CURSUL VII - 10.12.

2020
Condiţii de utilizare a jocurilor dinamice în lecţia de educaţie fizică

Lecţia - formă principală a organizării procesului de învăţământ.

Practicarea exerciţiilor fizice se desfăşoară sub diferite forme de organizare care
s-au diversificat în timp, s-au completat reciproc. Unităţile organizatorice în care se
desfăşoară procesul instructiv-educativ, în sistemul românesc al educaţiei fizice,
sunt clasele, echipele, grupele etc., care au la bază criterii didactice de tipul vârstă,
sex, grad de pregătire.
Lecţia ca formă de organizare a procesului instructiv presupune o succesiune
de etape, secvenţe, verigi derulate într-o unitate de timp, în care se asigură corelaţia
activităţii profesorului (predare) şi cea a elevului (învăţare), în vederea realizării
finalităţilor procesului de învăţământ. Ca urmare a legăturilor funcţionale care se
stabilesc între diferitele sale elemente, lecţia devine o entitate de instruire relativ
independentă, în interiorul său materializându-se dezideratele acţiunii educaţionale.
Parcurgerea etapelor lecţiei în succesiunea lor acordă profesorului posibilitatea de
a ordona şi organiza conţinutul activităţii în unităţi mai mici, uşor de asimilat de
către elevi, de a folosi acea strategie şi tehnologie în deplină concordanţă cu
desfăşurarea optimă a activităţii de învăţare, toate având drept scop atingerea
obiectivelor instructiv-educative. Lecţia reuneşte într-un cadru unitar elementele şi
variabilele predării-învăţării, conţinutul informaţional, obiectivele, strategii şi
mijloace didactice, particularităţile psihice ale elevilor, organizarea psihologică a
colectivului, personalitatea profesorului, toate subordonate logicii educaţionale.
Lecţia este considerată formă de bază a realizării educaţiei fizice, din mai
multe considerente:
 conţinutul şi obiectivele sale asigură realizarea programei de specialitate;
 cu o durată bine determinată, de 15-45-50 min., este prevăzută în acest
 sens în orarul zilnic al activităţilor desfăşurate de preşcolari, şcolari mici sau
preadolescenţi;
 se desfăşoară cu grupe de preşcolari, clase de elevi, grupe de subiecţi care
constituie colective constante şi relativ omogene ca vârstă sau nivel de
pregătire;
 are un caracter obligatoriu fiind cuprinsă în planul de învăţământ al celor
trei cicluri, cu un anumit număr de ore;
 lecţia asigură cadrul necesar învăţării majorităţii deprinderilor şi
priceperilor motrice, al dezvoltării aptitudinilor motrice (capacităţi
condiţionale şi coordinative), al însuşirii exerciţiilor pentru dezvoltarea
fizică, al formării tehnicii de autoorganizare/autoevaluare, al aprofundării
principalelor reguli de practicare a exerciţiilor fizice. Toate aceste
conţinuturi stau la baza desfăşurării celorlalte forme de organizare.
Conceptul de structură a lecţiei a avut o evoluţie ascendentă, de-a lungul
timpului manifestându-se mai multe orientări specifice corespunzătoare curentelor
existente: orientare formală caracteristică şcolii germane, orientare igienistă
specifică sistemului suedez, orientare morală aparţinând şcolii franceze, orientare
liberă, caracteristică şcolii engleze, şi orientare pedagogică introdusă de sistemul
rusesc.
În România, în anul 1909, a fost introdusă în şcolile secundare de fete şi
ulterior în cele de băieţi, gimnastica suedeză. Programele de specialitate ale acelei
perioade prevedeau sugestii privind conţinutul lecţiei de educaţie fizică. Astfel, pe
parcursul derulării acesteia, se puteau utiliza exerciţii de ordine şi exerciţii libere,
cu sau fără obiecte, jocuri, exerciţii de suspensie la aparate, exerciţii de sprijin la
aparate. Ca aparate, în lecţie se utilizau bara fixă, inelele, calul, frânghii, prăjini
etc.
Programa şcolilor medii de fete din acelaşi an, arăta că fiecare lecţie de
gimnastică suedeză trebuia să cuprindă un complex de mişcări de natură să
influenţeze dezvoltarea tuturor părţilor corpului, ca:
- mişcări de ordine şi de mers;
- exerciţii pregătitoare;
- mişcări aplicative - jocuri.
Literatura de specialitate a vremii includea, printre altele, şi indicaţii
