1

OBIECTUL DIDACTICII GENERALE A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE

Obiectul de studiu al didacticii generale a educaţiei fizice şi sportive

Partea din Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportive care abordează, tratează problemele
predării şi învăţării în domeniul educaţiei fizice şi sportive este denumită „didactica generală a educaţiei
fizice şi sportive”.
Noţiunea „didactică” derivă din cuvântul grecesc „didaskein”, care înseamnă a învăţa pe alţii.
Didactica generală are ca obiect de studiu problemele de bază ale învăţământului. Dintre acestea
enumerăm: esenţa procesului de învăţământ şi conţinutul instructiv-educativ, principiile şi metodele de
învăţământ, precum şi formele de organizare şi evaluare ale acestuia.
Procesul de învăţământ prezintă o serie de trăsături caracteristice. Astfel, el se desfăşoară în mod
organizat şi sistematic, în principal, în şcoală, sub îndrumarea cadrelor didactice, în scopul instruirii şi
educării elevilor. Această activitate este denumită proces de învăţământ.
În unele lucrări de specialitate, partea din pedagogie care studiază procesul de învăţământ este
denumită didactică sau teoria învăţământului, fiind considerată ca teorie a educaţiei intelectuale. Problemele
specifice educaţiei morale, estetice, fizice şi pentru timp liber, ca şi cea tehnico-profesională sunt prezentate
şi sub denumirea de teoria educaţiei.
Întrucât în şcoală, întregul proces de învăţământ, de predare şi învăţare, urmăreşte educaţia integrală,
care vizează nu numai educaţia intelectuală, ci şi formarea morală, estetică, fizică şi tehnico-profesională a
elevilor, noi ne alăturăm acelora care nu consideră justificată separarea teoriei educaţiei de cea a
învăţământului.
Formarea şi educarea omului este obiectivul principal al acestui proces instructiv-educativ.
Învăţarea şi perfecţionarea unor priceperi şi deprinderi motrice de bază aplicativ-utilitare ca şi cele
specifice diferitelor probe şi ramuri de sport, precum şi transmiterea unor cunoştine teoretice din domeniul
educaţiei fizice şi sportului reprezintă elemente importante ale instruirii, iar formarea şi dezvoltarea
trăsăturilor de personalitate, a celor morale şi civice, ca şi dezvoltarea gustului pentru estetic şi frumos
reprezintă componente ale educaţiei acestora.
Educaţia fizică şi sportivă reprezintă un proces instructiv-educativ care dispune de obiective precise,
de un sistem perfecţionat de desfăşurare a tuturor activităţilor, de cadre de specialitate (profesori de educaţie
fizică) care asigură succesul în acest proces de formare şi educare a oamenilor tineri sau vârstnici.
În şcoală, procesul instructiv-educativ atinge cel mai înalt nivel de organizare, devine proces de
învăţământ. Şcoala, pe bună dreptate, poate fi denumită instituţie specializată.
În structura procesului de învăţământ se întâlnesc toate elementele constitutive ale procesului
instructiv-educativ într-o formă de organizare superioară. De aceea, în prezentarea conţinutului şi mai ales a
principiilor, metodelor şi chiar a formelor de organizare şi evaluare a educaţiei fizice ne vom referi la
procesul de învăţământ, unde toate aceste probleme sunt mai bine precizate şi conturate, constituind un
model pentru desfăşurarea oricărui proces instructiv-educativ.
Pe baza unor observaţii îndelungate efectuate asupra practicii instructiv-educative, şi ca urmare a unor
experimentări efectuate în acest domeniu, în didactică sunt formulate diverse idei, norme generale, cu un larg
caracter care orientează şi ajută cadrul didactic de specialitate în activitatea de instruire şi educaţie. Evident
că aceste idei nu trebuie considerate scheme sau şabloane, obligatoriu de aplicat, ci trebuie folosite
permanent, în mod orientativ, creator, adaptate la condiţiile specifice, concrete ale educaţiei fizice şi ale
antrenamentului sportiv.
Generalizările stabilite de didactică, atât în ceea ce priveşte proiectarea, desfăşurarea cât şi evaluarea
procesului instructiv-educativ au valabilitate pentru predarea oricărui obiect de învăţământ, printre care şi
educaţia fizică şi sportivă.
Didactica generală studiază problemele, aspectele teoretice de bază ale învăţământului, regulile
principale ale desfăşurării acestui proces instructiv-educativ.
Modul în care se aplică aceste reguli generale la predarea fiecărui obiect de învăţământ în parte este
studiat de didacticile speciale, de metodici.
Metodica Educaţiei Fizice şi Sportive este o disciplină de sinteză care abordează problematica
teoretică şi metodică a procesului de instruire, de organizare şi proiectare a educaţiei fizice şi sportului.
Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului se află într-un raport de interdependenţă cu alte discipline
ştiinţifice (Teoria educaţiei fizice şi sportului, Teoria antrenamentului sportiv, Fiziologia educaţiei fizice şi
 2

sportului, Anatomia şi biomecanica exerciţiilor fizice, Pedagogia educaţiei fizice şi sportului, Psihologia
educaţiei fizice şi sportului etc.), formând un sistem, un ansamblu de discipline care formează „Ştiinţa
educaţiei fizice şi sportului”.
Cuvântul „metodica” provine din limba greacă, unde „metodike” înseamnă „cale de realizare”.
Metodica Educaţiei Fizice şi Sportive abordează, în principal: activitatea de educaţie fizică şi
sportivă ca proces instructiv-educativ; componentele procesului instructiv-educativ al domeniului; tehnologia
procesului didactic – strategiile şi principiile didactice în activitatea de educaţie fizică şi antrenament
sportiv; sistemul formelor de organizare a activităţii de educaţie fizică şi sport; lecţia, ca formă de bază în
acest sistem; determinarea, dirijarea şi dinamica efortului în activitatea de educaţie fizică şi sport, în
procesul practicării exerciţiilor fizice; tipologia, structura şi densitatea lecţiei de educaţie fizică ;
particularităţile activităţii de educaţie fizică şi sport în diversele verigi ale sistemului de învăţământ şi
metodologia de realizare a componentelor modelelor structurale specifice; proiectarea activităţii didactice,
planificarea şi evidenţa activităţii de educaţie fizică şi sport etc.
Vizând realizarea tuturor obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, noile acumulări, progrese
înregistrate în procesul de instruire, valorificarea a tot ceea ce este eficient în domeniul didactic, de pregătire,
Metodica Educaţiei Fizice şi Sportive le-a preluat şi astfel tot mai mult s-a impus diversificarea acestui
domeniu al educaţiei fizice şi sportului şi din punct de vedere metodico-teoretic şi astfel au apărut: Teoria
şi metodica educaţiei fizice şi sportive şcolare; Teoria şi metodica educaţiei pentru timp liber; Teoria şi
metodica antrenamentului sportiv; Teoria şi metodica pe ramuri de sport etc.
Didactica generală include într-un fel şi problemele care pot fi aplicate în mod specific în oricare
dintre subsistemele domeniului, cum sunt: educaţia fizică a preşcolarilor, educaţia fizică şi sportivă a
elevilor, a studenţilor sau cea a adulţilor etc.; în domeniul antrenamentului sportiv, a începătorilor (copii,
juniori), în cel de performanţă sau în cel de elită.
Cele mai valoroase experienţe, achiziţii, idei legate de conţinutul şi metodologia desfăşurării
procesului instructiv-educativ, din toate subsistemele educaţiei fizice şi ale antrenamentului sportiv sunt
cuprinse în didactica generală.
Predarea şi învăţarea concretă a educaţiei fizice a preşcolarilor, a elevilor, a studenţilor etc. este
abordată de metodicile specifice fiecăruia dintre aceste subsisteme. Aceeaşi subliniere se poate face şi atunci
când ne referim la procesul de antrenament sportiv, unde problemele concrete, particularităţile pregătirii
copiilor, juniorilor, seniorilor, ale începătorilor şi cele ale avansaţilor sunt studiate de metodica fiecărei
ramuri de sport (atletism, înot, fotbal, volei, schi, canotaj, tir etc.).
Între dezvoltarea didacticii generale şi a metodicilor există un raport de interdependenţă.
Progresele înregistrate în didactică ajută la dezvoltarea metodicilor de predare a diferitelor obiecte de
învăţământ (inclusiv educaţia fizică cu subsistemele sale), după cum şi progresele făcute de metodici
contribuie la îmbogăţirea didacticii generale. De exemplu, stabilirea precisă a obiectivelor procesului
instructiv-educativ, perfecţionarea metodelor de predare şi de organizare judicioasă a lecţiilor, a făcut posibil
ca în aceeaşi unitate de timp elevii să-şi însuşească un volum mai mare de cunoştinţe sau să le asimileze mai
bine, să se instruiască mai temeinic.
Activitatea de educaţie fizică şi sportivă întruneşte atributele unui proces instructiv-educativ, acesta
desfăşurându-se într-un cadru organizat şi în mod sistematic sub îndrumarea unor cadre de specialitate
(profesori, antrenori), urmărind realizarea unor finalităţi şi obiective ce vizează instruirea şi educaţia atât a
celor tineri cât şi a adulţilor.
Educaţia fizică şi sportivă, ca şi alte activităţi şi procese instructiv-educative, după cum am văzut, se
înfăptuiesc prin participarea atât a cadrelor de specialitate (profesori de educaţie fizică, antrenori, alţi
tehnicieni şi specialişti), cât şi a diferitelor categorii de participanţi (subiecţi) la activitatea respectivă (copii,
tineri, adulţi, sportivi etc.). De aceea, această activitate are un caracter bilateral, pe lângă caracterul formativ
şi informativ.
Întregul proces instructiv-educativ, munca de proiectare, organizare, desfăşurare şi evaluare a lui se
desfăşoară, în principal, sub conducerea cadrelor de specialitate. Chiar şi în activitatea independentă,
referindu-ne în acest context la extensia temelor (activităţilor) pentru acasă a subiecţilor (elevi sau sportivi)
se desfăşoară sub îndrumarea respectivilor specialişti cu care lucrează subiecţii.
Prin activitatea pe care o desfăşoară, cadrele de specialitate urmăresc, în principal, următoarele:
· stabilirea finalităţilor şi obiectivelor procesului instructiv-educativ (în funcţie de subsistemul
respectiv – tip, nivel - şi particularităţile subiecţilor);
 3

· selecţia şi organizarea conţinuturilor, a mijloacelor, a metodelor de predare-învăţare (stabilirea

structurii de exerciţii, dozările de efort etc.) în vederea realizării obiectivelor respective;
· stabilirea formelor şi modurilor de organizare a pregătirii (învăţării) pe anumite intervale de
instruire;
· urmărirea (observarea), verificarea şi intervenţia prin modificări, corectări asupra eficienţei
programărilor respective în raport cu înfăptuirea obiectivelor;
· intervenţia operativă, corectarea exerciţiilor deficitare, greşite;
· stabilirea măsurilor ce se impun, inclusiv noi sisteme de acţionare (elemente şi exerciţii) care să
asigure efortul cerut şi optimizarea randamentului necesar;
· asigurarea unui profil moral şi civic subiecţilor [elevi sportivi], participanţilor la această activitate;
· promovarea interdisciplinarităţii în întreaga activitate, colaborarea eficientă cu ceilalţi membri ai
echipei care asigură pregătirea (instruirea-educaţia) tinerilor, adulţilor sau a sportivilor.
În ceea ce priveşte subiecţii, cei „antrenaţi” în practicarea exerciţiilor fizice în scopul învăţării
elementelor, a exerciţiilor predate, se cere o participare activă şi creatoare pentru însuşirea celor transmise
de cadrul didactic (profesor, antrenor), cât şi o preocupare constantă pentru perfecţionarea priceperilor,
deprinderilor şi calităţilor motrice, a deprinderilor şi obişnuinţelor de comportament. Astfel, subiecţilor li se
cere:
· cunoaşterea obiectivelor ce urmează a fi realizate;
· înfăptuirea programului, executarea exerciţiilor indicate de cadrele de specialitate;
· urmărirea realizării unor execuţii cât mai apropiate de cele indicate, arătate sau efectuate de către
cadrul de specialitate (suprapunerea „calităţii” propriilor execuţii peste modelul indicat de specialist);
· dobândirea capacităţii de a distinge (a analiza şi sintetiza) elementele executate corespunzător
cerinţelor şi structurii mişcărilor;
· consolidarea elementelor efectuate corect;
· înlăturarea, diminuarea execuţiilor deficitare;
· transpunerea execuţiilor spre situaţiile cât mai apropiate de împrejurările în care vor fi utilizate;
· crearea şi extinderea preocupărilor pentru perfecţionarea execuţiei, sporirea contribuţiei personale în
vederea optimizării calităţii acesteia;
· dezvoltarea capacităţii de autoreglare a comportamentului şi formarea unor trăsături pozitive de
personalitate: caracter, temperament, atitudini şi aptitudini.
Activitatea de educaţie fizică ca şi antrenamentul sportiv ca procese instructiv-educative se
desfăşoară într-un cadru organizat în cadrul unităţilor de învăţământ, în cluburile şi asociaţiile sportive, în
tabere şi centre de iniţiere, de practicare a exerciţiilor fizice şi cele de antrenament sportiv.

Cunoştinţe teoretice de specialitate, specifice domeniului educaţiei fizice şi sportului;

Indicii morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului;
Deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice probelor şi ramurilor
sportive;
Calităţile motrice;
Elementele de conţinut ale altor laturi ale educaţiei integrale (generale).
Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă alcătuiesc un „sistem” care
are diferite ponderi în funcţie de vârsta participanţilor (elevilor), gradul lor de pregătire, baza materială
existentă etc.
Conţinutul acestor componente este pe larg prezentat în literatura de specialitate, în Programa de
specialitate, în mod deosebit sub forma sistemelor de acţionare recomandate a fi folosite de specialist în
activitatea sa.
Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă corespund, se regăsesc în
„modelul educaţiei fizice şi sportive şcolare”, stabilit pentru fiecare subsistem (învăţământul primar,
gimnazial, liceal etc.) şi care include principalele componente şi indicatori ce urmează a fi realizaţi.
Modelul asigură şi urmăreşte atingerea unor obiective precise, în fiecare ciclu de învăţământ (subsistem). În
funcţie de particularităţile de vârstă şi sex ale elevilor sunt stabilite cerinţe şi baremuri care asigură
realizarea unor „performanţe”, de către elevi, în fiecare an, de-a lungul perioadei de şcolarizare.

Cunoştinţe teoretice de specialitate, specifice domeniului educaţiei fizice şi sportive

Aceste cunoştinţe teoretice, de specialitate, vizează, de exemplu:
· rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice, a sportului şi a turismului;
 4

· sistemul de cerinţe prevăzut în programa şcolară, pe niveluri de învăţământ şi ani de studiu;

· metodologia de acordare a notelor în cadrul S.U.V.A.D;
· înţelegerea mecanismului de bază a mişcărilor, a actelor şi acţiunilor motrice;
· poziţia corectă a corpului, a segmentelor sale şi a mişcărilor compensatorii-preventive, prin care să
se prevină şi să se combată instalarea unor deformaţii fizice;
· norme de protecţie a muncii şi măsurile ce se impun pentru acordarea primului ajutor în caz de
producere a unor accidente;
· noţiuni privind practicarea exerciţiilor fizice din punct de vedere igienic, metodic etc.;
· principalele prevederi, reguli, cuprinse în regulamentele pe ramuri de sport;
· informare cu evenimentele sportive curente etc.
Asimilarea de către elevi a acestor cunoştinţe teoretice de specialitate, specifice domeniului educaţiei
fizice şi sportului, se realizează în urma audierii celor transmise de profesor, prin comunicare verbală, dar
pot fi şi rezultatul studiului individual. Aceste cunoştinţe se pot transmite nu doar în cadrul unor lecţii
teoretice, lucru ce se realizează mai puţin în activitatea curentă, ci concomitent cu procesul practic,
instructiv. În transmiterea acestor cunoştinţe se va ţine seama de particularităţile de vârstă şi gradul de
pregătire a subiecţilor, a practicanţilor exerciţiilor fizice şi sportului.
Unele dintre momentele cele mai indicate pentru transmiterea cunoştinţelor de specialitate teoretice
sunt: în cadrul lecţiilor, la început de an şcolar şi de trimestru, a excursiilor, a concursurilor etc. În cadrul
primei lecţii de educaţie fizică, la începutul fiecărui trimestru, timp de 10-15 minute, se prezintă elevilor
cadrul general de desfăşurare a activităţii de educaţie fizică şi sportivă, rolul şi importanţa acesteia,
obiectivele ce urmează a fi înfăptuite şi importanţa lor în formarea şi dezvoltarea armonioasă a elevilor,
măsurile de protecţie, igienă şi evitare a accidentelor etc. De asemenea, odată cu demonstraţia practică
folosită în cadrul lecţiilor, a activităţilor sportive, se vor da explicaţii, ştiinţific motivate în scopul formării
unor convingeri şi a motivaţiei despre necesitatea, utilitatea şi mai cu seamă corectitudinea execuţiilor.
În antrenamentul sportiv, aceste cunoştinţe se transmit prin aşa-cunoscutele „sedinţe” de pregătire sau
analiză.
Toate aceste cunoştinţe de specialitate, specifice domeniului educaţiei fizice şi sportului contribuie la
formarea şi consolidarea „bagajului” de cunoştinţe care vor asigura învăţarea mai rapidă a deprinderilor şi
priceperilor motrice, favorizând formarea „culturii sportive” şi, nu în ultimul rând, crearea perspectivei
desfăşurării unei activităţi independente de practicare a exerciţiilor fizice şi sportului.

Indici morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului

Dobândirea unor indici superiori morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului asigură
dezvoltarea fizică armonioasă (şi echilibrată). Aceasta constituie scopul, ţinta activităţii de educaţie fizică în
şcoală. De asemenea, întărirea şi menţinerea unei stări optime de sănătate este rezultatul creşterii şi
dezvoltării normale a corpului, a dobândirii unor indici superiori morfologici şi funcţionali ai organismului.
Această componentă a procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă constituie fondul
biologic de bază ce se realizează prin practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului, contribuind la dezvoltarea
calităţilor motrice, la formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice. Ea asigură realizarea
unei educaţii integrale (generale).
Principalii indicatori ai modelului de educaţie fizică şcolară sunt: înălţimea; greutatea; bustul;
perimetrul toracic în inspiraţie, expiraţie, repaus; capacitatea vitală; diametrul biacromial şi biterohanteriar;
anvergura membrelor superioare; perimetrul braţelor, coapselor şi bazinului; atitudinea corporală.
Realizarea finalităţii ce vizează dezvoltarea armonioasă a organismului este de mare importanţă pentru
viaţa unui individ, ca şi pentru activitatea tehnico-profesională desfăşurată de el în viitor. Aceasta se
realizează prin întreaga activitate desfăşurată de individ în procesul de practicare a educaţiei fizice şi
sportului şi, în mod deosebit, în cadrul activităţilor specifice desfăşurate în şcoală.
Aceşti indici ai organismului sunt determinaţi genetic, dar sunt influenţaţi şi de alţi factori, cum sunt:
condiţiile de viaţă, de muncă, de alimentaţie, interesul faţă de propria înfăţişare (aspectul fizic) etc.
Activitatea sportivă, ca şi cea productivă şi, în general, viaţa de zi cu zi, randamentul unui om se află
sub influenţa nivelului de dezvoltare a indicilor morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului.
Această componentă, tocmai de aceea, este prezentă în tot procesul de practicare a exerciţiilor fizice, a
activităţilor sportive şi în mod deosebit în activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, desfăşurată în
regimul acesteia, dar şi în afara şcolii, prin activitatea independentă.
 5

Deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice probelor şi ramurilor

sportive
Deprinderile şi priceperile motrice sunt componente ale modelului de educaţie fizică şi sportivă
şcolară. Acestea sunt mult şi pe larg tratate în literatura de specialitate. În ceea ce priveşte ordinea abordării
lor, noi le vom trata în succesiunea: „deprinderi şi priceperi motrice”, considerându-le componente ale
procesului instructiv-educativ care se învaţă, se consolidează şi în final se perfecţionează (automatizează).
Acestea se formează în ontogeneză, în funcţie şi de calităţile motrice şi de indicii morfologici şi funcţionali
ai organismului elevilor.
Deprinderile motrice se dobândesc, se formează iniţial, în special cele de bază (mers, alergare,
săritură, prindere-aruncare, căţărare, escaladare, târâre, transport de obiecte (greutăţi), tracţiune, împingere
etc.), în practica vieţii, începând cu perioada copilăriei şi continuând cu procesul de instruire special
organizat în cadrul educaţiei fizice şcolare sau a antrenamentului sportiv.
În conformitate cu obiectivele de învăţare din activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv,
acestea se formează, se perfecţionează şi determină formarea de noi deprinderi, deosebit de variate, specifice
acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare a diferitelor ramuri şi probe sportive.
Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare pe linia
motricităţii. Acestea pot fi componente ale unei acţiuni motrice, ca urmare a unor repetări efectuate
sistematic şi continuu, în structuri neschimbate. Rezultatul unei asemenea activităţi duce la un grad înalt de
perfecţionare, la o execuţie efectuată cu uşurinţă, cursivitate, precizie, expresivitate şi un consum mic de
energie. Eficienţa sau mai corect spus randamentul tinde spre maxim fără a fi necesară participarea efectivă,
tot timpul, a conştiinţei. Deprinderile motrice au la bază stereotipuri dinamice, motorii, realizate prin reflexe
condiţionate, sisteme de legături temporale legate şi consolidate prin exerciţii. Aceste legături
multiple sunt realizate între zonele corticale vestibulare, ale vederii şi ale celorlalţi analizatori, pe de o parte,
şi centrii motori angrenaţi în coordonarea acestei activităţi, pe de alta.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, realizată printr-un număr mare de
repetări a unor exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii (vizuale, chinestezice, auditive
etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate (A.Demeter-11).
Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează prin exerciţiul (i) fizic (e) repetat (e)
sistemic şi continuu. Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare”.
Deprinderile motrice nu sunt înnăscute, ele sunt elemente ale activităţii voluntare a omului. Stereotipul
dinamic dispare în condiţiile în care excitanţii care i-au dat naştere nu se repetă cu regularitate. În aceste
condiţii, ca o cerinţă a calităţii efectuării deprinderilor motrice este întărirea continuă a legăturilor temporale
prin exersarea (repetarea) exerciţiilor. Această problemă va fi tratată pe larg în capitolul IV în cadrul
prezentării metodei exersării exerciţiilor.
După cum subliniază I. Şiclovan, în faza superioară a formării deprinderilor motrice, pe baza
interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie
„complexă”, specifică diferitelor ramuri de sport. Aceste senzaţii, în activitatea practică, sunt denumite în
mod expresiv „simţul rachetei”, „simţul schiului”, „simţul mingii”, „simţul porţii” etc.
Odată cu automatizarea deprinderii motrice are loc o scădere a rolului atenţiei, abaterea de la
concentrarea detaliilor de execuţie spre rezolvarea unor noi acţiuni, situaţii impuse de concurs, adversar,
coechipier sau alţi factori externi.
Deprinderile motrice se perfecţionează (consolidează) în timp neuniform. Progresele sunt cu atât mai
mici cu cât stadiul este mai avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile motrice
sunt unice şi ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu seamănă cu o altă deprindere motrică.
Deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor individuale ale subiecţilor. Acest lucru este
important a fi reţinut mai cu seamă în procesul de învăţare, formare a deprinderilor motrice. Acestea
urmează, în execuţia lor, aceeaşi succesiune, înlănţuire a elementelor ce compun mişcarea, exerciţiul
respectiv. Încercarea de a schimba ordinea desfăşurării acestor elemente, în situaţia în care este posibil acest
lucru, duce la elaborarea de noi deprinderi. (De exemplu, în gimnastică, elaborarea unor noi elemente
tehnice).
În legătură cu formarea deprinderilor motrice, cât şi a priceperilor, în lucrările de specialitate sunt
prezentate mai multe păreri legate de etapele formării deprinderilor (şi priceperilor) motrice. Astfel, după
Fills, învăţarea unei deprinderi de mişcare trece printr-o fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare,
ajungând în final la faza de automatizare. O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele trei
faze ale formării deprinderilor motrice:
a) faza mişcărilor brute, inutile, lipsite de coordonare;
 6

b) faza mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii;

c) faza formării propriu-zise şi a stabilizării.
Din punct de vedere psihologic sunt enumerate patru faze: a) faza iniţială, a orientării şi familiarizării
cu deprinderea respectivă; b) faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii; c) faza unificării
elementelor componente şi d) faza automatizării.
O altă părere relativ unitară, ce caracterizează procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice,
evidenţiază următoarele etape:
a) orientarea şi familiarizarea cu imaginea globală a acţiunii pe baza demonstraţiei şi a explicaţiilor
iniţiale;
b) etapa învăţării analitice, pe fragmente, operaţii;
c) etapa analitico-sintetică, de organizare şi sistematizare a elementelor acţiunii, eliminarea mişcărilor
greşite şi inutile din execuţia respectivă;
d) etapa sintetizării şi a integrării operaţiilor într-o acţiune unitară;
e) etapa perfecţionării deprinderilor, prin selecţia continuă şi eliminarea progresivă a elementelor, a
legăturilor defectuoase şi consolidarea celor care trebuie menţinute.
Majoritatea specialiştilor consideră că din punct de vedere metodic există trei etape în formarea
deprinderilor motrice;
a) Etapa I-a, etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice;
b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice;
c) Etapa a III-a, a perfecţionării deprinderilor motrice.
a) În etapa I-a, a formării deprinderilor motrice, a iniţierii în bazele tehnicii mişcării se urmăreşte, în
primul rând, formarea unei reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi învăţate.
Crearea acestei reprezentări corecte se realizează pe baza perceperii de către subiecţi a înlănţuirii raţionale a
elementelor componente ale acţiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstraţiei şi a explicaţiei care
poate să o însoţească. Demonstrarea unei mişcări, a unei deprinderi oferă o „imagine” a actului motric
respectiv, a elementelor componente ale mişcării cu succesiunile lor. Pentru un succes în „înregistrarea”,
perceperea corectă a deprinderilor motrice se recomandă o alternare a ritmului normal de execuţie al
exerciţiului cu ritmul mai lent pentru a oferi posibilitatea „vizionării” mişcării un timp cât mai lung.
Folosirea explicaţiilor date de profesor (antrenor) asigură o orientare selectivă a subiecţilor, o mai
bună atenţionare a lor pe o anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă fondul învăţării.
De asemenea, explicaţia are şi menirea de a sublinia senzaţiile proprii diferitelor momente ce apar în timpul
execuţiei, prezentarea unor cunoştinţe şi altor deprinderi formate în activitatea anterioară.
În timpul explicaţiilor, se recomandă, dacă este cazul, descompunerea deprinderii în elementele
componente, ca şi folosirea atât a terminologiei specifice ramurii de sport respective, cât şi a unor expresii
care au rolul de a reda cât mai plastic cerinţele executării practice, pentru a asigura, în final, formarea unei
corecte reprezentări a exerciţiului respectiv, a deprinderii ce urmează a fi însuşite.
După formarea reprezentării corecte se trece la iniţierea în tehnica mişcării respective.
După demonstraţia la care au asistat subiecţii şi în urma explicaţiilor primite, aceştia şi-au făcut o
imagine, au un model şi prin toată activitatea lor ulterioară vor căuta ca execuţia lor să fie cât mai
asemănătoare cu modelul înfăţişat, prezentat de profesor (antrenor) sau o altă persoană desemnată de acesta
pentru a efectua demonstraţia.
b) Fixarea, consolidarea deprinderilor motrice este cea de-a doua etapă a formării deprinderilor
motrice şi se referă atât la un element separat, cât şi la un întreg exerciţiu. Fixarea se realizează în condiţiile
repetării multiple a deprinderii motrice, a elementului sau exerciţiului întreg.
Repetarea îndelungată a exerciţiilor, a deprinderilor motrice duce la formarea conexiunilor temporare
din scoarţa cerebrală şi treptat execuţia greoaie şi puţin cursivă - caracteristică începutului - capătă uşurinţă
şi coerenţă în execuţie, calitatea execuţiei se îmbunătăţeşte treptat. La început, calitatea scăzută se datoreşte
unor cauze obiective, ca: iradierea excitaţiei, fenomen specific fazei iniţiale de formare a stereotipului
dinamic.
Rezultatul acestei iradieri este acela al apariţiei unei serii de mişcări de prisos, angrenarea unor muşchi
inutili în executarea mişcării respective. De asemenea, sincronizarea mişcărilor nu este în raport optim cu
marile funcţiuni. Se poate observa o precipitare în tot ce se întreprinde, respiraţia ca şi circulaţia sunt
deosebit de intense, scade în general capacitatea organismului la efort.
Aspectele enumerate, ca şi altele, sunt inerente începutului formării stereotipului dinamic şi cu timpul
se elimină treptat, aceasta şi ca urmare a repetării, înţelegerii tot mai bine de către subiecţi a modelului spre
care trebuie să tindă în urma exersărilor exerciţiilor. Atingerea unui înalt nivel de execuţie asigură un ritm
 7

crescut, o amplitudine mare, acurateţe şi expresivitate mişcării. De asemenea, contribuie la formarea tehnicii
de execuţie a deprinderilor motrice în concordanţă cu caracteristicile speciale, temporale şi dinamice optime
(7).
Pentru a diminua, a micşora cât mai mult efectele negative ale acestui proces de iradiere a excitaţiei în
procesul didactic, de învăţare a deprinderilor motrice, pe lângă exerciţiile respective ce urmează a fi învăţate
sau înaintea executării lor sunt folosite şi unele exerciţii pregătitoare. Aceste exerciţii prin structura lor
asigură formarea unor priceperi sau calităţi motrice nemijlocit subordonate deprinderilor respective.
Exerciţiile pregătitoare contribuie la pregătirea aparatului locomotor şi a sistemului neuro-muscular, grăbind
procesul de învăţare.
c) Etapa a III-a a formării deprinderii motrice este etapa perfecţionării, automatizării deprinderii
motrice. Aceasta se realizează printr-o activitate de repetare perseverentă, ce urmăreşte „întărirea”
deprinderilor motrice, automatizarea lor.
Executarea în condiţii mereu schimbate, în noi variante şi combinaţii, asigură folosirea acestor
deprinderi motrice în diverse situaţii impuse de activitatea practică de zi cu zi sau cea sportivă (competiţii).
Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt clasificate astfel:
a. După nivelul de automatizare:
· elementare, deprinderile motrice complet automatizate şi care au la bază mişcări cu caracter ciclic.
Fazele se execută în aceeaşi înlănţuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului, canotajului,
schiului fond, ciclismului etc.);
· complexe, sunt parţial automatizate şi sunt formate din acţiuni motrice aciclice (cele specifice unor
sporturi ca: judo, box, gimnastica etc. şi mai ales jocurile sportive).
b. După nivelul utilităţii, finalităţii lor:
· de bază şi utilitar-aplicative, necesare în viaţa cotidiană şi în activitatea sportivă (mers, alergare,
săritură, aruncare-prindere etc.);
· specifice ramurilor şi probelor sportive, acestea includ elementele şi procedeele tehnice din ramurile
sportive.
c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi folosirea lor, deprinderile motrice pot fi
clasificate astfel:
· propriu-zise; · perceptiv-motrice şi · inteligent-motrice.
În ceea ce priveşte transferul şi interferenţa deprinderilor motrice, în procesul de formare a acestora,
cele învăţate anterior pot influenţa pozitiv sau negativ însuşirea altora noi, în cadrul procesului de instruire.
Influenţa pozitivă este numită transfer, iar cea negativă, interferenţă.
De regulă, prin procesul de generalizare, elementele comune sunt transferate din structura deprinderii
vechi, în structura deprinderii noi (de exemplu: prinderea mingii, pasa sau driblingul în jocurile sportive -
baschet, handbal).
Interferenţa este tot un transfer, dar negativ, situaţie care trebuie evitată, lucru posibil printr-o
planificare judicioasă a procesului de învăţare şi consolidare a deprinderilor motrice.
Reuşita formării corecte a deprinderilor motrice, timpul necesar pentru aceasta depind de gradul de
complexitate a deprinderii motrice respective, experienţa motrică anterioară a subiectului, nivelul calităţilor
motrice, a indicilor morfo-funcţionali şi motivaţia executantului.
Priceperile motrice, după unii autori numite abilităţi, reprezintă valorificarea conştientă, în condiţii
neprevăzute, variabile, a deprinderilor motrice stăpânite de subiect.
Priceperea motrică precede deprinderea motrică. Această anticipare a execuţiei noi a deprinderii ce
urmează să se înveţe este numită „pricepere motrică simplă, elementară” şi reprezintă prima etapă, cea a
iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice, când în condiţii noi, neprevăzute, subiectul
selectează şi apoi execută deprinderile motrice care se impun, în funcţie de condiţiile variabile. Această
pricepere motrică este denumită „complexă”.
În funcţie de experienţa motrică a individului, de numărul şi varietatea deprinderilor motrice pe care le
stăpâneşte, subiectul poate în mod conştient să execute deprinderile motrice neînsuşite încă.
Priceperile motrice nu sunt componente automatizate ale activităţii motrice voluntare, fiind
dependente de condiţiile variabile, nestandardizate. Unii specialişti consideră ca priceperile motrice exprimă
„măiestria” în execuţia practica, în situaţii neprevăzute.
În educaţia fizică şi sportivă şcolară, sfera cea mai largă de aplicare a priceperilor motrice o reprezintă
jocurile de mişcare, cele sportive, ştafetele şi traseele utilitar-aplicative.
 8

Priceperile motrice se bazează şi influenţează procesele cognitive, cum sunt: memoria, gândirea
creatoare, imaginaţia etc.; se consolidează prin folosirea metodelor moderne, active de instruire (cum este
problematizarea); plasticitatea scoarţei cerebrale determină nivelul de manifestare a priceperilor motrice.
Problemele ce privesc dezvoltarea priceperilor motrice sunt puţin abordate în literatura de specialitate
deşi, în unanimitate, se recunoaşte importanţa lor.

Calităţile motrice
Calităţile motrice pot fi definite ca însuşiri ale organismului, concretizate în capacitatea de efectuare a
acţiunilor de mişcare, în orice activitate cotidiană sau de educaţie fizică şi sportivă, cu anumiţi indici de
forţă, îndemânare, mobilitate, rezistenţă şi viteză.
În ceea ce priveşte abordarea terminologică a calităţilor motrice, există părerea împărtăşită de unii
specialişti că este bine să se folosească termenul „educare” a calităţilor motrice sau conceptul „calităţi
fizice”. Noi împărtăşim părerea că într-adevăr conceptul de „calităţi motrice” exprimă cel mai bine, mai
complet, ansamblul factorilor care le determină, le întreţin şi la dezvoltă.
Calităţile motrice se dezvoltă de-a lungul vieţii, în anumite perioade optime şi nu se educă. Calităţile
personalităţii umane se educă, iar cele motrice ale organismului uman se dezvoltă. În numeroase lucrări de
specialitate se arată că într-un stadiu primar ele există în „dotarea” fiinţei umane, deci nu se pune problema
formării lor. De asemenea, pregătirea fizică se realizează cu ajutorul calităţilor motrice, iar generalizarea
conceptului de calitate motrică nu afectează raportul fizic-motric al conţinutului.
În ceea ce priveşte cronologia abordării calităţilor motrice de bază aceasta este, în general, arbitrară.
În cadrul cursului noi vom recurge la criteriul alfabetic: forţa, îndemânarea, mobilitatea, rezistenţa şi viteza.
Calităţile motrice, fiecare dintre acestea, au un parametru (element) caracteristic, prin care se poate
determina valoarea şi aportul lor la realizarea diferitelor acţiuni motrice. Astfel, pentru forţă, acest etalon este
„încărcătura” pentru îndemânare - „gradul de complexitate şi precizia acţiunii”, pentru rezistenţă - „durata
acţiunii”, iar pentru viteză - „repeziciunea mişcărilor” (4; 13).
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea calităţilor motrice are o importanţă deosebită.
Aceasta poate fi prezentată, în sinteză, astfel:
· reprezintă o finalitate a activităţii de educaţie fizică şi sportivă şcolară;
· este o componentă a procesului instructiv-educativ;
· asigură dezvoltarea fizică armonioasă şi contribuie la menţinerea unei stări optime de sănătate;
· influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni ale organismului, motricitatea generală şi calităţile
moral-volitive;
· asigură tonicitatea şi troficitatea organismului;
· valorifică superior disponibilităţile genetice ale organismului;
· favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului;
· condiţionează formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice cu care
sunt în relaţie de interdependenţă;
· influenţează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin transfer, şi a altor calităţi motrice;
· dezvoltarea calităţilor motrice se realizează printr-o mare varietate de căi şi mijloace specifice, dar şi
prin acţiuni independente şi în condiţii relativ simple.
CURS 3,4

Principiile didactice (de instruire) sunt acele elemente de bază, cerinţe obiective, teze fundamentale ale
organizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ.
Principiile didactice dirijează atât activitatea de predare (a profesorului sau a antrenorului), cât şi cea
de asimilare, dezvoltare, însuşire de către elevi (sportivi) a cunoştinţelor specifice, a deprinderilor şi
priceperilor motrice. Ele sunt constituite într-un sistem unitar, ca rezultat al generalizării experienţei din
domeniul didacticii, al pedagogiei şi al teoriei educaţiei fizice şi a antrenamentului sportiv.
Sistemul principiilor didactice include atât pe cele specifice procesului de instruire, cât şi pe cele ale
educaţiei. Dintre numeroasele clasificări şi categorii enunţate în literatura de specialitate, desigur că
importante sunt şi cele ce vizează activitatea de educaţie sau pe cea de cercetare ştiinţifică, însă noi ne vom
referi, în continuare, la cele specifice instruirii în educaţia fizică şi sportivă şcolară. Unanim recunoscute sunt
următoarele:
 Principiul intuiţiei;
 Principiul accesibilităţii;
 Principiul participării conştiente şi active;
 9

 Principiul sistematizării şi continuităţii;

 Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii);
 Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice.

Principiul intuiţiei

Orientează întreaga activitate de instruire, „de predare”, efectuată de profesor (antrenor), în sensul că
la baza organizării acesteia stă perceperea clară a celor transmise (a cunoştinţelor, a deprinderilor şi
principilor), a celor ce urmează a fi însuşite de subiecţi.
În domeniul educaţiei fizice şi sportive acest principiu, această teză fundamentală este cu atât mai
importantă, în faza de învăţare, cu cât formarea deprinderilor motrice nu poate fi ruptă de baza sa senzorială.
În acest sens, la începutul activităţii este important a se apela la analizatorii vizuali, tactili, auditivi, care
favorizează înţelegerea temeinică a celor prezentate prin materialele intuitive. Urmează apoi asocierea cu
treapta logică prin folosirea limbajului.
Perceperea nemijlocită a materialului intuitiv şi îmbinarea acestuia cu explicaţiile ce se dau, realizează
legătura nemijlocită dintre primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare. Acest principiu reclamă folosirea
materialelor intuitive şi a demonstraţiei, fiind deosebit de importantă aplicarea lui în procesul de predare la
clasele primare. Copiii, este cunoscut, au o mare înclinaţie spre imitare. La aceştia, gândirea lor porneşte de
la „concret” la „abstract”.
Folosirea materialelor intuitive (poze, schiţe, chinograme şi tot mai mult, în ultimul timp, a imaginilor
video) stimulează gândirea executanţilor, care sub îndrumarea profesorului sunt ajutaţi, orientaţi pentru a
descoperi elementele principale care stau la baza efectuării deprinderilor respective. În acest scop, un rol
important îl au explicaţiile specialistului (profesor), deoarece acesta orientează observaţia executanţilor spre
modul concret de efectuare a mişcării (de exemplu, la lovitura mingii cu piciorul, se poate observa mişcarea
corpului, a piciorului care loveşte mingea prin pendularea amplă a acestuia şi nu doar finalitatea mişcării şi
în mod deosebit dacă este „gol” sau nu).
Utilizarea materialelor intuitive se face de regulă în situaţia predării de noi elemente şi procedee
tehnice sau acţiuni tactice. De multe ori, în procesul de perfecţionare a deprinderilor motrice, a unor
elemente şi procedee tehnice de mare măiestrie, se apelează, chiar şi în cazul sportivilor avansaţi, la
materiale intuitive (de regulă la imaginile video). Acestea permit, pe baze obiective, să se realizeze o analiză
temeinică, să se formuleze generalizări, să se observe detalii care într-o execuţie firească nu pot fi percepute
fără aceste mijloace moderne intuitive. Principalele cerinţe ce trebuie respectate atunci când se foloseşte
acest principiu sunt următoarele: materialele intuitive nu trebuie folosite în mod abuziv de către profesor, iar
observarea, urmărirea celor prezentate trebuie să fie accesibile (plasamentul corespunzător), iar demonstraţia
să fie realizată în funcţie de vârstă şi gradul de pregătire şi înţelegere a subiecţilor, ţinându-se totodată seama
şi de obiectivele instructive urmărite a se realiza la momentul respectiv.

Principiul accesibilităţii

Are în vedere, în primul rând, în activitatea de educaţie fizică şi sportivă ca predarea să fie
corespunzătoare particularităţilor de vârstă, sex şi pregătire (motrică şi intelectuală).
Respectarea particularităţilor de vârstă şi sex este deosebit de importantă, chiar obligatorie, şi ea
determină reuşita finală. De exemplu, în grădiniţe, spre deosebire de şcoală, copiii au posibilităţi de lucru
mai mici, ei au o motricitate mai redusă, cu indici de forţă, rezistenţă mai scăzuţi. De aceea, este
contraindicat să se lucreze de la început cu mingi mari, cu greutăţi maxime, cu ştachete şi obstacole ridicate
foarte sus etc.
Principiul accesibilităţii impune ca între predare şi posibilităţile concrete ale subiecţilor să existe o
permanentă concordanţă. Posibilităţile subiecţilor evident că sporesc odată cu vârsta, cu învăţarea
elementelor noi şi perfecţionarea celor vechi. Cadrele de specialitate (profesorii) trebuie să obişnuiască
executanţii (subiecţii) cu eforturile susţinute, cu numărul mare de repetări, stimulând continuu dorinţa de
afirmare a acestora.
Accesibilitatea exerciţiilor predate nu se referă, în didactica educaţiei fizice şi a antrenamentului
sportiv, la solicitarea limitelor minime ale capacităţii de activitate. Ceea ce astăzi este inaccesibil, mâine, pe
baza eforturilor susţinute, poate deveni certitudine, realitate şi un îndemn pentru a continua, în ideea
perfecţionării.
 10

În activitatea practică de antrenament sportiv, mai ales specialiştii, atunci când lucrează cu colective
de executanţi, trebuie să ţină seama de particularităţile subiecţilor şi în funcţie de acestea să urmărească
individualizarea instruirii acestora (privind volumul efortului, numărul şi complexitatea mijloacelor folosite,
durata pauzelor, mijloacelor şi metodelor de refacere folosite etc.). În acest sens, exprimăm părerea unor
specialişti care consideră individualizarea nu ca un principiu al instruirii, ci ca o etapă superioară a
accesibilităţii. În acest sens, trebuie să se reţină că în lecţia de educaţie fizică este aproape imposibil a se
realiza la întregul colectiv al unei clase individualizarea pregătirii, însă respectarea principiului accesibilităţii
este obligatorie. Pentru aceasta, se utilizează practica împărţirii elevilor (subiecţilor) pe grupe de valoare
apropiată, sau, cum mai este cunoscută această materializare a principiului accesibilităţii în lecţia de educaţie
fizică şcolară, „tratarea diferenţiată a elevilor pe grupe de nivel valoric”.
În activitatea practică, fiecare profesor de educaţie fizică va trebui să urmărească: folosirea metodelor
şi procedeelor metodice de instruire (a explicaţiei, demonstraţiei etc.), în funcţie de nivelul de înţelegere şi de
dezvoltarea psiho-motrică a elevilor, selecţionarea sistemelor de acţiune a actelor şi acţiunilor motrice,
dozarea efortului în funcţie de vârstă, sex, grad de pregătire (nivelul grupei valorice), folosirea în activitatea
de instruire practică a acelor mijloace (reglatori metodici) ce pot uşura şi accelera învăţarea; efectuarea
diferenţiată a evaluării în funcţie de diferitele criterii specifice educaţiei fizice şi sportive, alte operaţii de
natură tehnică, organizatorică, metodică sau materială. De asemenea, în activitatea practică se vor respecta
următoarele cerinţe: cunoaşterea temeinică, amănunţită a colectivului cu care se lucrează. În acest scop, se
vor efectua, iniţial şi periodic, măsurători şi testări; asigurarea unui ritm corespunzător, optim de lucru;
respectarea regulilor didactice:
 de la simplu la complex;
 de la uşor la greu;
 de la cunoscut la necunoscut.
Regula de la simplu la complex se referă la indicii de îndemânare necesari îndeplinirii corespunzătoare
a actelor motrice respective. (De exemplu, în baschet, aruncarea la coş, la început, de pe loc cu două mâini
de la piept şi, apoi, cu o mână de la umăr, din săritură, din dribling şi alergare şi, treptat, din unghiuri tot mai
ascuţite faţă de coş şi de la o depărtare tot mai mare faţă de panou). Această regulă impune gradarea predării
exerciţiilor fizice conform regulii de la simplu la complex.
Regula de la uşor la greu se referă, cu precădere, la necesitatea eşalonării predării exerciţiilor fizice pe
baza solicitării forţei de execuţie, necesară îndeplinirii diferitelor acţiuni motrice.
Respectarea acestei reguli are o importanţă deosebită în instruirea copiilor, unde orice suprasolicitare a
forţelor acestora poate avea consecinţe negative asupra organismului şi chiar a sănătăţii. (De exemplu,
efectuarea unor sărituri de pe obstacole sau peste obstacole se face crescând treptat înălţimea lor în paralele
cu asigurarea corespunzătoare a spaţiilor de aterizare).
Cu toate caracteristicile distincte ale acestor reguli (de la simplu la complex şi de la uşor la greu) între
ele există legături strânse care fac ca diferenţierile exerciţiilor, care ar corespunde uneia sau alteia, uneori să
se facă anevoios. Ceea ce la un moment dat a fost greu şi complex, în alt moment poate deveni uşor şi
simplu.
Regula de la cunoscut la necunoscut se referă la necesitatea eşalonării instruirii în aşa fel ca predarea
elementelor noi să se sprijine pe structurile de exerciţii fizice sau cunoştinţele însuşite în activitatea
anterioară. Cu cât instruirea curentă are la bază mai multe elemente cunoscute, cu atât se asigură premisele
necesare însuşirii trainice a deprinderilor şi calităţilor motrice.

