CURSUL IV

27.11.2020

A. COMPORTAMENTUL LUDIC

Privit deseori prin prisma mentalităţii adulte, jocul copiilor este interpretat nu întotdeauna
foarte exact. Din cele prezentate, rezultă că jocul îl pregăteşte pe copil pentru viaţa adultă,
formându-i şi modelându-i personalitatea pentru o adaptare la condiţiile vieţii sociale. Istoria
jocurilor este istoria personalităţii individului în curs de dezvoltare şi de maturizare. Jocurile, ca
activitate, se deosebesc foarte mult de activităţile adulţilor, atât prin nivelul conştientizării
scopurilor, cât şi prin rezultate.
Comportamentul ludic este astfel o acţiune care nu are un corespondent în diferite structuri ale
activităţii umane. Această conduită se întâlneşte în jocuri, în activităţile recreative, dar uneori
pătrunde şi în manifestările serioase ale adulţilor. Ea este indisolubil legată de nivelul dezvoltării
psihice a copilului depinzând de modul cum se structurează diferitele funcţii şi operaţii mentale.
În acest mod înţelegem de ce copilul aflat în perioada de început a vieţii sale îşi limitează jocul la
manipularea obiectelor şi jucăriilor, de ce până la 3 ani este “egocentrist”, neposedând
capacitatea închegării unor relaţii sociale mai complexe având cunoştinţe limitate, după cum tot
aşa vom înţelege şi manifestările agresive zgomotoase, de dezordine ale copiilor în momente în
care motricitatea lor se manifestă deplin. În consecinţă, vom înţelege de ce jocurile copilăriei
devin în preadolescenţă sporturi, întreceri performanţiale, nu numai pentru afirmarea tendinţelor
şi aptitudinilor, ca demonstrare a măiestriei dobândite prin pregătire sistematică şi continuă.
Parcursul dezvoltării în plan cognitiv, al echilibrării afectivităţii, al erotizării conduitei
într-o anumită etapă, dinamica intereselor şi structurarea caracterului vor determina, fiecare în
felul său, conţinutul diferitelor jocurilor, precum şi întrecerilor, al înlocuirilor, abandonurilor şi
inovaţiilor în domeniul acestora.
Imitaţia şi creaţia. Reproducerea, involuntară la început şi apoi voluntară a diferitelor
gesturi, expresii, sunete, acţiuni este prima formă de comportament ludic al copilului. Acesta va
constitui, pe parcursul perioadelor de creştere şi dezvoltare, una din căile de formare şi însuşire a
multor atitudini şi operaţii. Copilul imită surâsul adulţilor prin mimetismul spontan, apoi aruncă
jucăriile aşa cum face adultul când se joacă cu el, mai târziu imitând gesturi şi atitudini, unele
dintre ele intenţionate. Concomitent cu evoluţia spre jocuri simbolice, el apelează la atitudini şi
operaţii pe care le-a văzut la alţii, adoptându-e. În acest mod copilul îşi însuşeşte
comportamentele după modelele intuitive şi învaţă să joace roluri care cândva vor deveni
activităţi sociale.
Acţiunea imitativă nu este doar o simplă copiere; ea depăşeşte modelele, imprimându-le
noi elemente. Astfel, pe măsura îmbogăţirii datelor cunoaşterii şi a dorinţei subiectului de a
depăşi ceea ce realitatea oferea de multe ori aceleaşi forme stereotipe, ponderea creaţiei va
creşte.
Creativitatea reprezintă tot mai mult una din valenţele esenţiale ale fiinţei umane,
implicată în cultura şi civilizaţia noastră. Ca sistem de potenţialităţi umane, apte să contribuie la
generarea noului în diversele lui ipostaze, creativitatea angajează cele mai nobile virtuţi ale
omului, tinzând spre împlinire şi universalizare umană, prin desăvârşire şi autorealizare social-
valorică.
Copilăria este apreciată tot mai mult ca fiind perioada ce cuprinde cea mai importantă
experienţă educaţională din viaţa unei persoane, pe parcursul ei înregistrându-se ritmurile cele
mai pregnante ale dezvoltării personalităţii umane şi unele dintre cele mai semnificative achiziţii
cu ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale. Din această perspectivă, se poate
spune că profilul psihologic al copilului de vârstă preşcolară sau şcolară mică cuprinde multiple
premise favorabile cultivării potenţialului creativ.