metodice despre alcătuirea lecţiei de gimnastică din şcoala primară. Astfel,
conţinutul unei lecţii desfăşurate în interior se baza pe exerciţii libere, exerciţii de
ordine şi jocuri de gimnastică, iar pentru activităţile din exterior erau sugerate
exerciţii de ordine şi jocuri de gimnastică, exerciţii libere de ordine şi gimnastică,
respectiv exerciţii de ordine.
O lecţie de educaţie fizică nu trebuia să înceapă cu exerciţii greoaie,
începutul ei fiind marcat de mers, alergare uşoară sau în tempo moderat, după care
se efectuează exerciţii libere necesare influenţării muşchilor spatelui, umerilor,
centurii abdominale. Aceste exerciţii se combinau cu cele pentru membrele
inferioare.
Prin Legea învăţământului secundar din 1928, denumirea de gimnastică este
înlocuită cu aceea de educaţie fizică, în paralel cu creşterea numărului de ore
atribuit acesteia, la 2 ore pentru fiecare clasă, şi la 2 ore de practicare a diferitelor
ramuri sportive pe grupe de clase, desfăşurate cu precădere în aer liber.
Programele analitice elaborate în acea perioadă vizau, pe lângă exerciţiile
specifice gimnasticii suedeze, şi jocurile cu caracter educativ şi pe cele sportive.
Totodată menţionăm că în anul 1928, prin programa de specialitate, se
oficializează structura lecţiei de educaţie fizică după schema suedeză, lecţia
cuprinzând trei părţi:
 partea introductivă, destinată exerciţiilor de ordine şi corective, exerciţiilor
pentru influenţarea musculaturii şi articulaţiilor braţelor, gâtului, trunchiului,
membrelor inferioare;
 partea fundamentală, în care se utilizau exerciţii pentru trunchi, exerciţii de
suspensie a corpului, de echilibru, sărituri, pentru dezvoltarea forţei spatelui, a
abdomenului, pentru educarea mersului, alergării, jocuri etc.
 partea finală, al cărei scop era cel de liniştire a organismului după efort şi
cu caracter corectiv.
Această structură de desfăşurare a lecţiei a devenit etalon şi a fost folosită în
învăţământul românesc până în anii 1949-1950.
Desfăşurarea lecţiilor după modelul suedez a condus către standardizarea
acestora, imprimându-le un caracter formal şi îndreptând atenţia cadrelor către
succesiunea exerciţiilor şi mai puţin spre obiectivele instructiv-educative, spre
formarea unor deprinderi şi priceperi motrice cu valoare aplicativă ridicată.
Trebuie arătat că a existat în această perioadă profesori de educaţie fizică ce
au adus modificări şi îmbunătăţiri în activitatea practică a acestui sistem,
considerat de ei rigid şi monoton. Printre aceştia se numără profesorul Virgil
Roşeală, bun cunoscător al gimnasticii suedeze, care a elaborat unele recomandări
prin care lecţia să devină mai atractivă, şi anume: începutul acesteia să fie marcat
de utilizarea unui joc de scurtă durată, de captare a atenţiei, care va crea o stare de
bună dispoziţie, înlocuind cu succes o parte din exerciţiile de ordine, precum şi pe
cele de alergări pe distanţe scurte utilizate de obicei la începutul activităţii;
introducerea exerciţiilor de educare a îndemânării.
Reforma învăţământului din 1948 marchează renunţarea la sistemul suedez,
introducând atletismul şi jocurile sportive în cadrul lecţiei. Este perioada în care se
face simţită influenţa sistemului de educaţie fizică sovietic care a determinat
restructurarea totală a principiilor organizatorice şi metodice ale educaţiei fizice
româneşti.
Lecţia a fost structurată în patru părţi:
 - partea I, introductivă, avea o durată de 3-5 min., sarcinile ei fiind îndreptate
către organizarea elevilor, concentrarea atenţiei, crearea unei bune dispoziţii;
- partea a II-a - pregătitoare (8-15 min.) - asigura, prin exerciţiile utilizate,
dezvoltarea generală a organismului şi formarea unei ţinute adecvate a acestuia;
- partea a III-a - fundamentală (20-25 min.), în care erau folosite exerciţii
pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative, pe de
o parte, iar pe de altă parte dezvoltarea calităţilor fizice şi morale;
- partea a IV-a, sau de încheiere (3-5 min.), avea ca sarcină liniştirea