Principiul participării conştiente şi active

Formarea capacităţii de aplicare la momentul optim, cu o cât mai mare măiestrie, cu un efort minim şi
o eficienţă maximă a deprinderilor şi priceperilor motrice însuşite este nemijlocit condiţionată de participarea
activă şi cercetarea intensă a subiecţilor, dar şi a specialiştilor în desfăşurarea procesului instructiv al
activităţii de educaţie fizică şi sportivă. De exemplu, în scopul dezvoltării fizice cât mai armonioase, se
impune executarea anumitor exerciţii fizice. În situaţia în care aceste exerciţii fizice nu sunt executate corect
(cu amplitudinea indicată, cu numărul de repetări cerut şi într-o viteză de execuţie optimă etc.), influenţa
acestor exerciţii fizice asupra organismului este de-a dreptul nesemnificativă şi, prin urmare, nu pot fi
realizaţi indicii corespunzători de dezvoltare.
Folosirea acestui principiu, al participării active şi conştiente, implică respectarea următoarelor
cerinţe:
a. înţelegerea de către subiecţi a obiectivelor stabilite pentru activitatea respectivă;
 11

b. manifestarea unei atitudini receptive, responsabile pentru însuşirea elementelor tehnice,

deprinderilor motrice, a cunoştinţelor teoretice predate;
c. înţelegerea, memorarea structurii exerciţiilor, a mecanismelor acţiunilor motrice ce se vor învăţa,
însuşi;
d. dobândirea capacităţii de apreciere şi evaluarea cât mai obiectivă a rezultatului obţinut;
e. dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent.
Aprecierea randamentului acţiunii motrice respective se poate face prin finalitatea ei, direct prin
intermediul performanţei realizate ce se exprimă în metri, centimetri, secunde, gol marcat, coş înscris etc.,
cât şi pe baza permanentei comparări a calităţii propriei execuţii cu modelul urmărit, cu cel al colegilor
(coechipierilor) sau adversarilor, sau chiar în ceea ce priveşte valoarea indicilor calităţilor motrice (forţă,
îndemânare, rezistenţă, mobilitate şi viteză). Randamentul şi performanţele obţinute constituie factori de
apreciere obiectivă a capacităţii proprii. În scopul aprecierii obiective de către subiecţi, profesorul
(antrenorul) manifestă preocuparea pentru combaterea oricărei manifestări de neîncredere în forţele proprii,
de supraapreciere a forţelor personale, de invocare a unor cauze subiective pentru a justifica insuccesul.
În legătură cu dezvoltarea capacităţii de a acţiona indepen-dent, trebuie să avem în vedere că dacă
însuşirea cunoştinţelor şi a deprinderilor motrice necesare îndeplinirii activităţilor practice se realizează sub
îndrumarea profesorilor (antrenorilor), aplicarea acestora în activitatea concretă, practică, este efectuată
numai pe seama forţelor proprii ale subiecţilor respectivi. Ca urmare, educarea capacităţii de a acţiona
independent are o semnificaţie importantă.
Desăvârşirea tehnicii unor deprinderi motrice se realizează pe baza muncii independente, a participării
creatoare la rezolvarea diverselor variante ale acţiunii tactice, stimularea gândirii pentru a găsi cele mai
eficiente variante de succes în concurs. Aceasta trebuie dezvoltată permanent în procesul instructiv-educativ
de către specialişti (profesori, antrenori).

Principiul sistematizării şi continuităţii

Pe baza acestui principiu, predarea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea calităţilor

motrice se face în concordanţă cu obiectivele urmărite atât prin planul de pregătire curentă, imediată, cât şi în
cele de perspectivă. Când aplicăm acest principiu se recomandă respectarea următoarelor cerinţe:
 eşalonarea şi desfăşurarea întregului proces instructiv-educativ în concordanţă cu particularităţile de
conţinut ale programelor de educaţie fizică sau ale ramurilor de sport;
 asigurarea formării încă din stadiul iniţial al instruirii a unui sistem de cunoştinţe, deprinderi şi
priceperi, necesare ulterior în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv;
 în eşalonarea însuşirii componentelor procesului instructiv-educativ se va ţine seama ca materialul
nou predat să se sprijine pe cunoştinţele şi deprinderile formate în activitatea anterioară şi, în acelaşi timp, să
contribuie la lărgirea şi perfecţionarea continuă a indicilor pregătirii, asigurând astfel sucesul activităţii
viitoare;
 asigurarea desfăşurării eşalonate a procesului de instruire, a legăturii dintre clase (ani de pregătire
sportivă), între trimestre (etapele de pregătire sportivă) şi între cicluri (stadii) de pregătire;
 activitatea celor cuprinşi în practica exerciţiilor fizice şi a sportului să vizeze caracterul sistematic,
ritmic şi cât mai continuu, fără întreruperi. Aceasta este una din cerinţele de bază prin care se asigură
succesul activităţii „Sportul pentru toţi”.
De asemenea, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv, repetarea sistematică a
exerciţiilor fizice după un plan minuţios elaborat şi corespunzător structurilor de mişcări, volumului şi
intensităţii ce trebuie realizate condiţionează realizarea obiectivelor, a performanţelor urmărite.

Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii)

Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii complexe ce apar în activitatea de educaţie fizică şi sportivă
este necesară stăpânirea temeinică a celor învăţate, însuşite, în procesul instructiv-educativ. Reuşita activităţii
desfăşurate impune respectarea următoarelor cerinţe:
 să se asigure fixarea temeinică a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea calităţilor
motrice în paralel cu creşterea indicilor funcţionali ai organismului şi celor de dezvoltare fizică. Această
cerinţă se realizează prin asigurarea unui număr corespunzător, suficient, de repetări a actelor şi acţiunilor
motrice;
 12

 într-un timp scurt, să nu fie programată însuşirea unui număr prea mare de deprinderi motrice.
Consolidarea oricărui stereotip dinamic presupune un timp relativ îndelungat de repetare. Dacă într-un
interval scurt se urmăreşte fie însuşirea mai multor deprinderi motrice, fie dezvoltarea pe un front larg a
calităţilor motrice, în aceste condiţii nu se pot obţine rezultatele scontate.
Fixarea trainică, durabilă a deprinderilor motrice, perfecţionarea calităţilor motrice, precum şi a
celorlalte componente ale instruirii, cu deosebire la elevii din clasele inferioare sau la sportivii începători,
constituie condiţia esenţială a obţinerii randamentului scontat în activitatea viitoare;
 periodic să se procedeze la verificarea gradului de pregătire a subiecţilor (prin probe, norme de
control şi concursuri).
Controlul şi autocontrolul asupra nivelului pregătirii elevilor sau sportivilor are rol important în
instruirea, dar şi în educarea subiecţilor.

Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice

Activitatea de educaţie fizică şi sportivă, după cum am văzut, este la modul cel mai des întâlnit o
activitate prin excelenţă motrică, practică, cu finalităţi şi obiective precise.
Elementele de conţinut ale pregătirii, instruirii nu sunt aceleaşi pentru toate sporturile, toate domeniile
activităţii de educaţie fizică. Diferenţierea este dată, în primul rând, de cerinţele, obiectivele activităţii
respective. Un anumit sistem de cunoştinţe, deprinderi, calităţi motrice etc. implică practicarea atletismului, a
gimnasticii, boxului sau a rugbiului, de exemplu, după cum un alt specific prezintă activitatea de educaţie
fizică a preşcolarilor, a elevilor sau cea a persoanelor de vârstă înaintată etc. Înţelegând lucrurile astfel,
rezultă că unul din criteriile fundamentale ce trebuie să stea la baza organizării instruirii va fi acela al
asigurării concordanţei conţinutului acesteia cu cerinţele specifice fiecărei activităţi practice. Orientată în
acest fel, instruirea are întotdeauna un caracter concret, strâns legat, în concordanţă cu practica.
Diferenţierea conţinutului instruirii potrivit specificului fiecărei activităţi practice nu trebuie raportată
numai la structurile motrice preponderente în domeniile respective, ci şi la calitatea însuşirii tuturor
componentelor acestora. Un anumit nivel de cerinţe solicită practicarea înotului de plăcere faţă de cel de
performanţă. Anumite exigenţe sunt manifestate în subsistemul educaţiei fizice la clasele I-IV şi altele în
învăţământul liceal.
Acest principiu este cunoscut în literatură şi sub denumirea de principiul modelării. Aceasta întrucât
mai cu seamă în antrenamentul sportiv, procesul de instruire urmăreşte realizarea unui model care cuprinde
cunoştinţe, deprinderi şi priceperi menite a asigura succesul scontat. Modelul este întâlnit însă şi în sistemul
de educaţie fizică, unde, în final, trebuie realizaţi anumiţi indici morfo-funcţionali, anumite cunoştinţe
teoretice de specialitate, calităţi, deprinderi şi priceperi motrice, specifice tuturor absolvenţilor ciclului de
şcolarizare.

Interdependenţa principiilor didactice (de instruire)

Conţinutul, modul concret în care principiile acţionează în domeniul instruirii, în activitatea de

educaţie fizică şi antrenament sportiv duc la confirmarea unui adevăr şi anume că acestea aproape simultan
se exprimă. Aceasta ca urmare a modului în care reflectă diferitele laturi, componente, legităţi ale unuia şi
aceluiaşi proces, care, prin esenţa sa, este unic. Astfel, de exemplu, principiul participării active şi conştiente
formulează premisa generală a realizării tuturor celorlalte principii ale educaţiei fizice şi sportive, deoarece
atitudinea activă şi conştientă a subiecţilor, executanţilor în general, faţă de activitatea lor condiţionează
însuşirea şi accesibilitatea materialului didactic, intuitiv, trăinicia cunoştinţelor teoretice căpătate, a
deprinderilor şi priceperilor motrice, a orientării către progresul continuu, spre perfecţionare. Pe de altă parte,
activitatea subiecţilor poate fi doar atunci considerată cu adevărat conştientă şi duce doar atunci la realizarea
obiectivului stabilit, când ea concordă cu cerinţele ce decurg din principiile intuiţiei, accesibilităţii şi
sistematizării. Legături mai mult sau mai puţin strânse există între toate principiile instruirii. Astfel, pentru
stabilirea unei cât mai judicioase şi raţionale succesiuni, ca şi pentru creşterea progresivă a eforturilor este
necesar să se ţină seama de principiul accesibilităţii cu individualizarea ce se impune. La rândul lor, limitele
accesibilului se lărgesc respectând principiul sistematizării, urmărindu-se gradarea progresivă.
Legătura dintre principii nu poate fi ignorată, iar unitatea dintre acestea duce în final la asigurarea unei
eficienţe maxime a fiecăruia dintre ele.
CURS 5
 13

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice. Acestea cuprind un ansamblu de
procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor) şi subiecţi
(elevi-sportivi), în vederea predării şi învăţării unui volum de cunoştinţe teoretice, informaţii, a formării unor
priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării personalităţii umane.
Metoda de învăţământ în educaţia fizică şi sportivă este calea urmată de subiect (elev, sportiv) şi de
cadrul de specialitate (profesor, antrenor), cu scopul ca subiectul său fie „instruit” atât prin activitatea
îndrumată de profesor (antrenor), cât şi prin cea desfăşurată în mod independent, pentru a atinge obiectivele
propuse. Unii specialişti consideră metoda „un program” după care se realizează acţiunile practice, ca şi cele
individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice. Metoda este un anumit fel de a proceda în funcţie de
fazele pe care le implică procesul instructiv-educativ.
Metodele sunt un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel, folosirea
materialului intuitiv într-o lecţie se realizează prin diferite procedee, după cum, şi în activitatea sa, un
profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului.
Între noţiunea metodă de învăţământ şi noţiunea de mijloc de învăţământ trebuie făcută, deşi e greu, o
separaţie clară. Metoda trebuie înţeleasă ca mijloc prin care se realizează însuşirea conţinutului
învăţământului, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, dezvoltarea atitudinilor, educarea proceselor
psihice etc. În concluzie, pentru definirea „metodei”, semnificaţia etimologică de „cale spre un scop”
clarifică foarte bine cele prezentate anterior. Prin „metodele de învăţământ” înţelegem căile care duc la
instruirea subiectului, iar prin mijloace de învăţământ se denumesc obiectele, instrumentele, modelele etc.
folosite în procesul de învăţământ. Mijloacele cu care se operează în cadrul metodei pot fi diferite, dar
metoda rămâne aceeaşi. Astfel, metoda exerciţiului serveşte şi pentru a forma la elevi deprinderea de a scrie
ortografic, şi pentru a învăţa să cânte la un instrument muzical, dar şi pentru a învăţa un act motric, pentru a
practica un sport etc. În fiecare caz însă, utilizând mijloace de învăţământ diferite. Mai mult chiar, în cadrul
învăţării unui exerciţiu fizic, a unei probe sportive, profesorul (antrenorul), în funcţie de subiecţi, foloseşte
diverse mijloace. De exemplu, pentru învăţarea săriturii în înălţime prin „păşire”, sau rostogolire „ventrală”,
sau „dorsală”, mijloacele utilizate pot fi diferite.
În strânsă legătură cu noţiunea metodă de învăţământ este noţiunea procedeu. Procedeul este un
aspect particular, practic, de folosire a unei metode. Astfel, la folosirea explicaţiei ca metodă de învăţământ
se poate recurge la mai multe procedee: prezentarea unei chinograme, îmbinarea explicaţiei cu vizionarea
unor imagini înregistrate pe casete video etc. cu care specialiştii reuşesc atât realizarea unor lecţii vii,
atractive, cât mai cu seamă atingerea unui înalt spor de eficienţă.
Orice metodă nu există ca atare decât prin procedeul metodic. În practică se acţionează prin procedeu,
nu prin metodă, care există doar teoretic, conceptual.
Metodele didactice au prezentat dintotdeauna importanţă. Uneori însemnătatea lor a fost
supraevaluată, alteori subapreciată. Au fost etape când s-a considerat că formarea elevului depinde în cea mai
mare măsură de metoda didactică folosită, ba chiar se preconizează folosirea unei metode unice, singura
capabilă să ajute la instruirea indivizilor. În antichitate, Socrate socotea că această metodă este conversaţia,
în şcolile din Evul Mediu acest rol l-a avut expunerea.
Încă la începutul secolului al XVII-lea, I.A.Comenius socotea că rezultatele în procesul de învăţământ
depind mai ales de metodele folosite.
Un anumit regres al încrederii în valoarea metodelor de învăţământ este determinat de acei adepţi ai
unor concepţii conform cărora dezvoltarea copilului ar depinde predominant (sau chiar exclusiv) de
înzestrarea lui nativă. De asemenea, unii pedagogi consideră că activitatea didactică are numeroase
asemănări, esenţiale, cu cea artistică. După aceştia, alegerea unor metode bune ar depinde de inspiraţia
momentului, de intuiţia profesorului sau antrenorului. Ignorarea, în totalitate, a unei pregătiri prealabile, a
alegerii deliberate a unei metode adecvate şi acceptarea doar a capacităţii de improvizaţie este o greşeală.
Şi în ceea ce priveşte metodele de învăţământ există o multitudine de clasificări. Una dintre acestea
este aceea ce se realizează după principalele laturi ale educaţiei: metodele educaţiei intelectuale, metodele
educaţiei morale, metodele educaţiei estetice, metodele educaţiei fizice etc. Procesul de învăţământ este însă
un proces unitar. Aceeaşi metodă didactică influenţează asupra întregii personalităţi a elevului şi determină
modificări în toate aspectele acesteia: intelectual, moral, estetic, fizic etc. E adevărat că orice metodă
dobândeşte unele particularităţi în funcţie de latura educativă în care se foloseşte, dar aceste particularităţi nu
schimbă esenţa metodei respective. Din acest motiv, nu vom recomanda prezentarea lor separată (metodele
educaţiei morale, intelectuale etc.), ci vom prezenta metodele generale de învăţământ, care se folosesc, cu un
anumit specific, în toate laturile educaţiei.
 14

În unele lucrări de specialitate (4), pentru activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv sunt
prevăzute metodele specifice, incluse în „sistemul clasic” şi care sunt următoarele:
a. metode de instruire propriu-zisă;
b. metode de educaţie;
c. metode de verificare şi apreciere;
d. metode de corectare a greşelilor de execuţie;
e. metode de refacere a capacităţii de efort.
În educaţie fizică şi antrenament sportiv, metodele de instruire propriu-zise vizează următoarele
obiective de bază: însuşirea cunoştinţelor specifice, precum şi formarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice.
Gh. Cârstea (4) prezintă schematic aceste metode astfel:
I. Verbale:
1. Expunerea
a. povestirea
b. explicaţia
c. prelegerea
2. Conversaţia
3. Brainstorming-ul
4. Studiul individual
II. Intuitive
1. Demonstraţia
a. nemijlocită (propriu-zisă)
b. prin planşe, schiţe etc. (materiale iconografice)
c. prin mijloace tehnice moderne
2. Observarea execuţiei altor subiecţi
III. Exersarea
a. independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice (global/parţial)
b. mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice
c. complexelor pentru dezvoltarea fizică
d. pentru dezvoltarea calităţilor motrice

4.1. Metodele de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor teoretice de specialitate; formarea,

consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice

4.1.1. Metodele verbale. Dintre acestea o primă metodă este expunerea.

4.1.1.1. Expunerea - folosirea acesteia duce după o primă etapă de percepere a realităţii, prin primul
sistem de semnalizare, la utilizarea gândirii şi limbajului, deci a celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Expunerea se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii. Prin intermediul acestor metode are loc
transmiterea verbală a cunoştinţelor de specialitate cuprinse, de regulă, în programele şcolare sau în planurile
de pregătire sportivă. Comunicării orale i se recunoaşte o mare flexibilitate, ceea ce îi conferă profesorului
(antrenorului) spontaneitate şi putere de adaptare cu uşurinţă la specificul temei, la nivelul intelectual al
auditorului, la disponibilităţile de timp şi de condiţii materiale.
În folosirea acestei metode, o importanţă aparte o prezintă tehnica exprimării şi tehnica receptării, care
condiţionează eficienţa metodei expunerii.
O prelegere sau o expunere etc. se cere să fie redactată în prealabil cu toată rigurozitatea, avându-se
grijă să se asigure o bună selectare a materialului faptic, o esenţializare a cunoştinţelor după valoarea lor
cognitivă şi didactico-educativă.
În ceea ce priveşte receptarea „informaţiilor comunicate”, o mare importanţă o prezintă luarea
notiţelor, care are darul să influenţeze pozitiv învăţarea ca şi desfăşurarea ulterioară a studiului indepen-dent.
De exemplu, cercetările întreprinse de Grawford demonstrează că subiecţii care iau notiţe în cursul audierii
explicaţiilor sau expunerilor înregistrează un spor de cunoştinţe şi de înţelegere mai bună a materialului
predat, decât cei care se mulţumesc numai cu ascultarea. Aceste avantaje sunt puse pe seama faptului că la
receptarea, filtrarea şi fixarea cunoştinţelor participă atât senzaţiile vizuale şi auditive, cât şi cele kinestezice,
motrice, ale căror efecte se însumează. Cert este că privind tehnica luării notiţelor, deşi pare o operaţie relativ
uşoară, sunt puţini totuşi cei ce stăpânesc în mod corect şi eficient această deprindere. Dificultatea este
legată, îndeosebi, de neputinţa desprinderii esenţialului din expunere. Astfel, unii caută să noteze totul,
 15

cuvânt cu cuvânt, cât mai exact cu putinţă, dar procedând în felul acesta riscă să piardă ritmul expunerii şi să
scape firul ideilor esenţiale; sau, în graba de a prinde totul, alţii folosesc prescurtări, adeseori prea
numeroase, nesistematice şi foarte anevoios de a fi apoi reconstituite, mai ales după un oarecare timp. Greşită
este şi atitudinea acelor elevi (sau studenţi) care din nevoia de a nu pierde explicaţiile, pretind să se dicteze
lecţia (cursul). O asemenea procedură aduce serioase daune desfăşurării procesului de învăţământ, în sensul
că obligă la reducerea cantităţii de cunoştinţe prevăzute să se predea într-un timp stabilit, iar elevii (studenţii)
nu mai participă activ şi creator, efortul lor reducându-se la o simplă înregistrare mecanică; în loc să fie
solicitată memoria logică, judecata, puterea de discernământ şi imaginaţia, este cultivată mai degrabă
memoria mecanică, reproductivă. Important este să se noteze integral şi corect doar definiţiile, denumirile,
datele, formulele, schemele, schiţele etc. care însoţesc explicaţiile, expunerea. Întrucât acest curs este predat
studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi ţinând cont de faptul că la intrarea în facultate mulţi
studenţi manifestă o oarecare stângăcie şi carenţe în luarea notiţelor, am apreciat că este bine să ne oprim
puţin mai mult asupra tehnicii luării notiţelor, aceasta şi în perspectiva ameliorării tehnicii respective şi a
celor de învăţare individuală.
Metoda expunerii se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii.
a. Povestirea este forma narativă de prezentare a diverselor cunoştinţe pe care dorim să le transmitem
subiecţilor. Se utilizează, de regulă, în procesul didactic al copiilor şi elevilor din clasele I-IV. Pentru aceştia,
povestirea constituie şi un procedeu metodic folosit în cadrul metodei exersării. Odată cu exersarea
diferitelor exerciţii fizice, educatorul recurge şi la povestire. Astfel, într-un cadru introductiv plăcut, specific
vârstei copiilor, aceştia îşi însuşesc numeroase priceperi şi deprinderi de mişcare. De exemplu, diferitele
sărituri pot fi asemănate cu cele ale animalelor (iepure, panteră etc.).
Atunci când utilizăm această metodă, se recomandă să se ţină seama de următoarele cerinţe:
 vârsta subiecţilor;
 să fie cât mai clară, concisă şi scurtă;
 să fie asociată cu folosirea unui material intuitiv (poze, planşe, imagini video etc.);
 să fie însoţită chiar de muzică, pentru a realiza o atmosferă cât mai emoţională;
 expresivitatea povestirii şi caracterul ei emoţional cresc o dată cu folosirea intonaţiei, mimicii, a unor
gesturi.
b. Explicaţia este forma expunerii în care predomină argumentaţia raţională. Prin utilizarea ei se
urmăreşte ca subiecţii să înţeleagă bine ideile ce li se comunică. În domeniul activităţii de educaţie fizică ca
şi în antrenamentul sportiv, metoda este larg utilizată atunci când se prezintă spre învăţare un exerciţiu, un
procedeu sau un element tehnic nou. În cursul explicaţiei se foloseşte cu foarte bune rezultate şi materialul
intuitiv. De exemplu, explicaţiile legate de învăţarea săriturii în înălţime poate fi însoţită, cu rezultate bune,
şi cu prezentarea imaginii unei chinograme, a unor poze ş.a. Acest lucru vine în sprijinul explicaţiei şi-i ajută
pe subiecţi să-şi însuşească elementele tehnice corect, să înţeleagă cât mai repede şi mai bine ce au de făcut.
Când se foloseşte explicaţia este recomandabil ca aceasta să fie concisă, clară şi să se aleagă cu atenţie
mijloacele intuitive utilizate. Să fie accesibilă şi să permită reţinerea a ceea ce este caracteristic şi tipic. Pe
parcursul explicaţiei, profesorul poate pune întrebări subiecţilor, spre a-şi da seama dacă şi-au însuşit
exerciţiul respectiv, prezentat până atunci. El poate cere subiecţilor să explice (să execute), la rândul lor, cele
predate.
Explicaţia prin transmiterea de noi cunoştinţe contribuie direct la educaţia intelectuală a subiecţilor, le
formează un vocabular specific şi contribuie la creşterea interesului pentru studiu şi noutate, la sporirea
curiozităţii ştiinţifice şi aflarea noului.
Explicaţia nu trebuie confundată cu sfaturile, cu indicaţiile curente care însoţesc metoda demonstraţiei.
În această situaţie, în cadrul folosirii metodei demonstraţiei, descrierea terminologică a exerciţiilor, precum
şi precizările care însoţesc exerciţiile urmăresc mai mult îndrumarea operativă a activităţii practice.
c. Prelegerea se foloseşte la elevii din clasele terminale şi în special în învăţământul superior.
Majoritatea problemelor au fost prezentate atunci când ne-am referit la aspectele ce privesc utilizarea
metodei expunerii. În plus, de data aceasta, ţinem să precizăm că prelegerea este o expunere neîntreruptă şi
sistematică a unei teme din programa de învăţământ pe durata uneia sau a mai multor ore (lecţii).
Argumentarea logică a ideilor, prezentarea de teorii, ipoteze ca şi analiza critică a acestora, sistematizarea
unui bogat material în legătură cu tema, sunt caracteristice prelegerii. Ea se desfăşoară pe baza unui plan
dinainte stabilit de cadrul de specialitate şi poate fi prezentat cursanţilor oral sau scris, înainte de începerea
expunerii, fie pe parcursul acesteia. În mod obişnuit, prelegerea este însoţită de materialul intuitiv, ilustrativ:
scheme, desene, grafice, proiecţii, obiecte, texte etc.
 16

Folosirea expunerii sub formă de prelegere, în scopul obţinerii unor rezultate cât mai bune în procesul
de învăţământ, impune respectarea anumitor cerinţe:
 prelegerea să aibă continuitate. Între idei să existe înlănţuiri logice, să se treacă în mod firesc de la o
idee la alta, fiecare afirmaţie să fie întemeiată, să se bazeze pe argumentele sigure, să se sprijine pe fapte, pe
exemple;
 să fie sistematică, clară şi expresivă;
 să se folosească un vocabular pe înţelesul subiecţilor; un ton adecvat conţinutului, o pronunţare
clară, un ritm potrivit care ajută la înţelegerea şi reţinerea materialului expus. Vorbirea monotonă, aceea prea
puternică sau prea slabă îi oboseşte pe subiecţi. Folosirea pauzelor, reliefarea prin intonaţie a esenţialului,
accentuarea deosebită a unor cuvinte sau propoziţii, participarea efectivă a cadrului de specialitate la cele
expuse, contribuie la expresivitatea prelegerii şi prin aceasta la sporirea efectelor ei instructive şi educative.

4.1.1.2. Conversaţia
Este metoda de instruire şi educare a subiecţilor (elevi, sportivi) cu ajutorul întrebărilor şi
răspunsurilor. Această metodă se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice, priceperi şi deprinderi
motrice, la verificarea şi la fixarea lor.
Se cunosc mai multe variante ale conversaţiei, discuţiei. De exemplu: conversaţia-dialog (de tipul
consultaţiei); conversaţia în grup; de tip seminar; conversaţia dirijată etc.
Reuşita unei „discuţii” este condiţionată de mărimea grupului. Mărimea optimă a unui grup este de 15-
20 până la 30 participanţi.
Dată fiind importanţa întrebărilor în mecanismul provocării şi susţinerii unei conversaţii, acestora
trebuie să li se acorde o atenţie sporită. În cadrul discuţiei se pot distinge trei părţi principale: introducerea în
dezbatere, dezbaterea propriu-zisă şi sintetizarea rezultatelor.
Când conversaţia se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice noi poartă denumirea de conversaţie
euristică, iar când este folosită în scopul fixării şi al valorificării acestora i se spune conversaţie
examinatoare.
a. Conversaţia euristică (sau socratică, întrucât Socrate - 469-399 î.e.n.- folosea dialogul pentru a-şi
conduce discipolii şi adepţii săi la descoperirea unor lucruri de mare adâncime şi înţelepciune). În
conversaţia euristică, întrebările pornesc de la cadrul de specialitate spre subiect, dar şi de la subiect spre
profesor (antrenor). De altfel, însăşi etimologia cuvântului conversaţie (lat. „Conversatio”, compus din
con=cu şi din versus=întoarcere) vrea să arate că este vorba de o acţiune de întoarcere şi reîntoarcere (după
noi, la cunoştinţele deja dobândite). Întregul mecanism al desfăşurării acestui tip de conversaţie se
întemeiază pe o succesiune de întrebări puse cu abilitate de profesor (antrenor), în alternanţă cu răspunsurile
subiecţilor.
b. Conversaţia examinatoare se foloseşte după ce subiecţii şi-au însuşit cunoştinţele, priceperile,
deprinderile spre a se constata cât de bine le stăpânesc, le pot executa. Această metodă nu este adresată
numai memoriei, ci şi gândirii. Aşa se procedează şi când se urmăreşte consolidarea cunoştinţelor însuşite de
subiecţi în lecţia (activitatea) de zi şi când sunt controlaţi din lecţiile anterioare.
Folosirea conversaţiei ca metodă de învăţământ este însoţită de numeroase dificultăţi. Arta de a pune
întrebări, de a stimula cu ajutorul lor participarea activă a subiecţilor la lecţii (activităţi) şi de a asigura pe
această cale însuşirea volumului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi prevăzute în planuri şi programe cere o
serioasă şi atentă pregătire.
Întrebările formulate de profesor (antrenor) subiecţilor trebuie să îndeplinească unele cerinţe, ca de
exemplu:
 să fie precise din punct de vedere al conţinutului, concise ca formă, exprimate simplu şi corect;
 să stimuleze gândirea subiecţilor;
 să fie adresate într-o succesiune logică, după plan;
 recurgerea la întrebări ajutătoare, când se observă că elevii (sportivii) nu au suficient de clare unele
idei.
Când se foloseşte metoda conversaţiei, profesorul (antrenorul) va pretinde ca şi răspunsurile elevilor
(sportivilor) să îndeplinească unele cerinţe. Astfel, răspunsurile trebuie să fie concrete, clare, precise şi
complete. Dacă răspunsul nu este corect şi complet, se va cere altui subiect să-l corecteze sau să-l
completeze. Dacă elevii (sportivii) nu reuşesc să facă aceasta, atunci profesorul însuşi va prezenta răspunsul
corect şi complet.
Trezirea interesului pentru problema sau acţiunea ce se va discuta, stimularea gândirii creatoare a
subiecţilor contribuie la însuşirea sau aprofundarea unor laturi ale pregătirii lor proprii.
 17

În domeniul educaţiei fizice şi sportive, executanţilor li se cere, de exemplu, să explice modul de

efectuare a diferitelor deprinderi motrice, raporturile, legăturile funcţionale dintre coechipieri în cazul unei
anumite acţiuni tactice etc.
Conversaţia este deosebit de instructivă mai cu seamă atunci când se analizează rezultatul unei
participări la competiţii (a unui meci) sau atunci când se stabilesc mijloacele, tactica folosită de echipă la
viitoarea confruntare sportivă.
Îmbinarea conversaţiei cu observaţia, cu expunerea, cu activitatea practică desfăşurată, accentuează
caracterul activ al acestei metode şi asigură eficienţa folosirii ei în procesul de învăţământ, ca şi în cel de
antrenament sportiv.

4.1.1.3. Studiul individual sau activitatea subiecţilor cu manuale, alte cărţi şi lucrări
Ca tehnică fundamentală de muncă intelectuală, studiul individual (lectura, activitatea cu cartea)
îndeplineşte funcţii multiple: de culturalizare, de învăţare propriu-zisă (de instruire şi autoinstruire), de
informare şi de documentare etc.
Cărţile care cuprind experienţa şi gândirea generaţiilor trecute sunt o bogată sursă de cunoştinţe.
Folosirea lor inclusiv în activitatea de educaţie fizică şi sportivă ajută subiecţii să-şi însuşească noi
cunoştinţe, temeinice, să le sistematizeze şi fixeze, contribuie la înţelegerea mecanismelor bio-fiziologice şi
psihologice care stau la formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, la formarea şi perfecţionarea
calităţilor motrice.
Activitatea subiecţilor cu manualul şi alte cărţi se realizează sub mai multe forme: studiul textelor,
efectuarea de exerciţii, probleme, rezumate, scoaterea ideilor principale, elaborarea de conspecte, pregătirea
răspunsurilor la întrebările puse de profesor, completarea notiţelor luate în timpul expunerilor sau a
prelegerilor.
Dintre numeroasele reguli, de care este bine să se ţină seama atunci când se studiază un text în mod
independent sau se învaţă după manual şi care duc în final la însuşirea acestei priceperi de a studia
individual, ca rezultat a numeroase exerciţii îndrumate de cadrele didactice, amintim parcurgerea
următoarelor activităţi succesive cu cartea: citirea în întregime a textului spre a prinde ideea generală, analiza
textului (înţelegerea ideilor, explicarea cuvintelor necunoscute, descifrarea pasajelor grele, confruntarea
textului cu ilustraţii, grafice, chinograme, schiţe etc.), structurarea materialului (stabilirea părţilor principale
ale textului şi succesiunea lor logică), prinderea acestei structuri sub forma unei scheme vizuale care ajută la
reţinerea materialului.
Aşa după cum remarcă B.Schwarz, „…există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a şti să
înveţi”. De aceea, a vorbi despre modernizarea studiului individual înseamnă a avea în vedere:
 educarea capacităţii de lectură, a unei atitudini active în timpul lecturii şi însuşirea treptată a unor
deprinderi corecte şi complexe de autoinstruire prin lectură;
 deprinderea de a înţelege corect cele citite;
 deprinderea de a-şi pune probleme;
 deprinderea de a nota;
 deprinderi de disciplina muncii intelectuale, de igiena studiului.
Progresul uimitor de rapid al ştiinţei şi tehnicii, în zilele noastre, a impus o optică nouă asupra muncii
elevilor, studenţilor, cu manualul şi cu alte cărţi, care în final vizează formarea dorinţei de a cunoaşte, de a
cerceta şi de a se perfecţiona. Această metodă este unul dintre cele mai preţioase instrumente de autoeducaţie
care va beneficia, în viitor, de imensele avantaje oferite de tehnica de calcul.

4.1.1.4. Brainstorming-ul (asaltul de idei)

Un procedeu de problematizare prin participarea activă a întregii clase (grupe) de subiecţi este
denumită metoda asaltului de idei (brain=creier, storm=furtună, asalt). Această metodă a fost iniţiată de
A.Osborn (1953) cu funcţia distinctă de a înlesni căutarea şi găsirea celei mai adecvate soluţii problemei de
rezolvat, printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanţilor la discuţie. În legătură cu o problemă
supusă rezolvării, cadrul de specialitate solicită pe subiecţi să emită cât mai multe păreri, să formuleze cât
mai multe variante şi neaşteptate ipoteze. Ei au dreptul atât să se completeze, să modifice, să continue sau să
combine ideile emise anterior de colegii lor, cât şi să vină cu soluţii noi, în contrazicere cu cele exprimate.
Asaltul acesta de idei îmbogăţeşte conştiinţa fiecăruia din ei, contribuie la formarea flexibilităţii gândirii. De
asemenea, această metodă obişnuieşte pe subiecţi să-şi pună probleme, să privească un fapt pe toate feţele,
 18

să construiască raţionamente plauzibile, să caute mijloace de a le verifica şi a confrunta soluţiile găsite cu

realitatea. Ea dezvoltă la subiecţi atitudinea critică, deprinderea de cercetare independentă a obiectelor şi
fenomenelor.

CURS 6

4.1.2. Metodele intuitive

4.1.2.1. Observarea liberă (independentă) şi îndrumată a execuţiei altor subiecţi
În semnificaţia originală, a observa înseamnă a lua în atenţie obiecte, fenomene, fapte, acţiuni etc. în
vederea cunoaşterii mai bine a acestora, a cercetării lor sub multiple aspecte (I.Cerghit,8). Cuvântul provine
din lat. servare + ob = a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe, a cerceta. Observarea, în diferitele ei forme,
libere (independentă) şi îndrumată, constituie una dintre cele mai indicate metodologii şi pentru activitatea de
educaţie fizică şi sportivă.
Încă înainte de a merge la şcoală, copiii acumulează o mulţime de cunoştinţe prin observarea
obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate. Printr-o observare liberă nedirijată, ei îşi însuşesc
cunoştinţe, în special despre aspectul exterior al celor observate. Observaţiile sunt strâns împletite cu trăiri
emotive extrem de variate, cu exemple de comportare, care îl influenţează adânc pe copil. Observaţia liberă
este un proces care se continuă pe tot parcursul vieţii omului. Din ceea ce-i oferă natura şi societatea omul
alege numai ce-l interesează şi reţine mai ales ceea ce răspunde unor trebuinţe ale sale. Observaţiile libere
pot fi făcute individual şi în grup. Grupul amplifică capacitatea de observare, sporind totodată randamentul.
Cu toate efectele pozitive, observarea se limitează doar la aspectele exterioare, nu pătrunde în structura
obiectelor, în înlănţuirea fenomenelor etc.
În procesul de învăţământ de specialitate, se utilizează în mod frecvent observaţia îndrumată a
execuţiei altor subiecţi, dirijată de profesor, antrenor. Când subiecţii observă singuri mişcarea (acţiunea), pe
baza unor instrucţiuni, a unui ghid sau a unui plan (tematici) dat de specialist (profesor, antrenor), poartă
denumirea de observaţie independentă.

4.1.2.2. Demonstraţia
Când subiecţii (elevii-sportivii) observă ceea ce le arată profesorul (antrenorul), „observaţia” poartă
denumirea de demonstraţie.
Termenul derivă din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat - „a
ilustra”, provenit din lat. ilustrare = a clarifica, a lumina, a face limpede. A demonstra înseamnă a prezenta
(a arăta) subiecţilor, obiecte, fenomene, acţiuni, în scopul uşurării efortului de cunoaştere a realităţii, al
asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi
învăţarea unor cunoştinţe, al confirmării unor adevăruri, al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al
formării deprinderilor sau comportamentelor vizate în sens didactic; demonstraţia provoacă o percepţie
activă concret-senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstraţia logică (teoretică), ce presupune o
fundamentare pe cale deductivă (prin raţionament logic) a unui adevăr.
Esenţa demonstraţiei constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare, a
imaginilor şi a cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor, în timp ce explicaţiile
joacă un rol auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului de desfăşurare a acestuia şi de
definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, prin demonstraţia nemijlocită, efectuată de profesor
(antrenor), sau prin demonstraţia mijlocită, efectuată de către un subiect (elev sau sportiv) se prezintă
mişcări, acţiuni, imaginea unor elemente tehnice, în vederea familiarizării subiecţilor cu executarea corectă a
 19

actelor motrice respective, ducând, totodată, la acumularea de informaţii şi asigurând un suport perceptiv
suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea. Scopul de bază al utilizării metodei
demonstraţiei în activitatea de educaţie fizică şi sportivă, ca metodă fundamentală, este acela al formării unui
bagaj cât mai bogat de imagini şi reprezentări, ce duce la familiarizarea elevilor (sportivilor) cu efectuarea şi
îndeplinirea exactă, corectă a actelor şi acţiunilor motrice.
La baza demonstraţiei se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv (obiecte, procese, material
figurativ, simbolic, grafic, experienţe, mijloace tehnice, modelul unei acţiuni corecte etc.). Cuvântul poate
constitui şi el o sursă intuitivă atunci când reuşeşte să trezească în mintea subiectului anumite imagini şi
reprezentări. De aici rezultă deosebirea esenţială dintre metoda demonstraţiei şi metoda descoperirii. În timp
ce metoda demonstraţiei facilitează asimilarea cunoştinţelor şi prelucrarea lor pornind de la o sursă intuitivă,
cea de a doua presupune reactualizarea experienţei anterioare în vederea surprinderii unor relaţii noi, care nu
au fost cunoscute până în acel moment. Demonstraţia are un caracter ilustrativ, pe când descoperirea un
caracter intuitiv. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, prin metoda demonstraţiei se urmăreşte formarea
unor reprezentări, a unor noţiuni clare cu privire la structura şi execuţia exerciţiilor fizice, a acţiunilor
motrice, a deprinderilor de mişcare. Asociată cu explicaţii, eficienţa metodei sporeşte mult. Astfel, se pot
scoate în evidenţă elementele de detaliu, se pot sublinia conexiunile dintre diferite elemente şi acţiuni la
clasele I-IV şi în activitatea de antrenament (pregătire) a începătorilor, date fiind particularităţile de vârstă
ale subiecţilor şi gradul lor de pregătire, demonstraţia se foloseşte mai intens decât la clasele mari şi în
activitatea sportivilor avansaţi.
Metoda demonstraţiei în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sportivă se poate folosi prin
următoarele procedee: demonstraţia nemijlocită sau mijlocită a exerciţiilor; demonstraţia cu ajutorul
materialului intuitiv iconografic (poze, chinograme, scheme, planşe, reprezentări grafice etc.); demonstraţia
cu ajutorul mijloacelor moderne (modele figurative, proiecţii fixe, dinamice, video-televiziune etc.).
a. Demonstraţia nemijlocită şi mijlocită a exerciţiilor este efectuată de către profesorul de educaţie
fizică, de către antrenor sau un subiect pus de aceştia, care caută să redea imaginea „model”, reală, naturală a
deprinderilor motrice ce urmează a fi însuşite. Specialistul poate, în acest caz, în funcţie de obiectivele
programei lecţiei să execute global sau numai unele dintre elementele componente ale deprinderii, ale actului
motric respectiv. Pentru a asigura o eficienţă maximă prin folosirea acestei metode, se recomandă ca
demonstraţia exerciţiului să fie realizată cât mai corect pentru ca „modelul” pe care-l percep subiecţii să fie
cât mai identic cu acţiunea respectivă de mişcare. De asemenea, observaţia subiecţilor trebuie să fie
permanent însoţită de explicaţii şi exemplificări, în scopul perceperii elementelor esenţiale care
condiţionează calitatea execuţiei. Celelalte cerinţe se referă la necesitatea ca demonstraţia să ţină seama de
particularităţile individuale ale subiecţilor, să fie făcută pe înţelesul lor, iar profesorul să fie astfel plasat
pentru a fi văzut de către toţi elevii (sportivii).
b. Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (materiale iconografice). Cu ajutorul chinogramelor,
a planşelor, a schemelor etc. se pot demonstra, prin prezentarea intuitivă, unele procedee tehnice, structura
anumitor combinaţii tactice, modul de comportare a unui sportiv în funcţie de sarcinile tactice şi a postului în
echipă etc. Apelând la aceste materiale iconografice, se îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor executanţilor,
acestea se fixează, totodată, corespunzător cerinţelor esenţiale ale execuţiei. Unii specialişti (profesori,
antrenori), concomitent cu înfăţişarea planşelor şi schemelor, folosesc în procesul de antrenament sportiv, în
activitatea de pregătire a unor întâlniri (meciuri), fie table cu figuri magnetice, fie desenarea pe tablă,
conform unui cod convenţional propriu diferitelor ramuri de sport, a acţiunilor de mişcare ce urmează a fi
îndeplinite de sportivi. Aceste procedee contribuie la formarea unor reprezentări şi noţiuni clare cu privire la
structurile de exerciţii fizice ce trebuie executate în concordanţă cu temele instructive ale lecţiei.
c. Demonstraţia cu ajutorul mijloacelor moderne. În mod frecvent mijloacele moderne sunt clasificate
în mijloace auditive (înregistrările pe bandă de radiocasetofon, pe discuri etc.), mijloace vizuale (diapozitive,
diafilme etc.) şi mijloace audio-vizuale (film sonor, înregistrări video etc.). Demonstraţia audio-vizuală
valorifică virtuţile imaginii dinamice (sau statice), îmbinate cu cuvântul şi cu sunetul. Prin folosirea
demonstraţiei audio-vizuale se asigură o fixare mai bună în memorie a noilor cunoştinţe, imagini însuşite pe
această cale. În ultimul timp, o serie de cercetări întreprinse în S.U.A. atestă faptul că omul reţine 30% din
ceea ce vede şi 20% din ceea ce ascultă, iar în condiţiile asocierii văzului şi auzului se păstrează în proporţie
de 65% din informaţiile care se adresează deodată ambelor simţuri. Folosirea mijloacelor moderne face
predarea nu numai eficientă, dar şi atractivă, subiecţii având posibilitatea să vadă cele mai bune execuţii. De
asemenea, este posibilă observarea amănuntelor, a elementelor de detaliu (prin utilizarea stop cadrului) şi,
totodată, există posibilitatea de a reveni în prezentarea imaginilor. Imaginile video se adresează simţului
vizual, deci simţului cu cea mai mare posibilitate de receptare temeinică a informaţiilor. Prin efectuarea
 20

demonstraţiei unei mişcări, a unei acţiuni motrice, se facilitează înţelegerea relaţiilor temporale şi spaţiale,
exerciţiul fizic, elementul tehnic sau tactic fiind prezentat în întregul lui dinamism. Ilustrarea mişcărilor
constituie una dintre cele mai importante şi preţioase inovaţii pe care tehnicile audio-vizuale o aduc în
domeniul demonstraţiei didactice.
Mişcarea, prezentată prin procedee de accelerare sau de încetinire, ori de descompunere a imaginilor,
creează posibilităţi de sesizare a transformărilor succesive, a fazelor mişcării, a momentelor sau a etapelor
principale de evoluţie sau de desfăşurare a unor mişcări, a unor acţiuni tactice etc.

