in seama ambele hemisfere cerebrale, iar nu
doar cea dominanta. Hemisfera stanga este implicata direct deoarece lezarea ei priveaza pe om
de vorbire, in timp ce hemisfera dreapta ajuta la recunoasterea imaginilor simbolizate.
            Jackson considera ca centrul lui Broca coordoneaza miscarile limbii, buzelor, laringelui si
faringelui si sublinia ca daca afazicul a pierdut limbajul propozitional, el poate dispune de un
limbaj emotional si de stereotipii. El socotea ca aceste relicve ca si jargonul, se afla sub
dependenta hemisferei drepte. In cazul unei asemenea leziuni apar efecte negative reprezentate
de incapacitatea de a vorbi, scrie si citi si semne pozitive manifestate prin capacitatea bolnavului
de a intelege ceea ce i se spune, de a misca corect organele de articulare cand mananca si  bea si
de a utiliza un limbaj emotional. Efectele pozitive se datoresc activitatii unui nivel inferior
eliberat de sub controlul nivelului superior.
            Orientarile trasate de Jackson au fost preluate de Pick si Head. Acestia au incercat sa
demonstreze inconsistenta localizarii rigide a limbajului pledand pentru admiterea unei baze
integrative neurofiziologice mai largi si dinamice in care este inclusa intelegerea, abstractizarea,
generalizarea. Astfel, Head distingea afazia verbala, sintactica , nominala si semantica. Important
este ca Head admitea ca toate cele patru tipuri de afazii mentionate pot sa apara atat in leziuni ale
hemisferei stangi cat si in leziuni ale hemisferi drepte.
            Wilson (1926) includea in mecanismele limbajului si ariile asociative, corticale. Dupa el,
afazia apare ca rezultat al unei dezordini a mecanismelor transcorticale (nivelul cel mai inalt
dupa Jackson) care se repercuta asupra proiectiilr corticale (nivelul mediu dupa Jackson).
            Luria analizand critic diferitele puncte de vedere gaseste ca cele mai plauzibile sunt
ipotezele lui Jackson. El a dezvoltat modelul sistemic al mecanismelor cerebrale ale limbajului.1
Gîndirea şi cuvîntul
s-a găsit acea nomitate comunăî n t r e   g î n d i r e   ş i   v o r b i r e   –   î n ţ e l e s u l   c u v î n t u l u i .  

1
http://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/MECANISMELE-NEUROFIZIOLOGICE-A758.php
2
C u v î n t u l   r e p r e z i n t ă   c o m u n i u n e a ambelor procese, dar nu putem spune că el este un
fenomen al vorbirii sau al gîndirii.