organismului copiilor şi pregătirea pentru activităţile viitoare (Fig. 2).
În cadrul unei asemenea structuri de lecţie, profesorul trebuia să aibă în
vedere faptul că efortul depus de elevi era necesar să fie dozat raţional, gradual, în
funcţie de particularităţile individuale ale acestora.
În procesul instructiv-educativ românesc privind educaţia fizică, aşa cum am
arătat anterior, actualmente s-a generalizat sistemul de desfăşurare a lecţiei de
educaţie fizică pe etape (verigi, Fig. 2), fiecare dintre acestea având conţinuturi
specifice. Structura unei asemenea lecţii este următoarea:
 organizarea colectivului de elevi (1-3 min.), având ca scop obţinerea unor
date despre efectivul de elevi prezenţi la oră, starea lor de sănătate, starea
echipamentului, precum şi captarea atenţiei prin comunicarea conţinutului tematic
al lecţiei, organizarea de jocuri de scurtă durată şi exerciţii de front şi formaţie;
 pregătirea organismului pentru efort (aprox. 5 min.), are menirea de
încălzire (adaptare) a organismului în vederea efortului. În acest scop se folosesc
exerciţii de: alergare (în tempo uniform, cu genunchii sus, cu pendularea gambelor
la spate, cu joc de glezne etc.), sărituri (pas săltat, pas sărit, sărituri pe, peste şi de
pe aparate etc.), variante de mers combinate cu cele destinate educării funcţiei
respiratorii;
 influenţarea selectivă a aparatului locomotor - se desfăşoară (pe aprox. 5
min.) şi are drept obiectiv antrenarea marilor grupe musculare, articulare şi
ligamentare ale organismului, în scopul dezvoltării fizice armonioase, precum şi al
formării capacităţii spaţio-temporale şi al conştientizării relaţiilor ce se stabilesc
între corp şi segmentele sale, între acesta şi mediul înconjurător. Se utilizează
sisteme de exerciţii libere, cu partener sau individual, cu obiecte sau fără, la
aparate etc. De regulă, numărul acestor exerciţii este cuprins între 8-10, în serii de
câte 4 a cate 8 timpi de execuţie. Pentru atingerea obiectivului propus, aceste
sisteme de exerciţii fac parte dintr-un ciclu de lecţii (8-10), după care pot fi
înlocuite în totalitate sau numai secvenţial;
 educarea calităţilor motrice viteză şi îndemânare (până la 15 min.) - este
prezentă în lecţie în funcţie de temele de lecţie şi de obiectivele acesteia, precum şi
de condiţiile de mediu şi loc de desfăşurare;
 însuşirea, dezvoltarea sau perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi
utilitar-aplicative sau a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice specifice unor
ramuri sau probe sportive cuprinse în programa de specialitate. Are o durată de 15-
20 min. şi se utilizează exerciţii specifice pentru însuşirea, dezvoltarea sau
perfecţionarea mersului, alergării, săriturii, echilibrului, prinderii-apucării, formării
deprinderilor şi priceperilor tehnico-tactice ale jocurilor sportive, atletismului,
gimnasticii, înotului, sporturilor de iarnă etc.
 educarea calităţilor motrice forţă şi rezistenţă (până la 15 min.), atunci
când sunt alese teme din aceste domenii. Ca mijloace ale acestei verigi se au în
vedere: exerciţii pentru dezvoltarea forţei generale şi a rezistenţei aerobe.
 revenirea organismului după efort - verigă cu caracter permanent, (până la
5 min.) - urmăreşte aducerea marilor funcţiuni ale organismului cât mai aproape de
parametrii iniţiali. Sunt utilizate exerciţii de mers, alergare uşoară şi de respiraţie.
 aprecieri şi recomandări (până la 3 min.) - constând în aprecierea şi
evaluarea activităţii depuse de elevi, individual sau colectiv, oferirea de sugestii
concrete privind îmbunătăţirea randamentului elevilor în domeniu.
Există numeroase tipuri de lecţie în educaţia fizică; acestea pot fi din
perspectiva unor criterii numeroase.
Indiferent de condiţiile de desfăşurare, lecţia de educaţie fizică trebuie să
cuprindă următoarele etape:
 organizarea colectivului de elevi;
 pregătirea organismului pentru efort;
 secvenţele corespunzătoare temelor;
 revenirea organismului după efort;
 concluzii şi recomandări (încheierea organizată a lecţiei).
 STRUCTURALECŢIEI