4.1.3. Metoda practică (activă)

Metoda practică sau activă reprezintă calea care foloseşte acţiunea motrică, activitatea practică ca
mijloc pentru instruire, pentru însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice.
În procesul de învăţare, subiecţii efectuează uneori activităţi preponderent imitative, alteori activităţi
creatoare.
Exersarea (repetarea exerciţiilor)
Învăţarea deprinderilor motorii ca şi a celor mintale (intelectuale) nu se face prin „comunicare
verbală”. Nici un elev, tânăr sportiv, nu va putea să înveţe să înoate, să schieze, să alerge peste garduri, să
sară peste ştachetă sau să arunce o suliţă privind doar la profesor (antrenor). De obicei, deprinderile motrice
nu pot fi transmise prin sfaturi şi îndemnuri. Ca să deprindă o acţiune, subiectul trebuie să încerce, să facă, să
refacă, să repete până ce intră în posesia „modelului” acţiunii respective, până ce această acţiune se
automatizează devenind o deprindere, o obişnuinţă. Numai prin practică, prin repetări, exersare, se învaţă cel
mai bine o deprindere (R.Gagné). Or, tocmai acesta este exerciţiul (exersarea). În sensul etimologic al
cuvântului, a efectua un exerciţiu (lat. exercitium din exercere) înseamnă a executa o acţiune în mod repetat
şi conştient, a face un lucru de mai multe ori, în vederea dobândirii unei deprinderi motrice.
A exersa mai înseamnă a supune la efort repetat anumite funcţii mintale sau motrice (organice), în
scopul dezvoltării şi menţinerii lor în formă.
Această metodă (este) de bază, putem spune că este fundamentală în procesul de învăţare, în domeniul
activităţii de educaţie fizică şi sportivă. Exerciţiul face parte, din categoria tehnicilor de antrenament, dar
subliniem că el nu trebuie înţeles în sensul de repetare a unor acţiuni (deşi se poate învăţa şi în acest mod), ci
de refolosirea intensivă şi extensivă a unor elemente şi structuri globale semnificative, proprii sarcinii de
învăţare, în contexte semnificative (R.Titone).
Exerciţiul, funcţia acestuia, nu se reduce numai la formarea deprinderilor motrice, a unor moduri de
acţiune bine elaborate şi consolidate, ci implicit contribuie şi la realizarea altor obiective, cum ar fi:
· aprofundarea înţelegerii regulilor, noţiunilor, a principiilor şi teoriilor învăţate, prin aplicarea lor în
situaţii noi şi cât mai variate;
· dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor trăsături de voinţă şi caracter, a
unor calităţi morale etc.;
· consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice însuşite, ceea ce face să crească probabilitatea
păstrării în memorie a lanţurilor motorii şi verbale, mai ales dezvoltarea operaţiunilor mintale; prevenirea
uitării; sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motorii, oferind posibilităţi
noi de transfer.
Întreaga activitate de educaţie fizică şi sportivă are semnificaţia unui îndelungat şi asiduu exerciţiu
care, dincolo de formarea unor capacităţi şi deprinderi specifice acestor activităţi, ramurilor sportive,
urmăreşte să înzestreze practicanţii cu deprinderi motrice, obişnuinţe de practicare organizată sau
independentă a sportului şi care să le permită o autoperfecţionare continuă, în tot cursul vieţii lor.
Pregătirea şi dezvoltarea intelectuală, morală, estetică, fizică ca şi pregătirea pentru activitatea tehnico-
productivă necesită pe lângă cunoştinţe şi o serie de priceperi şi deprinderi motrice.
Obiectivele, după cum am văzut atunci când ne-am referit la sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi
sportive, diferenţiază exerciţiile fizice de celelalte mişcări şi acţiuni efectuate de un individ în diverse
activităţi (din viaţa cotidiană, productive, în jocurile copiilor etc.). De asemenea, ca mijloc didactic
fundamental, exerciţiul fizic este instrumentul anume conceput şi programat în scopul:
· formării, consolidării şi perfecţionării priceperilor, deprinderilor şi dezvoltării calităţilor motrice;
· îmbunătăţirea, ameliorarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului;
· dezvoltarea fizică a subiecţilor (influenţarea aparatului locomotor: muşchilor, ligamentelor şi
articulaţiilor);
· prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
 21

· formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe specifice, necesare practicării diferitelor ramuri şi
probe sportive, ca şi în desfăşurarea activităţilor cuprinse în programul preocupărilor din timpul liber etc.
Formarea deprinderilor motrice ca şi a celor intelectuale este rezultatul exersării (repetării), efectuării
exerciţiilor, fie motrice sau intelectuale. Pentru a se forma o deprindere motrică, de exemplu, a mânui un
obiect sportiv, a efectua o mişcare (act motric), un procedeu tehnic dintr-o ramură sportivă, nu este suficient
a asculta expunerea, explicaţia sau a privi demonstraţia efectuată de profesor (antrenor), ci este nevoie, în
primul rând, de exersare, de repetare şi iar repetare, de efectuarea a cât mai multor execuţii.
Metoda exersării (repetării) exerciţiilor ca metodă practică, activă face parte din categoria metodelor
algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasă a unor prescripţii şi conduce spre un obiectiv
prestabilit. Deci nu orice acţiune este un exerciţiu, ci numai cele ce se repetă relativ identic, conştient şi se
încheie cu formarea unor componente automatizate ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă.
În acest domeniu, exerciţiul trebuie efectuat astfel ca actul motric respectiv, acţiunea să se apropie de
un model sau să vizeze îmbunătăţirea performanţelor ei. Unele exerciţii se pot efectua fără o îndrumare din
partea unui specialist, pe bază imitativă. Copiii, începătorii în activitatea sportivă de performanţă, observă
comportarea, execuţia adulţilor, a celor avansaţi. În sport, ca şi în alte domenii, cei mai buni (excepţiile) sunt
adevăraţi „idoli” şi constituie pentru copii, tineri adevărate modele ce sunt observate şi ulterior urmate. Ei
sunt imitaţi şi copiaţi în tot ce fac atât pe terenul de sport, cât şi în afara lui.
Exerciţiile imitative prezintă desigur şi, unele neajunsuri. Astfel, copilul, începătorul lipsit de
experienţă şi de spirit critic, poate alege modele inferioare ca valoare, îşi poate forma deprinderi greşite ca
structură, greu de înlăturat ulterior. De aceea procesul didactic al activităţii de educaţie fizică şi sportivă,
exerciţiile executate, trebuie să fie îndrumate de specialist. Aceasta va permite mai cu seamă, urmărirea
evoluţiei copilului, a începătorului, pentru ca ei să-şi însuşească modelele valoroase, exerciţiile corecte,
printr-o selecţie şi organizare judicioasă a exerciţiilor.
În procesul didactic al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv, metoda exerciţiului este deci o
metodă practică, de bază, fundamentală, utilizată cu scopul de a forma atât deprinderi şi priceperi motrice,
cât şi noi cunoştinţe, consolidarea şi perfecţionarea celor dobândite anterior, dezvoltarea calităţilor motrice,
contribuind totodată şi la formarea capacităţii creatoare a elevilor, a viitorilor performeri sportivi.
Didactica cunoaşte o multitudine de tipuri de clasificare a exerciţiilor: a. După funcţiile îndeplinite, pot
fi nominalizate, de exemplu: exerciţiile introductive; de observaţie; de bază; de asociaţie; de exprimare
concretă (gimnastică, patinaj artistic, înot sincron, jocuri etc.); de exprimare abstractă (scris, cânt, limbaj
vorbit); repetitive (de modele autentice, de exemplu); de operaţionalizare; aplicative; de consolidare;
corective; de evaluare etc. b. O altă clasificare este cea în care exerciţiile sunt considerate: individuale; de
echipă; colective, mixte etc.; c. După gradul de determinare a activităţii există exerciţii de tip algoritmizat, în
întregime dirijate (bazate pe executarea repetată a unui comportament descris în termeni algoritmici, adică cu
determinarea riguroasă a operaţiilor de efectuat şi a succesiunii lor specifice, mai ales în însuşirea unor
comportamente); exerciţii semi-algoritmizate (semidirijate) şi exerciţii libere (autodirijate); exerciţii de
diferite grade de complexitate etc.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, unii specialişti propun următoarea clasificare după funcţia
pe care o îndeplinesc în formarea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· exerciţii introductive;
· exerciţii de bază (de antrenament);
· exerciţii paralele.
Exerciţiile introductive reprezintă primele exerciţii pe care le fac subiecţii pentru a se familiariza cu
execuţia demonstrată de profesor (antrenor).
Exerciţiile de bază (de antrenament) sunt executate de subiecţi după ce aceştia au înţeles cum trebuie
efectuat corect exerciţiul respectiv. Acesta se execută de mai multe ori, căutându-se o apropiere cât mai mare
de „model”. Aceste exerciţii de bază (de antrenament) asigură formarea deprinderilor motrice. Corectarea de
la început a unei deprinderi greşit învăţate este deosebit de importantă. În acest sens este de reţinut că: este
mai dificilă corectarea unei deprinderi greşite decât formarea unei deprinderi noi. Acest lucru impune de la
început, din prima fază a învăţării actului motric respectiv, a deprinderii de mişcare, ca exerciţiul să fie
înţeles şi însuşit corect.
În procesul complex de antrenament sportiv la unele probe, ramuri sportive înainte de a se trece la
executarea exerciţiilor de bază, se organizează exerciţii pe simulatoare.
Exerciţii paralele. Pentru menţinerea deprinderilor motrice formate şi pentru preîntâmpinarea
„slăbirii-ştergerii” lor e necesar ca în activitatea practică, odată cu efectuarea exerciţiilor pentru formarea de
noi deprinderi motrice, să se urmărească şi întărirea acelora formate anterior.
 22

Folosirea cu succes a exerciţiilor, fie că ele vor fi executate în cadrul organizat (lecţie, antrenament),
fie că vor fi executate în afara acestui cadru (de exemplu, la domiciliu) este condiţionată de respectarea unor
cerinţe:
· prin exerciţiile executate, subiecţii trebuie să-şi însuşească „un model” cât mai perfect şi accesibil de
imitat;
· explicaţiile date subiecţilor de profesor, antrenor, să fie cât mai clare, pe înţelesul subiecţilor.
Înţelegerea clară a exerciţiului pe care-l va executa ulterior subiectul va permite o gândire rapidă în situaţiile
concrete, practice, determină consolidarea cunoştinţelor şi apropie cât mai mult execuţia de model;
· exerciţiile trebuie să fie variate, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma lor. Efectuarea de
scheme, utilizarea aparaturii ajutătoare, lucrul în condiţii uşurate (de exemplu, folosirea trambulinei, a plasei
elastice uşurează efectuarea unor sărituri, a unor acte şi acţiuni motrice, sunt forme ale pregătirii tot mai mult
şi eficient folosite în procesul de instruire, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv;
· executarea exerciţiilor în mod gradat şi progresiv. Eşalonarea gradată a exerciţiilor, efectuarea la
început a celor uşoare şi apoi a celor mai grele şi complexe ajută subiectul să constate progresele înregistrate
şi îl stimulează în activitatea sa;
· eşalonarea exerciţiilor şi executarea lor într-o ordine care să asigure ca noile deprinderi să fie o
continuare a celor învăţate, însuşite, o „complicare” treptată a lor. Realizarea unei înlănţuiri logice nu numai
a cunoştinţelor, ci şi a deprinderilor;
· efectuarea unor analize a rezultatelor, progreselor înregistrate periodic în urma executării exerciţiilor
respective. La început, această evaluare se efectuează sub îndrumarea cadrelor de specialitate, iar mai târziu
prin autocontrol.
· realizarea unei activităţi creatoare. Organizarea în aşa fel a exerciţiilor încât subiecţii să treacă treptat
de la o activitate imitativă, îndrumată pas cu pas, spre una din ce în ce mai independentă, spre o activitatea
creatoare.
În activitatea practicată de educaţie fizică ca şi în antrenamentul sportiv, metoda exersării (repetării)
exerciţiilor, în funcţie de obiectivele urmărite se aplică prin:

4.1.3.1. Exersarea pentru formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice

a. Exersarea (repetarea) în mod independent a deprinderilor şi priceperilor motrice
Formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice specifice activităţii de educaţie fizică şi
sportivă, cuprinse în programele de învăţământ sau a celor de pregătire sportivă, este condiţionată de
următorii factori:
· complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· experienţa motrică a subiectului (elev, sportiv);
· nivelul calităţilor motrice şi psihice de care dispune subiectul;
· motivaţia (interesul)
· priceperea profesorului (antrenorului);
· condiţiile materiale (aparate, obiecte şi instalaţii ajutătoare etc.).
În activitatea practică de educaţie fizică şi sportivă, exersarea în mod independent se realizează prin
următoarele procedee:
· exersarea globală;
· exersarea parţială (fragmentată, analitică).
a.1. Exersarea (ca şi demonstraţia) globală a deprinderilor motrice se foloseşte în situaţiile în care
actele şi acţiunile motrice sunt simple, uşor de executat (au la bază mişcările naturale: alergări, sărituri şi
unele aruncări).
Acest procedeu este utilizat frecvent în educaţia fizică şi sportivă şcolară în scopul dezvoltării şi
pregătirii fizice a elevilor, asigurându-se un număr mare de repetări. Atunci când exerciţiile au o dificultate
sporită, se procedează la uşurarea condiţiilor de efectuare a deprinderii respective (de exemplu, la săriturile
în înălţime se coboară ştacheta, la săritura în lungime se reduce elanul, iar la jocurile sportive se pot folosi
mingi mai mici şi mai uşoare etc.); se foloseşte în desfăşurarea acţiunilor un ritm mai lent decât cel obişnuit;
perfecţionarea elementelor de bază ale deprinderilor motrice în mod separat, dar pe fondul exersării globale
(de exemplu, la săritura în lungime se execută săritura şi se acordă atenţie corectitudinii amplitudinii paşilor
executaţi în aer.).
a.2. Exersarea parţială (fragmentată, analitică) este folosită pentru formarea, consolidarea
deprinderilor şi priceperilor motrice mai complexe, ale căror părţi componente sunt separate.
 23

Procedeul se recomandă a fi folosit atât pentru demonstraţie, cât şi pentru exersare atunci când
deprinderea motrică este alcătuită din elemente (părţi) grele care-l fac complicat, sau în situaţia în care unele
componente ale exerciţiului sunt influenţate de unii factori psihici (teama de înălţime, greutatea obiectelor
etc.)
b. Exersarea (repetarea) mai multor deprinderi şi priceperi motrice
Această variantă este cunoscută şi sub denumirea de „simultană” şi reuneşte momentele, elementele
care compun structura actelor şi acţiunilor motrice respective.
Orice activitate specifică domeniului educaţiei fizice şi sportive, inclusiv practicarea unor ramuri şi
probe sportive (jocuri sportive, gimnastică etc.) presupune execuţia sub forma „legării elementelor şi
procedeelor tehnice” pentru practicarea exerciţiilor fizice, a diferitelor sporturi (de exemplu, jocul de baschet
nu se poate desfăşura, juca fără dribling, pasă, prinderea mingii şi aruncarea la coş etc.).

4.1.3.2. Exersarea (repetarea) exerciţiilor şi complexelor pentru dezvoltarea fizică armonioasă

Această exersare se realizează în funcţie de modul de organizare a practicării exerciţiilor fizice. De
exemplu, în lecţia de educaţie fizică, exersarea acestor complexe pentru dezvoltarea fizică are loc în veriga a
3-a şi vizează următoarele obiective: pregătirea organismului, a grupelor musculare pentru efort; stimularea
treptată a marilor funcţiuni; dezvoltarea armonioasă prin influenţarea selectivă a tuturor segmentelor
corpului, a principalelor grupe musculare; prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice.
Complexele pentru dezvoltarea fizică sunt formate din câte 6-8 exerciţii analitice, la care se pot adăuga
şi alte momente de exersare, ce cuprind 2-3 exerciţii pentru influenţarea specială a indicilor de dezvoltare
somatică şi funcţională.
În ceea ce priveşte conţinutul procesului de instruire, având ca obiectiv dezvoltarea fizică armonioasă,
conform Programei de educaţie fizică aceasta este sistematizată astfel:
Prelucrarea analitică, influenţarea selectivă a aparatului locomotor prin exersarea complexelor pentru
dezvoltarea fizică, se realizează prin: exersarea frontală (presupune repetarea simultană a întregului colectiv
sub supravegherea profesorului); procedeul pe grupe (divizarea colectivului în unităţi, grupe care vor exersa
prin rotaţie, pe echipe, pe ateliere); procedeul pe perechi şi procedeul individual.

CURS 7

4.1.3.3. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Executarea corectă a deprinderilor şi priceperilor motrice este condiţionată de dezvoltarea calităţilor
motrice care trebuie să fie în strânsă concordanţă cu cerinţele executării mişcării respective (cu indici
corespunzători de viteză, forţă, mobilitate, îndemânare şi rezistenţă).
Dezvoltarea calităţilor motrice de bază reprezintă aşa cum am văzut (Subcapitolul 2.1.4) una dintre
componentele proceselor instructiv-educative de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Dezvoltarea
calităţilor motrice se realizează prin procedee specifice fiecăreia dintre ele.
A. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, ca şi la începutul pregătirii sportive, principalul
obiectiv al dezvoltării forţei urmăreşte dezvoltarea forţei generale, a forţei marilor grupe musculare.
În legătură cu evoluţia forţei la diferite vârste, Heltinger arată că până la 10-12 ani diferenţele dintre
băieţi şi fete sunt neînsemnate, după care creşte treptat, ajungând la băieţi, la 20 de ani, să fie cu 40% mai
mare faţă de cea a fetelor, de aceeaşi vârstă. De asemenea, se subliniază că media forţei la femei este cu
35%-40% inferioară faţă de cea a bărbaţilor. Interesante concluzii prezintă şi Wilmore care atribuie femeilor
diferenţieri pronunţate în capacitatea de forţă, între partea superioară şi cea inferioară a corpului, precizând
că partea superioară rezultă a fi cu 53%-63% mai mică faţă de partea superioară a bărbatului, în timp ce
partea inferioară are o forţă diferită cu cca 27%. După Heltinger, Tschiene şi alţi cercetători ai domeniului,
pregătirea fetelor şi femeilor în scopul dezvoltării forţei trebuie privită şi condusă cu mare grijă.
Alegerea sistemelor de acţionare pe care urmează să le utilizăm pentru dezvoltarea forţei se realizează
în funcţie de:
l Cunoaşterea topografică şi a acţiunii principalelor grupe musculare. Din totalitatea masei musculare

compusă din cca 700 de muşchi, cei mai importanţi trebuie cunoscuţi ca şi direcţiile în care sunt angajaţi
pentru a corespunde cerinţelor tehnicii sportive şi atingerii unor indici cât mai înalţi de dezvoltare a acestei
calităţi motrice de bază. Este cunoscut faptul că o modificare cât de mică a unghiului sub care acţionează un
segment angajează în activitate alte grupe musculare.
 24

· Realizarea unei clasificări, sistematizări a numărului (foarte mare) de exerciţii, precum şi a

metodelor utilizate pentru dezvoltarea forţei. Astfel, pot fi enumerate:
· grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri sau la aparate (haltere olimpice, pentru o mână, gantere,
helcometre elastice sau glisante, trenajoare, cadru izometric, saci cu nisip, papuci cu talpă metalică, mingi
medicinale etc.)
· exerciţii cu învingerea propriei greutăţi. Greutatea corpului sau segmentelor executantului ţine loc
de încărcătură. Exerciţiile au aproape aceiaşi valoare ca şi cele cu îngreuieri. Familia acestui grup de exerciţii
este foarte mare. De exemplu, flotările cu sprijin, atârnările, tracţiunile în braţe, genuflexiunile pe un picior
sau pe ambele, căţărarea pe frânghie, săriturile pe loc, de pe loc, în lungime şi în înălţime cu elan sau fără
etc. De asemenea, exerciţiile pot fi efectuate uneori şi cu îngreuieri (saci cu nisip, veste cu îngreuieri, centuri
şi pantofi metalici etc.) sau la aparate de gimnastică, precum şi localizate pe segmente şi grupuri musculare
(braţe, trunchi, gât, spate, centura scapulară, abdominală, pelvină).
· exerciţii cu partener, realizând diferite mişcări de transport, deplasare, ridicare, balansare, aplecări,
luptă etc. Aceste exerciţii sunt complexe, cu momente izometrice şi dinamice, sunt stimulative şi angrenează
grupe mari musculare în direcţii şi regimuri diferite de efort.
· exerciţii de accelerare-frânare - constau dintr-o suită de acţiuni motrice rapide alternative cu frânări
energice, în care contracţia grupelor musculare angajate este oprită cât mai repede posibil prin încordarea,
punerea în acţiune a muşchilor antagonişti.
· exerciţii de voinţă - constau din mişcări lente, cu încordări musculare de grad diferit, provocate şi
susţinute prin actul de voinţă care acţionează fără a întâmpina sau învinge o rezistenţă exterioară.
Aceste exerciţii sunt incluse, de regulă, în antrenamentul mental, alături de cel autogen, care
acţionează însă contrar, pentru relaxare.
· Forţa se poate dezvolta pe tot parcursul anului şcolar, în cadrul lecţiilor organizate în interior şi
uneori în aer liber (dacă sunt instalaţii şi materiale pentru organizarea acestei activităţi, teme). Această
calitate motrică se abordează ca ultimă temă a lecţiei. După această verigă urmează „revenirea organismului
după efort”.
Pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa, se pot utiliza următoarele procedee metodice:
a. Procedeul „în circuit”
Iniţiatorii metodei circuit training sunt englezii Adamson şi Morgan. Prin această metodă se urmăreşte
dezvoltarea fizică armonioasă, obţinerea unor indici superiori şi creşterea capacităţii funcţionale a
organismului, prin dezvoltarea forţei generale.
În funcţie de numărul de exerciţii folosite, circuitul poate fi:
· circuit lung, când se utilizează 10-12 exerciţii;
· circuit mediu, când se folosesc 7-9 exerciţii;
· circuit scurt, cu 4-6 exerciţii incluse în circuit.
După complexitatea, greutatea şi gradul de solicitare, exerciţiile incluse în circuit determină ca acesta
să fie:
· circuit greu, pentru situaţiile în care se solicită, la execuţie, peste jumătate din posibilităţile
subiecţilor;
· circuit mediu, atunci când exerciţiile sunt executate cu greutăţi de 30-40% din posibilităţile maxime
ale subiecţilor;
· circuit uşor, care include exerciţii cu îngreuieri mici, determinate de propria greutate corporală sau a
segmentelor acestuia, precum şi îngreuieri uşoare ce pot fi echivalate cu 10-20%, din posibilităţile maxime
ale executantului.
„Circuitul” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă este prezentat în lucrările de specialitate (7; 24; 29),
fie ca un procedeu metodic pentru dezvoltarea forţei, fie ca o formă de desfăşurare a lecţiei pe ateliere,
situaţie în care se includ exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază, sau exerciţii pentru
învăţarea, consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi a procedeelor tehnice din unele sporturi. Noi
ne vom referi în cele ce urmează la folosirea „circuitului” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, în scopul
dezvoltării forţei principalelor grupe musculare, a forţei generale sau a forţei în regim de rezistenţă. Circuitul
se va desfăşura înainte de veriga „Revenirea organismului după efort”. Un asemenea circuit cuprinde
exerciţii simple, accesibile, strict localizate şi cunoscute de elevi. Exerciţiile trebuie să angreneze în efort
principalele grupe musculare, alternativ şi progresiv. Se va evita execuţia succesivă a două exerciţii care se
adresează aceleiaşi grupe musculare. De regulă, elevii participă la activitate (circuit), frontal sau constituiţi
pe grupe mici, omogene (4-6 elevi). Intensitatea efortului trebuie să crească progresiv.
 25

Procentele reprezintă „ratele” de creştere stabilite de profesor. În acest sens, un rol esenţial îl au
condiţiile materiale ce trebuie să existe şi care, de regulă, sunt precare în şcoli. Aceasta a dus la situaţia în
care se lucrează, contra timp. Timpul de lucru poate fi 30 sec. şi apoi urmează pauza, cu o durată de 30 sec.
sau 45 sec.
În desfăşurarea unui „circuit” pentru dezvoltarea forţei se are în vedere: stabilirea exerciţiilor ce se vor
executa de către elevi în funcţie de vârsta lor; succesiunea acestora (numerotarea atelierelor, staţiilor);
stabilirea intensităţii efortului (încărcătura) în funcţie de posibilităţile elevilor; numărul repetărilor; măsurile
de asigurare şi protecţie. Participarea elevilor la circuit trebuie să fie activă şi conştientă. De asemenea, ei vor
trebui să participe şi la pregătirea materialelor necesare şi chiar la desfăşurarea circuitului.
Materialele folosite pot fi: bara fixă, banca sau lada de gimnastică, cozi de sărit, gantere, bara de
haltere, mingi medicinale, scara fixă, extensoare etc. Pauza poate consta în deplasarea spre staţia, atelierul
următor, executând mişcări de relaxare. De asemenea, dozarea este individualizată şi pentru aceasta se
lucrează cu „fişe individuale”.
Pentru a exemplifica cele arătate, până în prezent, în fig.4.1. se prezintă un „circuit” scurt, format din 6
staţii (ateliere). Circuitul în lecţia de educaţie fizică, în învăţământul primar şi gimnazial, este procedeul cel
mai folosit pentru dezvoltarea forţei.
b. Procedeul „ridicării de greutăţi” (sau cu încărcături)
Între greutăţi poate fi inclusă şi greutatea propriului corp sau segmente ale acestuia.
Acest procedeu mai este cunoscut şi ca „metoda halterofilului”, care este utilizată de mult timp, cu
rezultate deosebite în dezvoltarea forţei maxime. Denumirea metodei este rezultatul folosirii barei de haltere,
a exerciţiilor specifice halterofilului.
Intensitatea efortului ca rezultat al creşterii încărcăturii reprezintă elementul principal urmărit. Mărirea
intensităţii se realizează prin variantele:
b.1. creşterea continuă a încărcăturii în funcţie de posibilităţile maxime ale executantului. Această
creştere a încărcăturii se face de la o serie la alta şi de la un antrenament la altul (lecţie în circuit). De
exemplu: 50% - 55% - 60% - 65% - 70% - 75% - 80%;
Rata creşterii este de regulă cuprinsă între 515%, în funcţie de numărul repetărilor.
b.2. creşterea în trepte - după un lucru efectuat de mai multe ori (min.2 ori) cu aceeaşi greutate, se
procedează la creşterea încărcăturii. De exemplu: 50% - 50% - 55% - 55% - 60% - 60% ş.a.m.d.;
b.3. creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. După ce s-a ajuns aproape de maximul
posibilităţilor, se reduce, treptat, încărcătura de la care s-a început. De exemplu: 60% - 65% - 70% - 75% -
75% - 70% - 65% - 60%
b.4. creşterea în val - după o creştere a încărcăturii, aceasta se reduce treptat, fără a ajunge la cea de la
care s-a plecat, după care urmează o nouă creştere şi apoi o nouă reducere ş.a.m.d. De exemplu:
50% - 60% - 55% - 65% - 60% - 70% - 65% ş.a.m.d.
La utilizarea acestui procedeu se recomandă să se ţină seama de următoarele aspecte metodice:
- în funcţie de sex, de gradul de pregătire a executanţilor se stabilesc încărcăturile iniţiale şi cele
maxime;
- pauzele dintre serii au durata stabilită în funcţie de greutatea încărcăturii (de regulă, este de 2-4
minute şi chiar mai mare);
- într-o lecţie, numărul exerciţiilor care sunt aceleaşi, este de 3-4, iar în cadrul fiecărei serii numărul
repetărilor este de 2-5 ori pentru fiecare exerciţiu, într-o serie;
- viteza de execuţie este stabilită în funcţie de mărimea încărcăturii.
c. Procedeul contracţiilor musculare izometrice intense şi rapide (Procedeul eforturilor dinamice)
Acest procedeu este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză, cum este
detenta (forţă + viteză).
Se utilizează exerciţii ce au la bază efectuarea unor contracţii rapide şi intense. Exerciţiile se execută
cu amplitudine mare, cât mai aproape „de model”.
d. Procedeul „Power-Training”
Procedeul este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză.
Mijloacele utilizate cuprind exerciţii cu haltere, cu mingi medicinale (umplute) şi exerciţii acrobatice
(salturi şi rostogoliri). Un program poate cuprinde, de exemplu: pentru fiecare grupă se aleg 3 exerciţii, deci
în total 9. Cele 9 exerciţii se efectuează pe rând, urmează o pauză mai mare (de 3-5 minute) în funcţie de
greutatea încărcăturii, apoi se reia de încă 2 ori.
Dezvoltarea forţei în regim de viteză, a detentei, se realizează şi prin executarea unor exerciţii motrice
naturale care reclamă caracteristicile tipice forţei şi vitezei ca:
 26

· sărituri simple, duble, triple etc., pe un picior şi pe ambele picioare;

· sărituri duble, triple etc. executate alternativ;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din genuflexiuni;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din semigenuflexiuni;
· sărituri din semigenuflexiuni şi din genuflexiuni pe un singur picior;
· aruncări de diverse obiecte din diverse poziţii.
Metoda eforturilor segmentare se caracterizează prin lucrul analitic al grupelor musculare în scopul
creşterii masei musculare şi implicit a forţei în regim de rezistenţă.
e. Metoda eforturilor repetate „până la refuz” urmăreşte creşterea masei musculare şi a întăririi
fibrelor musculare şi în paralel antrenarea componentelor neuro-musculare, indispensabile creşterii indicilor
forţei în regim de rezistenţă.
Procedeul constă în repetarea unui număr mare de exerciţii, care au o încărcătură medie, cca 35-40%,
pentru începători elevi, şi o încărcătură de cca 55%, pentru avansaţi.
Dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă. Un mijloc de bază folosit este tocmai repetarea timp
îndelungat a exerciţiului, a actului motric respectiv. Această calitate motrică este solicitată în numeroase
activităţi practice, tehnico-productive ca şi în activitatea sportivă, în practicarea ramurilor şi probelor
sportive.
1.6. Metoda eforturilor izometrice. Această metodă a apărut în jurul anului 1950 (D.Müller şi
Dr.Heltinger – 1953). Prin contracţia izometrică (după cum am văzut), se produce o stare de tensiune la
nivelul muşchiului aflat în acţiune, o contracţie statică, neurmărind lungirea sau scurtarea muşchiului. Prin
contracţia izometrică, fibra musculară se îngroaşă determinând creşterea masei musculare şi a forţei maxime.
O contracţie izometrică se poate obţine: prin efectuarea unei împingeri aplicate unui obiect imobil; prin
executarea unor încercări de a ridica greutăţi superioare posibilităţilor maxime ale executantului, ca şi prin
efectuarea contracţiei unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor ce lucrează în sens opus acestuia
etc.
Atunci când folosim metoda eforturilor izometrice a exerciţiilor executate sub formă de diverse
împingeri şi tracţiuni, se vor avea în atenţie următoarele recomandări metodice:
· să se ţină seama de vârstă (de regulă, se poate practica după 14-15 ani) şi gradul de pregătire, evitând
folosirea acestei metode de către copii şi chiar femei;
· durata unei contracţii izometrice este de 8-12 secunde, cu pauze active de 1-2 minute. Un program
cuprinde, de regulă, 2-3 exerciţii (exerciţii specifice acestei metode), iar într-o zi se pot executa 4-6 contracţii
izometrice şi de 2-3 ori pe săptămână. Durata pauzei dintre repetări este de 10-15 secunde;
· întrucât folosirea acestei metode duce la instalarea unei oboseli, după efectuarea exerciţiilor de
contracţie izometrică nu se vor planifica, în programul lecţiei, teme care să vizeze procesul de învăţare, de
transmitere a unor cunoştinţe, de însuşire a unor deprinderi şi priceperi;
· lucrul cu contracţii izometrice va fi întotdeauna alternat cu cele izotonice (dinamice);
· metoda permite lucrul segmentar.
În desfăşurarea procedeelor pentru dezvoltarea forţei, în timpul lucrului, pentru evitarea accidentelor, a
traumatismelor şi a leziunilor, se recomandă următoarele:
· efectuarea, în prealabil, a unei încălziri corespunzătoare;
· să se înveţe cu răbdare orice nou exerciţiu, înainte de a mări încărcătura;
· muşchii obosiţi să nu mai fie supuşi la eforturi;
· la apariţia durerilor şi crampelor musculare, să se oprească lucrul pentru dezvoltarea forţei;
· pentru protejarea meniscurilor, tendoanelor şi ligamentelor, trebuie evitate antrenamentele prea
uniforme şi intense, cu încărcături direct pe articulaţii, în special cele ale mâinilor, coatelor, picioarelor şi, în
mod deosebit, a genunchiului;
· evitarea lucrului exclusiv cu picioarele, cu fandări profunde;
· evitarea încărcăturii pe coloana vertebrală, în mod frecvent, în aceeaşi lecţie;
· întărirea musculaturii abdominale şi dorsale ca o măsură de protecţie a coloanei. De asemenea, tot cu
acelaşi scop, „descărcarea” coloanei cu exerciţii adecvate, executate din atârnat şi menţinerea coloanei
dreaptă, ceea ce permite o corectă distribuire a încărcăturii pe elemente vertebrale;
· în timpul executării exerciţiilor de forţă, la jumătatea execuţiei, să se efectueze o pauză (exemplu:
ducerea barei la piept, pauză, întinderea braţelor sus);
· obişnuirea, de la început, cu efectuarea unei respiraţii corecte (în acest scop, începătorii vor fi
învăţaţi să respire zgomotos, la fiecare repetare, astfel încât vor învăţa să-şi controleze respiraţia în funcţie de
execuţia respectivă.
 27

În literatura de specialitate, sunt prezentate numeroase exemple, „modele” privind conţinutul

procedeelor pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa. În tabelul 4.3. , prezentăm un asemenea exemplu.

B. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice îndemânarea

Pentru dezvoltarea calităţii motrice de bază îndemânarea, se pot folosi următoarele procedee
metodice:
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice într-un număr mare de repetări şi în condiţii relativ
constante. De regulă, se execută deprinderi motrice de bază sau procedee tehnice specifice diferitelor ramuri
sau probe sportive ceea ce determină o bună capacitate de coordonare a executanţilor.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile, mereu schimbătoare. De exemplu, se
organizează activitatea în condiţii schimbătoare: în sală sau aer liber; la ore diferite; în condiţii climaterice
variate, pe ploaie, pe vânt etc.; pe diverse suprafeţe etc.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii complexe, îngreunate. Se are în vedere: creşterea
ritmului de execuţie; modificarea poziţiilor iniţiale şi a elementelor de legătură; micşorarea suprafeţei de
sprijin sau a celei de lucru; modificarea centrului de greutate faţă de sol; modificarea numărului de
executanţi; execuţii şi cu segmentele mai puţin îndemânatice etc.
În literatura de specialitate, pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:
· jocuri de mişcare diverse;
· exerciţii pe perechi sau în grup;
· jocuri cu mingea în diverse forme;
· exerciţii combinate – circuite, parcursuri, trasee.
Unii specialişti, ca Hirtz, indică pentru dezvoltarea îndemânării:
· diversificarea tehnicilor obişnuite;
· creşterea dificultăţii şi vitezei de execuţie;
· diversificarea condiţiilor de iniţiere a mişcării şi a jocului;
· combinaţii cu alte exerciţii;
· execuţii cu ambele părţi ale corpului;
· solicitarea echilibrului sub formă statică şi dinamică.
Alţi specialişti recomandă:
· folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
· efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ, picior etc.);
· schimbarea tempoului şi a ritmului de execuţie;
· limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
· efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
· schimbarea procedeelor de execuţie;
· efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări suplimentare);
· stabilirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;
· efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate, instalaţii şi
simulatoare.
Îndemânarea se dezvoltă cel mai bine începând cu vârsta de 7 ani (în învăţământul primar), în cadrul
lecţiilor desfăşurate în aer liber sau în interior. Tema lecţiei ce vizează dezvoltarea îndemânării este prima şi
realizarea ei depinde de unii factori fiziologici ca stare optimă de excitabilitate şi receptivitate.
Această calitate motrică se dezvoltă şi concomitent cu formarea şi consolidarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, în mod indirect.

C. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice mobilitatea

În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor ce se vor utiliza pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice,
este important a fi cunoscut: obiectivul urmărit, adică forma de mobilitate ce urmează a fi dezvoltată; gradul
de pregătire fizică generală a subiectului; disponibilităţile anatomofiziologice native pe care le posedă
executantul respectiv.
Pentru dezvoltarea mobilităţii pasive se folosesc următoarele exerciţii:
· exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor la care se adaugă şi cele executate folosind propria
greutate sau cea a aparatelor utilizate;
· exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin micşorarea sau mărirea amplitudinii;
· exerciţii statice, care constau din menţinerea mişcării un timp mai îndelungat (activ sau pasiv);
 28

· exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, aplicate în situaţia în care se urmăreşte
dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor.
Efectul îl reprezintă mărirea mobilităţii, deci a amplitudinii mişcărilor.
Pentru dezvoltarea mobilităţii active se folosesc următoarele grupe de exerciţii:
· exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.).
Aceste exerciţii valorifică efectul inerţiei mişcării şi accentuează pe cel al întinderii muşchilor
încordaţi.
· exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări executate în serii de 5-10
repetări ritmice, consecutive.
Exerciţiile de balansare se realizează sub forma avântărilor singulare sau repetate consecutiv. Aceste
exerciţii sunt eficiente pentru că utilizează inerţia mişcării, care determină creşterea mobilităţii.
Referitor la metodele folosite pentru dezvoltarea mobilităţii, este important a avea în vedere că efortul
făcut este în funcţie de numărul de repetări, numărul şi lungimea grupelor musculare, dimensiunea şi
importanţa articulaţiilor interesate, durata şi unghiul exerciţiilor de extensie, ritmul şi tempoul lucrului,
numărul, direcţia şi momentele pauzelor.
Începerea executării exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii impune de la început efectuarea unei
încălziri şi cu scopul evitării traumatismelor articulare sau musculare.
Pentru mişcările pasive, poziţia segmentului este fixă. În aceste situaţii muşchii se găsesc timp de 5-10
sec. în continuă întindere. Aceste exerciţii se execută la început lent, apoi tot mai rapid, mărind totodată
amplitudinea. Această mărire a amplitudinii ca şi a îngreuierilor reclamă precauţie pentru a evita producerea
unor leziuni.
Exersarea exerciţiilor pasive, ce vizează obţinerea unei amplitudini maxime, impune în finalul lor
aplicarea unor mişcări suplimentare. În aceste situaţii, pauzele sunt necesare, durata lor fiind mică, de cca10-
12 sec. Ele apar şi după cele active, de tipul balansurilor repetate, după un număr de 5-6 mişcări.
O recomandare de care trebuie să se ţină seama este legată de succesiunea seriilor şi numărul
repetărilor care urmăreşte atingerea şi depăşirea amplitudinii în mod progresiv. În acelaşi timp, trebuie
evitate exerciţiile bruşte, mai ales la începutul efectuării grupului de exerciţii cu o astfel de finalitate.
Apariţia durerilor imediate sau în ziua următoare constituie un indiciu al dozării greşite al numărului mare de
repetări, a forţării amplitudinii, al absenţei pauzelor de relaxare.
În ultimele două decenii, a fost elaborată şi aplicată în scopul dezvoltării mobilităţii, o metodă proprie
denumită stretching. Cuvântul stretching provine de la cuvântul „stretch”, care în limba engleză înseamnă
„întindere”.
Metoda stretching poate fi definită ca un sistem de exerciţii care implică menţinerea unei anumite
poziţii a unui segment pe o durată scurtă (de ordinul secundelor), în scopul întinderii treptate a unui muşchi
şi a pregătirii lui pentru un efort specific la care va fi supus.
Acţionând asupra muşchilor, exerciţiile acestei metode influenţează pozitiv mobilitatea articulară, de
fapt aparatul locomotor în ansamblul său. În activitatea sportivă, aceste exerciţii, de acest tip, se folosesc şi în
încălzirea sportivilor.
În ceea ce priveşte mijloacele şi tehnicile metodei, în activitatea practică, se întâlnesc o multitudine de
tehnici. Dintre acestea, cea mai des utilizată porneşte de la ipoteza că mobilitatea poate fi dezvoltată prin
două căi:
a) prin reducerea rezistenţei ţesutului de legătură a unei articulaţii ca efect al extensiei şi frânării
refluxului de întindere;
b) prin dezvoltarea forţei muşchilor antagonişti. În mod concret, mijloacele şi tehnicile folosite sunt
următoarele:
· arcuire şi menţinere, care constă din efectuarea unor contracţii repetate, nu bruşte, ale muşchilor
agonişti, în scopul obţinerii unor întinderi rapide ale muşchilor antagonişti. În cea de a 3, 4-a repetare, se
menţine partea antrenată într-o poziţie extremă, timp de 6 secunde;
· întindere şi menţinere pasivă, se execută lent o mişcare de întindere a membrului antrenat cu ajutorul
unui partener. Mişcarea este uşoară, executată pasiv, până se ajunge într-o poziţie extremă, în care se simte o
oarecare jenă, menţinerea fiind de 6 secunde, timp în care musculatura agonistă este supusă unei contracţii
izometrice. Mişcările acestea de întinderi pasive, urmate de fixări active, au o durată de cca 60 sec., repetate
de 3-4 ori pentru fiecare muşchi, la intervale de 6 secunde.
· stretching prelungit, după o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, fără a se atinge pragul de
durere, poziţia se menţine 1 minut;
 29