Cuvîntul lipsit de sens nu este cuvînt ci un su net gol. Sensul reprezintă

însuşicuvîntul. Dar însuşi înţelesul, sensul, semnificaţia cuvîntului reprfezi
n t ă   a c t u l gîndirii. În aşa mod s-a demonstrat conţinutul cuvîntului ca fenomen al gîndirii.
Cîndcuvîntul se pronunţă are loc fenomenul verbal, dar numai după o analiză intelectualăa lui.
Acesta şi reprezintă fenomenul gîndirii verbale şi a cuvîntului  cu sens. Din  p u n c t d e
vedere a psihologiei vechi, legătura dintre cuvînt şi sens este o
l e g ă t u r ă simplă asociativă.
În sfîrşit în funcţionarea gîndirii verbale la om, nici în acest caz nu putem găsi nimic altceva
decît o orientare într-o anumită direcţie pe cale asociativă del a c u v î n t c ă t r e s e n s u l l u i ş i
de la sens către cuvînt.  
Despre relaţiile dintre vorbire şi gîndire  putem constata importanţa gîndirii interne, în
dezvoltarea gîndirii copilului: Watsonafirmă că nu se ştie exact cînd în vorbirea copilului se face
trecerea de la vorbirea înglas la cea în şoaptă şi apoi la cea interiorizată. Se presupune
că procesul de trecere,e t a p a i n t e r n ă î n t r e v o r b i r e a î n g l a s ş i v o r b i r e a i n t e r n ă ,
este vorbirea egocientricădescrisă de Piaget.
A c e s t ă v o r b i r e d e z v o l t ă p e l î n g ă f u n c ţ i i l e d e e x p r i m a r e f o a r t e simplu se
transformă în gîndire adică îşi asumă funcţia de planificare a operaţiilor, însoluţionarea unei
probleme noi.Vorbirea – e vorbirea în sine a copilului, vorbirea
neînţeleasă de nimeni,în acelaşi timp e o vorbire externă fiziologic ce nu are nici o tendinţă să
se transformeîn vorbirea în şoaptă.În dezvoltarea sa ea parcurge 4 etape:I stadiu – primitiv
vorbirea preintelectuală şi gîndirea preverbalăII stadiu – psihologia naivă – experienţă
naivă a copilului în domeniul trăsăturilor  f i z i c e a l e p r o p r i u l u i c o r p ş i a
o b i e c t e l o r d e a f o l o s i m u l t e ş i p r i m e l e o p e r a ţ i i a l e gîndirii precoce. Acest stadiu se
caracteizează prin însuşirea structurii dramaticale şi  
formelor înainte de însuşirea operaţiilor şi structuri logice corespunzătoare.
Copilulî n s u ş e ş t e s i n t a x a v o r b i r i i î n a i n t e d e a î n s u ş i s i n t a x a g î n d u l u i .
P i a g e t a a r ă t a t c ă dezvoltarea gramaticală a copilului se află înainte de dezvoltarea lui logică.
Limbajul articulat al omulu ii permite dezvoltarea treptata a gandirii de la forme mai concrete
pana la formele cele mai abstracte, permitand construirea unui sistem de notiuni(concepte) in
forma piramidala.
Licurg este un legislator legendar din Sparta. Semnificația numelui său este „cel care
alungă lupii”. Se presupune că Licurg ar fi trăit în secolele IX-lea - VIII-lea î.Hr. Principala sursă
istorică despre Licurgeste Plutarh, 'Viețile paralele ale oamenilor iluștri', scrisă sub formă de
biografii paralele. În această sursă, biografia lui Licurg este comparată cu cea a romanului Numa
Pompilius.

Sparta (sau Lacedemonia (Λακεδαίμων, Lakedaimon) a fost un oraș-stat din Grecia

antică, în peninsula Peloponez, situat pe râul Eurotas.
Sursele care alimentează istoriografia spartană sunt presărate cu viziuni idealizate. [1]Sparta
a fost înființată în secolul al VIII-lea î.Hr.de dorieni în regiunea Laconia. Era organizată ca stat
militar, având o armată terestră puternică. Societatea era alcătuită din: perieci(locuiau în jurul
3
orașului Sparta și se ocupau cu agricultura, meșteșugurile, negustoria), hiloți (făceau parte din
populațiile cucerite de spartani), aristoi („aristocrați”, cei care dețineau puterea și participau la
conducerea statului), spartani (cetățenii originari din Sparta).
Statul spartan era condus de doi regi(considerați șefi militari supremi și preoți), de „Sfatul
bătrânilor” (Gerusia) și de „Adunarea poporului” (Apella), formată din spartanii majori. Organul
cel mai important al statului spartan era „Colegiul celor cinci efori”, având drept de control
asupra tuturor activităților.
Sparta era caracterizată de o cultură războinică. Pământurile din Sparta erau cultivate
de sclavi și periecii, supravegheați intens, de vreme ce erau mai numeroși decât spartanii, cea ce
a provocat diverse revolte. Spartanii erau caracterizați prin mantia roșie și barba stufoasă. [ Nou-
născuții bolnavi sau cu diferite deficiențe erau asasinați într-un mod teribil, fiind acceptați numai
copiii capabili de a face față războiului.
O problemă a Spartei era lipsa marinei, [ motiv pentru care în bătălia de la Termopile a fost
nevoită să recurgă la inamicul său, Atena. Prima înfrângere a spartanilor a fost înregistrată în
această bătălie contra Imperiul Persan. Sparta nu a trimis decât câteva sute de războinici sprijiniți
de marina greacă.
O legendă spune că 300 de spartani au reușit să țină în frâu mai mult de 1.000.000 de
persani pentru 3 zile și 3 nopți. Această ispravă a dat curaj grecilor, care au reușit să învingă
imensa armată a persanilor.
Sparta a obținut hegemonia Greciei în Războiul peloponesiac (431 - 404 î.Hr.,) în
detrimentul Atenei. Așa-zisa hegemonie și succesul Spartei a fost înlăturată de Teba în bătălia de
la Leuctra(iulie 371 î.Hr.), când mare parte din populația masculină spartană a murit.