La vârsta copilăriei, jocul constituie un cadru permanent pentru antrenarea virtuţilor
muncii şi creaţiei. El amplifică posibilitatea de expresie comportamentală, sporeşte vitalitatea
spirituală, dinamismul creativ al copilului, nevoia activă de explorare a modelului în raport cu
experienţa personală.
Activităţile ludice sunt purtătoare ale unor multiple virtuţi formative în dezvoltarea
psihică a copilului şi, implicit, în cea a creativităţii. Întrucât jocul, prin excelenţă, constituie un
stimul important în cultivarea receptivităţii şi sensibilităţii, a mobilităţii şi flexibilităţii psihice, el
sporeşte vigoarea acţională a copilului, dinamismul său şi amplifică nevoia de activitatea şi de
explorare. Rolul deosebit al jocului în geneza premiselor psihologice ale creativităţii se vădeşte şi
în faptul că unii autori discută teoretic creativitatea prin aspectele specifice ale jocului.
Putem vorbi deci despre faptul că, la vârsta preşcolară, există mai multe premise de ordin
operaţional cognitiv şi afectiv-motivaţional ce pot fi propice realizării, într-un stil creativ, a
activităţilor din cadrul grădiniţei, astfel încât să se cultive sistematic potenţialul vârstei, la care
pot apărea aspecte diferite privind manifestările creative, comparativ cu cele proprii şcolarităţii
sau vârstei preadulte. Dacă la vârsta preşcolară elaborările construcţiilor imaginative sunt mai
puţin conturate şi orientate spre neintenţionalitatea creatoare, la şcolar se conturează caracterul
intenţional, conştient şi dirijat al elaborării imaginative.
Având în vedere aspectele diferenţiate care privesc în acelaşi timp nivelul calitativ-
variabil de realizări independente creative, pztem releva acele premise de ordin general care
conduc la amplificarea posibilităţilor de antrenament creativ şi stimularea creativităţii la vârsta
copilăriei. Intensitatea şi expresivitatea trăirilor emoţionale, corelate cu nevoia de acţiune, de
construcţie în plan practic-acţional, amploarea trebuinţelor ludice ale copilului contribuie la
potenţarea resurselor sau disponibilităţilor sale pentru expresii de ordin creativ. Un rol important
în această direcţie revine nu numai activităţilor de joc liber-creativ, activităţilor de elaborare
imaginativă, ale unor povestiri şi mai ales activităţilor practice, care se impun a fi amplu
valorificate în stimularea şi cultivarea creativităţii.
Relaţiile copiilor în jocuri. Copilul în vârstă de 3 ani se poate juca cu un partener; la 5
ani grupul poate fi format din 4-5 jucători, după cum, la 7-8 ani, alegerea partenerului se face
după criterii preferenţiale, spiritul de grup dezvoltându-se, ajungând în preadolescenţă la spiritul
de “gaşcă”, la solidaritatea uneori greşit canalizată.
La vârsta preşcolară copiii îşi dispută jucăriile, se ceartă şi se împacă repede. Răpirea
jucăriei, stricarea jocului, şicanarea, dezorganizarea sunt manifestări frecvent întâlnite, unele ca
expresie a geloziei faţă de cei care se distrează bine, alteori ca manifestare contradictorie a
dorinţei de a participa la joc.
Rivalităţile dintre copii se menţin numai la nivelul jocurilor, bătăile şi disputele încetând
în afara acestora, având doar semnificaţia întrecerii pentru manifestarea curajului sau a forţei şi
dibăciei, pentru evidenţierea în faţa grupului. Jocurile spontane iau de cele mai multe ori aspectul
de bătălii, în care cei mai tari şi rutinaţi încearcă să se impună în faţa celor slabi şi ascultători. Nu
sunt puţine cazurile în care copiii mai mari sunt intoleranţi faţă de cei slabi bruscându-i şi
eliminându-i din joc.