· ultimele tehnici folosite sunt cunoscute sub denumirea de antrenamentul neuromuscular

proprioceptiv pasiv şi activ.
În ceea ce priveşte tehnica relaxării, care prezintă o mare importanţă, aceasta constă din efectuarea
unei întinderi lente, cu ajutorul partenerului. Când se ajunge în extremă, se menţine această poziţie timp de 1
minut, timp în care executantul se relaxează psihic prin autocontrol. Respiraţia trebuie să fie lentă, profundă
şi continuă (fără apnee).
Majoritatea specialiştilor consideră că un ciclu de 6 exerciţii alese pentru 6 grupe musculare ale
membrelor inferioare se execută de 4-5 ori, cu pauze de relaxare şi revenire între ele.
În medie, menţinerea muşchiului în poziţie de întindere durează între 10-30 secunde. Exerciţiile se pot
executa cu ajutorul unui partener, al unor aparate ajutătoare (baston, minge, aparate de gimnastică, scară fixă
etc.).
D. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa
Majoritatea specialiştilor indică vârsta de 9 ani ca fiind vârsta la care trebuie început lucrul sistematic
de dezvoltare a rezistenţei. Metoda recomandată este alergarea uniformă cu câteva variaţii de ritm (Filin,
Zoţiorski, Volkov). Astfel, Filin, folosind un test de alergare, ajunge la concluzia că, la 12-13 ani, creşterea
rezistenţei este de 16-17%. În total, se poate afirma că: între 10-13 ani, creşterea este de 45,9%; între 15-18
ani, creşterea este de 42%. În fazele pubertăţii, se constată o întârziere a ritmului de dezvoltare, pe când cele
mai mari creşteri se înregistrează între 15-17 ani.
Principalul factor care limitează manifestarea acestei calităţi motrice cât mai mult timp posibil, îl
constituie oboseala. Aceasta ca urmare a micşorării capacităţii de lucru a organismului (scade ritmul,
intensitatea, amplitudinea, precizia şi eficienţa în general), slaba adaptare la efort şi „diminuarea activităţii
centrilor nervoşi superiori” (V.S.Farfel). Se consideră că principala cale pentru dezvoltarea rezistenţei este
efectuarea efortului până la oboseală şi încercările de a o învinge. Aceasta poate grăbi procesul de dezvoltare
a rezistenţei.
Prin lecţiile de educaţie fizică se dezvoltă rezistenţa, fiind abordată în ultima verigă tematică. În
situaţia în care se desfăşoară în aer liber, se dezvoltă rezistenţa aerobă, iar prin lecţiile ce se desfăşoară în
interior, se dezvoltă cea în regimul celorlalte calităţi motrice şi în special rezistenţa în regim de forţă.
Principalele procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei sunt relativ reduse şi nu prea
complexe. La bază stau mişcările naturale, ciclice (mersul şi alegerea în mod deosebit, schiul-fond, canotajul,
gimnastica de bază, ciclismul, înotul pe distanţe lungi etc.).
În acest scop, se recomandă ca pe lângă alergare să fie mai mult folosite diverse acte şi acţiuni
motrice, printr-un număr mai mare de repetări, creşterea duratei efortului, micşorarea duratei pauzelor între
repetări etc.
Procedeele metodice pentru dezvoltarea rezistenţei pot fi clasificate astfel:
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi;
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
b. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii efortului.
b.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi variabile;
b.2. procedee bazate pe efectuarea eforturilor progresive.
c. Procedee metodice care au ca bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Procedee bazate pe metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat.
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. Procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi.
În exersare, viteza este uniformă. Aceste metode mai sunt denumite şi metode de durată, care au
caracteristică generală efortul prelungit, care nu este fragmentat de pauze.
Aceste procedee au constantă viteza (intensitatea efortului), iar „elementul” care se modifică este
durata efortului, distanţa parcursă sau numărul de repetări (execuţii) etc. Această modificare se produce de la
o activitate la alta sau în cadrul aceleiaşi activităţi.
Din punct de vedere metodic, al planificării pregătirii, se începe cu determinarea (stabilirea) volumului
efortului, care constă din distanţa parcursă, durata, numărul de repetări etc.
Această metodă este cea mai frecvent utilizată în activitatea de educaţie fizică şcolară şi are ca
finalitate înseşi normele stabilite prin programa şcolară (alergarea unei distanţe cuprinsă între 600m - 1 500
 30

m) şi care înseamnă îndeplinirea unor performanţe, care sunt apoi evaluate prin note ce se acordă elevilor la
sfârşitul trimestrului şcolar respectiv. De asemenea, în programul sportiv competiţional şcolar, un concurs de
bază este Campionatul şcolar de cros pe echipe, cu distanţele de alergare cuprinse între 1 000 m - 3 000 m.
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
Prin acest procedeu se dezvoltă rezistenţa generală, capacitatea aerobică.
b. Procedee metodice care au la bază variaţia (modificarea) intensităţii efortului.
b.1. Procedeul bazat pe efectuarea unor eforturi variabile. În acest procedeu se modifică intensitatea
efortului (tempoul), care efort poate creşte sau scădea şi se menţine aceeaşi durată, distanţă, număr de reprize
sau de repetări etc.
Un mijloc de bază utilizat este cel al alergărilor de durată, cu eforturi variabile, cunoscut sub numele
de alergare pe teren variat. Modificarea intensităţii efortului este condiţionată de configuraţia terenului
(urcuşuri, obstacole, teren nisipos etc.), condiţiile atmosferice în care are loc alergarea, ca şi calităţile volitive
solicitate executantului pe parcursul desfăşurării efortului respectiv.
b.2. Procedeul eforturilor progresive, în care intensitatea efortului (tempoul de execuţie) creşte pe
durata unităţii de efort sau de la o unitate la alta (distanţă, număr de repetări etc.), iar distanţa, numărul de
repetări, durata reprizei etc. rămân aceleaşi. De exemplu, repetarea de patru ori a distanţei de 100 m, cu
timpii de 12,5 sec.; 12,4 sec; 12,3 sec. şi 12,2 sec. Prin această metodă, se dezvoltă rezistenţa specifică
eforturilor de intensitate maximală.
c. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Acest procedeu mai este denumit metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat şi urmăreşte
dezvoltarea rezistenţei, a capacităţii de efort aerob, ca urmare a creşterii posibilităţii aparatului
cardiovascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen. În timp ce variaţia efortului se face în
aceeaşi lecţie (şedinţă de pregătire), de la o repetare la alta a unităţii de efort, variaţia volumului de efort se
realizează numai de la o lecţie (şedinţă de pregătire) la alta. Volumul efortului trebuie să depăşească într-o
lecţie (şedinţă de pregătire) modelul de efort competiţional. De exemplu, atunci când pregătim elevii pentru
proba de 800 m, se va stabili ca unitate de efort, într-o lecţie (şedinţă de pregătire), distanţa de 150 m, care va
fi parcursă de minimum 6 ori şi, astfel, volumul total al efortului va fi de 900 m, cifră ce depăşeşte modelul
competiţional (800 m).
Pauza dintre repetări este numită interval şi are o durată de 90 secunde, timpul necesar pentru
revenirea la normal a organismului subiecţilor.
Această metodă se bazează pe distribuirea metodică a fazelor de lucru şi a fazelor de refacere. Între
caracteristicile de bază este aceea de a permite efectuarea unei cantităţi mari de lucru (cantitate globală), cu
intensităţi relativ ridicate, fără a ajunge la producerea de factori limitaţi ca acumularea de acid lactic până la
sfârşitul numărului de repetări propus.
Baza acestei metode, folosite cel mai mult în ramurile de sport cu mişcări ciclice, constă în efectuarea
unor eforturi intense, cu acordarea unei pauze, după fiecare serie de repetări sau distanţe alergate, care să nu
asigure refacerea totală a organismului în vederea efectuării optime a efortului care urmează. G.F.Folbort
numeşte această fază „faza de supracompensare”, în care efortul se reia pe acest fond de nerestabilire
completă.
În ceea ce priveşte efortul depus, evident că la începătorii în activitatea sportivă, precum şi la elevii
cuprinşi în activitatea de educaţie fizică şcolară, acesta creşte treptat. Numărul de repetări, la aceştia, este
mai mic, iar volumul (tempoul) mai scăzut cu pauze mai mari. La sportivii de performanţă, prin această
metodă (a lucrului pe/cu intervale) creşte treptat tempoul (intensitatea efortului) şi se reduce timpul de
odihnă dintre repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză se foloseşte metoda pe intervale. În acest scop se
operează cu un număr crescut de repetări pe o distanţă redusă, într-un tempou ridicat, iar pauzele dintre
repetări sunt scurte. În funcţie de gradul de pregătire al executanţilor, de ramura de sport se stabileşte
volumul, intensitatea şi durata pauzelor după repetări.
În mod practic, la efectuarea antrenamentului pe intervale se recomandă un efort care să asigure
atingerea unei frecvenţe cardiace (F.C.) de 170-180 pulsaţii/minut. Dacă este mai mare sau mai mic se
procedează la unele modificări pentru atingerea acestor valori. În ceea ce priveşte pauza după efort, lucrul,
efortul, poate fi oprit direct, sau se poate continua cu o intensitate mai scăzută. De exemplu, distanţele de
alergare efectuate cu o intensitate de 2/4, considerate ca legătură între porţiunile de alergare, efectuate cu o
intensitate de minim ľ. Frecvenţa cardiacă se recomandă să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut (după pauză) şi
apoi începe efortul. Dacă în maxim 90 secunde nu se ajunge la această valoare (120-130 pulsaţii/minut),
 31

efortul a fost prea mare şi următorul va fi mai mic. În cazul în care frecvenţa cardiacă de 120-130
pulsaţii/minut se obţine mai repede de 45 secunde înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică. Efortul
se poate repeta în condiţiile în care F.C. este de 120-130 pulsaţii/minut, într-un interval de max. 90 secunde.
În ceea ce priveşte caracteristicile activităţii practice desfăşurate în şcoală, în rândul elevilor, pentru
dezvoltarea acestei calităţi motrice, a rezistenţei, trebuie avut în vedere următoarele:
· înaintea începerii efortului, organismul trebuie pregătit prin efectuarea exerciţiilor de încălzire, prin
angrenarea principalelor grupe musculare, iar F.C. să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut;
· efectuarea efortului în mod gradat şi solicitarea treptată a aparatului respirator şi cardiovascular;
· rezistenţa se dezvoltă ca rezultat al desfăşurării întregului program de educaţie fizică cuprins în
programa respectivă;
· respectarea particularităţilor de vârstă şi sex, grad de pregătire, atunci când stabilim mijloacele pe
care le vom utiliza pentru dezvoltarea rezistenţei;
· la clasele mari, dezvoltarea acestei calităţi motrice ocupă o pondere mai mare decât la clasele mici;
· când avem ca obiectiv dezvoltarea rezistenţei şi folosim ca mijloace executarea unor procedee
tehnice, din unele ramuri sportive, se urmăreşte atingerea unei FC crescute prin execuţie (170-180
pulsaţii/minut), urmărindu-se mai puţin corectitudinea execuţiilor tehnice;
· accentul principal este acela al dezvoltării rezistenţei generale, rezistenţa de tip aerob şi cea în regim
de forţă;
· ponderea activităţilor desfăşurate cu elevii se recomandă să fie în aer liber;
· mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei, folosite în cadrul orelor de educaţie fizică, sunt plasate spre
sfârşitul lecţiei, înaintea revenirii organismului după efort. De regulă, se apelează la repetarea unor eforturi
de o anumită durată (având drept criteriu distanţele parcurse sau volumul activităţii), cu intensităţi uniforme.
Uneori timpul alocat poate cuprinde întreaga oră (lecţie), în cazul în care se desfăşoară activităţi sub forma
jocurilor sportive cu mai multe reprize;
· pentru a asigura o bună rezistenţă generală a organismului elevilor, se recomandă ca lucrul pentru
dezvoltarea rezistenţei să fie plasat în primul trimestru al anului şcolar;
· evitarea unor eforturi foarte mari, vizând dezvoltarea acestei calităţi motrice şi care sunt dăunătoare
sănătăţii;
· refacerea organismului după efort ca şi asigurarea unei alimentaţii bogate în vitamine şi glucide
condiţionează succesul în dezvoltarea rezistenţei.
E. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a unui act (acţiuni) motric, a deprinderilor motrice trebuie să se
îndeplinească următoarele cerinţe:
· exerciţiul respectiv pentru a putea fi executat cu o viteză cât mai mare trebuie să fie foarte bine
însuşit;
· să fie utilizate exerciţiile, mijloacele pentru dezvoltarea vitezei specifice fiecărei probe, ramuri de
sport;
· durata exerciţiilor folosite să nu ducă la scăderea spre finalul executării lor; de exemplu, cele mai
indicate mijloace folosite de alergătorii de viteză sunt repetările pe distanţe de 20-80 m cu o intensitate
maximă; înotătorii vor înota distanţe cuprinse între 10-50 m; în canotaj şi caiac-canoe distanţele parcurse vor
fi de 150-250 m;
· odată cu folosirea mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei, să se urmărească şi creşterea
indicilor de forţă, rezistenţă şi îndemânare, necesari în execuţia optimă a structurii deprinderilor respective;
· pauzele după repetări pentru a asigura refacerea organismului şi îndeosebi pentru eliminarea
datoriilor de oxigen şi revenirea funcţiilor vegetative trebuie să fie de o durată corespunzătoare (3-4 minute).
Procedeele principale folosite pentru a asigura dezvoltarea vitezei vor urmări:
· creşterea treptată a tempoului execuţiei până la atingerea vitezei maxime;
· repetarea exerciţiilor respective într-un tempou maxim;
· alternarea tempourilor de execuţie mai lentă cu cele efectuate în viteză maximă;
· utilizarea unor aparate, instalaţii menite a asigura exerciţii în tempou maxim. De exemplu, alergarea
la vale, pe un plan înclinat; aruncări cu obiecte mai uşoare; micşorarea sau eliminarea unor suprafeţe ale
padelelor sau pagaielor etc.;
· executarea deplasărilor a unor procedee tehnice fără obiect (minge) şi fără prezenţa adversarilor;
· eliminarea unor faze ale execuţiei (eliminarea paselor şi preluarea mingii direct);
· reducerea amplitudinii mişcărilor, reducerea rezistenţei materialelor;
· folosirea unor forţe externe pentru uşurarea exerciţiului şi creşterea vitezei de execuţie;
 32

Un mijloc utilizat frecvent, cu mare eficienţă pentru dezvoltarea vitezei, constă în stabilirea unui
anumit tempou de parcurgere a distanţelor sau se utilizează alergările cu handicap menite să dezvolte viteza
şi să asigure o mobilizare psihică maximă.
Gh.Cârstea (7) sistematizează procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei astfel:
a. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maxime (cu intensitate maximă), folosindu-se
condiţii normale;
b. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu-se condiţii uşurate
(se poate apela la forţe exterioare pentru a mări viteza prin uşurarea execuţiei; reducerea rezistenţei opusă de
materiale; alergarea la vale; micşorarea amplitudinii mişcărilor etc.)
c. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu-se condiţii
îngreuiate (acestea pot fi medii sau mici);
d. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative, maximale sau submaximale,
determinate de intervenţia externă, de regulă, a cadrului de specialitate (profesor sau antrenor) sau cu ajutorul
mijloacelor mecanice şi tot mai mult, în prezent, a celor electronice.
Majoritatea specialiştilor domeniului consideră că metodele pentru dezvoltarea tuturor formelor de
manifestare a vitezei se pot aplica subiecţilor, începând cu vârsta de 10 ani. Din clasa a I-a (7 ani), se poate
acţiona pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi a vitezei de execuţie.
La începutul învăţământului gimnazial (11-12 ani), programul este mai mare la fete, după care creşte
la băieţi, până la 20-22 ani, iar la fete până la 18-19 ani.
Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie se pot executa: starturi la semnal (de exemplu, la pocnetul
pistolului de start); de asemenea, se pot utiliza jocurile sportive, alte activităţi sub formă de ştafete şi
întreceri, precum şi efectuarea unor exerciţii variate la diverse comenzi şi stimuli.
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie ( la sporturile aciclice) sau de repetiţie (la sporturile care au în
structura lor mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă: alergări, mers, schi fond, patinaj viteză,
ciclism etc.), mişcările trebuie executate cu o intensitate maximă. Durata stimulului trebuie să permită
dezvoltarea vitezei maxime şi pentru aceasta repetările (globale sau de părţi) vor fi executate în tempouri
diferite, dar toate executate în tempo maxim sau submaxim. De asemenea, vor fi utilizate jocurile sportive şi
întrecerile. Viteza de repetiţie este cea mai puţin perfectibilă. Performanţa maximă este determinată şi de
mobilitatea articulară care permite o diminuare a rezistenţei de învingere şi permite o mişcare mai rapidă,
precum şi un timp mai lung de aplicare a forţei. De asemenea, voinţa determină capacitatea de a realiza
acţiuni sub formă explozivă. Acest factor variază mult în funcţie de individ şi se poate îmbunătăţi prin
exerciţii specifice care implică în mod deosebit atenţia şi voinţa sau prin exerciţii care pun subiectul în
situaţii dezavantajoase faţă de adversar (de exemplu, alergări cu handicap etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei, în primul rând, trebuie realizată o intensitate maximă a execuţiei. Durata
stimulului trebuie să permită dezvoltarea vitezei maxime, dar în acelaşi timp nu trebuie să se prelungească
mai mult de 6-8 secunde.
Refacerea între serii trebuie să ofere timp suficient (2-4 minute) pentru a preîntâmpina oboseala. O altă
cerinţă vizează locul în lecţie (antrenament) a lucrului pentru dezvoltarea vitezei. Acesta se va desfăşura de
preferinţă la începutul lecţiei, după o bună încălzire, în cadrul primei verigi tematice.
Folosirea exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei determină o acumulare a debitului de oxigen, iar
creşterea oboselii compromite capacitatea de execuţie cu intensităţi mari şi mai ales capacitatea de învăţare.
Refacerea desfăşurată sub formă activă va permite o persistentă excitaţie a sistemului nervos deci o
predispoziţie mai bună la o viteză maximă şi o refacere mai rapidă; durata poate fi prelungită până la 10
minute la oboseală ridicată sau micşorată în cazul folosirii exerciţiilor cu o durată scurtă şi a celor aciclice.
Volumul de lucru este relativ mic şi se recomandă 2-4 lecţii pe săptămână pentru dezvoltarea vitezei.
La tinerii începători în activitatea sportivă, este importantă, în primul rând, dezvoltarea forţei-viteză.
La avansaţi, se recomandă un lucru mai specific, în funcţie de ramurile de sport.
În ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice, a vitezei, se
recomandă, în primul rând, dezvoltarea factorilor care o determină, dintre care subliniem exerciţiile pentru:
dezvoltarea vitezei de reacţie, a celei de execuţie; elasticitatea musculară, a forţei, precum şi calităţile
volitive care au un rol hotărâtor.
Una dintre formele cele mai des utilizate este micşorarea sau mărirea dificultăţilor (pe bază
procentuală) de acţiunea motrică de bază. În formele de sprint, se pot utiliza alergări efectuate cu intensitate
maximă, ca: alergări la vale, în pante uşor înclinate; alergări pe pante uşor înclinate „spre deal”; alergări cu o
greutate uşoară (10-20%) în spate; diverse exerciţii pentru dezvoltarea forţei specifice pentru dezvoltarea
vitezei, sub forma unor sărituri şi salturi mici şi lungi; alergări sărite pe diverse distanţe etc.
 33

Pentru dezvoltarea calităţilor volitive, se pot folosi cu succes alergările cu handicap, plecările
modificate care pot servi ca stimul emotiv ca şi punerea subiectului (executantului) în situaţii neobişnuite
îmbunătăţindu-se şi îndemânarea.
În învăţământ, Programa de educaţie fizică prevede această calitate motrică în formarea şi dezvoltarea
deprinderilor generale de mişcare, orientare în spaţiu, perceperea ritmului (frecvenţa) de execuţie, practicarea
unor jocuri de mişcare care dezvoltă viteza.
Viteza este prezentă, prin probe de control - alergarea de viteză - în cadrul sistemului de verificare şi
apreciere a gradului de pregătire fizică şi sportivă a elevilor. Ea a fost inclusă şi în cadrul normelor (probelor)
cuprinse până în anul 1998, la examenul de bacalaureat.
Dintre mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei, mai frecvent utilizate sunt următoarele:
· exerciţii analitice pentru dezvoltarea grupelor musculare. Sunt executate sub formă de întinderi,
rotări etc. (De exemplu, executarea într-un ritm cât mai rapid a mişcării picioarelor din poziţia culcat pe
spate. Acest exerciţiu este cunoscut sub denumirea de „mersul pe bicicletă”);
· pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi concentrarea atenţiei, plecări în alergare, din diferite poziţii şi
la diverse comenzi. Aceste comenzi pot fi date direct, prin surprindere, sau execuţia să fie faţă la comandă
inversă;
· diverse sărituri cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Dezvoltă forţa şi viteza; viteza de execuţie;
· exerciţii din şcoala alergării (alergări cu ridicarea genunchilor; joc de glezne; alergări cu pendularea
gambelor spre înainte sau spre înapoi);
· alergări într-un picior şi alte exerciţii din şcoala alergării;
· alergarea pe loc, înclinare înainte şi start; alergări la vale;
· starturi din diferite poziţii (din picioare spre înainte, cu spatele spre înainte; din culcat; de pe
genunchi);
· alergare cu schimbări de direcţie;
· alergare accelerată pe distanţe diferite (60-120 m);
· alergare lansată (20-60 m);
· ştafete şi jocuri de mişcare cu elemente din şcoala alergării;
· exerciţii şi acţiuni din jocurile sportive sub formă de pase, lovituri, aruncări, preluări. Toate acestea
executate într-un ritm crescut, cu o viteză maximă;
· jocuri sportive, întreceri, desfăşurate în condiţii de viteză (pe terenuri sau spaţii reduse şi cu reprize
scurte; eliminarea unor reguli şi procedee tehnice în scopul creşterii vitezei de desfăşurare).
În şcoală, în activitatea desfăşurată cu elevii pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie, cele mai folosite
exerciţii sunt alergările din atletism pe distanţe scurte şi cu viteza maximă. De asemenea, alergările din
jocurile sportive (contraatacuri, replieri) ca şi unele procedee tehnice executate în viteză (pase, circulaţia
mingii etc.). La acestea, se adaugă exerciţiile pentru dezvoltarea forţei-vitezei, a vitezei de reacţie, precum şi
întrecerile din cadrul jocurilor de mişcare şi ştafetele (alergările pe echipe), jocurile sportive cu diverse teme
ce vizează dezvoltarea vitezei.
CURS 5

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice. Acestea cuprind un ansamblu de
procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor) şi subiecţi
(elevi-sportivi), în vederea predării şi învăţării unui volum de cunoştinţe teoretice, informaţii, a formării unor
priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării personalităţii umane.
Metoda de învăţământ în educaţia fizică şi sportivă este calea urmată de subiect (elev, sportiv) şi de
cadrul de specialitate (profesor, antrenor), cu scopul ca subiectul său fie „instruit” atât prin activitatea
îndrumată de profesor (antrenor), cât şi prin cea desfăşurată în mod independent, pentru a atinge obiectivele
propuse. Unii specialişti consideră metoda „un program” după care se realizează acţiunile practice, ca şi cele
individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice. Metoda este un anumit fel de a proceda în funcţie de
fazele pe care le implică procesul instructiv-educativ.
Metodele sunt un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel, folosirea
materialului intuitiv într-o lecţie se realizează prin diferite procedee, după cum, şi în activitatea sa, un
profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului.
Între noţiunea metodă de învăţământ şi noţiunea de mijloc de învăţământ trebuie făcută, deşi e greu, o
separaţie clară. Metoda trebuie înţeleasă ca mijloc prin care se realizează însuşirea conţinutului
învăţământului, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, dezvoltarea atitudinilor, educarea proceselor
psihice etc. În concluzie, pentru definirea „metodei”, semnificaţia etimologică de „cale spre un scop”
 34

clarifică foarte bine cele prezentate anterior. Prin „metodele de învăţământ” înţelegem căile care duc la
instruirea subiectului, iar prin mijloace de învăţământ se denumesc obiectele, instrumentele, modelele etc.
folosite în procesul de învăţământ. Mijloacele cu care se operează în cadrul metodei pot fi diferite, dar
metoda rămâne aceeaşi. Astfel, metoda exerciţiului serveşte şi pentru a forma la elevi deprinderea de a scrie
ortografic, şi pentru a învăţa să cânte la un instrument muzical, dar şi pentru a învăţa un act motric, pentru a
practica un sport etc. În fiecare caz însă, utilizând mijloace de învăţământ diferite. Mai mult chiar, în cadrul
învăţării unui exerciţiu fizic, a unei probe sportive, profesorul (antrenorul), în funcţie de subiecţi, foloseşte
diverse mijloace. De exemplu, pentru învăţarea săriturii în înălţime prin „păşire”, sau rostogolire „ventrală”,
sau „dorsală”, mijloacele utilizate pot fi diferite.
În strânsă legătură cu noţiunea metodă de învăţământ este noţiunea procedeu. Procedeul este un
aspect particular, practic, de folosire a unei metode. Astfel, la folosirea explicaţiei ca metodă de învăţământ
se poate recurge la mai multe procedee: prezentarea unei chinograme, îmbinarea explicaţiei cu vizionarea
unor imagini înregistrate pe casete video etc. cu care specialiştii reuşesc atât realizarea unor lecţii vii,
atractive, cât mai cu seamă atingerea unui înalt spor de eficienţă.
Orice metodă nu există ca atare decât prin procedeul metodic. În practică se acţionează prin procedeu,
nu prin metodă, care există doar teoretic, conceptual.
Metodele didactice au prezentat dintotdeauna importanţă. Uneori însemnătatea lor a fost
supraevaluată, alteori subapreciată. Au fost etape când s-a considerat că formarea elevului depinde în cea mai
mare măsură de metoda didactică folosită, ba chiar se preconizează folosirea unei metode unice, singura
capabilă să ajute la instruirea indivizilor. În antichitate, Socrate socotea că această metodă este conversaţia,
în şcolile din Evul Mediu acest rol l-a avut expunerea.
Încă la începutul secolului al XVII-lea, I.A.Comenius socotea că rezultatele în procesul de învăţământ
depind mai ales de metodele folosite.
Un anumit regres al încrederii în valoarea metodelor de învăţământ este determinat de acei adepţi ai
unor concepţii conform cărora dezvoltarea copilului ar depinde predominant (sau chiar exclusiv) de
înzestrarea lui nativă. De asemenea, unii pedagogi consideră că activitatea didactică are numeroase
asemănări, esenţiale, cu cea artistică. După aceştia, alegerea unor metode bune ar depinde de inspiraţia
momentului, de intuiţia profesorului sau antrenorului. Ignorarea, în totalitate, a unei pregătiri prealabile, a
alegerii deliberate a unei metode adecvate şi acceptarea doar a capacităţii de improvizaţie este o greşeală.
Şi în ceea ce priveşte metodele de învăţământ există o multitudine de clasificări. Una dintre acestea
este aceea ce se realizează după principalele laturi ale educaţiei: metodele educaţiei intelectuale, metodele
educaţiei morale, metodele educaţiei estetice, metodele educaţiei fizice etc. Procesul de învăţământ este însă
un proces unitar. Aceeaşi metodă didactică influenţează asupra întregii personalităţi a elevului şi determină
modificări în toate aspectele acesteia: intelectual, moral, estetic, fizic etc. E adevărat că orice metodă
dobândeşte unele particularităţi în funcţie de latura educativă în care se foloseşte, dar aceste particularităţi nu
schimbă esenţa metodei respective. Din acest motiv, nu vom recomanda prezentarea lor separată (metodele
educaţiei morale, intelectuale etc.), ci vom prezenta metodele generale de învăţământ, care se folosesc, cu un
anumit specific, în toate laturile educaţiei.
În unele lucrări de specialitate (4), pentru activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv sunt
prevăzute metodele specifice, incluse în „sistemul clasic” şi care sunt următoarele:
a. metode de instruire propriu-zisă;
b. metode de educaţie;
c. metode de verificare şi apreciere;
d. metode de corectare a greşelilor de execuţie;
e. metode de refacere a capacităţii de efort.
În educaţie fizică şi antrenament sportiv, metodele de instruire propriu-zise vizează următoarele
obiective de bază: însuşirea cunoştinţelor specifice, precum şi formarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice.
Gh. Cârstea (4) prezintă schematic aceste metode astfel:
I. Verbale:
1. Expunerea
a. povestirea
b. explicaţia
c. prelegerea
2. Conversaţia
3. Brainstorming-ul
 35

4. Studiul individual
II. Intuitive
1. Demonstraţia
a. nemijlocită (propriu-zisă)
b. prin planşe, schiţe etc. (materiale iconografice)
c. prin mijloace tehnice moderne
2. Observarea execuţiei altor subiecţi
III. Exersarea
a. independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice (global/parţial)
b. mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice
c. complexelor pentru dezvoltarea fizică
d. pentru dezvoltarea calităţilor motrice

4.1. Metodele de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor teoretice de specialitate; formarea,

consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice

4.1.1. Metodele verbale. Dintre acestea o primă metodă este expunerea.

4.1.1.1. Expunerea - folosirea acesteia duce după o primă etapă de percepere a realităţii, prin primul
sistem de semnalizare, la utilizarea gândirii şi limbajului, deci a celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Expunerea se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii. Prin intermediul acestor metode are loc
transmiterea verbală a cunoştinţelor de specialitate cuprinse, de regulă, în programele şcolare sau în planurile
de pregătire sportivă. Comunicării orale i se recunoaşte o mare flexibilitate, ceea ce îi conferă profesorului
(antrenorului) spontaneitate şi putere de adaptare cu uşurinţă la specificul temei, la nivelul intelectual al
auditorului, la disponibilităţile de timp şi de condiţii materiale.
În folosirea acestei metode, o importanţă aparte o prezintă tehnica exprimării şi tehnica receptării, care
condiţionează eficienţa metodei expunerii.
O prelegere sau o expunere etc. se cere să fie redactată în prealabil cu toată rigurozitatea, avându-se
grijă să se asigure o bună selectare a materialului faptic, o esenţializare a cunoştinţelor după valoarea lor
cognitivă şi didactico-educativă.
În ceea ce priveşte receptarea „informaţiilor comunicate”, o mare importanţă o prezintă luarea
notiţelor, care are darul să influenţeze pozitiv învăţarea ca şi desfăşurarea ulterioară a studiului indepen-dent.
De exemplu, cercetările întreprinse de Grawford demonstrează că subiecţii care iau notiţe în cursul audierii
explicaţiilor sau expunerilor înregistrează un spor de cunoştinţe şi de înţelegere mai bună a materialului
predat, decât cei care se mulţumesc numai cu ascultarea. Aceste avantaje sunt puse pe seama faptului că la
receptarea, filtrarea şi fixarea cunoştinţelor participă atât senzaţiile vizuale şi auditive, cât şi cele kinestezice,
motrice, ale căror efecte se însumează. Cert este că privind tehnica luării notiţelor, deşi pare o operaţie relativ
uşoară, sunt puţini totuşi cei ce stăpânesc în mod corect şi eficient această deprindere. Dificultatea este
legată, îndeosebi, de neputinţa desprinderii esenţialului din expunere. Astfel, unii caută să noteze totul,
cuvânt cu cuvânt, cât mai exact cu putinţă, dar procedând în felul acesta riscă să piardă ritmul expunerii şi să
scape firul ideilor esenţiale; sau, în graba de a prinde totul, alţii folosesc prescurtări, adeseori prea
numeroase, nesistematice şi foarte anevoios de a fi apoi reconstituite, mai ales după un oarecare timp. Greşită
este şi atitudinea acelor elevi (sau studenţi) care din nevoia de a nu pierde explicaţiile, pretind să se dicteze
lecţia (cursul). O asemenea procedură aduce serioase daune desfăşurării procesului de învăţământ, în sensul
că obligă la reducerea cantităţii de cunoştinţe prevăzute să se predea într-un timp stabilit, iar elevii (studenţii)
nu mai participă activ şi creator, efortul lor reducându-se la o simplă înregistrare mecanică; în loc să fie
solicitată memoria logică, judecata, puterea de discernământ şi imaginaţia, este cultivată mai degrabă
memoria mecanică, reproductivă. Important este să se noteze integral şi corect doar definiţiile, denumirile,
datele, formulele, schemele, schiţele etc. care însoţesc explicaţiile, expunerea. Întrucât acest curs este predat
studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi ţinând cont de faptul că la intrarea în facultate mulţi
studenţi manifestă o oarecare stângăcie şi carenţe în luarea notiţelor, am apreciat că este bine să ne oprim
puţin mai mult asupra tehnicii luării notiţelor, aceasta şi în perspectiva ameliorării tehnicii respective şi a
celor de învăţare individuală.
Metoda expunerii se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii.
a. Povestirea este forma narativă de prezentare a diverselor cunoştinţe pe care dorim să le transmitem
subiecţilor. Se utilizează, de regulă, în procesul didactic al copiilor şi elevilor din clasele I-IV. Pentru aceştia,
povestirea constituie şi un procedeu metodic folosit în cadrul metodei exersării. Odată cu exersarea
 36

diferitelor exerciţii fizice, educatorul recurge şi la povestire. Astfel, într-un cadru introductiv plăcut, specific
vârstei copiilor, aceştia îşi însuşesc numeroase priceperi şi deprinderi de mişcare. De exemplu, diferitele
sărituri pot fi asemănate cu cele ale animalelor (iepure, panteră etc.).
Atunci când utilizăm această metodă, se recomandă să se ţină seama de următoarele cerinţe:
 vârsta subiecţilor;
 să fie cât mai clară, concisă şi scurtă;
 să fie asociată cu folosirea unui material intuitiv (poze, planşe, imagini video etc.);
 să fie însoţită chiar de muzică, pentru a realiza o atmosferă cât mai emoţională;
 expresivitatea povestirii şi caracterul ei emoţional cresc o dată cu folosirea intonaţiei, mimicii, a unor
gesturi.
b. Explicaţia este forma expunerii în care predomină argumentaţia raţională. Prin utilizarea ei se
urmăreşte ca subiecţii să înţeleagă bine ideile ce li se comunică. În domeniul activităţii de educaţie fizică ca
şi în antrenamentul sportiv, metoda este larg utilizată atunci când se prezintă spre învăţare un exerciţiu, un
procedeu sau un element tehnic nou. În cursul explicaţiei se foloseşte cu foarte bune rezultate şi materialul
intuitiv. De exemplu, explicaţiile legate de învăţarea săriturii în înălţime poate fi însoţită, cu rezultate bune,
şi cu prezentarea imaginii unei chinograme, a unor poze ş.a. Acest lucru vine în sprijinul explicaţiei şi-i ajută
pe subiecţi să-şi însuşească elementele tehnice corect, să înţeleagă cât mai repede şi mai bine ce au de făcut.
Când se foloseşte explicaţia este recomandabil ca aceasta să fie concisă, clară şi să se aleagă cu atenţie
mijloacele intuitive utilizate. Să fie accesibilă şi să permită reţinerea a ceea ce este caracteristic şi tipic. Pe
parcursul explicaţiei, profesorul poate pune întrebări subiecţilor, spre a-şi da seama dacă şi-au însuşit
exerciţiul respectiv, prezentat până atunci. El poate cere subiecţilor să explice (să execute), la rândul lor, cele
predate.
Explicaţia prin transmiterea de noi cunoştinţe contribuie direct la educaţia intelectuală a subiecţilor, le
formează un vocabular specific şi contribuie la creşterea interesului pentru studiu şi noutate, la sporirea
curiozităţii ştiinţifice şi aflarea noului.
Explicaţia nu trebuie confundată cu sfaturile, cu indicaţiile curente care însoţesc metoda demonstraţiei.
În această situaţie, în cadrul folosirii metodei demonstraţiei, descrierea terminologică a exerciţiilor, precum
şi precizările care însoţesc exerciţiile urmăresc mai mult îndrumarea operativă a activităţii practice.
c. Prelegerea se foloseşte la elevii din clasele terminale şi în special în învăţământul superior.
Majoritatea problemelor au fost prezentate atunci când ne-am referit la aspectele ce privesc utilizarea
metodei expunerii. În plus, de data aceasta, ţinem să precizăm că prelegerea este o expunere neîntreruptă şi
sistematică a unei teme din programa de învăţământ pe durata uneia sau a mai multor ore (lecţii).
Argumentarea logică a ideilor, prezentarea de teorii, ipoteze ca şi analiza critică a acestora, sistematizarea
unui bogat material în legătură cu tema, sunt caracteristice prelegerii. Ea se desfăşoară pe baza unui plan
dinainte stabilit de cadrul de specialitate şi poate fi prezentat cursanţilor oral sau scris, înainte de începerea
expunerii, fie pe parcursul acesteia. În mod obişnuit, prelegerea este însoţită de materialul intuitiv, ilustrativ:
scheme, desene, grafice, proiecţii, obiecte, texte etc.
Folosirea expunerii sub formă de prelegere, în scopul obţinerii unor rezultate cât mai bune în procesul
de învăţământ, impune respectarea anumitor cerinţe:
 prelegerea să aibă continuitate. Între idei să existe înlănţuiri logice, să se treacă în mod firesc de la o
idee la alta, fiecare afirmaţie să fie întemeiată, să se bazeze pe argumentele sigure, să se sprijine pe fapte, pe
exemple;
 să fie sistematică, clară şi expresivă;
 să se folosească un vocabular pe înţelesul subiecţilor; un ton adecvat conţinutului, o pronunţare
clară, un ritm potrivit care ajută la înţelegerea şi reţinerea materialului expus. Vorbirea monotonă, aceea prea
puternică sau prea slabă îi oboseşte pe subiecţi. Folosirea pauzelor, reliefarea prin intonaţie a esenţialului,
accentuarea deosebită a unor cuvinte sau propoziţii, participarea efectivă a cadrului de specialitate la cele
expuse, contribuie la expresivitatea prelegerii şi prin aceasta la sporirea efectelor ei instructive şi educative.

4.1.1.2. Conversaţia
Este metoda de instruire şi educare a subiecţilor (elevi, sportivi) cu ajutorul întrebărilor şi
răspunsurilor. Această metodă se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice, priceperi şi deprinderi
motrice, la verificarea şi la fixarea lor.
Se cunosc mai multe variante ale conversaţiei, discuţiei. De exemplu: conversaţia-dialog (de tipul
consultaţiei); conversaţia în grup; de tip seminar; conversaţia dirijată etc.
 37

Reuşita unei „discuţii” este condiţionată de mărimea grupului. Mărimea optimă a unui grup este de 15-
20 până la 30 participanţi.
Dată fiind importanţa întrebărilor în mecanismul provocării şi susţinerii unei conversaţii, acestora
trebuie să li se acorde o atenţie sporită. În cadrul discuţiei se pot distinge trei părţi principale: introducerea în
dezbatere, dezbaterea propriu-zisă şi sintetizarea rezultatelor.
Când conversaţia se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice noi poartă denumirea de conversaţie
euristică, iar când este folosită în scopul fixării şi al valorificării acestora i se spune conversaţie
examinatoare.
a. Conversaţia euristică (sau socratică, întrucât Socrate - 469-399 î.e.n.- folosea dialogul pentru a-şi
conduce discipolii şi adepţii săi la descoperirea unor lucruri de mare adâncime şi înţelepciune). În
conversaţia euristică, întrebările pornesc de la cadrul de specialitate spre subiect, dar şi de la subiect spre
profesor (antrenor). De altfel, însăşi etimologia cuvântului conversaţie (lat. „Conversatio”, compus din
con=cu şi din versus=întoarcere) vrea să arate că este vorba de o acţiune de întoarcere şi reîntoarcere (după
noi, la cunoştinţele deja dobândite). Întregul mecanism al desfăşurării acestui tip de conversaţie se
întemeiază pe o succesiune de întrebări puse cu abilitate de profesor (antrenor), în alternanţă cu răspunsurile
subiecţilor.
b. Conversaţia examinatoare se foloseşte după ce subiecţii şi-au însuşit cunoştinţele, priceperile,
deprinderile spre a se constata cât de bine le stăpânesc, le pot executa. Această metodă nu este adresată
numai memoriei, ci şi gândirii. Aşa se procedează şi când se urmăreşte consolidarea cunoştinţelor însuşite de
subiecţi în lecţia (activitatea) de zi şi când sunt controlaţi din lecţiile anterioare.
Folosirea conversaţiei ca metodă de învăţământ este însoţită de numeroase dificultăţi. Arta de a pune
întrebări, de a stimula cu ajutorul lor participarea activă a subiecţilor la lecţii (activităţi) şi de a asigura pe
această cale însuşirea volumului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi prevăzute în planuri şi programe cere o
serioasă şi atentă pregătire.
Întrebările formulate de profesor (antrenor) subiecţilor trebuie să îndeplinească unele cerinţe, ca de
exemplu:
 să fie precise din punct de vedere al conţinutului, concise ca formă, exprimate simplu şi corect;
 să stimuleze gândirea subiecţilor;
 să fie adresate într-o succesiune logică, după plan;
 recurgerea la întrebări ajutătoare, când se observă că elevii (sportivii) nu au suficient de clare unele
idei.
Când se foloseşte metoda conversaţiei, profesorul (antrenorul) va pretinde ca şi răspunsurile elevilor
(sportivilor) să îndeplinească unele cerinţe. Astfel, răspunsurile trebuie să fie concrete, clare, precise şi
complete. Dacă răspunsul nu este corect şi complet, se va cere altui subiect să-l corecteze sau să-l
completeze. Dacă elevii (sportivii) nu reuşesc să facă aceasta, atunci profesorul însuşi va prezenta răspunsul
corect şi complet.
Trezirea interesului pentru problema sau acţiunea ce se va discuta, stimularea gândirii creatoare a
subiecţilor contribuie la însuşirea sau aprofundarea unor laturi ale pregătirii lor proprii.
În domeniul educaţiei fizice şi sportive, executanţilor li se cere, de exemplu, să explice modul de
efectuare a diferitelor deprinderi motrice, raporturile, legăturile funcţionale dintre coechipieri în cazul unei
anumite acţiuni tactice etc.
Conversaţia este deosebit de instructivă mai cu seamă atunci când se analizează rezultatul unei
participări la competiţii (a unui meci) sau atunci când se stabilesc mijloacele, tactica folosită de echipă la
viitoarea confruntare sportivă.
Îmbinarea conversaţiei cu observaţia, cu expunerea, cu activitatea practică desfăşurată, accentuează
caracterul activ al acestei metode şi asigură eficienţa folosirii ei în procesul de învăţământ, ca şi în cel de
antrenament sportiv.

4.1.1.3. Studiul individual sau activitatea subiecţilor cu manuale, alte cărţi şi lucrări
Ca tehnică fundamentală de muncă intelectuală, studiul individual (lectura, activitatea cu cartea)
îndeplineşte funcţii multiple: de culturalizare, de învăţare propriu-zisă (de instruire şi autoinstruire), de
informare şi de documentare etc.
Cărţile care cuprind experienţa şi gândirea generaţiilor trecute sunt o bogată sursă de cunoştinţe.
Folosirea lor inclusiv în activitatea de educaţie fizică şi sportivă ajută subiecţii să-şi însuşească noi
 38

cunoştinţe, temeinice, să le sistematizeze şi fixeze, contribuie la înţelegerea mecanismelor bio-fiziologice şi

psihologice care stau la formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, la formarea şi perfecţionarea
calităţilor motrice.
Activitatea subiecţilor cu manualul şi alte cărţi se realizează sub mai multe forme: studiul textelor,
efectuarea de exerciţii, probleme, rezumate, scoaterea ideilor principale, elaborarea de conspecte, pregătirea
răspunsurilor la întrebările puse de profesor, completarea notiţelor luate în timpul expunerilor sau a
prelegerilor.
Dintre numeroasele reguli, de care este bine să se ţină seama atunci când se studiază un text în mod
independent sau se învaţă după manual şi care duc în final la însuşirea acestei priceperi de a studia
individual, ca rezultat a numeroase exerciţii îndrumate de cadrele didactice, amintim parcurgerea
următoarelor activităţi succesive cu cartea: citirea în întregime a textului spre a prinde ideea generală, analiza
textului (înţelegerea ideilor, explicarea cuvintelor necunoscute, descifrarea pasajelor grele, confruntarea
textului cu ilustraţii, grafice, chinograme, schiţe etc.), structurarea materialului (stabilirea părţilor principale
ale textului şi succesiunea lor logică), prinderea acestei structuri sub forma unei scheme vizuale care ajută la
reţinerea materialului.
Aşa după cum remarcă B.Schwarz, „…există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a şti să
înveţi”. De aceea, a vorbi despre modernizarea studiului individual înseamnă a avea în vedere:
 educarea capacităţii de lectură, a unei atitudini active în timpul lecturii şi însuşirea treptată a unor
deprinderi corecte şi complexe de autoinstruire prin lectură;
 deprinderea de a înţelege corect cele citite;
 deprinderea de a-şi pune probleme;
 deprinderea de a nota;
 deprinderi de disciplina muncii intelectuale, de igiena studiului.
Progresul uimitor de rapid al ştiinţei şi tehnicii, în zilele noastre, a impus o optică nouă asupra muncii
elevilor, studenţilor, cu manualul şi cu alte cărţi, care în final vizează formarea dorinţei de a cunoaşte, de a
cerceta şi de a se perfecţiona. Această metodă este unul dintre cele mai preţioase instrumente de autoeducaţie
care va beneficia, în viitor, de imensele avantaje oferite de tehnica de calcul.

4.1.1.4. Brainstorming-ul (asaltul de idei)

Un procedeu de problematizare prin participarea activă a întregii clase (grupe) de subiecţi este
denumită metoda asaltului de idei (brain=creier, storm=furtună, asalt). Această metodă a fost iniţiată de
A.Osborn (1953) cu funcţia distinctă de a înlesni căutarea şi găsirea celei mai adecvate soluţii problemei de
rezolvat, printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanţilor la discuţie. În legătură cu o problemă
supusă rezolvării, cadrul de specialitate solicită pe subiecţi să emită cât mai multe păreri, să formuleze cât
mai multe variante şi neaşteptate ipoteze. Ei au dreptul atât să se completeze, să modifice, să continue sau să
combine ideile emise anterior de colegii lor, cât şi să vină cu soluţii noi, în contrazicere cu cele exprimate.
Asaltul acesta de idei îmbogăţeşte conştiinţa fiecăruia din ei, contribuie la formarea flexibilităţii gândirii. De
asemenea, această metodă obişnuieşte pe subiecţi să-şi pună probleme, să privească un fapt pe toate feţele,
să construiască raţionamente plauzibile, să caute mijloace de a le verifica şi a confrunta soluţiile găsite cu
realitatea. Ea dezvoltă la subiecţi atitudinea critică, deprinderea de cercetare independentă a obiectelor şi
fenomenelor.

CURS 6

4.1.2. Metodele intuitive

 39

4.1.2.1. Observarea liberă (independentă) şi îndrumată a execuţiei altor subiecţi

În semnificaţia originală, a observa înseamnă a lua în atenţie obiecte, fenomene, fapte, acţiuni etc. în
vederea cunoaşterii mai bine a acestora, a cercetării lor sub multiple aspecte (I.Cerghit,8). Cuvântul provine
din lat. servare + ob = a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe, a cerceta. Observarea, în diferitele ei forme,
libere (independentă) şi îndrumată, constituie una dintre cele mai indicate metodologii şi pentru activitatea de
educaţie fizică şi sportivă.
Încă înainte de a merge la şcoală, copiii acumulează o mulţime de cunoştinţe prin observarea
obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate. Printr-o observare liberă nedirijată, ei îşi însuşesc
cunoştinţe, în special despre aspectul exterior al celor observate. Observaţiile sunt strâns împletite cu trăiri
emotive extrem de variate, cu exemple de comportare, care îl influenţează adânc pe copil. Observaţia liberă
este un proces care se continuă pe tot parcursul vieţii omului. Din ceea ce-i oferă natura şi societatea omul
alege numai ce-l interesează şi reţine mai ales ceea ce răspunde unor trebuinţe ale sale. Observaţiile libere
pot fi făcute individual şi în grup. Grupul amplifică capacitatea de observare, sporind totodată randamentul.
Cu toate efectele pozitive, observarea se limitează doar la aspectele exterioare, nu pătrunde în structura
obiectelor, în înlănţuirea fenomenelor etc.
În procesul de învăţământ de specialitate, se utilizează în mod frecvent observaţia îndrumată a
execuţiei altor subiecţi, dirijată de profesor, antrenor. Când subiecţii observă singuri mişcarea (acţiunea), pe
baza unor instrucţiuni, a unui ghid sau a unui plan (tematici) dat de specialist (profesor, antrenor), poartă
denumirea de observaţie independentă.