Pe părţi Pe verigi

Partea organizatorică Organizarea colectivului de elevi

Pregătirea organismului pentru efort

(încălzirea generală a organismului)

Partea pregătitoare
Influenţarea selectivă a aparatului locomotor
(pregătirea analitică a aparatului locomotor
sau optimizarea dezvoltării fizice)

Dezvoltarea (educarea) aptitudinilor psihomotrice

De viteză şi coordonare motrică

Partea fundamentală
Învăţarea, consolidarea, perfecţionarea sau verificarea
deprinderilor şi / sau priceperilor motrice

Dezvoltarea (educarea) aptitudinilor psihomotrice forţă şi

rezistenţă

Revenirea organismului după efort

Partea de încheiere
Aprecieri asupra comportamentului elevilor în lecţie şi
recomandări pentru activitatea viitoare

Fig. 2. Structura lecţiei de educaţie fizică. Studiu comparativ. Prelucrare după G.

Raţă, 2004

Ca formă şi mijloc de realizare a procesului didactic al educaţiei fizice şi

sportului, jocul este necesar să se realizeze în anumite condiţii care presupun:
a) Stabilirea temei. Cadrul didactic trebuie să dea dovadă de multă abilitate
în dirijarea activităţii. El joacă astfel un rol de coordonare, alegând care dintre
subiecte poate fi transformat într-un pretext de joc, delimitând aria de probleme
relativ la care se va desfăşura jocul, care trebuie rezolvate, fixând în acelaşi timp
obiectivele didactice şi educative.
Temele alese pot reflecta realitatea înconjurătoare, exprimând unele acţiuni
şi relaţii de viaţă. În alegerea jocurilor trebuie să se ţină cont de particularităţile de
vârstă şi sex ale elevilor. Vârsta copiilor este principalul factor care condiţionează
obţinerea rezultatelor scontate. În funcţie de vârstă, jocul trebuie să fie accesibil
din punct de vedere al capacităţilor fizice şi intelectuale ale copiilor şi să prezinte
interes pentru participanţi. Din punct de vedere al sexului, multe jocuri sunt
potrivite atât pentru fete, cât şi pentru băieţi. Fetele sunt atrase de jocuri cu
elemente din dans sau cele prin care îşi pot manifesta supleţea, graţia, ritmicitatea
pe fondul muzical, dacă este posibil, în timp ce băieţii sunt atraşi de jocuri sportive,
jocuri care-i pun în contact direct cu adversarul manifestându-şi tendinţa de
independenţă, de afirmare.
b) Diversitatea actelor şi acţiunilor motrice utilizate în joc. Caracterul
complex al activităţii ludice face posibilă aplicarea unor acte şi acţiuni motrice
diferite în vederea obţinerii rezultatelor. Acţiunile motrice cel mai frecvent utilizate
în joc sun: alergarea alternată cu mers, alergare cu intensitate diferită, sărituri,
aruncări. Modalităţile admise de regulile jocului delimitează linia generală de
comportare, dar nu stabilesc acţiunile concrete, ceea ce înlesneşte libertatea de
manifestare a copiilor.
c) Independenţa participanţilor în practicarea jocurilor. Participanţii
rezolvă creator sarcinile motrice, de cele mai multe ori, în timp scurt şi cu toată
mobilizarea motrică, pentru că situaţiile se schimbă permanent şi neaşteptat.
Totodată, sporesc exigenţele în ceea ce priveşte iniţiativa, inventivitatea şi
abilitatea acestora.
Pe participanţi ăi interesează caracterul distractiv al jocului, posibilitatea de
a-şi manifesta agilitatea, isteţimea şi şansele de reuşită în întrecere.
Jocurile de mişcare îi învaţă pe copii să aibă mai multă precizie, distanţă, să
aprecieze rapid situaţia, să ia imediat o hotărâre eficienţă, să se poarte corect şi să
fie activi în mijlocul unui colectiv şi, totodată, le dezvoltă independenţa, curajul,