Agresivitatea. Manifestările agresive din timpul jocurilor au atras atenţia cercetătorilor
relativ târziu. Acestea au devenit obiect al preocupărilor cercetătorilor, poate şi sub impulsul
unor idei ale psihanalizei, deşi sunt prezente încă din primii ani ai copilăriei, în situaţii diverse,
de exemplu când copilul vrea cu orice preţ jucăria altuia. Spargerea jucăriile, ruperea hârtiei,
smulgerea foilor cărţilor, scoaterea ochilor păpuşilor constituie manifestări specifice copilului
încă de la vârsta de un an. Se consideră că această formă de agresivitate este rezultatul
disproporţiei dintre dezvoltarea eului (dorinţa de putere) şi dezvoltarea psihomotorie reală, foarte
redusă. La 6-7 ani agresivitatea vârstei precedente se transformă în combativitate. Rivalităţile
care apar la 2 ani se amplifică spre 4 ani şi, treptat, cei mici ajung să înţeleagă sensurile şi
necesitatea colaborării în jocurile colective. Nici la celelalte vârste ale copilăriei neînţelegerile nu
încetează. La 6-9 ani întâlnim deseori situaţii în care se îmart pumni sau se utilizează un limbaj
agresiv, ca în cazul adulţilor.
Unii autori consideră că fundamentul acestor manifestări agresive este rezultatul atât al
tendinţelor înnăscute ale individului, cât şi al situaţiilor care apar spontan în timpul jocurilor, ca
de exemplu refuzul de a împrumuta ojuc[rie îl determină pe celălalt copil o ia cu forţa, supărarea
că a fost deranjat în timpul jocului (şi cel care se amuză deranjând, manifestând un gen de
agresivitate), dezacordul dintre hotărârea liderului de grup şi propria dorinţă de a comanda a
celorlalţi.
Nemulţumirea de a fi respins de către ceilalţi poate genera un comportament agresiv, fără
îndoială izolat, ca o reacţie la frustrare. Însă agresivitatea se asociază adesea cu sociabilitatea,
“agresorul” căutând stabilirea unui contact cu ceilalţi.
Fără îndoială că formele sub care agresivitatea apare în jocurile copiilor sunt numeroase
şi diverse. Trecerea în revistă a comportamentului ludic la copiii de diferite vârste ne permite să
constatăm felurite manifestări de rivalitate, ostilitate, opoziţie, dezordine, tachinare ş.a.
Instabilitatea copiilor mici, egocentrismul lor conduc la o anumită rigiditate a gândirii, la
o lipsă de supleţe şi dificultate de cooperare în relaţiile cu ceilalţi. În acelaşi timp însă, existenţa
unei energii care se cere utilizată şi consumată în manifestarea personalităţii provoacă la copii un
anumit gen de dezlănţuire, ca formă de comportament, dând gesturilor rapiditate, nestăpânire şi
uneori chiar violenţă. Gesturile sunt însă lipsite de amplitudine şi sunt slab controlate.1
O altă formă de manifestare, mai puţin violentă, a tendinţelor agresive, este tachinarea, în
care ostilitatea apare voalată, ca urmare a căutării unei compensaţii în raporturile cu altul (în
special verbal).
În concluzie, putem afirma că prezenţa unor manifestări cu caracter de opoziţie sau de
luptă violentă este destul de des întâlnită, fiind rezultatul, pe de o parte, al unor tendinţe fireşti de
exprimare a personalităţii, iar pe de altă parte, al particularităţilor temperamentale şi caracteriale
ale copiilor, declanşarea sau susţinerea lor fiind, în majoritatea cazurilor, depedente de condiţiile
şi raporturile concrete în care se află partenerii de joc.
Comportamentul ludic constă în exprimarea spontană a aptitudinilor, atitudinilor şi
însuşirilor caracteriale, ceea ce face ca aceasta să devină un interesant domeniu de studiu al
particularităţilor personalităţii copiilor, al nivelului lor intelectual, afectiv şi de sociabilitate.

I. JOCUL ŞI SPORTUL

Utilizat încă din perioada preşcolară, jocul de întrecere pregăteşte “terenul” pentru
manifestările de tip performanţial de mai târziu. În acelaşi timp, sportul pentru toţi (sportul de
mare performanţă prezintă trăsăturile sale specifice, accesul indivizilor la el fiind limitat)
1
CHATEAU J. – Copilul şi jocul, trad. din lb. franceză, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 106-
108.
presupune manifestări tipice ca libertatea şi iniţiativa acţiunilor, motivaţia imediată, legate de
înseşi activitatea desfăşurată, satisfacţia efectuării unor acţiuni care scot în evidenţă calităţile şi
măiestria personală ş.a.