4.1.2.2. Demonstraţia
Când subiecţii (elevii-sportivii) observă ceea ce le arată profesorul (antrenorul), „observaţia” poartă
denumirea de demonstraţie.
Termenul derivă din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat - „a
ilustra”, provenit din lat. ilustrare = a clarifica, a lumina, a face limpede. A demonstra înseamnă a prezenta
(a arăta) subiecţilor, obiecte, fenomene, acţiuni, în scopul uşurării efortului de cunoaştere a realităţii, al
asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi
învăţarea unor cunoştinţe, al confirmării unor adevăruri, al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al
formării deprinderilor sau comportamentelor vizate în sens didactic; demonstraţia provoacă o percepţie
activă concret-senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstraţia logică (teoretică), ce presupune o
fundamentare pe cale deductivă (prin raţionament logic) a unui adevăr.
Esenţa demonstraţiei constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare, a
imaginilor şi a cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor, în timp ce explicaţiile
joacă un rol auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului de desfăşurare a acestuia şi de
definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, prin demonstraţia nemijlocită, efectuată de profesor
(antrenor), sau prin demonstraţia mijlocită, efectuată de către un subiect (elev sau sportiv) se prezintă
mişcări, acţiuni, imaginea unor elemente tehnice, în vederea familiarizării subiecţilor cu executarea corectă a
actelor motrice respective, ducând, totodată, la acumularea de informaţii şi asigurând un suport perceptiv
suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea. Scopul de bază al utilizării metodei
demonstraţiei în activitatea de educaţie fizică şi sportivă, ca metodă fundamentală, este acela al formării unui
bagaj cât mai bogat de imagini şi reprezentări, ce duce la familiarizarea elevilor (sportivilor) cu efectuarea şi
îndeplinirea exactă, corectă a actelor şi acţiunilor motrice.
La baza demonstraţiei se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv (obiecte, procese, material
figurativ, simbolic, grafic, experienţe, mijloace tehnice, modelul unei acţiuni corecte etc.). Cuvântul poate
constitui şi el o sursă intuitivă atunci când reuşeşte să trezească în mintea subiectului anumite imagini şi
reprezentări. De aici rezultă deosebirea esenţială dintre metoda demonstraţiei şi metoda descoperirii. În timp
ce metoda demonstraţiei facilitează asimilarea cunoştinţelor şi prelucrarea lor pornind de la o sursă intuitivă,
cea de a doua presupune reactualizarea experienţei anterioare în vederea surprinderii unor relaţii noi, care nu
au fost cunoscute până în acel moment. Demonstraţia are un caracter ilustrativ, pe când descoperirea un
caracter intuitiv. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, prin metoda demonstraţiei se urmăreşte formarea
unor reprezentări, a unor noţiuni clare cu privire la structura şi execuţia exerciţiilor fizice, a acţiunilor
motrice, a deprinderilor de mişcare. Asociată cu explicaţii, eficienţa metodei sporeşte mult. Astfel, se pot
scoate în evidenţă elementele de detaliu, se pot sublinia conexiunile dintre diferite elemente şi acţiuni la
clasele I-IV şi în activitatea de antrenament (pregătire) a începătorilor, date fiind particularităţile de vârstă
 40

ale subiecţilor şi gradul lor de pregătire, demonstraţia se foloseşte mai intens decât la clasele mari şi în
activitatea sportivilor avansaţi.
Metoda demonstraţiei în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sportivă se poate folosi prin
următoarele procedee: demonstraţia nemijlocită sau mijlocită a exerciţiilor; demonstraţia cu ajutorul
materialului intuitiv iconografic (poze, chinograme, scheme, planşe, reprezentări grafice etc.); demonstraţia
cu ajutorul mijloacelor moderne (modele figurative, proiecţii fixe, dinamice, video-televiziune etc.).
a. Demonstraţia nemijlocită şi mijlocită a exerciţiilor este efectuată de către profesorul de educaţie
fizică, de către antrenor sau un subiect pus de aceştia, care caută să redea imaginea „model”, reală, naturală a
deprinderilor motrice ce urmează a fi însuşite. Specialistul poate, în acest caz, în funcţie de obiectivele
programei lecţiei să execute global sau numai unele dintre elementele componente ale deprinderii, ale actului
motric respectiv. Pentru a asigura o eficienţă maximă prin folosirea acestei metode, se recomandă ca
demonstraţia exerciţiului să fie realizată cât mai corect pentru ca „modelul” pe care-l percep subiecţii să fie
cât mai identic cu acţiunea respectivă de mişcare. De asemenea, observaţia subiecţilor trebuie să fie
permanent însoţită de explicaţii şi exemplificări, în scopul perceperii elementelor esenţiale care
condiţionează calitatea execuţiei. Celelalte cerinţe se referă la necesitatea ca demonstraţia să ţină seama de
particularităţile individuale ale subiecţilor, să fie făcută pe înţelesul lor, iar profesorul să fie astfel plasat
pentru a fi văzut de către toţi elevii (sportivii).
b. Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (materiale iconografice). Cu ajutorul chinogramelor,
a planşelor, a schemelor etc. se pot demonstra, prin prezentarea intuitivă, unele procedee tehnice, structura
anumitor combinaţii tactice, modul de comportare a unui sportiv în funcţie de sarcinile tactice şi a postului în
echipă etc. Apelând la aceste materiale iconografice, se îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor executanţilor,
acestea se fixează, totodată, corespunzător cerinţelor esenţiale ale execuţiei. Unii specialişti (profesori,
antrenori), concomitent cu înfăţişarea planşelor şi schemelor, folosesc în procesul de antrenament sportiv, în
activitatea de pregătire a unor întâlniri (meciuri), fie table cu figuri magnetice, fie desenarea pe tablă,
conform unui cod convenţional propriu diferitelor ramuri de sport, a acţiunilor de mişcare ce urmează a fi
îndeplinite de sportivi. Aceste procedee contribuie la formarea unor reprezentări şi noţiuni clare cu privire la
structurile de exerciţii fizice ce trebuie executate în concordanţă cu temele instructive ale lecţiei.
c. Demonstraţia cu ajutorul mijloacelor moderne. În mod frecvent mijloacele moderne sunt clasificate
în mijloace auditive (înregistrările pe bandă de radiocasetofon, pe discuri etc.), mijloace vizuale (diapozitive,
diafilme etc.) şi mijloace audio-vizuale (film sonor, înregistrări video etc.). Demonstraţia audio-vizuală
valorifică virtuţile imaginii dinamice (sau statice), îmbinate cu cuvântul şi cu sunetul. Prin folosirea
demonstraţiei audio-vizuale se asigură o fixare mai bună în memorie a noilor cunoştinţe, imagini însuşite pe
această cale. În ultimul timp, o serie de cercetări întreprinse în S.U.A. atestă faptul că omul reţine 30% din
ceea ce vede şi 20% din ceea ce ascultă, iar în condiţiile asocierii văzului şi auzului se păstrează în proporţie
de 65% din informaţiile care se adresează deodată ambelor simţuri. Folosirea mijloacelor moderne face
predarea nu numai eficientă, dar şi atractivă, subiecţii având posibilitatea să vadă cele mai bune execuţii. De
asemenea, este posibilă observarea amănuntelor, a elementelor de detaliu (prin utilizarea stop cadrului) şi,
totodată, există posibilitatea de a reveni în prezentarea imaginilor. Imaginile video se adresează simţului
vizual, deci simţului cu cea mai mare posibilitate de receptare temeinică a informaţiilor. Prin efectuarea
demonstraţiei unei mişcări, a unei acţiuni motrice, se facilitează înţelegerea relaţiilor temporale şi spaţiale,
exerciţiul fizic, elementul tehnic sau tactic fiind prezentat în întregul lui dinamism. Ilustrarea mişcărilor
constituie una dintre cele mai importante şi preţioase inovaţii pe care tehnicile audio-vizuale o aduc în
domeniul demonstraţiei didactice.
Mişcarea, prezentată prin procedee de accelerare sau de încetinire, ori de descompunere a imaginilor,
creează posibilităţi de sesizare a transformărilor succesive, a fazelor mişcării, a momentelor sau a etapelor
principale de evoluţie sau de desfăşurare a unor mişcări, a unor acţiuni tactice etc.

4.1.3. Metoda practică (activă)

Metoda practică sau activă reprezintă calea care foloseşte acţiunea motrică, activitatea practică ca
mijloc pentru instruire, pentru însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice.
În procesul de învăţare, subiecţii efectuează uneori activităţi preponderent imitative, alteori activităţi
creatoare.
Exersarea (repetarea exerciţiilor)
Învăţarea deprinderilor motorii ca şi a celor mintale (intelectuale) nu se face prin „comunicare
verbală”. Nici un elev, tânăr sportiv, nu va putea să înveţe să înoate, să schieze, să alerge peste garduri, să
 41

sară peste ştachetă sau să arunce o suliţă privind doar la profesor (antrenor). De obicei, deprinderile motrice
nu pot fi transmise prin sfaturi şi îndemnuri. Ca să deprindă o acţiune, subiectul trebuie să încerce, să facă, să
refacă, să repete până ce intră în posesia „modelului” acţiunii respective, până ce această acţiune se
automatizează devenind o deprindere, o obişnuinţă. Numai prin practică, prin repetări, exersare, se învaţă cel
mai bine o deprindere (R.Gagné). Or, tocmai acesta este exerciţiul (exersarea). În sensul etimologic al
cuvântului, a efectua un exerciţiu (lat. exercitium din exercere) înseamnă a executa o acţiune în mod repetat
şi conştient, a face un lucru de mai multe ori, în vederea dobândirii unei deprinderi motrice.
A exersa mai înseamnă a supune la efort repetat anumite funcţii mintale sau motrice (organice), în
scopul dezvoltării şi menţinerii lor în formă.
Această metodă (este) de bază, putem spune că este fundamentală în procesul de învăţare, în domeniul
activităţii de educaţie fizică şi sportivă. Exerciţiul face parte, din categoria tehnicilor de antrenament, dar
subliniem că el nu trebuie înţeles în sensul de repetare a unor acţiuni (deşi se poate învăţa şi în acest mod), ci
de refolosirea intensivă şi extensivă a unor elemente şi structuri globale semnificative, proprii sarcinii de
învăţare, în contexte semnificative (R.Titone).
Exerciţiul, funcţia acestuia, nu se reduce numai la formarea deprinderilor motrice, a unor moduri de
acţiune bine elaborate şi consolidate, ci implicit contribuie şi la realizarea altor obiective, cum ar fi:
· aprofundarea înţelegerii regulilor, noţiunilor, a principiilor şi teoriilor învăţate, prin aplicarea lor în
situaţii noi şi cât mai variate;
· dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor trăsături de voinţă şi caracter, a
unor calităţi morale etc.;
· consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice însuşite, ceea ce face să crească probabilitatea
păstrării în memorie a lanţurilor motorii şi verbale, mai ales dezvoltarea operaţiunilor mintale; prevenirea
uitării; sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motorii, oferind posibilităţi
noi de transfer.
Întreaga activitate de educaţie fizică şi sportivă are semnificaţia unui îndelungat şi asiduu exerciţiu
care, dincolo de formarea unor capacităţi şi deprinderi specifice acestor activităţi, ramurilor sportive,
urmăreşte să înzestreze practicanţii cu deprinderi motrice, obişnuinţe de practicare organizată sau
independentă a sportului şi care să le permită o autoperfecţionare continuă, în tot cursul vieţii lor.
Pregătirea şi dezvoltarea intelectuală, morală, estetică, fizică ca şi pregătirea pentru activitatea tehnico-
productivă necesită pe lângă cunoştinţe şi o serie de priceperi şi deprinderi motrice.
Obiectivele, după cum am văzut atunci când ne-am referit la sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi
sportive, diferenţiază exerciţiile fizice de celelalte mişcări şi acţiuni efectuate de un individ în diverse
activităţi (din viaţa cotidiană, productive, în jocurile copiilor etc.). De asemenea, ca mijloc didactic
fundamental, exerciţiul fizic este instrumentul anume conceput şi programat în scopul:
· formării, consolidării şi perfecţionării priceperilor, deprinderilor şi dezvoltării calităţilor motrice;
· îmbunătăţirea, ameliorarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului;
· dezvoltarea fizică a subiecţilor (influenţarea aparatului locomotor: muşchilor, ligamentelor şi
articulaţiilor);
· prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
· formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe specifice, necesare practicării diferitelor ramuri şi
probe sportive, ca şi în desfăşurarea activităţilor cuprinse în programul preocupărilor din timpul liber etc.
Formarea deprinderilor motrice ca şi a celor intelectuale este rezultatul exersării (repetării), efectuării
exerciţiilor, fie motrice sau intelectuale. Pentru a se forma o deprindere motrică, de exemplu, a mânui un
obiect sportiv, a efectua o mişcare (act motric), un procedeu tehnic dintr-o ramură sportivă, nu este suficient
a asculta expunerea, explicaţia sau a privi demonstraţia efectuată de profesor (antrenor), ci este nevoie, în
primul rând, de exersare, de repetare şi iar repetare, de efectuarea a cât mai multor execuţii.
Metoda exersării (repetării) exerciţiilor ca metodă practică, activă face parte din categoria metodelor
algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasă a unor prescripţii şi conduce spre un obiectiv
prestabilit. Deci nu orice acţiune este un exerciţiu, ci numai cele ce se repetă relativ identic, conştient şi se
încheie cu formarea unor componente automatizate ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă.
În acest domeniu, exerciţiul trebuie efectuat astfel ca actul motric respectiv, acţiunea să se apropie de
un model sau să vizeze îmbunătăţirea performanţelor ei. Unele exerciţii se pot efectua fără o îndrumare din
partea unui specialist, pe bază imitativă. Copiii, începătorii în activitatea sportivă de performanţă, observă
comportarea, execuţia adulţilor, a celor avansaţi. În sport, ca şi în alte domenii, cei mai buni (excepţiile) sunt
adevăraţi „idoli” şi constituie pentru copii, tineri adevărate modele ce sunt observate şi ulterior urmate. Ei
sunt imitaţi şi copiaţi în tot ce fac atât pe terenul de sport, cât şi în afara lui.
 42

Exerciţiile imitative prezintă desigur şi, unele neajunsuri. Astfel, copilul, începătorul lipsit de
experienţă şi de spirit critic, poate alege modele inferioare ca valoare, îşi poate forma deprinderi greşite ca
structură, greu de înlăturat ulterior. De aceea procesul didactic al activităţii de educaţie fizică şi sportivă,
exerciţiile executate, trebuie să fie îndrumate de specialist. Aceasta va permite mai cu seamă, urmărirea
evoluţiei copilului, a începătorului, pentru ca ei să-şi însuşească modelele valoroase, exerciţiile corecte,
printr-o selecţie şi organizare judicioasă a exerciţiilor.
În procesul didactic al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv, metoda exerciţiului este deci o
metodă practică, de bază, fundamentală, utilizată cu scopul de a forma atât deprinderi şi priceperi motrice,
cât şi noi cunoştinţe, consolidarea şi perfecţionarea celor dobândite anterior, dezvoltarea calităţilor motrice,
contribuind totodată şi la formarea capacităţii creatoare a elevilor, a viitorilor performeri sportivi.
Didactica cunoaşte o multitudine de tipuri de clasificare a exerciţiilor: a. După funcţiile îndeplinite, pot
fi nominalizate, de exemplu: exerciţiile introductive; de observaţie; de bază; de asociaţie; de exprimare
concretă (gimnastică, patinaj artistic, înot sincron, jocuri etc.); de exprimare abstractă (scris, cânt, limbaj
vorbit); repetitive (de modele autentice, de exemplu); de operaţionalizare; aplicative; de consolidare;
corective; de evaluare etc. b. O altă clasificare este cea în care exerciţiile sunt considerate: individuale; de
echipă; colective, mixte etc.; c. După gradul de determinare a activităţii există exerciţii de tip algoritmizat, în
întregime dirijate (bazate pe executarea repetată a unui comportament descris în termeni algoritmici, adică cu
determinarea riguroasă a operaţiilor de efectuat şi a succesiunii lor specifice, mai ales în însuşirea unor
comportamente); exerciţii semi-algoritmizate (semidirijate) şi exerciţii libere (autodirijate); exerciţii de
diferite grade de complexitate etc.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, unii specialişti propun următoarea clasificare după funcţia
pe care o îndeplinesc în formarea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· exerciţii introductive;
· exerciţii de bază (de antrenament);
· exerciţii paralele.
Exerciţiile introductive reprezintă primele exerciţii pe care le fac subiecţii pentru a se familiariza cu
execuţia demonstrată de profesor (antrenor).
Exerciţiile de bază (de antrenament) sunt executate de subiecţi după ce aceştia au înţeles cum trebuie
efectuat corect exerciţiul respectiv. Acesta se execută de mai multe ori, căutându-se o apropiere cât mai mare
de „model”. Aceste exerciţii de bază (de antrenament) asigură formarea deprinderilor motrice. Corectarea de
la început a unei deprinderi greşit învăţate este deosebit de importantă. În acest sens este de reţinut că: este
mai dificilă corectarea unei deprinderi greşite decât formarea unei deprinderi noi. Acest lucru impune de la
început, din prima fază a învăţării actului motric respectiv, a deprinderii de mişcare, ca exerciţiul să fie
înţeles şi însuşit corect.
În procesul complex de antrenament sportiv la unele probe, ramuri sportive înainte de a se trece la
executarea exerciţiilor de bază, se organizează exerciţii pe simulatoare.
Exerciţii paralele. Pentru menţinerea deprinderilor motrice formate şi pentru preîntâmpinarea
„slăbirii-ştergerii” lor e necesar ca în activitatea practică, odată cu efectuarea exerciţiilor pentru formarea de
noi deprinderi motrice, să se urmărească şi întărirea acelora formate anterior.
Folosirea cu succes a exerciţiilor, fie că ele vor fi executate în cadrul organizat (lecţie, antrenament),
fie că vor fi executate în afara acestui cadru (de exemplu, la domiciliu) este condiţionată de respectarea unor
cerinţe:
· prin exerciţiile executate, subiecţii trebuie să-şi însuşească „un model” cât mai perfect şi accesibil de
imitat;
· explicaţiile date subiecţilor de profesor, antrenor, să fie cât mai clare, pe înţelesul subiecţilor.
Înţelegerea clară a exerciţiului pe care-l va executa ulterior subiectul va permite o gândire rapidă în situaţiile
concrete, practice, determină consolidarea cunoştinţelor şi apropie cât mai mult execuţia de model;
· exerciţiile trebuie să fie variate, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma lor. Efectuarea de
scheme, utilizarea aparaturii ajutătoare, lucrul în condiţii uşurate (de exemplu, folosirea trambulinei, a plasei
elastice uşurează efectuarea unor sărituri, a unor acte şi acţiuni motrice, sunt forme ale pregătirii tot mai mult
şi eficient folosite în procesul de instruire, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv;
· executarea exerciţiilor în mod gradat şi progresiv. Eşalonarea gradată a exerciţiilor, efectuarea la
început a celor uşoare şi apoi a celor mai grele şi complexe ajută subiectul să constate progresele înregistrate
şi îl stimulează în activitatea sa;
 43

· eşalonarea exerciţiilor şi executarea lor într-o ordine care să asigure ca noile deprinderi să fie o
continuare a celor învăţate, însuşite, o „complicare” treptată a lor. Realizarea unei înlănţuiri logice nu numai
a cunoştinţelor, ci şi a deprinderilor;
· efectuarea unor analize a rezultatelor, progreselor înregistrate periodic în urma executării exerciţiilor
respective. La început, această evaluare se efectuează sub îndrumarea cadrelor de specialitate, iar mai târziu
prin autocontrol.
· realizarea unei activităţi creatoare. Organizarea în aşa fel a exerciţiilor încât subiecţii să treacă treptat
de la o activitate imitativă, îndrumată pas cu pas, spre una din ce în ce mai independentă, spre o activitatea
creatoare.
În activitatea practicată de educaţie fizică ca şi în antrenamentul sportiv, metoda exersării (repetării)
exerciţiilor, în funcţie de obiectivele urmărite se aplică prin:

4.1.3.1. Exersarea pentru formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice

a. Exersarea (repetarea) în mod independent a deprinderilor şi priceperilor motrice
Formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice specifice activităţii de educaţie fizică şi
sportivă, cuprinse în programele de învăţământ sau a celor de pregătire sportivă, este condiţionată de
următorii factori:
· complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· experienţa motrică a subiectului (elev, sportiv);
· nivelul calităţilor motrice şi psihice de care dispune subiectul;
· motivaţia (interesul)
· priceperea profesorului (antrenorului);
· condiţiile materiale (aparate, obiecte şi instalaţii ajutătoare etc.).
În activitatea practică de educaţie fizică şi sportivă, exersarea în mod independent se realizează prin
următoarele procedee:
· exersarea globală;
· exersarea parţială (fragmentată, analitică).
a.1. Exersarea (ca şi demonstraţia) globală a deprinderilor motrice se foloseşte în situaţiile în care
actele şi acţiunile motrice sunt simple, uşor de executat (au la bază mişcările naturale: alergări, sărituri şi
unele aruncări).
Acest procedeu este utilizat frecvent în educaţia fizică şi sportivă şcolară în scopul dezvoltării şi
pregătirii fizice a elevilor, asigurându-se un număr mare de repetări. Atunci când exerciţiile au o dificultate
sporită, se procedează la uşurarea condiţiilor de efectuare a deprinderii respective (de exemplu, la săriturile
în înălţime se coboară ştacheta, la săritura în lungime se reduce elanul, iar la jocurile sportive se pot folosi
mingi mai mici şi mai uşoare etc.); se foloseşte în desfăşurarea acţiunilor un ritm mai lent decât cel obişnuit;
perfecţionarea elementelor de bază ale deprinderilor motrice în mod separat, dar pe fondul exersării globale
(de exemplu, la săritura în lungime se execută săritura şi se acordă atenţie corectitudinii amplitudinii paşilor
executaţi în aer.).
a.2. Exersarea parţială (fragmentată, analitică) este folosită pentru formarea, consolidarea
deprinderilor şi priceperilor motrice mai complexe, ale căror părţi componente sunt separate.
Procedeul se recomandă a fi folosit atât pentru demonstraţie, cât şi pentru exersare atunci când
deprinderea motrică este alcătuită din elemente (părţi) grele care-l fac complicat, sau în situaţia în care unele
componente ale exerciţiului sunt influenţate de unii factori psihici (teama de înălţime, greutatea obiectelor
etc.)
b. Exersarea (repetarea) mai multor deprinderi şi priceperi motrice
Această variantă este cunoscută şi sub denumirea de „simultană” şi reuneşte momentele, elementele
care compun structura actelor şi acţiunilor motrice respective.
Orice activitate specifică domeniului educaţiei fizice şi sportive, inclusiv practicarea unor ramuri şi
probe sportive (jocuri sportive, gimnastică etc.) presupune execuţia sub forma „legării elementelor şi
procedeelor tehnice” pentru practicarea exerciţiilor fizice, a diferitelor sporturi (de exemplu, jocul de baschet
nu se poate desfăşura, juca fără dribling, pasă, prinderea mingii şi aruncarea la coş etc.).

4.1.3.2. Exersarea (repetarea) exerciţiilor şi complexelor pentru dezvoltarea fizică armonioasă

Această exersare se realizează în funcţie de modul de organizare a practicării exerciţiilor fizice. De
exemplu, în lecţia de educaţie fizică, exersarea acestor complexe pentru dezvoltarea fizică are loc în veriga a
 44

3-a şi vizează următoarele obiective: pregătirea organismului, a grupelor musculare pentru efort; stimularea
treptată a marilor funcţiuni; dezvoltarea armonioasă prin influenţarea selectivă a tuturor segmentelor
corpului, a principalelor grupe musculare; prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice.
Complexele pentru dezvoltarea fizică sunt formate din câte 6-8 exerciţii analitice, la care se pot adăuga
şi alte momente de exersare, ce cuprind 2-3 exerciţii pentru influenţarea specială a indicilor de dezvoltare
somatică şi funcţională.
În ceea ce priveşte conţinutul procesului de instruire, având ca obiectiv dezvoltarea fizică armonioasă,
conform Programei de educaţie fizică aceasta este sistematizată astfel:
Prelucrarea analitică, influenţarea selectivă a aparatului locomotor prin exersarea complexelor pentru
dezvoltarea fizică, se realizează prin: exersarea frontală (presupune repetarea simultană a întregului colectiv
sub supravegherea profesorului); procedeul pe grupe (divizarea colectivului în unităţi, grupe care vor exersa
prin rotaţie, pe echipe, pe ateliere); procedeul pe perechi şi procedeul individual.

CURS 7

4.1.3.3. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Executarea corectă a deprinderilor şi priceperilor motrice este condiţionată de dezvoltarea calităţilor
motrice care trebuie să fie în strânsă concordanţă cu cerinţele executării mişcării respective (cu indici
corespunzători de viteză, forţă, mobilitate, îndemânare şi rezistenţă).
Dezvoltarea calităţilor motrice de bază reprezintă aşa cum am văzut (Subcapitolul 2.1.4) una dintre
componentele proceselor instructiv-educative de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Dezvoltarea
calităţilor motrice se realizează prin procedee specifice fiecăreia dintre ele.
A. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, ca şi la începutul pregătirii sportive, principalul
obiectiv al dezvoltării forţei urmăreşte dezvoltarea forţei generale, a forţei marilor grupe musculare.
În legătură cu evoluţia forţei la diferite vârste, Heltinger arată că până la 10-12 ani diferenţele dintre
băieţi şi fete sunt neînsemnate, după care creşte treptat, ajungând la băieţi, la 20 de ani, să fie cu 40% mai
mare faţă de cea a fetelor, de aceeaşi vârstă. De asemenea, se subliniază că media forţei la femei este cu
35%-40% inferioară faţă de cea a bărbaţilor. Interesante concluzii prezintă şi Wilmore care atribuie femeilor
diferenţieri pronunţate în capacitatea de forţă, între partea superioară şi cea inferioară a corpului, precizând
că partea superioară rezultă a fi cu 53%-63% mai mică faţă de partea superioară a bărbatului, în timp ce
partea inferioară are o forţă diferită cu cca 27%. După Heltinger, Tschiene şi alţi cercetători ai domeniului,
pregătirea fetelor şi femeilor în scopul dezvoltării forţei trebuie privită şi condusă cu mare grijă.
Alegerea sistemelor de acţionare pe care urmează să le utilizăm pentru dezvoltarea forţei se realizează
în funcţie de:
l Cunoaşterea topografică şi a acţiunii principalelor grupe musculare. Din totalitatea masei musculare

compusă din cca 700 de muşchi, cei mai importanţi trebuie cunoscuţi ca şi direcţiile în care sunt angajaţi
pentru a corespunde cerinţelor tehnicii sportive şi atingerii unor indici cât mai înalţi de dezvoltare a acestei
calităţi motrice de bază. Este cunoscut faptul că o modificare cât de mică a unghiului sub care acţionează un
segment angajează în activitate alte grupe musculare.
· Realizarea unei clasificări, sistematizări a numărului (foarte mare) de exerciţii, precum şi a
metodelor utilizate pentru dezvoltarea forţei. Astfel, pot fi enumerate:
· grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri sau la aparate (haltere olimpice, pentru o mână, gantere,
helcometre elastice sau glisante, trenajoare, cadru izometric, saci cu nisip, papuci cu talpă metalică, mingi
medicinale etc.)
· exerciţii cu învingerea propriei greutăţi. Greutatea corpului sau segmentelor executantului ţine loc
de încărcătură. Exerciţiile au aproape aceiaşi valoare ca şi cele cu îngreuieri. Familia acestui grup de exerciţii
este foarte mare. De exemplu, flotările cu sprijin, atârnările, tracţiunile în braţe, genuflexiunile pe un picior
sau pe ambele, căţărarea pe frânghie, săriturile pe loc, de pe loc, în lungime şi în înălţime cu elan sau fără
etc. De asemenea, exerciţiile pot fi efectuate uneori şi cu îngreuieri (saci cu nisip, veste cu îngreuieri, centuri
şi pantofi metalici etc.) sau la aparate de gimnastică, precum şi localizate pe segmente şi grupuri musculare
(braţe, trunchi, gât, spate, centura scapulară, abdominală, pelvină).
· exerciţii cu partener, realizând diferite mişcări de transport, deplasare, ridicare, balansare, aplecări,
luptă etc. Aceste exerciţii sunt complexe, cu momente izometrice şi dinamice, sunt stimulative şi angrenează
grupe mari musculare în direcţii şi regimuri diferite de efort.
 45

· exerciţii de accelerare-frânare - constau dintr-o suită de acţiuni motrice rapide alternative cu frânări
energice, în care contracţia grupelor musculare angajate este oprită cât mai repede posibil prin încordarea,
punerea în acţiune a muşchilor antagonişti.
· exerciţii de voinţă - constau din mişcări lente, cu încordări musculare de grad diferit, provocate şi
susţinute prin actul de voinţă care acţionează fără a întâmpina sau învinge o rezistenţă exterioară.
Aceste exerciţii sunt incluse, de regulă, în antrenamentul mental, alături de cel autogen, care
acţionează însă contrar, pentru relaxare.
· Forţa se poate dezvolta pe tot parcursul anului şcolar, în cadrul lecţiilor organizate în interior şi
uneori în aer liber (dacă sunt instalaţii şi materiale pentru organizarea acestei activităţi, teme). Această
calitate motrică se abordează ca ultimă temă a lecţiei. După această verigă urmează „revenirea organismului
după efort”.
Pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa, se pot utiliza următoarele procedee metodice:
a. Procedeul „în circuit”
Iniţiatorii metodei circuit training sunt englezii Adamson şi Morgan. Prin această metodă se urmăreşte
dezvoltarea fizică armonioasă, obţinerea unor indici superiori şi creşterea capacităţii funcţionale a
organismului, prin dezvoltarea forţei generale.
În funcţie de numărul de exerciţii folosite, circuitul poate fi:
· circuit lung, când se utilizează 10-12 exerciţii;
· circuit mediu, când se folosesc 7-9 exerciţii;
· circuit scurt, cu 4-6 exerciţii incluse în circuit.
După complexitatea, greutatea şi gradul de solicitare, exerciţiile incluse în circuit determină ca acesta
să fie:
· circuit greu, pentru situaţiile în care se solicită, la execuţie, peste jumătate din posibilităţile
subiecţilor;
· circuit mediu, atunci când exerciţiile sunt executate cu greutăţi de 30-40% din posibilităţile maxime
ale subiecţilor;
· circuit uşor, care include exerciţii cu îngreuieri mici, determinate de propria greutate corporală sau a
segmentelor acestuia, precum şi îngreuieri uşoare ce pot fi echivalate cu 10-20%, din posibilităţile maxime
ale executantului.
„Circuitul” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă este prezentat în lucrările de specialitate (7; 24; 29),
fie ca un procedeu metodic pentru dezvoltarea forţei, fie ca o formă de desfăşurare a lecţiei pe ateliere,
situaţie în care se includ exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază, sau exerciţii pentru
învăţarea, consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi a procedeelor tehnice din unele sporturi. Noi
ne vom referi în cele ce urmează la folosirea „circuitului” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, în scopul
dezvoltării forţei principalelor grupe musculare, a forţei generale sau a forţei în regim de rezistenţă. Circuitul
se va desfăşura înainte de veriga „Revenirea organismului după efort”. Un asemenea circuit cuprinde
exerciţii simple, accesibile, strict localizate şi cunoscute de elevi. Exerciţiile trebuie să angreneze în efort
principalele grupe musculare, alternativ şi progresiv. Se va evita execuţia succesivă a două exerciţii care se
adresează aceleiaşi grupe musculare. De regulă, elevii participă la activitate (circuit), frontal sau constituiţi
pe grupe mici, omogene (4-6 elevi). Intensitatea efortului trebuie să crească progresiv.
Procentele reprezintă „ratele” de creştere stabilite de profesor. În acest sens, un rol esenţial îl au
condiţiile materiale ce trebuie să existe şi care, de regulă, sunt precare în şcoli. Aceasta a dus la situaţia în
care se lucrează, contra timp. Timpul de lucru poate fi 30 sec. şi apoi urmează pauza, cu o durată de 30 sec.
sau 45 sec.
În desfăşurarea unui „circuit” pentru dezvoltarea forţei se are în vedere: stabilirea exerciţiilor ce se vor
executa de către elevi în funcţie de vârsta lor; succesiunea acestora (numerotarea atelierelor, staţiilor);
stabilirea intensităţii efortului (încărcătura) în funcţie de posibilităţile elevilor; numărul repetărilor; măsurile
de asigurare şi protecţie. Participarea elevilor la circuit trebuie să fie activă şi conştientă. De asemenea, ei vor
trebui să participe şi la pregătirea materialelor necesare şi chiar la desfăşurarea circuitului.
Materialele folosite pot fi: bara fixă, banca sau lada de gimnastică, cozi de sărit, gantere, bara de
haltere, mingi medicinale, scara fixă, extensoare etc. Pauza poate consta în deplasarea spre staţia, atelierul
următor, executând mişcări de relaxare. De asemenea, dozarea este individualizată şi pentru aceasta se
lucrează cu „fişe individuale”.
 46

Pentru a exemplifica cele arătate, până în prezent, în fig.4.1. se prezintă un „circuit” scurt, format din 6
staţii (ateliere). Circuitul în lecţia de educaţie fizică, în învăţământul primar şi gimnazial, este procedeul cel
mai folosit pentru dezvoltarea forţei.
b. Procedeul „ridicării de greutăţi” (sau cu încărcături)
Între greutăţi poate fi inclusă şi greutatea propriului corp sau segmente ale acestuia.
Acest procedeu mai este cunoscut şi ca „metoda halterofilului”, care este utilizată de mult timp, cu
rezultate deosebite în dezvoltarea forţei maxime. Denumirea metodei este rezultatul folosirii barei de haltere,
a exerciţiilor specifice halterofilului.
Intensitatea efortului ca rezultat al creşterii încărcăturii reprezintă elementul principal urmărit. Mărirea
intensităţii se realizează prin variantele:
b.1. creşterea continuă a încărcăturii în funcţie de posibilităţile maxime ale executantului. Această
creştere a încărcăturii se face de la o serie la alta şi de la un antrenament la altul (lecţie în circuit). De
exemplu: 50% - 55% - 60% - 65% - 70% - 75% - 80%;
Rata creşterii este de regulă cuprinsă între 515%, în funcţie de numărul repetărilor.
b.2. creşterea în trepte - după un lucru efectuat de mai multe ori (min.2 ori) cu aceeaşi greutate, se
procedează la creşterea încărcăturii. De exemplu: 50% - 50% - 55% - 55% - 60% - 60% ş.a.m.d.;
b.3. creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. După ce s-a ajuns aproape de maximul
posibilităţilor, se reduce, treptat, încărcătura de la care s-a început. De exemplu: 60% - 65% - 70% - 75% -
75% - 70% - 65% - 60%
b.4. creşterea în val - după o creştere a încărcăturii, aceasta se reduce treptat, fără a ajunge la cea de la
care s-a plecat, după care urmează o nouă creştere şi apoi o nouă reducere ş.a.m.d. De exemplu:
50% - 60% - 55% - 65% - 60% - 70% - 65% ş.a.m.d.
La utilizarea acestui procedeu se recomandă să se ţină seama de următoarele aspecte metodice:
- în funcţie de sex, de gradul de pregătire a executanţilor se stabilesc încărcăturile iniţiale şi cele
maxime;
- pauzele dintre serii au durata stabilită în funcţie de greutatea încărcăturii (de regulă, este de 2-4
minute şi chiar mai mare);
- într-o lecţie, numărul exerciţiilor care sunt aceleaşi, este de 3-4, iar în cadrul fiecărei serii numărul
repetărilor este de 2-5 ori pentru fiecare exerciţiu, într-o serie;
- viteza de execuţie este stabilită în funcţie de mărimea încărcăturii.
c. Procedeul contracţiilor musculare izometrice intense şi rapide (Procedeul eforturilor dinamice)
Acest procedeu este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză, cum este
detenta (forţă + viteză).
Se utilizează exerciţii ce au la bază efectuarea unor contracţii rapide şi intense. Exerciţiile se execută
cu amplitudine mare, cât mai aproape „de model”.
d. Procedeul „Power-Training”
Procedeul este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză.
Mijloacele utilizate cuprind exerciţii cu haltere, cu mingi medicinale (umplute) şi exerciţii acrobatice
(salturi şi rostogoliri). Un program poate cuprinde, de exemplu: pentru fiecare grupă se aleg 3 exerciţii, deci
în total 9. Cele 9 exerciţii se efectuează pe rând, urmează o pauză mai mare (de 3-5 minute) în funcţie de
greutatea încărcăturii, apoi se reia de încă 2 ori.
Dezvoltarea forţei în regim de viteză, a detentei, se realizează şi prin executarea unor exerciţii motrice
naturale care reclamă caracteristicile tipice forţei şi vitezei ca:
· sărituri simple, duble, triple etc., pe un picior şi pe ambele picioare;
· sărituri duble, triple etc. executate alternativ;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din genuflexiuni;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din semigenuflexiuni;
· sărituri din semigenuflexiuni şi din genuflexiuni pe un singur picior;
· aruncări de diverse obiecte din diverse poziţii.
Metoda eforturilor segmentare se caracterizează prin lucrul analitic al grupelor musculare în scopul
creşterii masei musculare şi implicit a forţei în regim de rezistenţă.
e. Metoda eforturilor repetate „până la refuz” urmăreşte creşterea masei musculare şi a întăririi
fibrelor musculare şi în paralel antrenarea componentelor neuro-musculare, indispensabile creşterii indicilor
forţei în regim de rezistenţă.
Procedeul constă în repetarea unui număr mare de exerciţii, care au o încărcătură medie, cca 35-40%,
pentru începători elevi, şi o încărcătură de cca 55%, pentru avansaţi.
 47

Dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă. Un mijloc de bază folosit este tocmai repetarea timp
îndelungat a exerciţiului, a actului motric respectiv. Această calitate motrică este solicitată în numeroase
activităţi practice, tehnico-productive ca şi în activitatea sportivă, în practicarea ramurilor şi probelor
sportive.
1.6. Metoda eforturilor izometrice. Această metodă a apărut în jurul anului 1950 (D.Müller şi
Dr.Heltinger – 1953). Prin contracţia izometrică (după cum am văzut), se produce o stare de tensiune la
nivelul muşchiului aflat în acţiune, o contracţie statică, neurmărind lungirea sau scurtarea muşchiului. Prin
contracţia izometrică, fibra musculară se îngroaşă determinând creşterea masei musculare şi a forţei maxime.
O contracţie izometrică se poate obţine: prin efectuarea unei împingeri aplicate unui obiect imobil; prin
executarea unor încercări de a ridica greutăţi superioare posibilităţilor maxime ale executantului, ca şi prin
efectuarea contracţiei unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor ce lucrează în sens opus acestuia
etc.
Atunci când folosim metoda eforturilor izometrice a exerciţiilor executate sub formă de diverse
împingeri şi tracţiuni, se vor avea în atenţie următoarele recomandări metodice:
· să se ţină seama de vârstă (de regulă, se poate practica după 14-15 ani) şi gradul de pregătire, evitând
folosirea acestei metode de către copii şi chiar femei;
· durata unei contracţii izometrice este de 8-12 secunde, cu pauze active de 1-2 minute. Un program
cuprinde, de regulă, 2-3 exerciţii (exerciţii specifice acestei metode), iar într-o zi se pot executa 4-6 contracţii
izometrice şi de 2-3 ori pe săptămână. Durata pauzei dintre repetări este de 10-15 secunde;
· întrucât folosirea acestei metode duce la instalarea unei oboseli, după efectuarea exerciţiilor de
contracţie izometrică nu se vor planifica, în programul lecţiei, teme care să vizeze procesul de învăţare, de
transmitere a unor cunoştinţe, de însuşire a unor deprinderi şi priceperi;
· lucrul cu contracţii izometrice va fi întotdeauna alternat cu cele izotonice (dinamice);
· metoda permite lucrul segmentar.
În desfăşurarea procedeelor pentru dezvoltarea forţei, în timpul lucrului, pentru evitarea accidentelor, a
traumatismelor şi a leziunilor, se recomandă următoarele:
· efectuarea, în prealabil, a unei încălziri corespunzătoare;
· să se înveţe cu răbdare orice nou exerciţiu, înainte de a mări încărcătura;
· muşchii obosiţi să nu mai fie supuşi la eforturi;
· la apariţia durerilor şi crampelor musculare, să se oprească lucrul pentru dezvoltarea forţei;
· pentru protejarea meniscurilor, tendoanelor şi ligamentelor, trebuie evitate antrenamentele prea
uniforme şi intense, cu încărcături direct pe articulaţii, în special cele ale mâinilor, coatelor, picioarelor şi, în
mod deosebit, a genunchiului;
· evitarea lucrului exclusiv cu picioarele, cu fandări profunde;
· evitarea încărcăturii pe coloana vertebrală, în mod frecvent, în aceeaşi lecţie;
· întărirea musculaturii abdominale şi dorsale ca o măsură de protecţie a coloanei. De asemenea, tot cu
acelaşi scop, „descărcarea” coloanei cu exerciţii adecvate, executate din atârnat şi menţinerea coloanei
dreaptă, ceea ce permite o corectă distribuire a încărcăturii pe elemente vertebrale;
· în timpul executării exerciţiilor de forţă, la jumătatea execuţiei, să se efectueze o pauză (exemplu:
ducerea barei la piept, pauză, întinderea braţelor sus);
· obişnuirea, de la început, cu efectuarea unei respiraţii corecte (în acest scop, începătorii vor fi
învăţaţi să respire zgomotos, la fiecare repetare, astfel încât vor învăţa să-şi controleze respiraţia în funcţie de
execuţia respectivă.
În literatura de specialitate, sunt prezentate numeroase exemple, „modele” privind conţinutul
procedeelor pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa. În tabelul 4.3. , prezentăm un asemenea exemplu.

B. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice îndemânarea

Pentru dezvoltarea calităţii motrice de bază îndemânarea, se pot folosi următoarele procedee
metodice:
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice într-un număr mare de repetări şi în condiţii relativ
constante. De regulă, se execută deprinderi motrice de bază sau procedee tehnice specifice diferitelor ramuri
sau probe sportive ceea ce determină o bună capacitate de coordonare a executanţilor.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile, mereu schimbătoare. De exemplu, se
organizează activitatea în condiţii schimbătoare: în sală sau aer liber; la ore diferite; în condiţii climaterice
variate, pe ploaie, pe vânt etc.; pe diverse suprafeţe etc.
 48

· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii complexe, îngreunate. Se are în vedere: creşterea
ritmului de execuţie; modificarea poziţiilor iniţiale şi a elementelor de legătură; micşorarea suprafeţei de
sprijin sau a celei de lucru; modificarea centrului de greutate faţă de sol; modificarea numărului de
executanţi; execuţii şi cu segmentele mai puţin îndemânatice etc.
În literatura de specialitate, pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:
· jocuri de mişcare diverse;
· exerciţii pe perechi sau în grup;
· jocuri cu mingea în diverse forme;
· exerciţii combinate – circuite, parcursuri, trasee.
Unii specialişti, ca Hirtz, indică pentru dezvoltarea îndemânării:
· diversificarea tehnicilor obişnuite;
· creşterea dificultăţii şi vitezei de execuţie;
· diversificarea condiţiilor de iniţiere a mişcării şi a jocului;
· combinaţii cu alte exerciţii;
· execuţii cu ambele părţi ale corpului;
· solicitarea echilibrului sub formă statică şi dinamică.
Alţi specialişti recomandă:
· folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
· efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ, picior etc.);
· schimbarea tempoului şi a ritmului de execuţie;
· limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
· efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
· schimbarea procedeelor de execuţie;
· efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări suplimentare);
· stabilirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;
· efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate, instalaţii şi
simulatoare.
Îndemânarea se dezvoltă cel mai bine începând cu vârsta de 7 ani (în învăţământul primar), în cadrul
lecţiilor desfăşurate în aer liber sau în interior. Tema lecţiei ce vizează dezvoltarea îndemânării este prima şi
realizarea ei depinde de unii factori fiziologici ca stare optimă de excitabilitate şi receptivitate.
Această calitate motrică se dezvoltă şi concomitent cu formarea şi consolidarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, în mod indirect.

C. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice mobilitatea

În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor ce se vor utiliza pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice,
este important a fi cunoscut: obiectivul urmărit, adică forma de mobilitate ce urmează a fi dezvoltată; gradul
de pregătire fizică generală a subiectului; disponibilităţile anatomofiziologice native pe care le posedă
executantul respectiv.
Pentru dezvoltarea mobilităţii pasive se folosesc următoarele exerciţii:
· exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor la care se adaugă şi cele executate folosind propria
greutate sau cea a aparatelor utilizate;
· exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin micşorarea sau mărirea amplitudinii;
· exerciţii statice, care constau din menţinerea mişcării un timp mai îndelungat (activ sau pasiv);
· exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, aplicate în situaţia în care se urmăreşte
dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor.
Efectul îl reprezintă mărirea mobilităţii, deci a amplitudinii mişcărilor.
Pentru dezvoltarea mobilităţii active se folosesc următoarele grupe de exerciţii:
· exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.).
Aceste exerciţii valorifică efectul inerţiei mişcării şi accentuează pe cel al întinderii muşchilor
încordaţi.
· exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări executate în serii de 5-10
repetări ritmice, consecutive.
Exerciţiile de balansare se realizează sub forma avântărilor singulare sau repetate consecutiv. Aceste
exerciţii sunt eficiente pentru că utilizează inerţia mişcării, care determină creşterea mobilităţii.
Referitor la metodele folosite pentru dezvoltarea mobilităţii, este important a avea în vedere că efortul
făcut este în funcţie de numărul de repetări, numărul şi lungimea grupelor musculare, dimensiunea şi
 49

importanţa articulaţiilor interesate, durata şi unghiul exerciţiilor de extensie, ritmul şi tempoul lucrului,
numărul, direcţia şi momentele pauzelor.
Începerea executării exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii impune de la început efectuarea unei
încălziri şi cu scopul evitării traumatismelor articulare sau musculare.
Pentru mişcările pasive, poziţia segmentului este fixă. În aceste situaţii muşchii se găsesc timp de 5-10
sec. în continuă întindere. Aceste exerciţii se execută la început lent, apoi tot mai rapid, mărind totodată
amplitudinea. Această mărire a amplitudinii ca şi a îngreuierilor reclamă precauţie pentru a evita producerea
unor leziuni.
Exersarea exerciţiilor pasive, ce vizează obţinerea unei amplitudini maxime, impune în finalul lor
aplicarea unor mişcări suplimentare. În aceste situaţii, pauzele sunt necesare, durata lor fiind mică, de cca10-
12 sec. Ele apar şi după cele active, de tipul balansurilor repetate, după un număr de 5-6 mişcări.
O recomandare de care trebuie să se ţină seama este legată de succesiunea seriilor şi numărul
repetărilor care urmăreşte atingerea şi depăşirea amplitudinii în mod progresiv. În acelaşi timp, trebuie
evitate exerciţiile bruşte, mai ales la începutul efectuării grupului de exerciţii cu o astfel de finalitate.
Apariţia durerilor imediate sau în ziua următoare constituie un indiciu al dozării greşite al numărului mare de
repetări, a forţării amplitudinii, al absenţei pauzelor de relaxare.
În ultimele două decenii, a fost elaborată şi aplicată în scopul dezvoltării mobilităţii, o metodă proprie
denumită stretching. Cuvântul stretching provine de la cuvântul „stretch”, care în limba engleză înseamnă
„întindere”.
Metoda stretching poate fi definită ca un sistem de exerciţii care implică menţinerea unei anumite
poziţii a unui segment pe o durată scurtă (de ordinul secundelor), în scopul întinderii treptate a unui muşchi
şi a pregătirii lui pentru un efort specific la care va fi supus.
Acţionând asupra muşchilor, exerciţiile acestei metode influenţează pozitiv mobilitatea articulară, de
fapt aparatul locomotor în ansamblul său. În activitatea sportivă, aceste exerciţii, de acest tip, se folosesc şi în
încălzirea sportivilor.
În ceea ce priveşte mijloacele şi tehnicile metodei, în activitatea practică, se întâlnesc o multitudine de
tehnici. Dintre acestea, cea mai des utilizată porneşte de la ipoteza că mobilitatea poate fi dezvoltată prin
două căi:
a) prin reducerea rezistenţei ţesutului de legătură a unei articulaţii ca efect al extensiei şi frânării
refluxului de întindere;
b) prin dezvoltarea forţei muşchilor antagonişti. În mod concret, mijloacele şi tehnicile folosite sunt
următoarele:
· arcuire şi menţinere, care constă din efectuarea unor contracţii repetate, nu bruşte, ale muşchilor
agonişti, în scopul obţinerii unor întinderi rapide ale muşchilor antagonişti. În cea de a 3, 4-a repetare, se
menţine partea antrenată într-o poziţie extremă, timp de 6 secunde;
· întindere şi menţinere pasivă, se execută lent o mişcare de întindere a membrului antrenat cu ajutorul
unui partener. Mişcarea este uşoară, executată pasiv, până se ajunge într-o poziţie extremă, în care se simte o
oarecare jenă, menţinerea fiind de 6 secunde, timp în care musculatura agonistă este supusă unei contracţii
izometrice. Mişcările acestea de întinderi pasive, urmate de fixări active, au o durată de cca 60 sec., repetate
de 3-4 ori pentru fiecare muşchi, la intervale de 6 secunde.
· stretching prelungit, după o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, fără a se atinge pragul de
durere, poziţia se menţine 1 minut;
· ultimele tehnici folosite sunt cunoscute sub denumirea de antrenamentul neuromuscular
proprioceptiv pasiv şi activ.
În ceea ce priveşte tehnica relaxării, care prezintă o mare importanţă, aceasta constă din efectuarea
unei întinderi lente, cu ajutorul partenerului. Când se ajunge în extremă, se menţine această poziţie timp de 1
minut, timp în care executantul se relaxează psihic prin autocontrol. Respiraţia trebuie să fie lentă, profundă
şi continuă (fără apnee).
Majoritatea specialiştilor consideră că un ciclu de 6 exerciţii alese pentru 6 grupe musculare ale
membrelor inferioare se execută de 4-5 ori, cu pauze de relaxare şi revenire între ele.
În medie, menţinerea muşchiului în poziţie de întindere durează între 10-30 secunde. Exerciţiile se pot
executa cu ajutorul unui partener, al unor aparate ajutătoare (baston, minge, aparate de gimnastică, scară fixă
etc.).
D. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa
Majoritatea specialiştilor indică vârsta de 9 ani ca fiind vârsta la care trebuie început lucrul sistematic
de dezvoltare a rezistenţei. Metoda recomandată este alergarea uniformă cu câteva variaţii de ritm (Filin,
 50

Zoţiorski, Volkov). Astfel, Filin, folosind un test de alergare, ajunge la concluzia că, la 12-13 ani, creşterea
rezistenţei este de 16-17%. În total, se poate afirma că: între 10-13 ani, creşterea este de 45,9%; între 15-18
ani, creşterea este de 42%. În fazele pubertăţii, se constată o întârziere a ritmului de dezvoltare, pe când cele
mai mari creşteri se înregistrează între 15-17 ani.
Principalul factor care limitează manifestarea acestei calităţi motrice cât mai mult timp posibil, îl
constituie oboseala. Aceasta ca urmare a micşorării capacităţii de lucru a organismului (scade ritmul,
intensitatea, amplitudinea, precizia şi eficienţa în general), slaba adaptare la efort şi „diminuarea activităţii
centrilor nervoşi superiori” (V.S.Farfel). Se consideră că principala cale pentru dezvoltarea rezistenţei este
efectuarea efortului până la oboseală şi încercările de a o învinge. Aceasta poate grăbi procesul de dezvoltare
a rezistenţei.
Prin lecţiile de educaţie fizică se dezvoltă rezistenţa, fiind abordată în ultima verigă tematică. În
situaţia în care se desfăşoară în aer liber, se dezvoltă rezistenţa aerobă, iar prin lecţiile ce se desfăşoară în
interior, se dezvoltă cea în regimul celorlalte calităţi motrice şi în special rezistenţa în regim de forţă.
Principalele procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei sunt relativ reduse şi nu prea
complexe. La bază stau mişcările naturale, ciclice (mersul şi alegerea în mod deosebit, schiul-fond, canotajul,
gimnastica de bază, ciclismul, înotul pe distanţe lungi etc.).
În acest scop, se recomandă ca pe lângă alergare să fie mai mult folosite diverse acte şi acţiuni
motrice, printr-un număr mai mare de repetări, creşterea duratei efortului, micşorarea duratei pauzelor între
repetări etc.
Procedeele metodice pentru dezvoltarea rezistenţei pot fi clasificate astfel:
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi;
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
b. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii efortului.
b.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi variabile;
b.2. procedee bazate pe efectuarea eforturilor progresive.
c. Procedee metodice care au ca bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Procedee bazate pe metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat.
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. Procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi.
În exersare, viteza este uniformă. Aceste metode mai sunt denumite şi metode de durată, care au
caracteristică generală efortul prelungit, care nu este fragmentat de pauze.
Aceste procedee au constantă viteza (intensitatea efortului), iar „elementul” care se modifică este
durata efortului, distanţa parcursă sau numărul de repetări (execuţii) etc. Această modificare se produce de la
o activitate la alta sau în cadrul aceleiaşi activităţi.
Din punct de vedere metodic, al planificării pregătirii, se începe cu determinarea (stabilirea) volumului
efortului, care constă din distanţa parcursă, durata, numărul de repetări etc.
Această metodă este cea mai frecvent utilizată în activitatea de educaţie fizică şcolară şi are ca
finalitate înseşi normele stabilite prin programa şcolară (alergarea unei distanţe cuprinsă între 600m - 1 500
m) şi care înseamnă îndeplinirea unor performanţe, care sunt apoi evaluate prin note ce se acordă elevilor la
sfârşitul trimestrului şcolar respectiv. De asemenea, în programul sportiv competiţional şcolar, un concurs de
bază este Campionatul şcolar de cros pe echipe, cu distanţele de alergare cuprinse între 1 000 m - 3 000 m.
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
Prin acest procedeu se dezvoltă rezistenţa generală, capacitatea aerobică.
b. Procedee metodice care au la bază variaţia (modificarea) intensităţii efortului.
b.1. Procedeul bazat pe efectuarea unor eforturi variabile. În acest procedeu se modifică intensitatea
efortului (tempoul), care efort poate creşte sau scădea şi se menţine aceeaşi durată, distanţă, număr de reprize
sau de repetări etc.
Un mijloc de bază utilizat este cel al alergărilor de durată, cu eforturi variabile, cunoscut sub numele
de alergare pe teren variat. Modificarea intensităţii efortului este condiţionată de configuraţia terenului
(urcuşuri, obstacole, teren nisipos etc.), condiţiile atmosferice în care are loc alergarea, ca şi calităţile volitive
solicitate executantului pe parcursul desfăşurării efortului respectiv.
 51

b.2. Procedeul eforturilor progresive, în care intensitatea efortului (tempoul de execuţie) creşte pe
durata unităţii de efort sau de la o unitate la alta (distanţă, număr de repetări etc.), iar distanţa, numărul de
repetări, durata reprizei etc. rămân aceleaşi. De exemplu, repetarea de patru ori a distanţei de 100 m, cu
timpii de 12,5 sec.; 12,4 sec; 12,3 sec. şi 12,2 sec. Prin această metodă, se dezvoltă rezistenţa specifică
eforturilor de intensitate maximală.
c. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Acest procedeu mai este denumit metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat şi urmăreşte
dezvoltarea rezistenţei, a capacităţii de efort aerob, ca urmare a creşterii posibilităţii aparatului
cardiovascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen. În timp ce variaţia efortului se face în
aceeaşi lecţie (şedinţă de pregătire), de la o repetare la alta a unităţii de efort, variaţia volumului de efort se
realizează numai de la o lecţie (şedinţă de pregătire) la alta. Volumul efortului trebuie să depăşească într-o
lecţie (şedinţă de pregătire) modelul de efort competiţional. De exemplu, atunci când pregătim elevii pentru
proba de 800 m, se va stabili ca unitate de efort, într-o lecţie (şedinţă de pregătire), distanţa de 150 m, care va
fi parcursă de minimum 6 ori şi, astfel, volumul total al efortului va fi de 900 m, cifră ce depăşeşte modelul
competiţional (800 m).
Pauza dintre repetări este numită interval şi are o durată de 90 secunde, timpul necesar pentru
revenirea la normal a organismului subiecţilor.
Această metodă se bazează pe distribuirea metodică a fazelor de lucru şi a fazelor de refacere. Între
caracteristicile de bază este aceea de a permite efectuarea unei cantităţi mari de lucru (cantitate globală), cu
intensităţi relativ ridicate, fără a ajunge la producerea de factori limitaţi ca acumularea de acid lactic până la
sfârşitul numărului de repetări propus.
Baza acestei metode, folosite cel mai mult în ramurile de sport cu mişcări ciclice, constă în efectuarea
unor eforturi intense, cu acordarea unei pauze, după fiecare serie de repetări sau distanţe alergate, care să nu
asigure refacerea totală a organismului în vederea efectuării optime a efortului care urmează. G.F.Folbort
numeşte această fază „faza de supracompensare”, în care efortul se reia pe acest fond de nerestabilire
completă.
În ceea ce priveşte efortul depus, evident că la începătorii în activitatea sportivă, precum şi la elevii
cuprinşi în activitatea de educaţie fizică şcolară, acesta creşte treptat. Numărul de repetări, la aceştia, este
mai mic, iar volumul (tempoul) mai scăzut cu pauze mai mari. La sportivii de performanţă, prin această
metodă (a lucrului pe/cu intervale) creşte treptat tempoul (intensitatea efortului) şi se reduce timpul de
odihnă dintre repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză se foloseşte metoda pe intervale. În acest scop se
operează cu un număr crescut de repetări pe o distanţă redusă, într-un tempou ridicat, iar pauzele dintre
repetări sunt scurte. În funcţie de gradul de pregătire al executanţilor, de ramura de sport se stabileşte
volumul, intensitatea şi durata pauzelor după repetări.
În mod practic, la efectuarea antrenamentului pe intervale se recomandă un efort care să asigure
atingerea unei frecvenţe cardiace (F.C.) de 170-180 pulsaţii/minut. Dacă este mai mare sau mai mic se
procedează la unele modificări pentru atingerea acestor valori. În ceea ce priveşte pauza după efort, lucrul,
efortul, poate fi oprit direct, sau se poate continua cu o intensitate mai scăzută. De exemplu, distanţele de
alergare efectuate cu o intensitate de 2/4, considerate ca legătură între porţiunile de alergare, efectuate cu o
intensitate de minim ľ. Frecvenţa cardiacă se recomandă să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut (după pauză) şi
apoi începe efortul. Dacă în maxim 90 secunde nu se ajunge la această valoare (120-130 pulsaţii/minut),
efortul a fost prea mare şi următorul va fi mai mic. În cazul în care frecvenţa cardiacă de 120-130
pulsaţii/minut se obţine mai repede de 45 secunde înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică. Efortul
se poate repeta în condiţiile în care F.C. este de 120-130 pulsaţii/minut, într-un interval de max. 90 secunde.
În ceea ce priveşte caracteristicile activităţii practice desfăşurate în şcoală, în rândul elevilor, pentru
dezvoltarea acestei calităţi motrice, a rezistenţei, trebuie avut în vedere următoarele:
· înaintea începerii efortului, organismul trebuie pregătit prin efectuarea exerciţiilor de încălzire, prin
angrenarea principalelor grupe musculare, iar F.C. să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut;
· efectuarea efortului în mod gradat şi solicitarea treptată a aparatului respirator şi cardiovascular;
· rezistenţa se dezvoltă ca rezultat al desfăşurării întregului program de educaţie fizică cuprins în
programa respectivă;
· respectarea particularităţilor de vârstă şi sex, grad de pregătire, atunci când stabilim mijloacele pe
care le vom utiliza pentru dezvoltarea rezistenţei;
· la clasele mari, dezvoltarea acestei calităţi motrice ocupă o pondere mai mare decât la clasele mici;
 52

· când avem ca obiectiv dezvoltarea rezistenţei şi folosim ca mijloace executarea unor procedee
tehnice, din unele ramuri sportive, se urmăreşte atingerea unei FC crescute prin execuţie (170-180
pulsaţii/minut), urmărindu-se mai puţin corectitudinea execuţiilor tehnice;
· accentul principal este acela al dezvoltării rezistenţei generale, rezistenţa de tip aerob şi cea în regim
de forţă;
· ponderea activităţilor desfăşurate cu elevii se recomandă să fie în aer liber;
· mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei, folosite în cadrul orelor de educaţie fizică, sunt plasate spre
sfârşitul lecţiei, înaintea revenirii organismului după efort. De regulă, se apelează la repetarea unor eforturi
de o anumită durată (având drept criteriu distanţele parcurse sau volumul activităţii), cu intensităţi uniforme.
Uneori timpul alocat poate cuprinde întreaga oră (lecţie), în cazul în care se desfăşoară activităţi sub forma
jocurilor sportive cu mai multe reprize;
· pentru a asigura o bună rezistenţă generală a organismului elevilor, se recomandă ca lucrul pentru
dezvoltarea rezistenţei să fie plasat în primul trimestru al anului şcolar;
· evitarea unor eforturi foarte mari, vizând dezvoltarea acestei calităţi motrice şi care sunt dăunătoare
sănătăţii;
· refacerea organismului după efort ca şi asigurarea unei alimentaţii bogate în vitamine şi glucide
condiţionează succesul în dezvoltarea rezistenţei.
E. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a unui act (acţiuni) motric, a deprinderilor motrice trebuie să se
îndeplinească următoarele cerinţe:
· exerciţiul respectiv pentru a putea fi executat cu o viteză cât mai mare trebuie să fie foarte bine
însuşit;
· să fie utilizate exerciţiile, mijloacele pentru dezvoltarea vitezei specifice fiecărei probe, ramuri de
sport;
· durata exerciţiilor folosite să nu ducă la scăderea spre finalul executării lor; de exemplu, cele mai
indicate mijloace folosite de alergătorii de viteză sunt repetările pe distanţe de 20-80 m cu o intensitate
maximă; înotătorii vor înota distanţe cuprinse între 10-50 m; în canotaj şi caiac-canoe distanţele parcurse vor
fi de 150-250 m;
· odată cu folosirea mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei, să se urmărească şi creşterea
indicilor de forţă, rezistenţă şi îndemânare, necesari în execuţia optimă a structurii deprinderilor respective;
· pauzele după repetări pentru a asigura refacerea organismului şi îndeosebi pentru eliminarea
datoriilor de oxigen şi revenirea funcţiilor vegetative trebuie să fie de o durată corespunzătoare (3-4 minute).
Procedeele principale folosite pentru a asigura dezvoltarea vitezei vor urmări:
· creşterea treptată a tempoului execuţiei până la atingerea vitezei maxime;
· repetarea exerciţiilor respective într-un tempou maxim;
· alternarea tempourilor de execuţie mai lentă cu cele efectuate în viteză maximă;
· utilizarea unor aparate, instalaţii menite a asigura exerciţii în tempou maxim. De exemplu, alergarea
la vale, pe un plan înclinat; aruncări cu obiecte mai uşoare; micşorarea sau eliminarea unor suprafeţe ale
padelelor sau pagaielor etc.;
· executarea deplasărilor a unor procedee tehnice fără obiect (minge) şi fără prezenţa adversarilor;
· eliminarea unor faze ale execuţiei (eliminarea paselor şi preluarea mingii direct);
· reducerea amplitudinii mişcărilor, reducerea rezistenţei materialelor;
· folosirea unor forţe externe pentru uşurarea exerciţiului şi creşterea vitezei de execuţie;
Un mijloc utilizat frecvent, cu mare eficienţă pentru dezvoltarea vitezei, constă în stabilirea unui
anumit tempou de parcurgere a distanţelor sau se utilizează alergările cu handicap menite să dezvolte viteza
şi să asigure o mobilizare psihică maximă.
Gh.Cârstea (7) sistematizează procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei astfel:
a. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maxime (cu intensitate maximă), folosindu-se
condiţii normale;
b. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu-se condiţii uşurate
(se poate apela la forţe exterioare pentru a mări viteza prin uşurarea execuţiei; reducerea rezistenţei opusă de
materiale; alergarea la vale; micşorarea amplitudinii mişcărilor etc.)
c. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu-se condiţii
îngreuiate (acestea pot fi medii sau mici);
 53

d. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative, maximale sau submaximale,
determinate de intervenţia externă, de regulă, a cadrului de specialitate (profesor sau antrenor) sau cu ajutorul
mijloacelor mecanice şi tot mai mult, în prezent, a celor electronice.
Majoritatea specialiştilor domeniului consideră că metodele pentru dezvoltarea tuturor formelor de
manifestare a vitezei se pot aplica subiecţilor, începând cu vârsta de 10 ani. Din clasa a I-a (7 ani), se poate
acţiona pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi a vitezei de execuţie.
La începutul învăţământului gimnazial (11-12 ani), programul este mai mare la fete, după care creşte
la băieţi, până la 20-22 ani, iar la fete până la 18-19 ani.
Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie se pot executa: starturi la semnal (de exemplu, la pocnetul
pistolului de start); de asemenea, se pot utiliza jocurile sportive, alte activităţi sub formă de ştafete şi
întreceri, precum şi efectuarea unor exerciţii variate la diverse comenzi şi stimuli.
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie ( la sporturile aciclice) sau de repetiţie (la sporturile care au în
structura lor mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă: alergări, mers, schi fond, patinaj viteză,
ciclism etc.), mişcările trebuie executate cu o intensitate maximă. Durata stimulului trebuie să permită
dezvoltarea vitezei maxime şi pentru aceasta repetările (globale sau de părţi) vor fi executate în tempouri
diferite, dar toate executate în tempo maxim sau submaxim. De asemenea, vor fi utilizate jocurile sportive şi
întrecerile. Viteza de repetiţie este cea mai puţin perfectibilă. Performanţa maximă este determinată şi de
mobilitatea articulară care permite o diminuare a rezistenţei de învingere şi permite o mişcare mai rapidă,
precum şi un timp mai lung de aplicare a forţei. De asemenea, voinţa determină capacitatea de a realiza
acţiuni sub formă explozivă. Acest factor variază mult în funcţie de individ şi se poate îmbunătăţi prin
exerciţii specifice care implică în mod deosebit atenţia şi voinţa sau prin exerciţii care pun subiectul în
situaţii dezavantajoase faţă de adversar (de exemplu, alergări cu handicap etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei, în primul rând, trebuie realizată o intensitate maximă a execuţiei. Durata
stimulului trebuie să permită dezvoltarea vitezei maxime, dar în acelaşi timp nu trebuie să se prelungească
mai mult de 6-8 secunde.
Refacerea între serii trebuie să ofere timp suficient (2-4 minute) pentru a preîntâmpina oboseala. O altă
cerinţă vizează locul în lecţie (antrenament) a lucrului pentru dezvoltarea vitezei. Acesta se va desfăşura de
preferinţă la începutul lecţiei, după o bună încălzire, în cadrul primei verigi tematice.
Folosirea exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei determină o acumulare a debitului de oxigen, iar
creşterea oboselii compromite capacitatea de execuţie cu intensităţi mari şi mai ales capacitatea de învăţare.
Refacerea desfăşurată sub formă activă va permite o persistentă excitaţie a sistemului nervos deci o
predispoziţie mai bună la o viteză maximă şi o refacere mai rapidă; durata poate fi prelungită până la 10
minute la oboseală ridicată sau micşorată în cazul folosirii exerciţiilor cu o durată scurtă şi a celor aciclice.
Volumul de lucru este relativ mic şi se recomandă 2-4 lecţii pe săptămână pentru dezvoltarea vitezei.
La tinerii începători în activitatea sportivă, este importantă, în primul rând, dezvoltarea forţei-viteză.
La avansaţi, se recomandă un lucru mai specific, în funcţie de ramurile de sport.
În ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice, a vitezei, se
recomandă, în primul rând, dezvoltarea factorilor care o determină, dintre care subliniem exerciţiile pentru:
dezvoltarea vitezei de reacţie, a celei de execuţie; elasticitatea musculară, a forţei, precum şi calităţile
volitive care au un rol hotărâtor.
Una dintre formele cele mai des utilizate este micşorarea sau mărirea dificultăţilor (pe bază
procentuală) de acţiunea motrică de bază. În formele de sprint, se pot utiliza alergări efectuate cu intensitate
maximă, ca: alergări la vale, în pante uşor înclinate; alergări pe pante uşor înclinate „spre deal”; alergări cu o
greutate uşoară (10-20%) în spate; diverse exerciţii pentru dezvoltarea forţei specifice pentru dezvoltarea
vitezei, sub forma unor sărituri şi salturi mici şi lungi; alergări sărite pe diverse distanţe etc.
Pentru dezvoltarea calităţilor volitive, se pot folosi cu succes alergările cu handicap, plecările
modificate care pot servi ca stimul emotiv ca şi punerea subiectului (executantului) în situaţii neobişnuite
îmbunătăţindu-se şi îndemânarea.
În învăţământ, Programa de educaţie fizică prevede această calitate motrică în formarea şi dezvoltarea
deprinderilor generale de mişcare, orientare în spaţiu, perceperea ritmului (frecvenţa) de execuţie, practicarea
unor jocuri de mişcare care dezvoltă viteza.
Viteza este prezentă, prin probe de control - alergarea de viteză - în cadrul sistemului de verificare şi
apreciere a gradului de pregătire fizică şi sportivă a elevilor. Ea a fost inclusă şi în cadrul normelor (probelor)
cuprinse până în anul 1998, la examenul de bacalaureat.
Dintre mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei, mai frecvent utilizate sunt următoarele:
 54

· exerciţii analitice pentru dezvoltarea grupelor musculare. Sunt executate sub formă de întinderi,
rotări etc. (De exemplu, executarea într-un ritm cât mai rapid a mişcării picioarelor din poziţia culcat pe
spate. Acest exerciţiu este cunoscut sub denumirea de „mersul pe bicicletă”);
· pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi concentrarea atenţiei, plecări în alergare, din diferite poziţii şi
la diverse comenzi. Aceste comenzi pot fi date direct, prin surprindere, sau execuţia să fie faţă la comandă
inversă;
· diverse sărituri cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Dezvoltă forţa şi viteza; viteza de execuţie;
· exerciţii din şcoala alergării (alergări cu ridicarea genunchilor; joc de glezne; alergări cu pendularea
gambelor spre înainte sau spre înapoi);
· alergări într-un picior şi alte exerciţii din şcoala alergării;
· alergarea pe loc, înclinare înainte şi start; alergări la vale;
· starturi din diferite poziţii (din picioare spre înainte, cu spatele spre înainte; din culcat; de pe
genunchi);
· alergare cu schimbări de direcţie;
· alergare accelerată pe distanţe diferite (60-120 m);
· alergare lansată (20-60 m);
· ştafete şi jocuri de mişcare cu elemente din şcoala alergării;
· exerciţii şi acţiuni din jocurile sportive sub formă de pase, lovituri, aruncări, preluări. Toate acestea
executate într-un ritm crescut, cu o viteză maximă;
· jocuri sportive, întreceri, desfăşurate în condiţii de viteză (pe terenuri sau spaţii reduse şi cu reprize
scurte; eliminarea unor reguli şi procedee tehnice în scopul creşterii vitezei de desfăşurare).
În şcoală, în activitatea desfăşurată cu elevii pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie, cele mai folosite
exerciţii sunt alergările din atletism pe distanţe scurte şi cu viteza maximă. De asemenea, alergările din
jocurile sportive (contraatacuri, replieri) ca şi unele procedee tehnice executate în viteză (pase, circulaţia
mingii etc.). La acestea, se adaugă exerciţiile pentru dezvoltarea forţei-vitezei, a vitezei de reacţie, precum şi
întrecerile din cadrul jocurilor de mişcare şi ştafetele (alergările pe echipe), jocurile sportive cu diverse teme
ce vizează dezvoltarea vitezei.
CURS 5

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice. Acestea cuprind un ansamblu de
procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor) şi subiecţi
(elevi-sportivi), în vederea predării şi învăţării unui volum de cunoştinţe teoretice, informaţii, a formării unor
priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării personalităţii umane.
Metoda de învăţământ în educaţia fizică şi sportivă este calea urmată de subiect (elev, sportiv) şi de
cadrul de specialitate (profesor, antrenor), cu scopul ca subiectul său fie „instruit” atât prin activitatea
îndrumată de profesor (antrenor), cât şi prin cea desfăşurată în mod independent, pentru a atinge obiectivele
propuse. Unii specialişti consideră metoda „un program” după care se realizează acţiunile practice, ca şi cele
individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice. Metoda este un anumit fel de a proceda în funcţie de
fazele pe care le implică procesul instructiv-educativ.
Metodele sunt un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel, folosirea
materialului intuitiv într-o lecţie se realizează prin diferite procedee, după cum, şi în activitatea sa, un
profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului.
Între noţiunea metodă de învăţământ şi noţiunea de mijloc de învăţământ trebuie făcută, deşi e greu, o
separaţie clară. Metoda trebuie înţeleasă ca mijloc prin care se realizează însuşirea conţinutului
învăţământului, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, dezvoltarea atitudinilor, educarea proceselor
psihice etc. În concluzie, pentru definirea „metodei”, semnificaţia etimologică de „cale spre un scop”
clarifică foarte bine cele prezentate anterior. Prin „metodele de învăţământ” înţelegem căile care duc la
instruirea subiectului, iar prin mijloace de învăţământ se denumesc obiectele, instrumentele, modelele etc.
folosite în procesul de învăţământ. Mijloacele cu care se operează în cadrul metodei pot fi diferite, dar
metoda rămâne aceeaşi. Astfel, metoda exerciţiului serveşte şi pentru a forma la elevi deprinderea de a scrie
ortografic, şi pentru a învăţa să cânte la un instrument muzical, dar şi pentru a învăţa un act motric, pentru a
practica un sport etc. În fiecare caz însă, utilizând mijloace de învăţământ diferite. Mai mult chiar, în cadrul
învăţării unui exerciţiu fizic, a unei probe sportive, profesorul (antrenorul), în funcţie de subiecţi, foloseşte
diverse mijloace. De exemplu, pentru învăţarea săriturii în înălţime prin „păşire”, sau rostogolire „ventrală”,
sau „dorsală”, mijloacele utilizate pot fi diferite.
 55

În strânsă legătură cu noţiunea metodă de învăţământ este noţiunea procedeu. Procedeul este un
aspect particular, practic, de folosire a unei metode. Astfel, la folosirea explicaţiei ca metodă de învăţământ
se poate recurge la mai multe procedee: prezentarea unei chinograme, îmbinarea explicaţiei cu vizionarea
unor imagini înregistrate pe casete video etc. cu care specialiştii reuşesc atât realizarea unor lecţii vii,
atractive, cât mai cu seamă atingerea unui înalt spor de eficienţă.
Orice metodă nu există ca atare decât prin procedeul metodic. În practică se acţionează prin procedeu,
nu prin metodă, care există doar teoretic, conceptual.
Metodele didactice au prezentat dintotdeauna importanţă. Uneori însemnătatea lor a fost
supraevaluată, alteori subapreciată. Au fost etape când s-a considerat că formarea elevului depinde în cea mai
mare măsură de metoda didactică folosită, ba chiar se preconizează folosirea unei metode unice, singura
capabilă să ajute la instruirea indivizilor. În antichitate, Socrate socotea că această metodă este conversaţia,
în şcolile din Evul Mediu acest rol l-a avut expunerea.
Încă la începutul secolului al XVII-lea, I.A.Comenius socotea că rezultatele în procesul de învăţământ
depind mai ales de metodele folosite.
Un anumit regres al încrederii în valoarea metodelor de învăţământ este determinat de acei adepţi ai
unor concepţii conform cărora dezvoltarea copilului ar depinde predominant (sau chiar exclusiv) de
înzestrarea lui nativă. De asemenea, unii pedagogi consideră că activitatea didactică are numeroase
asemănări, esenţiale, cu cea artistică. După aceştia, alegerea unor metode bune ar depinde de inspiraţia
momentului, de intuiţia profesorului sau antrenorului. Ignorarea, în totalitate, a unei pregătiri prealabile, a
alegerii deliberate a unei metode adecvate şi acceptarea doar a capacităţii de improvizaţie este o greşeală.
Şi în ceea ce priveşte metodele de învăţământ există o multitudine de clasificări. Una dintre acestea
este aceea ce se realizează după principalele laturi ale educaţiei: metodele educaţiei intelectuale, metodele
educaţiei morale, metodele educaţiei estetice, metodele educaţiei fizice etc. Procesul de învăţământ este însă
un proces unitar. Aceeaşi metodă didactică influenţează asupra întregii personalităţi a elevului şi determină
modificări în toate aspectele acesteia: intelectual, moral, estetic, fizic etc. E adevărat că orice metodă
dobândeşte unele particularităţi în funcţie de latura educativă în care se foloseşte, dar aceste particularităţi nu
schimbă esenţa metodei respective. Din acest motiv, nu vom recomanda prezentarea lor separată (metodele
educaţiei morale, intelectuale etc.), ci vom prezenta metodele generale de învăţământ, care se folosesc, cu un
anumit specific, în toate laturile educaţiei.
În unele lucrări de specialitate (4), pentru activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv sunt
prevăzute metodele specifice, incluse în „sistemul clasic” şi care sunt următoarele:
a. metode de instruire propriu-zisă;
b. metode de educaţie;
c. metode de verificare şi apreciere;
d. metode de corectare a greşelilor de execuţie;
e. metode de refacere a capacităţii de efort.
În educaţie fizică şi antrenament sportiv, metodele de instruire propriu-zise vizează următoarele
obiective de bază: însuşirea cunoştinţelor specifice, precum şi formarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice.
Gh. Cârstea (4) prezintă schematic aceste metode astfel:
I. Verbale:
1. Expunerea
a. povestirea
b. explicaţia
c. prelegerea
2. Conversaţia
3. Brainstorming-ul
4. Studiul individual
II. Intuitive
1. Demonstraţia
a. nemijlocită (propriu-zisă)
b. prin planşe, schiţe etc. (materiale iconografice)
c. prin mijloace tehnice moderne
2. Observarea execuţiei altor subiecţi
III. Exersarea
a. independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice (global/parţial)
 56

b. mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice

c. complexelor pentru dezvoltarea fizică
d. pentru dezvoltarea calităţilor motrice

4.1. Metodele de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor teoretice de specialitate; formarea,

consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice

4.1.1. Metodele verbale. Dintre acestea o primă metodă este expunerea.

4.1.1.1. Expunerea - folosirea acesteia duce după o primă etapă de percepere a realităţii, prin primul
sistem de semnalizare, la utilizarea gândirii şi limbajului, deci a celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Expunerea se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii. Prin intermediul acestor metode are loc
transmiterea verbală a cunoştinţelor de specialitate cuprinse, de regulă, în programele şcolare sau în planurile
de pregătire sportivă. Comunicării orale i se recunoaşte o mare flexibilitate, ceea ce îi conferă profesorului
(antrenorului) spontaneitate şi putere de adaptare cu uşurinţă la specificul temei, la nivelul intelectual al
auditorului, la disponibilităţile de timp şi de condiţii materiale.
În folosirea acestei metode, o importanţă aparte o prezintă tehnica exprimării şi tehnica receptării, care
condiţionează eficienţa metodei expunerii.
O prelegere sau o expunere etc. se cere să fie redactată în prealabil cu toată rigurozitatea, avându-se
grijă să se asigure o bună selectare a materialului faptic, o esenţializare a cunoştinţelor după valoarea lor
cognitivă şi didactico-educativă.
În ceea ce priveşte receptarea „informaţiilor comunicate”, o mare importanţă o prezintă luarea
notiţelor, care are darul să influenţeze pozitiv învăţarea ca şi desfăşurarea ulterioară a studiului indepen-dent.
De exemplu, cercetările întreprinse de Grawford demonstrează că subiecţii care iau notiţe în cursul audierii
explicaţiilor sau expunerilor înregistrează un spor de cunoştinţe şi de înţelegere mai bună a materialului
predat, decât cei care se mulţumesc numai cu ascultarea. Aceste avantaje sunt puse pe seama faptului că la
receptarea, filtrarea şi fixarea cunoştinţelor participă atât senzaţiile vizuale şi auditive, cât şi cele kinestezice,
motrice, ale căror efecte se însumează. Cert este că privind tehnica luării notiţelor, deşi pare o operaţie relativ
uşoară, sunt puţini totuşi cei ce stăpânesc în mod corect şi eficient această deprindere. Dificultatea este
legată, îndeosebi, de neputinţa desprinderii esenţialului din expunere. Astfel, unii caută să noteze totul,
cuvânt cu cuvânt, cât mai exact cu putinţă, dar procedând în felul acesta riscă să piardă ritmul expunerii şi să
scape firul ideilor esenţiale; sau, în graba de a prinde totul, alţii folosesc prescurtări, adeseori prea
numeroase, nesistematice şi foarte anevoios de a fi apoi reconstituite, mai ales după un oarecare timp. Greşită
este şi atitudinea acelor elevi (sau studenţi) care din nevoia de a nu pierde explicaţiile, pretind să se dicteze
lecţia (cursul). O asemenea procedură aduce serioase daune desfăşurării procesului de învăţământ, în sensul
că obligă la reducerea cantităţii de cunoştinţe prevăzute să se predea într-un timp stabilit, iar elevii (studenţii)
nu mai participă activ şi creator, efortul lor reducându-se la o simplă înregistrare mecanică; în loc să fie
solicitată memoria logică, judecata, puterea de discernământ şi imaginaţia, este cultivată mai degrabă
memoria mecanică, reproductivă. Important este să se noteze integral şi corect doar definiţiile, denumirile,
datele, formulele, schemele, schiţele etc. care însoţesc explicaţiile, expunerea. Întrucât acest curs este predat
studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi ţinând cont de faptul că la intrarea în facultate mulţi
studenţi manifestă o oarecare stângăcie şi carenţe în luarea notiţelor, am apreciat că este bine să ne oprim
puţin mai mult asupra tehnicii luării notiţelor, aceasta şi în perspectiva ameliorării tehnicii respective şi a
celor de învăţare individuală.
Metoda expunerii se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii.
a. Povestirea este forma narativă de prezentare a diverselor cunoştinţe pe care dorim să le transmitem
subiecţilor. Se utilizează, de regulă, în procesul didactic al copiilor şi elevilor din clasele I-IV. Pentru aceştia,
povestirea constituie şi un procedeu metodic folosit în cadrul metodei exersării. Odată cu exersarea
diferitelor exerciţii fizice, educatorul recurge şi la povestire. Astfel, într-un cadru introductiv plăcut, specific
vârstei copiilor, aceştia îşi însuşesc numeroase priceperi şi deprinderi de mişcare. De exemplu, diferitele
sărituri pot fi asemănate cu cele ale animalelor (iepure, panteră etc.).
Atunci când utilizăm această metodă, se recomandă să se ţină seama de următoarele cerinţe:
 vârsta subiecţilor;
 să fie cât mai clară, concisă şi scurtă;
 să fie asociată cu folosirea unui material intuitiv (poze, planşe, imagini video etc.);
 să fie însoţită chiar de muzică, pentru a realiza o atmosferă cât mai emoţională;
 57

 expresivitatea povestirii şi caracterul ei emoţional cresc o dată cu folosirea intonaţiei, mimicii, a unor
gesturi.
b. Explicaţia este forma expunerii în care predomină argumentaţia raţională. Prin utilizarea ei se
urmăreşte ca subiecţii să înţeleagă bine ideile ce li se comunică. În domeniul activităţii de educaţie fizică ca
şi în antrenamentul sportiv, metoda este larg utilizată atunci când se prezintă spre învăţare un exerciţiu, un
procedeu sau un element tehnic nou. În cursul explicaţiei se foloseşte cu foarte bune rezultate şi materialul
intuitiv. De exemplu, explicaţiile legate de învăţarea săriturii în înălţime poate fi însoţită, cu rezultate bune,
şi cu prezentarea imaginii unei chinograme, a unor poze ş.a. Acest lucru vine în sprijinul explicaţiei şi-i ajută
pe subiecţi să-şi însuşească elementele tehnice corect, să înţeleagă cât mai repede şi mai bine ce au de făcut.
Când se foloseşte explicaţia este recomandabil ca aceasta să fie concisă, clară şi să se aleagă cu atenţie
mijloacele intuitive utilizate. Să fie accesibilă şi să permită reţinerea a ceea ce este caracteristic şi tipic. Pe
parcursul explicaţiei, profesorul poate pune întrebări subiecţilor, spre a-şi da seama dacă şi-au însuşit
exerciţiul respectiv, prezentat până atunci. El poate cere subiecţilor să explice (să execute), la rândul lor, cele
predate.
Explicaţia prin transmiterea de noi cunoştinţe contribuie direct la educaţia intelectuală a subiecţilor, le
formează un vocabular specific şi contribuie la creşterea interesului pentru studiu şi noutate, la sporirea
curiozităţii ştiinţifice şi aflarea noului.
Explicaţia nu trebuie confundată cu sfaturile, cu indicaţiile curente care însoţesc metoda demonstraţiei.
În această situaţie, în cadrul folosirii metodei demonstraţiei, descrierea terminologică a exerciţiilor, precum
şi precizările care însoţesc exerciţiile urmăresc mai mult îndrumarea operativă a activităţii practice.
c. Prelegerea se foloseşte la elevii din clasele terminale şi în special în învăţământul superior.
Majoritatea problemelor au fost prezentate atunci când ne-am referit la aspectele ce privesc utilizarea
metodei expunerii. În plus, de data aceasta, ţinem să precizăm că prelegerea este o expunere neîntreruptă şi
sistematică a unei teme din programa de învăţământ pe durata uneia sau a mai multor ore (lecţii).
Argumentarea logică a ideilor, prezentarea de teorii, ipoteze ca şi analiza critică a acestora, sistematizarea
unui bogat material în legătură cu tema, sunt caracteristice prelegerii. Ea se desfăşoară pe baza unui plan
dinainte stabilit de cadrul de specialitate şi poate fi prezentat cursanţilor oral sau scris, înainte de începerea
expunerii, fie pe parcursul acesteia. În mod obişnuit, prelegerea este însoţită de materialul intuitiv, ilustrativ:
scheme, desene, grafice, proiecţii, obiecte, texte etc.
Folosirea expunerii sub formă de prelegere, în scopul obţinerii unor rezultate cât mai bune în procesul
de învăţământ, impune respectarea anumitor cerinţe:
 prelegerea să aibă continuitate. Între idei să existe înlănţuiri logice, să se treacă în mod firesc de la o
idee la alta, fiecare afirmaţie să fie întemeiată, să se bazeze pe argumentele sigure, să se sprijine pe fapte, pe
exemple;
 să fie sistematică, clară şi expresivă;
 să se folosească un vocabular pe înţelesul subiecţilor; un ton adecvat conţinutului, o pronunţare
clară, un ritm potrivit care ajută la înţelegerea şi reţinerea materialului expus. Vorbirea monotonă, aceea prea
puternică sau prea slabă îi oboseşte pe subiecţi. Folosirea pauzelor, reliefarea prin intonaţie a esenţialului,
accentuarea deosebită a unor cuvinte sau propoziţii, participarea efectivă a cadrului de specialitate la cele
expuse, contribuie la expresivitatea prelegerii şi prin aceasta la sporirea efectelor ei instructive şi educative.

4.1.1.2. Conversaţia
Este metoda de instruire şi educare a subiecţilor (elevi, sportivi) cu ajutorul întrebărilor şi
răspunsurilor. Această metodă se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice, priceperi şi deprinderi
motrice, la verificarea şi la fixarea lor.
Se cunosc mai multe variante ale conversaţiei, discuţiei. De exemplu: conversaţia-dialog (de tipul
consultaţiei); conversaţia în grup; de tip seminar; conversaţia dirijată etc.
Reuşita unei „discuţii” este condiţionată de mărimea grupului. Mărimea optimă a unui grup este de 15-
20 până la 30 participanţi.
Dată fiind importanţa întrebărilor în mecanismul provocării şi susţinerii unei conversaţii, acestora
trebuie să li se acorde o atenţie sporită. În cadrul discuţiei se pot distinge trei părţi principale: introducerea în
dezbatere, dezbaterea propriu-zisă şi sintetizarea rezultatelor.
Când conversaţia se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice noi poartă denumirea de conversaţie
euristică, iar când este folosită în scopul fixării şi al valorificării acestora i se spune conversaţie
examinatoare.
 58

a. Conversaţia euristică (sau socratică, întrucât Socrate - 469-399 î.e.n.- folosea dialogul pentru a-şi
conduce discipolii şi adepţii săi la descoperirea unor lucruri de mare adâncime şi înţelepciune). În
conversaţia euristică, întrebările pornesc de la cadrul de specialitate spre subiect, dar şi de la subiect spre
profesor (antrenor). De altfel, însăşi etimologia cuvântului conversaţie (lat. „Conversatio”, compus din
con=cu şi din versus=întoarcere) vrea să arate că este vorba de o acţiune de întoarcere şi reîntoarcere (după
noi, la cunoştinţele deja dobândite). Întregul mecanism al desfăşurării acestui tip de conversaţie se
întemeiază pe o succesiune de întrebări puse cu abilitate de profesor (antrenor), în alternanţă cu răspunsurile
subiecţilor.
b. Conversaţia examinatoare se foloseşte după ce subiecţii şi-au însuşit cunoştinţele, priceperile,
deprinderile spre a se constata cât de bine le stăpânesc, le pot executa. Această metodă nu este adresată
numai memoriei, ci şi gândirii. Aşa se procedează şi când se urmăreşte consolidarea cunoştinţelor însuşite de
subiecţi în lecţia (activitatea) de zi şi când sunt controlaţi din lecţiile anterioare.
Folosirea conversaţiei ca metodă de învăţământ este însoţită de numeroase dificultăţi. Arta de a pune
întrebări, de a stimula cu ajutorul lor participarea activă a subiecţilor la lecţii (activităţi) şi de a asigura pe
această cale însuşirea volumului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi prevăzute în planuri şi programe cere o
serioasă şi atentă pregătire.
Întrebările formulate de profesor (antrenor) subiecţilor trebuie să îndeplinească unele cerinţe, ca de
exemplu:
 să fie precise din punct de vedere al conţinutului, concise ca formă, exprimate simplu şi corect;
 să stimuleze gândirea subiecţilor;
 să fie adresate într-o succesiune logică, după plan;
 recurgerea la întrebări ajutătoare, când se observă că elevii (sportivii) nu au suficient de clare unele
idei.
Când se foloseşte metoda conversaţiei, profesorul (antrenorul) va pretinde ca şi răspunsurile elevilor
(sportivilor) să îndeplinească unele cerinţe. Astfel, răspunsurile trebuie să fie concrete, clare, precise şi
complete. Dacă răspunsul nu este corect şi complet, se va cere altui subiect să-l corecteze sau să-l
completeze. Dacă elevii (sportivii) nu reuşesc să facă aceasta, atunci profesorul însuşi va prezenta răspunsul
corect şi complet.
Trezirea interesului pentru problema sau acţiunea ce se va discuta, stimularea gândirii creatoare a
subiecţilor contribuie la însuşirea sau aprofundarea unor laturi ale pregătirii lor proprii.
În domeniul educaţiei fizice şi sportive, executanţilor li se cere, de exemplu, să explice modul de
efectuare a diferitelor deprinderi motrice, raporturile, legăturile funcţionale dintre coechipieri în cazul unei
anumite acţiuni tactice etc.
Conversaţia este deosebit de instructivă mai cu seamă atunci când se analizează rezultatul unei
participări la competiţii (a unui meci) sau atunci când se stabilesc mijloacele, tactica folosită de echipă la
viitoarea confruntare sportivă.
Îmbinarea conversaţiei cu observaţia, cu expunerea, cu activitatea practică desfăşurată, accentuează
caracterul activ al acestei metode şi asigură eficienţa folosirii ei în procesul de învăţământ, ca şi în cel de
antrenament sportiv.

4.1.1.3. Studiul individual sau activitatea subiecţilor cu manuale, alte cărţi şi lucrări
Ca tehnică fundamentală de muncă intelectuală, studiul individual (lectura, activitatea cu cartea)
îndeplineşte funcţii multiple: de culturalizare, de învăţare propriu-zisă (de instruire şi autoinstruire), de
informare şi de documentare etc.
Cărţile care cuprind experienţa şi gândirea generaţiilor trecute sunt o bogată sursă de cunoştinţe.
Folosirea lor inclusiv în activitatea de educaţie fizică şi sportivă ajută subiecţii să-şi însuşească noi
cunoştinţe, temeinice, să le sistematizeze şi fixeze, contribuie la înţelegerea mecanismelor bio-fiziologice şi
psihologice care stau la formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, la formarea şi perfecţionarea
calităţilor motrice.
Activitatea subiecţilor cu manualul şi alte cărţi se realizează sub mai multe forme: studiul textelor,
efectuarea de exerciţii, probleme, rezumate, scoaterea ideilor principale, elaborarea de conspecte, pregătirea
răspunsurilor la întrebările puse de profesor, completarea notiţelor luate în timpul expunerilor sau a
prelegerilor.
 59

Dintre numeroasele reguli, de care este bine să se ţină seama atunci când se studiază un text în mod
independent sau se învaţă după manual şi care duc în final la însuşirea acestei priceperi de a studia
individual, ca rezultat a numeroase exerciţii îndrumate de cadrele didactice, amintim parcurgerea
următoarelor activităţi succesive cu cartea: citirea în întregime a textului spre a prinde ideea generală, analiza
textului (înţelegerea ideilor, explicarea cuvintelor necunoscute, descifrarea pasajelor grele, confruntarea
textului cu ilustraţii, grafice, chinograme, schiţe etc.), structurarea materialului (stabilirea părţilor principale
ale textului şi succesiunea lor logică), prinderea acestei structuri sub forma unei scheme vizuale care ajută la
reţinerea materialului.
Aşa după cum remarcă B.Schwarz, „…există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a şti să
înveţi”. De aceea, a vorbi despre modernizarea studiului individual înseamnă a avea în vedere:
 educarea capacităţii de lectură, a unei atitudini active în timpul lecturii şi însuşirea treptată a unor
deprinderi corecte şi complexe de autoinstruire prin lectură;
 deprinderea de a înţelege corect cele citite;
 deprinderea de a-şi pune probleme;
 deprinderea de a nota;
 deprinderi de disciplina muncii intelectuale, de igiena studiului.
Progresul uimitor de rapid al ştiinţei şi tehnicii, în zilele noastre, a impus o optică nouă asupra muncii
elevilor, studenţilor, cu manualul şi cu alte cărţi, care în final vizează formarea dorinţei de a cunoaşte, de a
cerceta şi de a se perfecţiona. Această metodă este unul dintre cele mai preţioase instrumente de autoeducaţie
care va beneficia, în viitor, de imensele avantaje oferite de tehnica de calcul.