perseverenţa, obişnuinţa de a învinge greutăţile, le educă sentimentul de prietenie
şi intransigenţă faţă de orice încălcare a regulilor de purtare.
Jocurile de mişcare, se caracterizează prin elemente mai puţin evidente în
alte forme de organizare a exerciţiilor fizice. În competiţie cu ceilalţi copii, fiecare
se autodepăşeşte, face efort, capătă încredere în forţele proprii. Totodată, se
anihilează manifestările negative care-i împiedică de multe ori pe copii să se
realizeze (înfumurare, timiditate, capricii).
Pentru ca jocul că contribuie la educarea trăsăturilor pozitive, profesorul
trebuie să-l pregătească amănunţit, să se gândească la o împărţire judicioasă a
clasei, să explice conţinutul şi regulile jocului, să prevadă eventualitatea
complicaţiilor şi să ia măsuri de preîntâmpinare a accidentelor.
Pentru şcolarii de vârstă mijlocie şi în mare măsură, pentru cei mari, jocul
solicită priceperea şi dibăcia lor în îndeplinirea sarcinilor, prezenţa de spirit şi
isteţime în rezolvarea diverselor probleme, încordarea atenţiei şi manifestarea
spiritului de observaţie.
Organizarea judicioasă a jocurilor de mişcare exclude interpretarea greşită a
regulilor de joc, a elementelor de întrecere precum şi a manifestărilor incorecte. La
aceasta contribuie şi ordinea strictă în executarea mişcărilor şi acţiunilor.
Înţelegerea corectă a rezultatului întrecerii favorizează dezvoltarea
principialităţii şi obiectivităţii. Elevii trebuie să se încadreze în cerinţele jocului, să
depăşească greutăţile, să fie combativi, dârzi, perseverenţi, să lupte cu ei înşişi.
d) Programarea parţială a acţiunilor şi dozarea efortului. Dacă scopul se
atinge prin mijloace diferite, situaţiile de joc schimbându-se permanent şi
neaşteptat, iar interacţiunile caracterizându-se prin dinamism şi stări emoţionale,
conţinutul activităţii nu poate fi programat strict şi nici efortul reglat precis ca
volum şi orientare. Paralel cu programarea liniei generale (cu ajutorul temei,
regulilor şi planului tactic) se realizează şi dozarea efortului într-o anumită măsură
(prin timpul de joc, cu ajutorul aparatelor, prin limitarea spaţiului).
Intervalul de vârstă de 10-11 ani / 14-15 ani, reflectă tranziţia organismului,
cu marile sale modificări morfo-funcţionale şi cu o intensă dezvoltare fizică, spre
adolescenţă.
Dacă până în clasa a VI-a jocurile pot fi relativ mixte, caracterizate prin
coordonare, ritmicitate, întrecere şi armonie, începând cu clasele VII-VIII, când
devin vizibile caracterele pubertăţii, reflectate mai ales în scăderea rezistenţei şi
forţei organismului, sunt recomandate jocurile de echipe, cu elemente aplicative
din atletism, gimnastică sau jocuri sportive. Dozarea efortului depus se face cu
mare prudenţă. După vârsta de 15 ani, datorită aproprierii caracterelor
organismului adult, se pot utiliza jocuri cu caracter aplicativ care să pună în
valoare bagajul de deprinderi şi priceperi motrice însuşite anterior.
e) Stabilirea regulilor de desfăşurare a jocurilor în vederea relaţiilor dintre
indivizi şi dintre grupuri. Relaţiile active care se stabilesc după tipul de colaborare
sau de rivalitate, provoacă intense stări emoţionale. Jocul este folosit pentru
perfecţionarea activităţii motrice în condiţii variate, favorizându-se astfel
dezvoltarea unor calităţi şi aptitudini: îndemânare, rapiditate de orientare,
inventivitate, iniţiativă, disciplină, spirit de echipă, hotărâre, perseverenţă,
dârzenie.
Educatorului îi revine sarcina de a orienta şi conduce jocul nu numai pentru
clarificarea scopurilor urmărite dar şi pentru sporirea efortului conştient în direcţia