Într-un tablou al jocurilor practicate până la 13 ani, Rose Vincent aduce în discuţie
următoarea succesiune a acestora: jocuri de explorare, de distrugere, de agilitate, de compensaţie,
de imitaţie şi, în sfârşit, jocuri cu participare reglementată. Deşi succesiunea amintită nu este
foarte exactă, observaţiile contemporane indică o trecere de la jocurile cu caracter funcţional la
cele de performanţă.
Practicarea acelor jocuri de luptă şi de performanţă care presupune angrenarea tuturor
posibilităţilor fizice şi psihice în vederea obţinerii performanţei corespunde dezvoltării dorinţei
de afirmare a personalităţii, prin compararea cu ceilalţi, prin etalare calităţilor, prin impunerea
voinţei în afara altora. Nevoia de performanţă, care stă la baza motivelor sociale ale activităţii
umane, este prezentă atât în jocurile copiilor, cât mai ales, în întrecerile din sportul propriu-zis.
Jocurile sportive, deşi păstrează unele caracteristici pe care psihologia jocului copiilor le-
a scos în evidenţă, prezintă şi alte caracteristici care provin din specificul activităţii sportive, a
cărei caracteristică principală o constituie competiţia, ca formă organizată de obţinere a
performanţei. Nici celorlalte ramuri sau probe sportive nu le sunt absente caracteristicile
jocurilor. Activitatea sportivă, de performanţă şi mare performanţă, presupune adeziunea şi
participarea liberă, deoarece cerinţa de a obţine performanţe înalte, de a fi permanent în formă,
obligă la antrenamente intense şi frecvente. Ea are pentru individ, până la un anumit nivel,
semnificaţia unei ocupaţii dezinteresate, neproductivă, recreativă şi deconectantă. În acelaşi timp,
a practica o ramură sau o probă sportivă înseamnă o manifestare a isteţimii, a îndemânării,
dârzeniei, stăpânirii de sine, pentru satisfacţia succesului sau a faptului de a desfăşura o activitate
în care apare manifestarea tipic sportivă.
În ce priveşte jocurile, ele prezintă o serie de trăsături prin care apropierea de activităţile
sportive apare firească. În constatările sale, Chateau J. 2 spune că adevăratul joc este serios atunci
când are reguli severe şi presupune osteneala până la istovire. El afirmă, de asemenea, că jocul
constituie o lume aparte, diferită de cea a adulţilor. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre sport:
este o lume aparte, diferită de cea obişnuită, creează într-un anumit fel o “iluzie” fără a fi însă
lipsit de intenţionalitatea conştiinţei în declanşare, ca şi în efectuare şi apreciere.3
Jocul, ca şi sportul, constituie, în acelaşi timp, prilejuri de desprindere şi detaşare de
activităţile cotidiene, ca şi de compensaţie.
Deşi aflate la niveluri motivaţionale diferite, atât unele, cât şi altele reprezintă mijloace
de formare a personalităţii, tonificând şi echilibrând psihic organismul, contribuind la integrarea
socială a individului, la care se adaugă aportul terapeutic, de recuperare.
Aproprierea dintre joc şi sport este marcată şi de un alt element, şi anume caracterul lor
reglementar. Deşi liber, spontan, jocul cu partener presupune reguli, reglementarea în sine
rămânând o caracteristică fundamentală a jocului, chiar dacă uneori regulile sunt schimbate sau,
pur şi simplu, ignorate. Sportul este un produs al societăţii adulte şi prespune nevoia respectării
unor anumite norme valabile, dincolo de limitele unei comunităţi sau ale unui teritoriu (şcoală,
cartier etc.), mult mai stricte, formalizate, obligatorii, foarte multe dintre ele fiind create pentru a
stăvili violenţele fizice, ce pot apărea în fiecare moment al întrecerii.
Aşa cum precizează J. Piaget, acceptarea şi respectarea regulilor, determină pe copil să
participe la efortul comun al grupului din care face parte. Subordonarea intereselor personale ale

2
CHATEAU J. – Copilul şi jocul, trad. din lb. franceză, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 18.
3
MIHAI EPURAN – Psihologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 102.
colectivului, luptă pentru învingerea dificultăţilor, respectarea exemplară a regulilor de joc şi în
final succesele vor pregăti treptat pe cel ce va fi capabil să se integreze cerinţelor societăţii.