obţinerii rezultatelor. Contribuind la dezvoltarea fizică şi motrică, jocurile de
mişcare exercită şi o influenţă pozitivă asupra tuturor laturilor personalităţii,
îndeosebi asupra dezvoltării intelectuale şi morale.
Procesul de subordonare faţă de regulă presupune trecerea de la faza de
nesupunere, ce izvorăşte, spre exemplu, din impulsul copilului (caracteristică
preşcolară), la supunerea efectivă în lupta cu impulsul şi la deprinderea regulii în
mod conştient, ca în cazul jocurilor cu ştafetă, unde dorinţa nemijlocită de a alerga
este subordonată regulii de a aştepta semnalul de plecare.
Acţiunea educativă îşi propune să promoveze, până la generalizare,
comportarea pozitivă exprimată prin dăruire pentru cauza echipei, lupta cu
abnegaţie pentru victorie şi aportul în determinarea rezultatului, încurajarea
colegilor, acceptarea deciziilor arbitrului, modestia.
Grija copilului pentru respectarea regulii, transformă jocul într-o şcoală a
disciplinei. Mecanismele de frânare devin mai stabile, se dezvoltă iniţiativa şi
spiritul de orientare (copilul porneşte în fugă, ajungând până la un anumit loc, se
încadrează în timp, se orientează în spaţiu, se întrece pe anumite distanţe).
f) Formarea echipelor. Foarte important este modul echitabil în care sunt
alcătuite echipele: să fie egale ca număr şi ca posibilităţi, pentru a se asigura şanse
egale. Pe această bază, participanţii concurează cinstit, folosesc mijloace
regulamentare pentru a-şi adjudeca victoria. Pentru ca participanţii să înveţe cum
se obţine succesul, este necesar ca profesorul să dea dovadă de obiectivitate în
aprecierea învingătorilor.
În formarea echipelor trebuie să existe un echilibru valoric şi numeric şi să
se păstreze o proporţie a sexelor când acestea sunt mixte.
g) Stabilirea momentului şi materialelor necesare desfăşurării jocului. O
altă condiţie de asemenea importanţă sunt locul şi, desigur, materialele pe care
profesorul le utilizează în jocul didactic.
Foarte eficientă din punct de vedere educativ este antrenarea elevilor în
confecţionarea unor materiale necesare în joc (bucăţi de pânză pentru fanioane,
cozi de mătură pentru bastoane, beţe pentru ştafete, panouri, obstacole). Se
dezvoltă astfel dragostea şi respectul pentru muncă, grija faţă de bunul consum,
imaginaţia creatoare, spiritul gospodăresc. Educaţia fizică este singura disciplină
din planul de învăţământ care-şi desfăşoară activitatea atât afară, cât şi în interior.
Din acest punct de vedere, jocurile vor fi selecţionate în funcţie de locul unde se
desfăşoară lecţia, fără a ignora condiţiile atmosferice (temperatura aerului, gradul
de umiditate etc.). Totodată, terenul de joc trebuie să corespundă din punct de
vedere al amplasării şi condiţiilor igienice. Este necesară evitarea terenurilor ce
prezintă denivelări ce ar putea produce accidente. În funcţie obiectivele propuse,
materialele vor fi pregătite din timp, în cantităţi suficiente, eliminându-se în acest
fel o densitate scăzută a lecţiei.
În ce priveşte utilizarea jocului în lecţia de educaţie fizică, un moment foarte
bun poate fi începutul orei, dar şi jumătatea sau chiar finalul acesteia. Profesorul
trebuie să ştie foarte bine scopul şi obiectivele pe care şi le propune să le realizeze
prin jocul didactic.
Totodată el conştientizează că prin joc se poate realiza orice şi anume:
educarea copilului, să le formeze priceperi sau deprinderi, să le îmbogăţească
vocabularul, cunoştinţele, să-i pregătească pentru viaţă, să-i înveţe să fie proprii lor
stăpâni indiferent dacă elevi, copii, sunt sau nu conştienţi de acest lucru.
h) Stabilirea rezultatelor. Folosirea unor elevi ca arbitri, responsabili,
observatori, care iau decizii, comunică rezultatul, măsoară şi apreciază, este foarte
eficientă în formarea capacităţii de apreciere şi de autoapreciere.
Introducerea punctelor penalizatoare pentru orice greşeală sau nerespectarea
regulilor de joc, îi obligă şi mai mult pe elevi să se încadreze în cerinţele stabilite.
Combaterea atitudinii necinstite, de nerecunoaştere a greşelilor sau de
protest la unele decizii, a tendinţelor de vedetism, se înscrie cu tot atâta necesitate
prin măsurile de valorificare a resurselor educative ale jocurilor de mişcare.
Pentru a-i face conştienţi pe elevi, profesorul trebuie să le explice mişcările,
regulile, să motiveze cu argumente convingătoare cerinţele, astfel încât, aceştia să
înveţe cum şi pentru ce acţionează într-un anumit fel. Fiecărui elev sau echipă li se
pretinde să ştie ce are de făcut şi care trebuie să fie rezultatul.
Un bun instructor îşi alcătuieşte cu timpul un registru special, în care rezervă
câte o pagină fiecărui membru al colectivului, care va include elemente din
comportamentul acestuia. După reacţia pe care o determină jocul în rândul
participanţilor, pe baza fişelor, considerăm că se pot stabili categorii de jucători:
 jucători activi – cei care manifestă interes chiar şi pentru cele mai obişnuite
jocuri;
 jucători instabili – cei care participă în funcţie de starea şi dispoziţia pe care
o au;
 jucători pasivi – sunt cei care de obicei în toate împrejurările desfăşurate,
sunt recunoscuţi. Acest tip de elevi, este întâlnit în fiecare colectiv. Pedagogul
trebuie să le acorde o atenţie specială. Timiditatea sau lipsa de interes au rădăcini
mai adânci. În majoritatea cazurilor, explicaţie trebuie căutată în apariţia unei
bariere psihologice. În nici un caz profesorul nu-l va admonesta pe acest copil în
prezenţa celorlalţi, aşa cum se mai întâmplă uneori. El va apela la jocuri accesibile
şi le va atribui sarcini pe care le pot îndeplini.
Jocurile pot provoca şi influenţe negative. O problemă delicată o constituie
raportul dintre învingători şi învinşi. Copiii se bucură de jocul propriu-zis, dar o
atmosferă exagerată de artificială concurenţă poate avea ca rezultat, distragerea
atenţiei de la desfăşurarea jocului, la scorul acestuia. Un alt pericol îl constituie
elogierea exagerată a învingătorului. Acesta tinde, în general, să-şi supraaprecieze
calităţile, iar în paralel creşte deprimarea celor învinşi. Şi rivalităţile dintre echipe
pot degenera uneori într-o duşmănie făţişă.
Toate aceste consideraţii de ordin didactic, ne îndeamnă să folosim jocul în
sprijinul învăţării, desigur nu numai din motive direct instructive, ci şi din motive
general educaţionale. Dacă reuşim să îmbrăcăm procesele instructive, în special pe
cele cu caracter de exerciţiu, în formă de joc, plăcerea funcţională ce acţionează în
timpul acestuia, va crea o nouă formă de interes şi de participare care nu poate
ajunge la nivelul calitativ al unor interese obiective nemijlocite, dar care va fi însă
superioară atenţiei realizată prin constrângere, înainte de toate, din cauză că elevul,
solicitat de joc, va avea o comportare activă.
Fiecare pedagog care conduce o lecţie de educaţie fizică sau activităţi fizice,
are obligaţia de a realiza conţinutul programei de învăţământ. Jocurile mişcare,
încă, nu trebuie învăţate în mod simplist de către copii pentru realizarea acestora.