4.1.1.4. Brainstorming-ul (asaltul de idei)

Un procedeu de problematizare prin participarea activă a întregii clase (grupe) de subiecţi este
denumită metoda asaltului de idei (brain=creier, storm=furtună, asalt). Această metodă a fost iniţiată de
A.Osborn (1953) cu funcţia distinctă de a înlesni căutarea şi găsirea celei mai adecvate soluţii problemei de
rezolvat, printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanţilor la discuţie. În legătură cu o problemă
supusă rezolvării, cadrul de specialitate solicită pe subiecţi să emită cât mai multe păreri, să formuleze cât
mai multe variante şi neaşteptate ipoteze. Ei au dreptul atât să se completeze, să modifice, să continue sau să
combine ideile emise anterior de colegii lor, cât şi să vină cu soluţii noi, în contrazicere cu cele exprimate.
Asaltul acesta de idei îmbogăţeşte conştiinţa fiecăruia din ei, contribuie la formarea flexibilităţii gândirii. De
asemenea, această metodă obişnuieşte pe subiecţi să-şi pună probleme, să privească un fapt pe toate feţele,
să construiască raţionamente plauzibile, să caute mijloace de a le verifica şi a confrunta soluţiile găsite cu
realitatea. Ea dezvoltă la subiecţi atitudinea critică, deprinderea de cercetare independentă a obiectelor şi
fenomenelor.

CURS 6

4.1.2. Metodele intuitive

4.1.2.1. Observarea liberă (independentă) şi îndrumată a execuţiei altor subiecţi
În semnificaţia originală, a observa înseamnă a lua în atenţie obiecte, fenomene, fapte, acţiuni etc. în
vederea cunoaşterii mai bine a acestora, a cercetării lor sub multiple aspecte (I.Cerghit,8). Cuvântul provine
din lat. servare + ob = a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe, a cerceta. Observarea, în diferitele ei forme,
libere (independentă) şi îndrumată, constituie una dintre cele mai indicate metodologii şi pentru activitatea de
educaţie fizică şi sportivă.
 60

Încă înainte de a merge la şcoală, copiii acumulează o mulţime de cunoştinţe prin observarea
obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate. Printr-o observare liberă nedirijată, ei îşi însuşesc
cunoştinţe, în special despre aspectul exterior al celor observate. Observaţiile sunt strâns împletite cu trăiri
emotive extrem de variate, cu exemple de comportare, care îl influenţează adânc pe copil. Observaţia liberă
este un proces care se continuă pe tot parcursul vieţii omului. Din ceea ce-i oferă natura şi societatea omul
alege numai ce-l interesează şi reţine mai ales ceea ce răspunde unor trebuinţe ale sale. Observaţiile libere
pot fi făcute individual şi în grup. Grupul amplifică capacitatea de observare, sporind totodată randamentul.
Cu toate efectele pozitive, observarea se limitează doar la aspectele exterioare, nu pătrunde în structura
obiectelor, în înlănţuirea fenomenelor etc.
În procesul de învăţământ de specialitate, se utilizează în mod frecvent observaţia îndrumată a
execuţiei altor subiecţi, dirijată de profesor, antrenor. Când subiecţii observă singuri mişcarea (acţiunea), pe
baza unor instrucţiuni, a unui ghid sau a unui plan (tematici) dat de specialist (profesor, antrenor), poartă
denumirea de observaţie independentă.

4.1.2.2. Demonstraţia
Când subiecţii (elevii-sportivii) observă ceea ce le arată profesorul (antrenorul), „observaţia” poartă
denumirea de demonstraţie.
Termenul derivă din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat - „a
ilustra”, provenit din lat. ilustrare = a clarifica, a lumina, a face limpede. A demonstra înseamnă a prezenta
(a arăta) subiecţilor, obiecte, fenomene, acţiuni, în scopul uşurării efortului de cunoaştere a realităţii, al
asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi
învăţarea unor cunoştinţe, al confirmării unor adevăruri, al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al
formării deprinderilor sau comportamentelor vizate în sens didactic; demonstraţia provoacă o percepţie
activă concret-senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstraţia logică (teoretică), ce presupune o
fundamentare pe cale deductivă (prin raţionament logic) a unui adevăr.
Esenţa demonstraţiei constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare, a
imaginilor şi a cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor, în timp ce explicaţiile
joacă un rol auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului de desfăşurare a acestuia şi de
definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, prin demonstraţia nemijlocită, efectuată de profesor
(antrenor), sau prin demonstraţia mijlocită, efectuată de către un subiect (elev sau sportiv) se prezintă
mişcări, acţiuni, imaginea unor elemente tehnice, în vederea familiarizării subiecţilor cu executarea corectă a
actelor motrice respective, ducând, totodată, la acumularea de informaţii şi asigurând un suport perceptiv
suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea. Scopul de bază al utilizării metodei
demonstraţiei în activitatea de educaţie fizică şi sportivă, ca metodă fundamentală, este acela al formării unui
bagaj cât mai bogat de imagini şi reprezentări, ce duce la familiarizarea elevilor (sportivilor) cu efectuarea şi
îndeplinirea exactă, corectă a actelor şi acţiunilor motrice.
La baza demonstraţiei se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv (obiecte, procese, material
figurativ, simbolic, grafic, experienţe, mijloace tehnice, modelul unei acţiuni corecte etc.). Cuvântul poate
constitui şi el o sursă intuitivă atunci când reuşeşte să trezească în mintea subiectului anumite imagini şi
reprezentări. De aici rezultă deosebirea esenţială dintre metoda demonstraţiei şi metoda descoperirii. În timp
ce metoda demonstraţiei facilitează asimilarea cunoştinţelor şi prelucrarea lor pornind de la o sursă intuitivă,
cea de a doua presupune reactualizarea experienţei anterioare în vederea surprinderii unor relaţii noi, care nu
au fost cunoscute până în acel moment. Demonstraţia are un caracter ilustrativ, pe când descoperirea un
caracter intuitiv. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, prin metoda demonstraţiei se urmăreşte formarea
unor reprezentări, a unor noţiuni clare cu privire la structura şi execuţia exerciţiilor fizice, a acţiunilor
motrice, a deprinderilor de mişcare. Asociată cu explicaţii, eficienţa metodei sporeşte mult. Astfel, se pot
scoate în evidenţă elementele de detaliu, se pot sublinia conexiunile dintre diferite elemente şi acţiuni la
clasele I-IV şi în activitatea de antrenament (pregătire) a începătorilor, date fiind particularităţile de vârstă
ale subiecţilor şi gradul lor de pregătire, demonstraţia se foloseşte mai intens decât la clasele mari şi în
activitatea sportivilor avansaţi.
Metoda demonstraţiei în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sportivă se poate folosi prin
următoarele procedee: demonstraţia nemijlocită sau mijlocită a exerciţiilor; demonstraţia cu ajutorul
materialului intuitiv iconografic (poze, chinograme, scheme, planşe, reprezentări grafice etc.); demonstraţia
cu ajutorul mijloacelor moderne (modele figurative, proiecţii fixe, dinamice, video-televiziune etc.).
 61

a. Demonstraţia nemijlocită şi mijlocită a exerciţiilor este efectuată de către profesorul de educaţie

fizică, de către antrenor sau un subiect pus de aceştia, care caută să redea imaginea „model”, reală, naturală a
deprinderilor motrice ce urmează a fi însuşite. Specialistul poate, în acest caz, în funcţie de obiectivele
programei lecţiei să execute global sau numai unele dintre elementele componente ale deprinderii, ale actului
motric respectiv. Pentru a asigura o eficienţă maximă prin folosirea acestei metode, se recomandă ca
demonstraţia exerciţiului să fie realizată cât mai corect pentru ca „modelul” pe care-l percep subiecţii să fie
cât mai identic cu acţiunea respectivă de mişcare. De asemenea, observaţia subiecţilor trebuie să fie
permanent însoţită de explicaţii şi exemplificări, în scopul perceperii elementelor esenţiale care
condiţionează calitatea execuţiei. Celelalte cerinţe se referă la necesitatea ca demonstraţia să ţină seama de
particularităţile individuale ale subiecţilor, să fie făcută pe înţelesul lor, iar profesorul să fie astfel plasat
pentru a fi văzut de către toţi elevii (sportivii).
b. Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (materiale iconografice). Cu ajutorul chinogramelor,
a planşelor, a schemelor etc. se pot demonstra, prin prezentarea intuitivă, unele procedee tehnice, structura
anumitor combinaţii tactice, modul de comportare a unui sportiv în funcţie de sarcinile tactice şi a postului în
echipă etc. Apelând la aceste materiale iconografice, se îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor executanţilor,
acestea se fixează, totodată, corespunzător cerinţelor esenţiale ale execuţiei. Unii specialişti (profesori,
antrenori), concomitent cu înfăţişarea planşelor şi schemelor, folosesc în procesul de antrenament sportiv, în
activitatea de pregătire a unor întâlniri (meciuri), fie table cu figuri magnetice, fie desenarea pe tablă,
conform unui cod convenţional propriu diferitelor ramuri de sport, a acţiunilor de mişcare ce urmează a fi
îndeplinite de sportivi. Aceste procedee contribuie la formarea unor reprezentări şi noţiuni clare cu privire la
structurile de exerciţii fizice ce trebuie executate în concordanţă cu temele instructive ale lecţiei.
c. Demonstraţia cu ajutorul mijloacelor moderne. În mod frecvent mijloacele moderne sunt clasificate
în mijloace auditive (înregistrările pe bandă de radiocasetofon, pe discuri etc.), mijloace vizuale (diapozitive,
diafilme etc.) şi mijloace audio-vizuale (film sonor, înregistrări video etc.). Demonstraţia audio-vizuală
valorifică virtuţile imaginii dinamice (sau statice), îmbinate cu cuvântul şi cu sunetul. Prin folosirea
demonstraţiei audio-vizuale se asigură o fixare mai bună în memorie a noilor cunoştinţe, imagini însuşite pe
această cale. În ultimul timp, o serie de cercetări întreprinse în S.U.A. atestă faptul că omul reţine 30% din
ceea ce vede şi 20% din ceea ce ascultă, iar în condiţiile asocierii văzului şi auzului se păstrează în proporţie
de 65% din informaţiile care se adresează deodată ambelor simţuri. Folosirea mijloacelor moderne face
predarea nu numai eficientă, dar şi atractivă, subiecţii având posibilitatea să vadă cele mai bune execuţii. De
asemenea, este posibilă observarea amănuntelor, a elementelor de detaliu (prin utilizarea stop cadrului) şi,
totodată, există posibilitatea de a reveni în prezentarea imaginilor. Imaginile video se adresează simţului
vizual, deci simţului cu cea mai mare posibilitate de receptare temeinică a informaţiilor. Prin efectuarea
demonstraţiei unei mişcări, a unei acţiuni motrice, se facilitează înţelegerea relaţiilor temporale şi spaţiale,
exerciţiul fizic, elementul tehnic sau tactic fiind prezentat în întregul lui dinamism. Ilustrarea mişcărilor
constituie una dintre cele mai importante şi preţioase inovaţii pe care tehnicile audio-vizuale o aduc în
domeniul demonstraţiei didactice.
Mişcarea, prezentată prin procedee de accelerare sau de încetinire, ori de descompunere a imaginilor,
creează posibilităţi de sesizare a transformărilor succesive, a fazelor mişcării, a momentelor sau a etapelor
principale de evoluţie sau de desfăşurare a unor mişcări, a unor acţiuni tactice etc.

4.1.3. Metoda practică (activă)

Metoda practică sau activă reprezintă calea care foloseşte acţiunea motrică, activitatea practică ca
mijloc pentru instruire, pentru însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice.
În procesul de învăţare, subiecţii efectuează uneori activităţi preponderent imitative, alteori activităţi
creatoare.
Exersarea (repetarea exerciţiilor)
Învăţarea deprinderilor motorii ca şi a celor mintale (intelectuale) nu se face prin „comunicare
verbală”. Nici un elev, tânăr sportiv, nu va putea să înveţe să înoate, să schieze, să alerge peste garduri, să
sară peste ştachetă sau să arunce o suliţă privind doar la profesor (antrenor). De obicei, deprinderile motrice
nu pot fi transmise prin sfaturi şi îndemnuri. Ca să deprindă o acţiune, subiectul trebuie să încerce, să facă, să
refacă, să repete până ce intră în posesia „modelului” acţiunii respective, până ce această acţiune se
automatizează devenind o deprindere, o obişnuinţă. Numai prin practică, prin repetări, exersare, se învaţă cel
mai bine o deprindere (R.Gagné). Or, tocmai acesta este exerciţiul (exersarea). În sensul etimologic al
 62

cuvântului, a efectua un exerciţiu (lat. exercitium din exercere) înseamnă a executa o acţiune în mod repetat
şi conştient, a face un lucru de mai multe ori, în vederea dobândirii unei deprinderi motrice.
A exersa mai înseamnă a supune la efort repetat anumite funcţii mintale sau motrice (organice), în
scopul dezvoltării şi menţinerii lor în formă.
Această metodă (este) de bază, putem spune că este fundamentală în procesul de învăţare, în domeniul
activităţii de educaţie fizică şi sportivă. Exerciţiul face parte, din categoria tehnicilor de antrenament, dar
subliniem că el nu trebuie înţeles în sensul de repetare a unor acţiuni (deşi se poate învăţa şi în acest mod), ci
de refolosirea intensivă şi extensivă a unor elemente şi structuri globale semnificative, proprii sarcinii de
învăţare, în contexte semnificative (R.Titone).
Exerciţiul, funcţia acestuia, nu se reduce numai la formarea deprinderilor motrice, a unor moduri de
acţiune bine elaborate şi consolidate, ci implicit contribuie şi la realizarea altor obiective, cum ar fi:
· aprofundarea înţelegerii regulilor, noţiunilor, a principiilor şi teoriilor învăţate, prin aplicarea lor în
situaţii noi şi cât mai variate;
· dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor trăsături de voinţă şi caracter, a
unor calităţi morale etc.;
· consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice însuşite, ceea ce face să crească probabilitatea
păstrării în memorie a lanţurilor motorii şi verbale, mai ales dezvoltarea operaţiunilor mintale; prevenirea
uitării; sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motorii, oferind posibilităţi
noi de transfer.
Întreaga activitate de educaţie fizică şi sportivă are semnificaţia unui îndelungat şi asiduu exerciţiu
care, dincolo de formarea unor capacităţi şi deprinderi specifice acestor activităţi, ramurilor sportive,
urmăreşte să înzestreze practicanţii cu deprinderi motrice, obişnuinţe de practicare organizată sau
independentă a sportului şi care să le permită o autoperfecţionare continuă, în tot cursul vieţii lor.
Pregătirea şi dezvoltarea intelectuală, morală, estetică, fizică ca şi pregătirea pentru activitatea tehnico-
productivă necesită pe lângă cunoştinţe şi o serie de priceperi şi deprinderi motrice.
Obiectivele, după cum am văzut atunci când ne-am referit la sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi
sportive, diferenţiază exerciţiile fizice de celelalte mişcări şi acţiuni efectuate de un individ în diverse
activităţi (din viaţa cotidiană, productive, în jocurile copiilor etc.). De asemenea, ca mijloc didactic
fundamental, exerciţiul fizic este instrumentul anume conceput şi programat în scopul:
· formării, consolidării şi perfecţionării priceperilor, deprinderilor şi dezvoltării calităţilor motrice;
· îmbunătăţirea, ameliorarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului;
· dezvoltarea fizică a subiecţilor (influenţarea aparatului locomotor: muşchilor, ligamentelor şi
articulaţiilor);
· prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
· formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe specifice, necesare practicării diferitelor ramuri şi
probe sportive, ca şi în desfăşurarea activităţilor cuprinse în programul preocupărilor din timpul liber etc.
Formarea deprinderilor motrice ca şi a celor intelectuale este rezultatul exersării (repetării), efectuării
exerciţiilor, fie motrice sau intelectuale. Pentru a se forma o deprindere motrică, de exemplu, a mânui un
obiect sportiv, a efectua o mişcare (act motric), un procedeu tehnic dintr-o ramură sportivă, nu este suficient
a asculta expunerea, explicaţia sau a privi demonstraţia efectuată de profesor (antrenor), ci este nevoie, în
primul rând, de exersare, de repetare şi iar repetare, de efectuarea a cât mai multor execuţii.
Metoda exersării (repetării) exerciţiilor ca metodă practică, activă face parte din categoria metodelor
algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasă a unor prescripţii şi conduce spre un obiectiv
prestabilit. Deci nu orice acţiune este un exerciţiu, ci numai cele ce se repetă relativ identic, conştient şi se
încheie cu formarea unor componente automatizate ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă.
În acest domeniu, exerciţiul trebuie efectuat astfel ca actul motric respectiv, acţiunea să se apropie de
un model sau să vizeze îmbunătăţirea performanţelor ei. Unele exerciţii se pot efectua fără o îndrumare din
partea unui specialist, pe bază imitativă. Copiii, începătorii în activitatea sportivă de performanţă, observă
comportarea, execuţia adulţilor, a celor avansaţi. În sport, ca şi în alte domenii, cei mai buni (excepţiile) sunt
adevăraţi „idoli” şi constituie pentru copii, tineri adevărate modele ce sunt observate şi ulterior urmate. Ei
sunt imitaţi şi copiaţi în tot ce fac atât pe terenul de sport, cât şi în afara lui.
Exerciţiile imitative prezintă desigur şi, unele neajunsuri. Astfel, copilul, începătorul lipsit de
experienţă şi de spirit critic, poate alege modele inferioare ca valoare, îşi poate forma deprinderi greşite ca
structură, greu de înlăturat ulterior. De aceea procesul didactic al activităţii de educaţie fizică şi sportivă,
exerciţiile executate, trebuie să fie îndrumate de specialist. Aceasta va permite mai cu seamă, urmărirea
 63

evoluţiei copilului, a începătorului, pentru ca ei să-şi însuşească modelele valoroase, exerciţiile corecte,
printr-o selecţie şi organizare judicioasă a exerciţiilor.
În procesul didactic al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv, metoda exerciţiului este deci o
metodă practică, de bază, fundamentală, utilizată cu scopul de a forma atât deprinderi şi priceperi motrice,
cât şi noi cunoştinţe, consolidarea şi perfecţionarea celor dobândite anterior, dezvoltarea calităţilor motrice,
contribuind totodată şi la formarea capacităţii creatoare a elevilor, a viitorilor performeri sportivi.
Didactica cunoaşte o multitudine de tipuri de clasificare a exerciţiilor: a. După funcţiile îndeplinite, pot
fi nominalizate, de exemplu: exerciţiile introductive; de observaţie; de bază; de asociaţie; de exprimare
concretă (gimnastică, patinaj artistic, înot sincron, jocuri etc.); de exprimare abstractă (scris, cânt, limbaj
vorbit); repetitive (de modele autentice, de exemplu); de operaţionalizare; aplicative; de consolidare;
corective; de evaluare etc. b. O altă clasificare este cea în care exerciţiile sunt considerate: individuale; de
echipă; colective, mixte etc.; c. După gradul de determinare a activităţii există exerciţii de tip algoritmizat, în
întregime dirijate (bazate pe executarea repetată a unui comportament descris în termeni algoritmici, adică cu
determinarea riguroasă a operaţiilor de efectuat şi a succesiunii lor specifice, mai ales în însuşirea unor
comportamente); exerciţii semi-algoritmizate (semidirijate) şi exerciţii libere (autodirijate); exerciţii de
diferite grade de complexitate etc.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, unii specialişti propun următoarea clasificare după funcţia
pe care o îndeplinesc în formarea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· exerciţii introductive;
· exerciţii de bază (de antrenament);
· exerciţii paralele.
Exerciţiile introductive reprezintă primele exerciţii pe care le fac subiecţii pentru a se familiariza cu
execuţia demonstrată de profesor (antrenor).
Exerciţiile de bază (de antrenament) sunt executate de subiecţi după ce aceştia au înţeles cum trebuie
efectuat corect exerciţiul respectiv. Acesta se execută de mai multe ori, căutându-se o apropiere cât mai mare
de „model”. Aceste exerciţii de bază (de antrenament) asigură formarea deprinderilor motrice. Corectarea de
la început a unei deprinderi greşit învăţate este deosebit de importantă. În acest sens este de reţinut că: este
mai dificilă corectarea unei deprinderi greşite decât formarea unei deprinderi noi. Acest lucru impune de la
început, din prima fază a învăţării actului motric respectiv, a deprinderii de mişcare, ca exerciţiul să fie
înţeles şi însuşit corect.
În procesul complex de antrenament sportiv la unele probe, ramuri sportive înainte de a se trece la
executarea exerciţiilor de bază, se organizează exerciţii pe simulatoare.
Exerciţii paralele. Pentru menţinerea deprinderilor motrice formate şi pentru preîntâmpinarea
„slăbirii-ştergerii” lor e necesar ca în activitatea practică, odată cu efectuarea exerciţiilor pentru formarea de
noi deprinderi motrice, să se urmărească şi întărirea acelora formate anterior.
Folosirea cu succes a exerciţiilor, fie că ele vor fi executate în cadrul organizat (lecţie, antrenament),
fie că vor fi executate în afara acestui cadru (de exemplu, la domiciliu) este condiţionată de respectarea unor
cerinţe:
· prin exerciţiile executate, subiecţii trebuie să-şi însuşească „un model” cât mai perfect şi accesibil de
imitat;
· explicaţiile date subiecţilor de profesor, antrenor, să fie cât mai clare, pe înţelesul subiecţilor.
Înţelegerea clară a exerciţiului pe care-l va executa ulterior subiectul va permite o gândire rapidă în situaţiile
concrete, practice, determină consolidarea cunoştinţelor şi apropie cât mai mult execuţia de model;
· exerciţiile trebuie să fie variate, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma lor. Efectuarea de
scheme, utilizarea aparaturii ajutătoare, lucrul în condiţii uşurate (de exemplu, folosirea trambulinei, a plasei
elastice uşurează efectuarea unor sărituri, a unor acte şi acţiuni motrice, sunt forme ale pregătirii tot mai mult
şi eficient folosite în procesul de instruire, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv;
· executarea exerciţiilor în mod gradat şi progresiv. Eşalonarea gradată a exerciţiilor, efectuarea la
început a celor uşoare şi apoi a celor mai grele şi complexe ajută subiectul să constate progresele înregistrate
şi îl stimulează în activitatea sa;
· eşalonarea exerciţiilor şi executarea lor într-o ordine care să asigure ca noile deprinderi să fie o
continuare a celor învăţate, însuşite, o „complicare” treptată a lor. Realizarea unei înlănţuiri logice nu numai
a cunoştinţelor, ci şi a deprinderilor;
· efectuarea unor analize a rezultatelor, progreselor înregistrate periodic în urma executării exerciţiilor
respective. La început, această evaluare se efectuează sub îndrumarea cadrelor de specialitate, iar mai târziu
prin autocontrol.
 64

· realizarea unei activităţi creatoare. Organizarea în aşa fel a exerciţiilor încât subiecţii să treacă treptat
de la o activitate imitativă, îndrumată pas cu pas, spre una din ce în ce mai independentă, spre o activitatea
creatoare.
În activitatea practicată de educaţie fizică ca şi în antrenamentul sportiv, metoda exersării (repetării)
exerciţiilor, în funcţie de obiectivele urmărite se aplică prin:

4.1.3.1. Exersarea pentru formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice

a. Exersarea (repetarea) în mod independent a deprinderilor şi priceperilor motrice
Formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice specifice activităţii de educaţie fizică şi
sportivă, cuprinse în programele de învăţământ sau a celor de pregătire sportivă, este condiţionată de
următorii factori:
· complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· experienţa motrică a subiectului (elev, sportiv);
· nivelul calităţilor motrice şi psihice de care dispune subiectul;
· motivaţia (interesul)
· priceperea profesorului (antrenorului);
· condiţiile materiale (aparate, obiecte şi instalaţii ajutătoare etc.).
În activitatea practică de educaţie fizică şi sportivă, exersarea în mod independent se realizează prin
următoarele procedee:
· exersarea globală;
· exersarea parţială (fragmentată, analitică).
a.1. Exersarea (ca şi demonstraţia) globală a deprinderilor motrice se foloseşte în situaţiile în care
actele şi acţiunile motrice sunt simple, uşor de executat (au la bază mişcările naturale: alergări, sărituri şi
unele aruncări).
Acest procedeu este utilizat frecvent în educaţia fizică şi sportivă şcolară în scopul dezvoltării şi
pregătirii fizice a elevilor, asigurându-se un număr mare de repetări. Atunci când exerciţiile au o dificultate
sporită, se procedează la uşurarea condiţiilor de efectuare a deprinderii respective (de exemplu, la săriturile
în înălţime se coboară ştacheta, la săritura în lungime se reduce elanul, iar la jocurile sportive se pot folosi
mingi mai mici şi mai uşoare etc.); se foloseşte în desfăşurarea acţiunilor un ritm mai lent decât cel obişnuit;
perfecţionarea elementelor de bază ale deprinderilor motrice în mod separat, dar pe fondul exersării globale
(de exemplu, la săritura în lungime se execută săritura şi se acordă atenţie corectitudinii amplitudinii paşilor
executaţi în aer.).
a.2. Exersarea parţială (fragmentată, analitică) este folosită pentru formarea, consolidarea
deprinderilor şi priceperilor motrice mai complexe, ale căror părţi componente sunt separate.
Procedeul se recomandă a fi folosit atât pentru demonstraţie, cât şi pentru exersare atunci când
deprinderea motrică este alcătuită din elemente (părţi) grele care-l fac complicat, sau în situaţia în care unele
componente ale exerciţiului sunt influenţate de unii factori psihici (teama de înălţime, greutatea obiectelor
etc.)
b. Exersarea (repetarea) mai multor deprinderi şi priceperi motrice
Această variantă este cunoscută şi sub denumirea de „simultană” şi reuneşte momentele, elementele
care compun structura actelor şi acţiunilor motrice respective.
Orice activitate specifică domeniului educaţiei fizice şi sportive, inclusiv practicarea unor ramuri şi
probe sportive (jocuri sportive, gimnastică etc.) presupune execuţia sub forma „legării elementelor şi
procedeelor tehnice” pentru practicarea exerciţiilor fizice, a diferitelor sporturi (de exemplu, jocul de baschet
nu se poate desfăşura, juca fără dribling, pasă, prinderea mingii şi aruncarea la coş etc.).

4.1.3.2. Exersarea (repetarea) exerciţiilor şi complexelor pentru dezvoltarea fizică armonioasă

Această exersare se realizează în funcţie de modul de organizare a practicării exerciţiilor fizice. De
exemplu, în lecţia de educaţie fizică, exersarea acestor complexe pentru dezvoltarea fizică are loc în veriga a
3-a şi vizează următoarele obiective: pregătirea organismului, a grupelor musculare pentru efort; stimularea
treptată a marilor funcţiuni; dezvoltarea armonioasă prin influenţarea selectivă a tuturor segmentelor
corpului, a principalelor grupe musculare; prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice.
Complexele pentru dezvoltarea fizică sunt formate din câte 6-8 exerciţii analitice, la care se pot adăuga
şi alte momente de exersare, ce cuprind 2-3 exerciţii pentru influenţarea specială a indicilor de dezvoltare
somatică şi funcţională.
 65

În ceea ce priveşte conţinutul procesului de instruire, având ca obiectiv dezvoltarea fizică armonioasă,
conform Programei de educaţie fizică aceasta este sistematizată astfel:
Prelucrarea analitică, influenţarea selectivă a aparatului locomotor prin exersarea complexelor pentru
dezvoltarea fizică, se realizează prin: exersarea frontală (presupune repetarea simultană a întregului colectiv
sub supravegherea profesorului); procedeul pe grupe (divizarea colectivului în unităţi, grupe care vor exersa
prin rotaţie, pe echipe, pe ateliere); procedeul pe perechi şi procedeul individual.

CURS 7

4.1.3.3. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Executarea corectă a deprinderilor şi priceperilor motrice este condiţionată de dezvoltarea calităţilor
motrice care trebuie să fie în strânsă concordanţă cu cerinţele executării mişcării respective (cu indici
corespunzători de viteză, forţă, mobilitate, îndemânare şi rezistenţă).
Dezvoltarea calităţilor motrice de bază reprezintă aşa cum am văzut (Subcapitolul 2.1.4) una dintre
componentele proceselor instructiv-educative de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Dezvoltarea
calităţilor motrice se realizează prin procedee specifice fiecăreia dintre ele.
A. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, ca şi la începutul pregătirii sportive, principalul
obiectiv al dezvoltării forţei urmăreşte dezvoltarea forţei generale, a forţei marilor grupe musculare.
În legătură cu evoluţia forţei la diferite vârste, Heltinger arată că până la 10-12 ani diferenţele dintre
băieţi şi fete sunt neînsemnate, după care creşte treptat, ajungând la băieţi, la 20 de ani, să fie cu 40% mai
mare faţă de cea a fetelor, de aceeaşi vârstă. De asemenea, se subliniază că media forţei la femei este cu
35%-40% inferioară faţă de cea a bărbaţilor. Interesante concluzii prezintă şi Wilmore care atribuie femeilor
diferenţieri pronunţate în capacitatea de forţă, între partea superioară şi cea inferioară a corpului, precizând
că partea superioară rezultă a fi cu 53%-63% mai mică faţă de partea superioară a bărbatului, în timp ce
partea inferioară are o forţă diferită cu cca 27%. După Heltinger, Tschiene şi alţi cercetători ai domeniului,
pregătirea fetelor şi femeilor în scopul dezvoltării forţei trebuie privită şi condusă cu mare grijă.
Alegerea sistemelor de acţionare pe care urmează să le utilizăm pentru dezvoltarea forţei se realizează
în funcţie de:
l Cunoaşterea topografică şi a acţiunii principalelor grupe musculare. Din totalitatea masei musculare

compusă din cca 700 de muşchi, cei mai importanţi trebuie cunoscuţi ca şi direcţiile în care sunt angajaţi
pentru a corespunde cerinţelor tehnicii sportive şi atingerii unor indici cât mai înalţi de dezvoltare a acestei
calităţi motrice de bază. Este cunoscut faptul că o modificare cât de mică a unghiului sub care acţionează un
segment angajează în activitate alte grupe musculare.
· Realizarea unei clasificări, sistematizări a numărului (foarte mare) de exerciţii, precum şi a
metodelor utilizate pentru dezvoltarea forţei. Astfel, pot fi enumerate:
· grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri sau la aparate (haltere olimpice, pentru o mână, gantere,
helcometre elastice sau glisante, trenajoare, cadru izometric, saci cu nisip, papuci cu talpă metalică, mingi
medicinale etc.)
· exerciţii cu învingerea propriei greutăţi. Greutatea corpului sau segmentelor executantului ţine loc
de încărcătură. Exerciţiile au aproape aceiaşi valoare ca şi cele cu îngreuieri. Familia acestui grup de exerciţii
este foarte mare. De exemplu, flotările cu sprijin, atârnările, tracţiunile în braţe, genuflexiunile pe un picior
sau pe ambele, căţărarea pe frânghie, săriturile pe loc, de pe loc, în lungime şi în înălţime cu elan sau fără
etc. De asemenea, exerciţiile pot fi efectuate uneori şi cu îngreuieri (saci cu nisip, veste cu îngreuieri, centuri
şi pantofi metalici etc.) sau la aparate de gimnastică, precum şi localizate pe segmente şi grupuri musculare
(braţe, trunchi, gât, spate, centura scapulară, abdominală, pelvină).
· exerciţii cu partener, realizând diferite mişcări de transport, deplasare, ridicare, balansare, aplecări,
luptă etc. Aceste exerciţii sunt complexe, cu momente izometrice şi dinamice, sunt stimulative şi angrenează
grupe mari musculare în direcţii şi regimuri diferite de efort.
· exerciţii de accelerare-frânare - constau dintr-o suită de acţiuni motrice rapide alternative cu frânări
energice, în care contracţia grupelor musculare angajate este oprită cât mai repede posibil prin încordarea,
punerea în acţiune a muşchilor antagonişti.
· exerciţii de voinţă - constau din mişcări lente, cu încordări musculare de grad diferit, provocate şi
susţinute prin actul de voinţă care acţionează fără a întâmpina sau învinge o rezistenţă exterioară.
 66

Aceste exerciţii sunt incluse, de regulă, în antrenamentul mental, alături de cel autogen, care
acţionează însă contrar, pentru relaxare.
· Forţa se poate dezvolta pe tot parcursul anului şcolar, în cadrul lecţiilor organizate în interior şi
uneori în aer liber (dacă sunt instalaţii şi materiale pentru organizarea acestei activităţi, teme). Această
calitate motrică se abordează ca ultimă temă a lecţiei. După această verigă urmează „revenirea organismului
după efort”.
Pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa, se pot utiliza următoarele procedee metodice:
a. Procedeul „în circuit”
Iniţiatorii metodei circuit training sunt englezii Adamson şi Morgan. Prin această metodă se urmăreşte
dezvoltarea fizică armonioasă, obţinerea unor indici superiori şi creşterea capacităţii funcţionale a
organismului, prin dezvoltarea forţei generale.
În funcţie de numărul de exerciţii folosite, circuitul poate fi:
· circuit lung, când se utilizează 10-12 exerciţii;
· circuit mediu, când se folosesc 7-9 exerciţii;
· circuit scurt, cu 4-6 exerciţii incluse în circuit.
După complexitatea, greutatea şi gradul de solicitare, exerciţiile incluse în circuit determină ca acesta
să fie:
· circuit greu, pentru situaţiile în care se solicită, la execuţie, peste jumătate din posibilităţile
subiecţilor;
· circuit mediu, atunci când exerciţiile sunt executate cu greutăţi de 30-40% din posibilităţile maxime
ale subiecţilor;
· circuit uşor, care include exerciţii cu îngreuieri mici, determinate de propria greutate corporală sau a
segmentelor acestuia, precum şi îngreuieri uşoare ce pot fi echivalate cu 10-20%, din posibilităţile maxime
ale executantului.
„Circuitul” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă este prezentat în lucrările de specialitate (7; 24; 29),
fie ca un procedeu metodic pentru dezvoltarea forţei, fie ca o formă de desfăşurare a lecţiei pe ateliere,
situaţie în care se includ exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază, sau exerciţii pentru
învăţarea, consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi a procedeelor tehnice din unele sporturi. Noi
ne vom referi în cele ce urmează la folosirea „circuitului” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, în scopul
dezvoltării forţei principalelor grupe musculare, a forţei generale sau a forţei în regim de rezistenţă. Circuitul
se va desfăşura înainte de veriga „Revenirea organismului după efort”. Un asemenea circuit cuprinde
exerciţii simple, accesibile, strict localizate şi cunoscute de elevi. Exerciţiile trebuie să angreneze în efort
principalele grupe musculare, alternativ şi progresiv. Se va evita execuţia succesivă a două exerciţii care se
adresează aceleiaşi grupe musculare. De regulă, elevii participă la activitate (circuit), frontal sau constituiţi
pe grupe mici, omogene (4-6 elevi). Intensitatea efortului trebuie să crească progresiv.
Procentele reprezintă „ratele” de creştere stabilite de profesor. În acest sens, un rol esenţial îl au
condiţiile materiale ce trebuie să existe şi care, de regulă, sunt precare în şcoli. Aceasta a dus la situaţia în
care se lucrează, contra timp. Timpul de lucru poate fi 30 sec. şi apoi urmează pauza, cu o durată de 30 sec.
sau 45 sec.
În desfăşurarea unui „circuit” pentru dezvoltarea forţei se are în vedere: stabilirea exerciţiilor ce se vor
executa de către elevi în funcţie de vârsta lor; succesiunea acestora (numerotarea atelierelor, staţiilor);
stabilirea intensităţii efortului (încărcătura) în funcţie de posibilităţile elevilor; numărul repetărilor; măsurile
de asigurare şi protecţie. Participarea elevilor la circuit trebuie să fie activă şi conştientă. De asemenea, ei vor
trebui să participe şi la pregătirea materialelor necesare şi chiar la desfăşurarea circuitului.
Materialele folosite pot fi: bara fixă, banca sau lada de gimnastică, cozi de sărit, gantere, bara de
haltere, mingi medicinale, scara fixă, extensoare etc. Pauza poate consta în deplasarea spre staţia, atelierul
următor, executând mişcări de relaxare. De asemenea, dozarea este individualizată şi pentru aceasta se
lucrează cu „fişe individuale”.
Pentru a exemplifica cele arătate, până în prezent, în fig.4.1. se prezintă un „circuit” scurt, format din 6
staţii (ateliere). Circuitul în lecţia de educaţie fizică, în învăţământul primar şi gimnazial, este procedeul cel
mai folosit pentru dezvoltarea forţei.
b. Procedeul „ridicării de greutăţi” (sau cu încărcături)
Între greutăţi poate fi inclusă şi greutatea propriului corp sau segmente ale acestuia.
 67

Acest procedeu mai este cunoscut şi ca „metoda halterofilului”, care este utilizată de mult timp, cu
rezultate deosebite în dezvoltarea forţei maxime. Denumirea metodei este rezultatul folosirii barei de haltere,
a exerciţiilor specifice halterofilului.
Intensitatea efortului ca rezultat al creşterii încărcăturii reprezintă elementul principal urmărit. Mărirea
intensităţii se realizează prin variantele:
b.1. creşterea continuă a încărcăturii în funcţie de posibilităţile maxime ale executantului. Această
creştere a încărcăturii se face de la o serie la alta şi de la un antrenament la altul (lecţie în circuit). De
exemplu: 50% - 55% - 60% - 65% - 70% - 75% - 80%;
Rata creşterii este de regulă cuprinsă între 515%, în funcţie de numărul repetărilor.
b.2. creşterea în trepte - după un lucru efectuat de mai multe ori (min.2 ori) cu aceeaşi greutate, se
procedează la creşterea încărcăturii. De exemplu: 50% - 50% - 55% - 55% - 60% - 60% ş.a.m.d.;
b.3. creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. După ce s-a ajuns aproape de maximul
posibilităţilor, se reduce, treptat, încărcătura de la care s-a început. De exemplu: 60% - 65% - 70% - 75% -
75% - 70% - 65% - 60%
b.4. creşterea în val - după o creştere a încărcăturii, aceasta se reduce treptat, fără a ajunge la cea de la
care s-a plecat, după care urmează o nouă creştere şi apoi o nouă reducere ş.a.m.d. De exemplu:
50% - 60% - 55% - 65% - 60% - 70% - 65% ş.a.m.d.
La utilizarea acestui procedeu se recomandă să se ţină seama de următoarele aspecte metodice:
- în funcţie de sex, de gradul de pregătire a executanţilor se stabilesc încărcăturile iniţiale şi cele
maxime;
- pauzele dintre serii au durata stabilită în funcţie de greutatea încărcăturii (de regulă, este de 2-4
minute şi chiar mai mare);
- într-o lecţie, numărul exerciţiilor care sunt aceleaşi, este de 3-4, iar în cadrul fiecărei serii numărul
repetărilor este de 2-5 ori pentru fiecare exerciţiu, într-o serie;
- viteza de execuţie este stabilită în funcţie de mărimea încărcăturii.
c. Procedeul contracţiilor musculare izometrice intense şi rapide (Procedeul eforturilor dinamice)
Acest procedeu este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză, cum este
detenta (forţă + viteză).
Se utilizează exerciţii ce au la bază efectuarea unor contracţii rapide şi intense. Exerciţiile se execută
cu amplitudine mare, cât mai aproape „de model”.
d. Procedeul „Power-Training”
Procedeul este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză.
Mijloacele utilizate cuprind exerciţii cu haltere, cu mingi medicinale (umplute) şi exerciţii acrobatice
(salturi şi rostogoliri). Un program poate cuprinde, de exemplu: pentru fiecare grupă se aleg 3 exerciţii, deci
în total 9. Cele 9 exerciţii se efectuează pe rând, urmează o pauză mai mare (de 3-5 minute) în funcţie de
greutatea încărcăturii, apoi se reia de încă 2 ori.
Dezvoltarea forţei în regim de viteză, a detentei, se realizează şi prin executarea unor exerciţii motrice
naturale care reclamă caracteristicile tipice forţei şi vitezei ca:
· sărituri simple, duble, triple etc., pe un picior şi pe ambele picioare;
· sărituri duble, triple etc. executate alternativ;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din genuflexiuni;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din semigenuflexiuni;
· sărituri din semigenuflexiuni şi din genuflexiuni pe un singur picior;
· aruncări de diverse obiecte din diverse poziţii.
Metoda eforturilor segmentare se caracterizează prin lucrul analitic al grupelor musculare în scopul
creşterii masei musculare şi implicit a forţei în regim de rezistenţă.
e. Metoda eforturilor repetate „până la refuz” urmăreşte creşterea masei musculare şi a întăririi
fibrelor musculare şi în paralel antrenarea componentelor neuro-musculare, indispensabile creşterii indicilor
forţei în regim de rezistenţă.
Procedeul constă în repetarea unui număr mare de exerciţii, care au o încărcătură medie, cca 35-40%,
pentru începători elevi, şi o încărcătură de cca 55%, pentru avansaţi.
Dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă. Un mijloc de bază folosit este tocmai repetarea timp
îndelungat a exerciţiului, a actului motric respectiv. Această calitate motrică este solicitată în numeroase
activităţi practice, tehnico-productive ca şi în activitatea sportivă, în practicarea ramurilor şi probelor
sportive.
 68

1.6. Metoda eforturilor izometrice. Această metodă a apărut în jurul anului 1950 (D.Müller şi
Dr.Heltinger – 1953). Prin contracţia izometrică (după cum am văzut), se produce o stare de tensiune la
nivelul muşchiului aflat în acţiune, o contracţie statică, neurmărind lungirea sau scurtarea muşchiului. Prin
contracţia izometrică, fibra musculară se îngroaşă determinând creşterea masei musculare şi a forţei maxime.
O contracţie izometrică se poate obţine: prin efectuarea unei împingeri aplicate unui obiect imobil; prin
executarea unor încercări de a ridica greutăţi superioare posibilităţilor maxime ale executantului, ca şi prin
efectuarea contracţiei unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor ce lucrează în sens opus acestuia
etc.
Atunci când folosim metoda eforturilor izometrice a exerciţiilor executate sub formă de diverse
împingeri şi tracţiuni, se vor avea în atenţie următoarele recomandări metodice:
· să se ţină seama de vârstă (de regulă, se poate practica după 14-15 ani) şi gradul de pregătire, evitând
folosirea acestei metode de către copii şi chiar femei;
· durata unei contracţii izometrice este de 8-12 secunde, cu pauze active de 1-2 minute. Un program
cuprinde, de regulă, 2-3 exerciţii (exerciţii specifice acestei metode), iar într-o zi se pot executa 4-6 contracţii
izometrice şi de 2-3 ori pe săptămână. Durata pauzei dintre repetări este de 10-15 secunde;
· întrucât folosirea acestei metode duce la instalarea unei oboseli, după efectuarea exerciţiilor de
contracţie izometrică nu se vor planifica, în programul lecţiei, teme care să vizeze procesul de învăţare, de
transmitere a unor cunoştinţe, de însuşire a unor deprinderi şi priceperi;
· lucrul cu contracţii izometrice va fi întotdeauna alternat cu cele izotonice (dinamice);
· metoda permite lucrul segmentar.
În desfăşurarea procedeelor pentru dezvoltarea forţei, în timpul lucrului, pentru evitarea accidentelor, a
traumatismelor şi a leziunilor, se recomandă următoarele:
· efectuarea, în prealabil, a unei încălziri corespunzătoare;
· să se înveţe cu răbdare orice nou exerciţiu, înainte de a mări încărcătura;
· muşchii obosiţi să nu mai fie supuşi la eforturi;
· la apariţia durerilor şi crampelor musculare, să se oprească lucrul pentru dezvoltarea forţei;
· pentru protejarea meniscurilor, tendoanelor şi ligamentelor, trebuie evitate antrenamentele prea
uniforme şi intense, cu încărcături direct pe articulaţii, în special cele ale mâinilor, coatelor, picioarelor şi, în
mod deosebit, a genunchiului;
· evitarea lucrului exclusiv cu picioarele, cu fandări profunde;
· evitarea încărcăturii pe coloana vertebrală, în mod frecvent, în aceeaşi lecţie;
· întărirea musculaturii abdominale şi dorsale ca o măsură de protecţie a coloanei. De asemenea, tot cu
acelaşi scop, „descărcarea” coloanei cu exerciţii adecvate, executate din atârnat şi menţinerea coloanei
dreaptă, ceea ce permite o corectă distribuire a încărcăturii pe elemente vertebrale;
· în timpul executării exerciţiilor de forţă, la jumătatea execuţiei, să se efectueze o pauză (exemplu:
ducerea barei la piept, pauză, întinderea braţelor sus);
· obişnuirea, de la început, cu efectuarea unei respiraţii corecte (în acest scop, începătorii vor fi
învăţaţi să respire zgomotos, la fiecare repetare, astfel încât vor învăţa să-şi controleze respiraţia în funcţie de
execuţia respectivă.
În literatura de specialitate, sunt prezentate numeroase exemple, „modele” privind conţinutul
procedeelor pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa. În tabelul 4.3. , prezentăm un asemenea exemplu.

B. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice îndemânarea

Pentru dezvoltarea calităţii motrice de bază îndemânarea, se pot folosi următoarele procedee
metodice:
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice într-un număr mare de repetări şi în condiţii relativ
constante. De regulă, se execută deprinderi motrice de bază sau procedee tehnice specifice diferitelor ramuri
sau probe sportive ceea ce determină o bună capacitate de coordonare a executanţilor.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile, mereu schimbătoare. De exemplu, se
organizează activitatea în condiţii schimbătoare: în sală sau aer liber; la ore diferite; în condiţii climaterice
variate, pe ploaie, pe vânt etc.; pe diverse suprafeţe etc.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii complexe, îngreunate. Se are în vedere: creşterea
ritmului de execuţie; modificarea poziţiilor iniţiale şi a elementelor de legătură; micşorarea suprafeţei de
sprijin sau a celei de lucru; modificarea centrului de greutate faţă de sol; modificarea numărului de
executanţi; execuţii şi cu segmentele mai puţin îndemânatice etc.
În literatura de specialitate, pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:
 69

· jocuri de mişcare diverse;

· exerciţii pe perechi sau în grup;
· jocuri cu mingea în diverse forme;
· exerciţii combinate – circuite, parcursuri, trasee.
Unii specialişti, ca Hirtz, indică pentru dezvoltarea îndemânării:
· diversificarea tehnicilor obişnuite;
· creşterea dificultăţii şi vitezei de execuţie;
· diversificarea condiţiilor de iniţiere a mişcării şi a jocului;
· combinaţii cu alte exerciţii;
· execuţii cu ambele părţi ale corpului;
· solicitarea echilibrului sub formă statică şi dinamică.
Alţi specialişti recomandă:
· folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
· efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ, picior etc.);
· schimbarea tempoului şi a ritmului de execuţie;
· limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
· efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
· schimbarea procedeelor de execuţie;
· efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări suplimentare);
· stabilirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;
· efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate, instalaţii şi
simulatoare.
Îndemânarea se dezvoltă cel mai bine începând cu vârsta de 7 ani (în învăţământul primar), în cadrul
lecţiilor desfăşurate în aer liber sau în interior. Tema lecţiei ce vizează dezvoltarea îndemânării este prima şi
realizarea ei depinde de unii factori fiziologici ca stare optimă de excitabilitate şi receptivitate.
Această calitate motrică se dezvoltă şi concomitent cu formarea şi consolidarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, în mod indirect.

C. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice mobilitatea

În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor ce se vor utiliza pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice,
este important a fi cunoscut: obiectivul urmărit, adică forma de mobilitate ce urmează a fi dezvoltată; gradul
de pregătire fizică generală a subiectului; disponibilităţile anatomofiziologice native pe care le posedă
executantul respectiv.
Pentru dezvoltarea mobilităţii pasive se folosesc următoarele exerciţii:
· exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor la care se adaugă şi cele executate folosind propria
greutate sau cea a aparatelor utilizate;
· exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin micşorarea sau mărirea amplitudinii;
· exerciţii statice, care constau din menţinerea mişcării un timp mai îndelungat (activ sau pasiv);
· exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, aplicate în situaţia în care se urmăreşte
dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor.
Efectul îl reprezintă mărirea mobilităţii, deci a amplitudinii mişcărilor.
Pentru dezvoltarea mobilităţii active se folosesc următoarele grupe de exerciţii:
· exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.).
Aceste exerciţii valorifică efectul inerţiei mişcării şi accentuează pe cel al întinderii muşchilor
încordaţi.
· exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări executate în serii de 5-10
repetări ritmice, consecutive.
Exerciţiile de balansare se realizează sub forma avântărilor singulare sau repetate consecutiv. Aceste
exerciţii sunt eficiente pentru că utilizează inerţia mişcării, care determină creşterea mobilităţii.
Referitor la metodele folosite pentru dezvoltarea mobilităţii, este important a avea în vedere că efortul
făcut este în funcţie de numărul de repetări, numărul şi lungimea grupelor musculare, dimensiunea şi
importanţa articulaţiilor interesate, durata şi unghiul exerciţiilor de extensie, ritmul şi tempoul lucrului,
numărul, direcţia şi momentele pauzelor.
Începerea executării exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii impune de la început efectuarea unei
încălziri şi cu scopul evitării traumatismelor articulare sau musculare.
 70

Pentru mişcările pasive, poziţia segmentului este fixă. În aceste situaţii muşchii se găsesc timp de 5-10
sec. în continuă întindere. Aceste exerciţii se execută la început lent, apoi tot mai rapid, mărind totodată
amplitudinea. Această mărire a amplitudinii ca şi a îngreuierilor reclamă precauţie pentru a evita producerea
unor leziuni.
Exersarea exerciţiilor pasive, ce vizează obţinerea unei amplitudini maxime, impune în finalul lor
aplicarea unor mişcări suplimentare. În aceste situaţii, pauzele sunt necesare, durata lor fiind mică, de cca10-
12 sec. Ele apar şi după cele active, de tipul balansurilor repetate, după un număr de 5-6 mişcări.
O recomandare de care trebuie să se ţină seama este legată de succesiunea seriilor şi numărul
repetărilor care urmăreşte atingerea şi depăşirea amplitudinii în mod progresiv. În acelaşi timp, trebuie
evitate exerciţiile bruşte, mai ales la începutul efectuării grupului de exerciţii cu o astfel de finalitate.
Apariţia durerilor imediate sau în ziua următoare constituie un indiciu al dozării greşite al numărului mare de
repetări, a forţării amplitudinii, al absenţei pauzelor de relaxare.
În ultimele două decenii, a fost elaborată şi aplicată în scopul dezvoltării mobilităţii, o metodă proprie
denumită stretching. Cuvântul stretching provine de la cuvântul „stretch”, care în limba engleză înseamnă
„întindere”.
Metoda stretching poate fi definită ca un sistem de exerciţii care implică menţinerea unei anumite
poziţii a unui segment pe o durată scurtă (de ordinul secundelor), în scopul întinderii treptate a unui muşchi
şi a pregătirii lui pentru un efort specific la care va fi supus.
Acţionând asupra muşchilor, exerciţiile acestei metode influenţează pozitiv mobilitatea articulară, de
fapt aparatul locomotor în ansamblul său. În activitatea sportivă, aceste exerciţii, de acest tip, se folosesc şi în
încălzirea sportivilor.
În ceea ce priveşte mijloacele şi tehnicile metodei, în activitatea practică, se întâlnesc o multitudine de
tehnici. Dintre acestea, cea mai des utilizată porneşte de la ipoteza că mobilitatea poate fi dezvoltată prin
două căi:
a) prin reducerea rezistenţei ţesutului de legătură a unei articulaţii ca efect al extensiei şi frânării
refluxului de întindere;
b) prin dezvoltarea forţei muşchilor antagonişti. În mod concret, mijloacele şi tehnicile folosite sunt
următoarele:
· arcuire şi menţinere, care constă din efectuarea unor contracţii repetate, nu bruşte, ale muşchilor
agonişti, în scopul obţinerii unor întinderi rapide ale muşchilor antagonişti. În cea de a 3, 4-a repetare, se
menţine partea antrenată într-o poziţie extremă, timp de 6 secunde;
· întindere şi menţinere pasivă, se execută lent o mişcare de întindere a membrului antrenat cu ajutorul
unui partener. Mişcarea este uşoară, executată pasiv, până se ajunge într-o poziţie extremă, în care se simte o
oarecare jenă, menţinerea fiind de 6 secunde, timp în care musculatura agonistă este supusă unei contracţii
izometrice. Mişcările acestea de întinderi pasive, urmate de fixări active, au o durată de cca 60 sec., repetate
de 3-4 ori pentru fiecare muşchi, la intervale de 6 secunde.
· stretching prelungit, după o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, fără a se atinge pragul de
durere, poziţia se menţine 1 minut;
· ultimele tehnici folosite sunt cunoscute sub denumirea de antrenamentul neuromuscular
proprioceptiv pasiv şi activ.
În ceea ce priveşte tehnica relaxării, care prezintă o mare importanţă, aceasta constă din efectuarea
unei întinderi lente, cu ajutorul partenerului. Când se ajunge în extremă, se menţine această poziţie timp de 1
minut, timp în care executantul se relaxează psihic prin autocontrol. Respiraţia trebuie să fie lentă, profundă
şi continuă (fără apnee).
Majoritatea specialiştilor consideră că un ciclu de 6 exerciţii alese pentru 6 grupe musculare ale
membrelor inferioare se execută de 4-5 ori, cu pauze de relaxare şi revenire între ele.
În medie, menţinerea muşchiului în poziţie de întindere durează între 10-30 secunde. Exerciţiile se pot
executa cu ajutorul unui partener, al unor aparate ajutătoare (baston, minge, aparate de gimnastică, scară fixă
etc.).
D. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa
Majoritatea specialiştilor indică vârsta de 9 ani ca fiind vârsta la care trebuie început lucrul sistematic
de dezvoltare a rezistenţei. Metoda recomandată este alergarea uniformă cu câteva variaţii de ritm (Filin,
Zoţiorski, Volkov). Astfel, Filin, folosind un test de alergare, ajunge la concluzia că, la 12-13 ani, creşterea
rezistenţei este de 16-17%. În total, se poate afirma că: între 10-13 ani, creşterea este de 45,9%; între 15-18
ani, creşterea este de 42%. În fazele pubertăţii, se constată o întârziere a ritmului de dezvoltare, pe când cele
mai mari creşteri se înregistrează între 15-17 ani.
 71

Principalul factor care limitează manifestarea acestei calităţi motrice cât mai mult timp posibil, îl
constituie oboseala. Aceasta ca urmare a micşorării capacităţii de lucru a organismului (scade ritmul,
intensitatea, amplitudinea, precizia şi eficienţa în general), slaba adaptare la efort şi „diminuarea activităţii
centrilor nervoşi superiori” (V.S.Farfel). Se consideră că principala cale pentru dezvoltarea rezistenţei este
efectuarea efortului până la oboseală şi încercările de a o învinge. Aceasta poate grăbi procesul de dezvoltare
a rezistenţei.
Prin lecţiile de educaţie fizică se dezvoltă rezistenţa, fiind abordată în ultima verigă tematică. În
situaţia în care se desfăşoară în aer liber, se dezvoltă rezistenţa aerobă, iar prin lecţiile ce se desfăşoară în
interior, se dezvoltă cea în regimul celorlalte calităţi motrice şi în special rezistenţa în regim de forţă.
Principalele procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei sunt relativ reduse şi nu prea
complexe. La bază stau mişcările naturale, ciclice (mersul şi alegerea în mod deosebit, schiul-fond, canotajul,
gimnastica de bază, ciclismul, înotul pe distanţe lungi etc.).
În acest scop, se recomandă ca pe lângă alergare să fie mai mult folosite diverse acte şi acţiuni
motrice, printr-un număr mai mare de repetări, creşterea duratei efortului, micşorarea duratei pauzelor între
repetări etc.
Procedeele metodice pentru dezvoltarea rezistenţei pot fi clasificate astfel:
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi;
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
b. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii efortului.
b.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi variabile;
b.2. procedee bazate pe efectuarea eforturilor progresive.
c. Procedee metodice care au ca bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Procedee bazate pe metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat.
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. Procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi.
În exersare, viteza este uniformă. Aceste metode mai sunt denumite şi metode de durată, care au
caracteristică generală efortul prelungit, care nu este fragmentat de pauze.
Aceste procedee au constantă viteza (intensitatea efortului), iar „elementul” care se modifică este
durata efortului, distanţa parcursă sau numărul de repetări (execuţii) etc. Această modificare se produce de la
o activitate la alta sau în cadrul aceleiaşi activităţi.
Din punct de vedere metodic, al planificării pregătirii, se începe cu determinarea (stabilirea) volumului
efortului, care constă din distanţa parcursă, durata, numărul de repetări etc.
Această metodă este cea mai frecvent utilizată în activitatea de educaţie fizică şcolară şi are ca
finalitate înseşi normele stabilite prin programa şcolară (alergarea unei distanţe cuprinsă între 600m - 1 500
m) şi care înseamnă îndeplinirea unor performanţe, care sunt apoi evaluate prin note ce se acordă elevilor la
sfârşitul trimestrului şcolar respectiv. De asemenea, în programul sportiv competiţional şcolar, un concurs de
bază este Campionatul şcolar de cros pe echipe, cu distanţele de alergare cuprinse între 1 000 m - 3 000 m.
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
Prin acest procedeu se dezvoltă rezistenţa generală, capacitatea aerobică.
b. Procedee metodice care au la bază variaţia (modificarea) intensităţii efortului.
b.1. Procedeul bazat pe efectuarea unor eforturi variabile. În acest procedeu se modifică intensitatea
efortului (tempoul), care efort poate creşte sau scădea şi se menţine aceeaşi durată, distanţă, număr de reprize
sau de repetări etc.
Un mijloc de bază utilizat este cel al alergărilor de durată, cu eforturi variabile, cunoscut sub numele
de alergare pe teren variat. Modificarea intensităţii efortului este condiţionată de configuraţia terenului
(urcuşuri, obstacole, teren nisipos etc.), condiţiile atmosferice în care are loc alergarea, ca şi calităţile volitive
solicitate executantului pe parcursul desfăşurării efortului respectiv.
b.2. Procedeul eforturilor progresive, în care intensitatea efortului (tempoul de execuţie) creşte pe
durata unităţii de efort sau de la o unitate la alta (distanţă, număr de repetări etc.), iar distanţa, numărul de
repetări, durata reprizei etc. rămân aceleaşi. De exemplu, repetarea de patru ori a distanţei de 100 m, cu
 72

timpii de 12,5 sec.; 12,4 sec; 12,3 sec. şi 12,2 sec. Prin această metodă, se dezvoltă rezistenţa specifică
eforturilor de intensitate maximală.
c. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Acest procedeu mai este denumit metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat şi urmăreşte
dezvoltarea rezistenţei, a capacităţii de efort aerob, ca urmare a creşterii posibilităţii aparatului
cardiovascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen. În timp ce variaţia efortului se face în
aceeaşi lecţie (şedinţă de pregătire), de la o repetare la alta a unităţii de efort, variaţia volumului de efort se
realizează numai de la o lecţie (şedinţă de pregătire) la alta. Volumul efortului trebuie să depăşească într-o
lecţie (şedinţă de pregătire) modelul de efort competiţional. De exemplu, atunci când pregătim elevii pentru
proba de 800 m, se va stabili ca unitate de efort, într-o lecţie (şedinţă de pregătire), distanţa de 150 m, care va
fi parcursă de minimum 6 ori şi, astfel, volumul total al efortului va fi de 900 m, cifră ce depăşeşte modelul
competiţional (800 m).
Pauza dintre repetări este numită interval şi are o durată de 90 secunde, timpul necesar pentru
revenirea la normal a organismului subiecţilor.
Această metodă se bazează pe distribuirea metodică a fazelor de lucru şi a fazelor de refacere. Între
caracteristicile de bază este aceea de a permite efectuarea unei cantităţi mari de lucru (cantitate globală), cu
intensităţi relativ ridicate, fără a ajunge la producerea de factori limitaţi ca acumularea de acid lactic până la
sfârşitul numărului de repetări propus.
Baza acestei metode, folosite cel mai mult în ramurile de sport cu mişcări ciclice, constă în efectuarea
unor eforturi intense, cu acordarea unei pauze, după fiecare serie de repetări sau distanţe alergate, care să nu
asigure refacerea totală a organismului în vederea efectuării optime a efortului care urmează. G.F.Folbort
numeşte această fază „faza de supracompensare”, în care efortul se reia pe acest fond de nerestabilire
completă.
În ceea ce priveşte efortul depus, evident că la începătorii în activitatea sportivă, precum şi la elevii
cuprinşi în activitatea de educaţie fizică şcolară, acesta creşte treptat. Numărul de repetări, la aceştia, este
mai mic, iar volumul (tempoul) mai scăzut cu pauze mai mari. La sportivii de performanţă, prin această
metodă (a lucrului pe/cu intervale) creşte treptat tempoul (intensitatea efortului) şi se reduce timpul de
odihnă dintre repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză se foloseşte metoda pe intervale. În acest scop se
operează cu un număr crescut de repetări pe o distanţă redusă, într-un tempou ridicat, iar pauzele dintre
repetări sunt scurte. În funcţie de gradul de pregătire al executanţilor, de ramura de sport se stabileşte
volumul, intensitatea şi durata pauzelor după repetări.
În mod practic, la efectuarea antrenamentului pe intervale se recomandă un efort care să asigure
atingerea unei frecvenţe cardiace (F.C.) de 170-180 pulsaţii/minut. Dacă este mai mare sau mai mic se
procedează la unele modificări pentru atingerea acestor valori. În ceea ce priveşte pauza după efort, lucrul,
efortul, poate fi oprit direct, sau se poate continua cu o intensitate mai scăzută. De exemplu, distanţele de
alergare efectuate cu o intensitate de 2/4, considerate ca legătură între porţiunile de alergare, efectuate cu o
intensitate de minim ľ. Frecvenţa cardiacă se recomandă să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut (după pauză) şi
apoi începe efortul. Dacă în maxim 90 secunde nu se ajunge la această valoare (120-130 pulsaţii/minut),
efortul a fost prea mare şi următorul va fi mai mic. În cazul în care frecvenţa cardiacă de 120-130
pulsaţii/minut se obţine mai repede de 45 secunde înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică. Efortul
se poate repeta în condiţiile în care F.C. este de 120-130 pulsaţii/minut, într-un interval de max. 90 secunde.
În ceea ce priveşte caracteristicile activităţii practice desfăşurate în şcoală, în rândul elevilor, pentru
dezvoltarea acestei calităţi motrice, a rezistenţei, trebuie avut în vedere următoarele:
· înaintea începerii efortului, organismul trebuie pregătit prin efectuarea exerciţiilor de încălzire, prin
angrenarea principalelor grupe musculare, iar F.C. să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut;
· efectuarea efortului în mod gradat şi solicitarea treptată a aparatului respirator şi cardiovascular;
· rezistenţa se dezvoltă ca rezultat al desfăşurării întregului program de educaţie fizică cuprins în
programa respectivă;
· respectarea particularităţilor de vârstă şi sex, grad de pregătire, atunci când stabilim mijloacele pe
care le vom utiliza pentru dezvoltarea rezistenţei;
· la clasele mari, dezvoltarea acestei calităţi motrice ocupă o pondere mai mare decât la clasele mici;
· când avem ca obiectiv dezvoltarea rezistenţei şi folosim ca mijloace executarea unor procedee
tehnice, din unele ramuri sportive, se urmăreşte atingerea unei FC crescute prin execuţie (170-180
pulsaţii/minut), urmărindu-se mai puţin corectitudinea execuţiilor tehnice;
 73

· accentul principal este acela al dezvoltării rezistenţei generale, rezistenţa de tip aerob şi cea în regim
de forţă;
· ponderea activităţilor desfăşurate cu elevii se recomandă să fie în aer liber;
· mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei, folosite în cadrul orelor de educaţie fizică, sunt plasate spre
sfârşitul lecţiei, înaintea revenirii organismului după efort. De regulă, se apelează la repetarea unor eforturi
de o anumită durată (având drept criteriu distanţele parcurse sau volumul activităţii), cu intensităţi uniforme.
Uneori timpul alocat poate cuprinde întreaga oră (lecţie), în cazul în care se desfăşoară activităţi sub forma
jocurilor sportive cu mai multe reprize;
· pentru a asigura o bună rezistenţă generală a organismului elevilor, se recomandă ca lucrul pentru
dezvoltarea rezistenţei să fie plasat în primul trimestru al anului şcolar;
· evitarea unor eforturi foarte mari, vizând dezvoltarea acestei calităţi motrice şi care sunt dăunătoare
sănătăţii;
· refacerea organismului după efort ca şi asigurarea unei alimentaţii bogate în vitamine şi glucide
condiţionează succesul în dezvoltarea rezistenţei.
E. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a unui act (acţiuni) motric, a deprinderilor motrice trebuie să se
îndeplinească următoarele cerinţe:
· exerciţiul respectiv pentru a putea fi executat cu o viteză cât mai mare trebuie să fie foarte bine
însuşit;
· să fie utilizate exerciţiile, mijloacele pentru dezvoltarea vitezei specifice fiecărei probe, ramuri de
sport;
· durata exerciţiilor folosite să nu ducă la scăderea spre finalul executării lor; de exemplu, cele mai
indicate mijloace folosite de alergătorii de viteză sunt repetările pe distanţe de 20-80 m cu o intensitate
maximă; înotătorii vor înota distanţe cuprinse între 10-50 m; în canotaj şi caiac-canoe distanţele parcurse vor
fi de 150-250 m;
· odată cu folosirea mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei, să se urmărească şi creşterea
indicilor de forţă, rezistenţă şi îndemânare, necesari în execuţia optimă a structurii deprinderilor respective;
· pauzele după repetări pentru a asigura refacerea organismului şi îndeosebi pentru eliminarea
datoriilor de oxigen şi revenirea funcţiilor vegetative trebuie să fie de o durată corespunzătoare (3-4 minute).
Procedeele principale folosite pentru a asigura dezvoltarea vitezei vor urmări:
· creşterea treptată a tempoului execuţiei până la atingerea vitezei maxime;
· repetarea exerciţiilor respective într-un tempou maxim;
· alternarea tempourilor de execuţie mai lentă cu cele efectuate în viteză maximă;
· utilizarea unor aparate, instalaţii menite a asigura exerciţii în tempou maxim. De exemplu, alergarea
la vale, pe un plan înclinat; aruncări cu obiecte mai uşoare; micşorarea sau eliminarea unor suprafeţe ale
padelelor sau pagaielor etc.;
· executarea deplasărilor a unor procedee tehnice fără obiect (minge) şi fără prezenţa adversarilor;
· eliminarea unor faze ale execuţiei (eliminarea paselor şi preluarea mingii direct);
· reducerea amplitudinii mişcărilor, reducerea rezistenţei materialelor;
· folosirea unor forţe externe pentru uşurarea exerciţiului şi creşterea vitezei de execuţie;
Un mijloc utilizat frecvent, cu mare eficienţă pentru dezvoltarea vitezei, constă în stabilirea unui
anumit tempou de parcurgere a distanţelor sau se utilizează alergările cu handicap menite să dezvolte viteza
şi să asigure o mobilizare psihică maximă.
Gh.Cârstea (7) sistematizează procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei astfel:
a. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maxime (cu intensitate maximă), folosindu-se
condiţii normale;
b. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu-se condiţii uşurate
(se poate apela la forţe exterioare pentru a mări viteza prin uşurarea execuţiei; reducerea rezistenţei opusă de
materiale; alergarea la vale; micşorarea amplitudinii mişcărilor etc.)
c. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu-se condiţii
îngreuiate (acestea pot fi medii sau mici);
d. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative, maximale sau submaximale,
determinate de intervenţia externă, de regulă, a cadrului de specialitate (profesor sau antrenor) sau cu ajutorul
mijloacelor mecanice şi tot mai mult, în prezent, a celor electronice.
 74

Majoritatea specialiştilor domeniului consideră că metodele pentru dezvoltarea tuturor formelor de

manifestare a vitezei se pot aplica subiecţilor, începând cu vârsta de 10 ani. Din clasa a I-a (7 ani), se poate
acţiona pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi a vitezei de execuţie.
La începutul învăţământului gimnazial (11-12 ani), programul este mai mare la fete, după care creşte
la băieţi, până la 20-22 ani, iar la fete până la 18-19 ani.
Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie se pot executa: starturi la semnal (de exemplu, la pocnetul
pistolului de start); de asemenea, se pot utiliza jocurile sportive, alte activităţi sub formă de ştafete şi
întreceri, precum şi efectuarea unor exerciţii variate la diverse comenzi şi stimuli.
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie ( la sporturile aciclice) sau de repetiţie (la sporturile care au în
structura lor mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă: alergări, mers, schi fond, patinaj viteză,
ciclism etc.), mişcările trebuie executate cu o intensitate maximă. Durata stimulului trebuie să permită
dezvoltarea vitezei maxime şi pentru aceasta repetările (globale sau de părţi) vor fi executate în tempouri
diferite, dar toate executate în tempo maxim sau submaxim. De asemenea, vor fi utilizate jocurile sportive şi
întrecerile. Viteza de repetiţie este cea mai puţin perfectibilă. Performanţa maximă este determinată şi de
mobilitatea articulară care permite o diminuare a rezistenţei de învingere şi permite o mişcare mai rapidă,
precum şi un timp mai lung de aplicare a forţei. De asemenea, voinţa determină capacitatea de a realiza
acţiuni sub formă explozivă. Acest factor variază mult în funcţie de individ şi se poate îmbunătăţi prin
exerciţii specifice care implică în mod deosebit atenţia şi voinţa sau prin exerciţii care pun subiectul în
situaţii dezavantajoase faţă de adversar (de exemplu, alergări cu handicap etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei, în primul rând, trebuie realizată o intensitate maximă a execuţiei. Durata
stimulului trebuie să permită dezvoltarea vitezei maxime, dar în acelaşi timp nu trebuie să se prelungească
mai mult de 6-8 secunde.
Refacerea între serii trebuie să ofere timp suficient (2-4 minute) pentru a preîntâmpina oboseala. O altă
cerinţă vizează locul în lecţie (antrenament) a lucrului pentru dezvoltarea vitezei. Acesta se va desfăşura de
preferinţă la începutul lecţiei, după o bună încălzire, în cadrul primei verigi tematice.
Folosirea exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei determină o acumulare a debitului de oxigen, iar
creşterea oboselii compromite capacitatea de execuţie cu intensităţi mari şi mai ales capacitatea de învăţare.
Refacerea desfăşurată sub formă activă va permite o persistentă excitaţie a sistemului nervos deci o
predispoziţie mai bună la o viteză maximă şi o refacere mai rapidă; durata poate fi prelungită până la 10
minute la oboseală ridicată sau micşorată în cazul folosirii exerciţiilor cu o durată scurtă şi a celor aciclice.
Volumul de lucru este relativ mic şi se recomandă 2-4 lecţii pe săptămână pentru dezvoltarea vitezei.
La tinerii începători în activitatea sportivă, este importantă, în primul rând, dezvoltarea forţei-viteză.
La avansaţi, se recomandă un lucru mai specific, în funcţie de ramurile de sport.
În ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice, a vitezei, se
recomandă, în primul rând, dezvoltarea factorilor care o determină, dintre care subliniem exerciţiile pentru:
dezvoltarea vitezei de reacţie, a celei de execuţie; elasticitatea musculară, a forţei, precum şi calităţile
volitive care au un rol hotărâtor.
Una dintre formele cele mai des utilizate este micşorarea sau mărirea dificultăţilor (pe bază
procentuală) de acţiunea motrică de bază. În formele de sprint, se pot utiliza alergări efectuate cu intensitate
maximă, ca: alergări la vale, în pante uşor înclinate; alergări pe pante uşor înclinate „spre deal”; alergări cu o
greutate uşoară (10-20%) în spate; diverse exerciţii pentru dezvoltarea forţei specifice pentru dezvoltarea
vitezei, sub forma unor sărituri şi salturi mici şi lungi; alergări sărite pe diverse distanţe etc.
Pentru dezvoltarea calităţilor volitive, se pot folosi cu succes alergările cu handicap, plecările
modificate care pot servi ca stimul emotiv ca şi punerea subiectului (executantului) în situaţii neobişnuite
îmbunătăţindu-se şi îndemânarea.
În învăţământ, Programa de educaţie fizică prevede această calitate motrică în formarea şi dezvoltarea
deprinderilor generale de mişcare, orientare în spaţiu, perceperea ritmului (frecvenţa) de execuţie, practicarea
unor jocuri de mişcare care dezvoltă viteza.
Viteza este prezentă, prin probe de control - alergarea de viteză - în cadrul sistemului de verificare şi
apreciere a gradului de pregătire fizică şi sportivă a elevilor. Ea a fost inclusă şi în cadrul normelor (probelor)
cuprinse până în anul 1998, la examenul de bacalaureat.
Dintre mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei, mai frecvent utilizate sunt următoarele:
· exerciţii analitice pentru dezvoltarea grupelor musculare. Sunt executate sub formă de întinderi,
rotări etc. (De exemplu, executarea într-un ritm cât mai rapid a mişcării picioarelor din poziţia culcat pe
spate. Acest exerciţiu este cunoscut sub denumirea de „mersul pe bicicletă”);
 75

· pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi concentrarea atenţiei, plecări în alergare, din diferite poziţii şi
la diverse comenzi. Aceste comenzi pot fi date direct, prin surprindere, sau execuţia să fie faţă la comandă
inversă;
· diverse sărituri cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Dezvoltă forţa şi viteza; viteza de execuţie;
· exerciţii din şcoala alergării (alergări cu ridicarea genunchilor; joc de glezne; alergări cu pendularea
gambelor spre înainte sau spre înapoi);
· alergări într-un picior şi alte exerciţii din şcoala alergării;
· alergarea pe loc, înclinare înainte şi start; alergări la vale;
· starturi din diferite poziţii (din picioare spre înainte, cu spatele spre înainte; din culcat; de pe
genunchi);
· alergare cu schimbări de direcţie;
· alergare accelerată pe distanţe diferite (60-120 m);
· alergare lansată (20-60 m);
· ştafete şi jocuri de mişcare cu elemente din şcoala alergării;
· exerciţii şi acţiuni din jocurile sportive sub formă de pase, lovituri, aruncări, preluări. Toate acestea
executate într-un ritm crescut, cu o viteză maximă;
· jocuri sportive, întreceri, desfăşurate în condiţii de viteză (pe terenuri sau spaţii reduse şi cu reprize
scurte; eliminarea unor reguli şi procedee tehnice în scopul creşterii vitezei de desfăşurare).
În şcoală, în activitatea desfăşurată cu elevii pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie, cele mai folosite
exerciţii sunt alergările din atletism pe distanţe scurte şi cu viteza maximă. De asemenea, alergările din
jocurile sportive (contraatacuri, replieri) ca şi unele procedee tehnice executate în viteză (pase, circulaţia
mingii etc.). La acestea, se adaugă exerciţiile pentru dezvoltarea forţei-vitezei, a vitezei de reacţie, precum şi
întrecerile din cadrul jocurilor de mişcare şi ştafetele (alergările pe echipe), jocurile sportive cu diverse teme
ce vizează dezvoltarea vitezei.
CURS 5

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice. Acestea cuprind un ansamblu de
procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor) şi subiecţi
(elevi-sportivi), în vederea predării şi învăţării unui volum de cunoştinţe teoretice, informaţii, a formării unor
priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării personalităţii umane.
Metoda de învăţământ în educaţia fizică şi sportivă este calea urmată de subiect (elev, sportiv) şi de
cadrul de specialitate (profesor, antrenor), cu scopul ca subiectul său fie „instruit” atât prin activitatea
îndrumată de profesor (antrenor), cât şi prin cea desfăşurată în mod independent, pentru a atinge obiectivele
propuse. Unii specialişti consideră metoda „un program” după care se realizează acţiunile practice, ca şi cele
individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice. Metoda este un anumit fel de a proceda în funcţie de
fazele pe care le implică procesul instructiv-educativ.
Metodele sunt un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel, folosirea
materialului intuitiv într-o lecţie se realizează prin diferite procedee, după cum, şi în activitatea sa, un
profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului.
Între noţiunea metodă de învăţământ şi noţiunea de mijloc de învăţământ trebuie făcută, deşi e greu, o
separaţie clară. Metoda trebuie înţeleasă ca mijloc prin care se realizează însuşirea conţinutului
învăţământului, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, dezvoltarea atitudinilor, educarea proceselor
psihice etc. În concluzie, pentru definirea „metodei”, semnificaţia etimologică de „cale spre un scop”
clarifică foarte bine cele prezentate anterior. Prin „metodele de învăţământ” înţelegem căile care duc la
instruirea subiectului, iar prin mijloace de învăţământ se denumesc obiectele, instrumentele, modelele etc.
folosite în procesul de învăţământ. Mijloacele cu care se operează în cadrul metodei pot fi diferite, dar
metoda rămâne aceeaşi. Astfel, metoda exerciţiului serveşte şi pentru a forma la elevi deprinderea de a scrie
ortografic, şi pentru a învăţa să cânte la un instrument muzical, dar şi pentru a învăţa un act motric, pentru a
practica un sport etc. În fiecare caz însă, utilizând mijloace de învăţământ diferite. Mai mult chiar, în cadrul
învăţării unui exerciţiu fizic, a unei probe sportive, profesorul (antrenorul), în funcţie de subiecţi, foloseşte
diverse mijloace. De exemplu, pentru învăţarea săriturii în înălţime prin „păşire”, sau rostogolire „ventrală”,
sau „dorsală”, mijloacele utilizate pot fi diferite.
În strânsă legătură cu noţiunea metodă de învăţământ este noţiunea procedeu. Procedeul este un
aspect particular, practic, de folosire a unei metode. Astfel, la folosirea explicaţiei ca metodă de învăţământ
se poate recurge la mai multe procedee: prezentarea unei chinograme, îmbinarea explicaţiei cu vizionarea
 76

unor imagini înregistrate pe casete video etc. cu care specialiştii reuşesc atât realizarea unor lecţii vii,
atractive, cât mai cu seamă atingerea unui înalt spor de eficienţă.
Orice metodă nu există ca atare decât prin procedeul metodic. În practică se acţionează prin procedeu,
nu prin metodă, care există doar teoretic, conceptual.
Metodele didactice au prezentat dintotdeauna importanţă. Uneori însemnătatea lor a fost
supraevaluată, alteori subapreciată. Au fost etape când s-a considerat că formarea elevului depinde în cea mai
mare măsură de metoda didactică folosită, ba chiar se preconizează folosirea unei metode unice, singura
capabilă să ajute la instruirea indivizilor. În antichitate, Socrate socotea că această metodă este conversaţia,
în şcolile din Evul Mediu acest rol l-a avut expunerea.
Încă la începutul secolului al XVII-lea, I.A.Comenius socotea că rezultatele în procesul de învăţământ
depind mai ales de metodele folosite.
Un anumit regres al încrederii în valoarea metodelor de învăţământ este determinat de acei adepţi ai
unor concepţii conform cărora dezvoltarea copilului ar depinde predominant (sau chiar exclusiv) de
înzestrarea lui nativă. De asemenea, unii pedagogi consideră că activitatea didactică are numeroase
asemănări, esenţiale, cu cea artistică. După aceştia, alegerea unor metode bune ar depinde de inspiraţia
momentului, de intuiţia profesorului sau antrenorului. Ignorarea, în totalitate, a unei pregătiri prealabile, a
alegerii deliberate a unei metode adecvate şi acceptarea doar a capacităţii de improvizaţie este o greşeală.
Şi în ceea ce priveşte metodele de învăţământ există o multitudine de clasificări. Una dintre acestea
este aceea ce se realizează după principalele laturi ale educaţiei: metodele educaţiei intelectuale, metodele
educaţiei morale, metodele educaţiei estetice, metodele educaţiei fizice etc. Procesul de învăţământ este însă
un proces unitar. Aceeaşi metodă didactică influenţează asupra întregii personalităţi a elevului şi determină
modificări în toate aspectele acesteia: intelectual, moral, estetic, fizic etc. E adevărat că orice metodă
dobândeşte unele particularităţi în funcţie de latura educativă în care se foloseşte, dar aceste particularităţi nu
schimbă esenţa metodei respective. Din acest motiv, nu vom recomanda prezentarea lor separată (metodele
educaţiei morale, intelectuale etc.), ci vom prezenta metodele generale de învăţământ, care se folosesc, cu un
anumit specific, în toate laturile educaţiei.
În unele lucrări de specialitate (4), pentru activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv sunt
prevăzute metodele specifice, incluse în „sistemul clasic” şi care sunt următoarele:
a. metode de instruire propriu-zisă;
b. metode de educaţie;
c. metode de verificare şi apreciere;
d. metode de corectare a greşelilor de execuţie;
e. metode de refacere a capacităţii de efort.
În educaţie fizică şi antrenament sportiv, metodele de instruire propriu-zise vizează următoarele
obiective de bază: însuşirea cunoştinţelor specifice, precum şi formarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice.
Gh. Cârstea (4) prezintă schematic aceste metode astfel:
I. Verbale:
1. Expunerea
a. povestirea
b. explicaţia
c. prelegerea
2. Conversaţia
3. Brainstorming-ul
4. Studiul individual
II. Intuitive
1. Demonstraţia
a. nemijlocită (propriu-zisă)
b. prin planşe, schiţe etc. (materiale iconografice)
c. prin mijloace tehnice moderne
2. Observarea execuţiei altor subiecţi
III. Exersarea
a. independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice (global/parţial)
b. mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice
c. complexelor pentru dezvoltarea fizică
d. pentru dezvoltarea calităţilor motrice
 77

4.1. Metodele de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor teoretice de specialitate; formarea,

consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice

4.1.1. Metodele verbale. Dintre acestea o primă metodă este expunerea.

4.1.1.1. Expunerea - folosirea acesteia duce după o primă etapă de percepere a realităţii, prin primul
sistem de semnalizare, la utilizarea gândirii şi limbajului, deci a celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Expunerea se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii. Prin intermediul acestor metode are loc
transmiterea verbală a cunoştinţelor de specialitate cuprinse, de regulă, în programele şcolare sau în planurile
de pregătire sportivă. Comunicării orale i se recunoaşte o mare flexibilitate, ceea ce îi conferă profesorului
(antrenorului) spontaneitate şi putere de adaptare cu uşurinţă la specificul temei, la nivelul intelectual al
auditorului, la disponibilităţile de timp şi de condiţii materiale.
În folosirea acestei metode, o importanţă aparte o prezintă tehnica exprimării şi tehnica receptării, care
condiţionează eficienţa metodei expunerii.
O prelegere sau o expunere etc. se cere să fie redactată în prealabil cu toată rigurozitatea, avându-se
grijă să se asigure o bună selectare a materialului faptic, o esenţializare a cunoştinţelor după valoarea lor
cognitivă şi didactico-educativă.
În ceea ce priveşte receptarea „informaţiilor comunicate”, o mare importanţă o prezintă luarea
notiţelor, care are darul să influenţeze pozitiv învăţarea ca şi desfăşurarea ulterioară a studiului indepen-dent.
De exemplu, cercetările întreprinse de Grawford demonstrează că subiecţii care iau notiţe în cursul audierii
explicaţiilor sau expunerilor înregistrează un spor de cunoştinţe şi de înţelegere mai bună a materialului
predat, decât cei care se mulţumesc numai cu ascultarea. Aceste avantaje sunt puse pe seama faptului că la
receptarea, filtrarea şi fixarea cunoştinţelor participă atât senzaţiile vizuale şi auditive, cât şi cele kinestezice,
motrice, ale căror efecte se însumează. Cert este că privind tehnica luării notiţelor, deşi pare o operaţie relativ
uşoară, sunt puţini totuşi cei ce stăpânesc în mod corect şi eficient această deprindere. Dificultatea este
legată, îndeosebi, de neputinţa desprinderii esenţialului din expunere. Astfel, unii caută să noteze totul,
cuvânt cu cuvânt, cât mai exact cu putinţă, dar procedând în felul acesta riscă să piardă ritmul expunerii şi să
scape firul ideilor esenţiale; sau, în graba de a prinde totul, alţii folosesc prescurtări, adeseori prea
numeroase, nesistematice şi foarte anevoios de a fi apoi reconstituite, mai ales după un oarecare timp. Greşită
este şi atitudinea acelor elevi (sau studenţi) care din nevoia de a nu pierde explicaţiile, pretind să se dicteze
lecţia (cursul). O asemenea procedură aduce serioase daune desfăşurării procesului de învăţământ, în sensul
că obligă la reducerea cantităţii de cunoştinţe prevăzute să se predea într-un timp stabilit, iar elevii (studenţii)
nu mai participă activ şi creator, efortul lor reducându-se la o simplă înregistrare mecanică; în loc să fie
solicitată memoria logică, judecata, puterea de discernământ şi imaginaţia, este cultivată mai degrabă
memoria mecanică, reproductivă. Important este să se noteze integral şi corect doar definiţiile, denumirile,
datele, formulele, schemele, schiţele etc. care însoţesc explicaţiile, expunerea. Întrucât acest curs este predat
studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi ţinând cont de faptul că la intrarea în facultate mulţi
studenţi manifestă o oarecare stângăcie şi carenţe în luarea notiţelor, am apreciat că este bine să ne oprim
puţin mai mult asupra tehnicii luării notiţelor, aceasta şi în perspectiva ameliorării tehnicii respective şi a
celor de învăţare individuală.
Metoda expunerii se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii.
a. Povestirea este forma narativă de prezentare a diverselor cunoştinţe pe care dorim să le transmitem
subiecţilor. Se utilizează, de regulă, în procesul didactic al copiilor şi elevilor din clasele I-IV. Pentru aceştia,
povestirea constituie şi un procedeu metodic folosit în cadrul metodei exersării. Odată cu exersarea
diferitelor exerciţii fizice, educatorul recurge şi la povestire. Astfel, într-un cadru introductiv plăcut, specific
vârstei copiilor, aceştia îşi însuşesc numeroase priceperi şi deprinderi de mişcare. De exemplu, diferitele
sărituri pot fi asemănate cu cele ale animalelor (iepure, panteră etc.).
Atunci când utilizăm această metodă, se recomandă să se ţină seama de următoarele cerinţe:
 vârsta subiecţilor;
 să fie cât mai clară, concisă şi scurtă;
 să fie asociată cu folosirea unui material intuitiv (poze, planşe, imagini video etc.);
 să fie însoţită chiar de muzică, pentru a realiza o atmosferă cât mai emoţională;
 expresivitatea povestirii şi caracterul ei emoţional cresc o dată cu folosirea intonaţiei, mimicii, a unor
gesturi.
b. Explicaţia este forma expunerii în care predomină argumentaţia raţională. Prin utilizarea ei se
urmăreşte ca subiecţii să înţeleagă bine ideile ce li se comunică. În domeniul activităţii de educaţie fizică ca
 78

şi în antrenamentul sportiv, metoda este larg utilizată atunci când se prezintă spre învăţare un exerciţiu, un
procedeu sau un element tehnic nou. În cursul explicaţiei se foloseşte cu foarte bune rezultate şi materialul
intuitiv. De exemplu, explicaţiile legate de învăţarea săriturii în înălţime poate fi însoţită, cu rezultate bune,
şi cu prezentarea imaginii unei chinograme, a unor poze ş.a. Acest lucru vine în sprijinul explicaţiei şi-i ajută
pe subiecţi să-şi însuşească elementele tehnice corect, să înţeleagă cât mai repede şi mai bine ce au de făcut.
Când se foloseşte explicaţia este recomandabil ca aceasta să fie concisă, clară şi să se aleagă cu atenţie
mijloacele intuitive utilizate. Să fie accesibilă şi să permită reţinerea a ceea ce este caracteristic şi tipic. Pe
parcursul explicaţiei, profesorul poate pune întrebări subiecţilor, spre a-şi da seama dacă şi-au însuşit
exerciţiul respectiv, prezentat până atunci. El poate cere subiecţilor să explice (să execute), la rândul lor, cele
predate.
Explicaţia prin transmiterea de noi cunoştinţe contribuie direct la educaţia intelectuală a subiecţilor, le
formează un vocabular specific şi contribuie la creşterea interesului pentru studiu şi noutate, la sporirea
curiozităţii ştiinţifice şi aflarea noului.
Explicaţia nu trebuie confundată cu sfaturile, cu indicaţiile curente care însoţesc metoda demonstraţiei.
În această situaţie, în cadrul folosirii metodei demonstraţiei, descrierea terminologică a exerciţiilor, precum
şi precizările care însoţesc exerciţiile urmăresc mai mult îndrumarea operativă a activităţii practice.
c. Prelegerea se foloseşte la elevii din clasele terminale şi în special în învăţământul superior.
Majoritatea problemelor au fost prezentate atunci când ne-am referit la aspectele ce privesc utilizarea
metodei expunerii. În plus, de data aceasta, ţinem să precizăm că prelegerea este o expunere neîntreruptă şi
sistematică a unei teme din programa de învăţământ pe durata uneia sau a mai multor ore (lecţii).
Argumentarea logică a ideilor, prezentarea de teorii, ipoteze ca şi analiza critică a acestora, sistematizarea
unui bogat material în legătură cu tema, sunt caracteristice prelegerii. Ea se desfăşoară pe baza unui plan
dinainte stabilit de cadrul de specialitate şi poate fi prezentat cursanţilor oral sau scris, înainte de începerea
expunerii, fie pe parcursul acesteia. În mod obişnuit, prelegerea este însoţită de materialul intuitiv, ilustrativ:
scheme, desene, grafice, proiecţii, obiecte, texte etc.
Folosirea expunerii sub formă de prelegere, în scopul obţinerii unor rezultate cât mai bune în procesul
de învăţământ, impune respectarea anumitor cerinţe:
 prelegerea să aibă continuitate. Între idei să existe înlănţuiri logice, să se treacă în mod firesc de la o
idee la alta, fiecare afirmaţie să fie întemeiată, să se bazeze pe argumentele sigure, să se sprijine pe fapte, pe
exemple;
 să fie sistematică, clară şi expresivă;
 să se folosească un vocabular pe înţelesul subiecţilor; un ton adecvat conţinutului, o pronunţare
clară, un ritm potrivit care ajută la înţelegerea şi reţinerea materialului expus. Vorbirea monotonă, aceea prea
puternică sau prea slabă îi oboseşte pe subiecţi. Folosirea pauzelor, reliefarea prin intonaţie a esenţialului,
accentuarea deosebită a unor cuvinte sau propoziţii, participarea efectivă a cadrului de specialitate la cele
expuse, contribuie la expresivitatea prelegerii şi prin aceasta la sporirea efectelor ei instructive şi educative.

4.1.1.2. Conversaţia
Este metoda de instruire şi educare a subiecţilor (elevi, sportivi) cu ajutorul întrebărilor şi
răspunsurilor. Această metodă se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice, priceperi şi deprinderi
motrice, la verificarea şi la fixarea lor.
Se cunosc mai multe variante ale conversaţiei, discuţiei. De exemplu: conversaţia-dialog (de tipul
consultaţiei); conversaţia în grup; de tip seminar; conversaţia dirijată etc.
Reuşita unei „discuţii” este condiţionată de mărimea grupului. Mărimea optimă a unui grup este de 15-
20 până la 30 participanţi.
Dată fiind importanţa întrebărilor în mecanismul provocării şi susţinerii unei conversaţii, acestora
trebuie să li se acorde o atenţie sporită. În cadrul discuţiei se pot distinge trei părţi principale: introducerea în
dezbatere, dezbaterea propriu-zisă şi sintetizarea rezultatelor.
Când conversaţia se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice noi poartă denumirea de conversaţie
euristică, iar când este folosită în scopul fixării şi al valorificării acestora i se spune conversaţie
examinatoare.
a. Conversaţia euristică (sau socratică, întrucât Socrate - 469-399 î.e.n.- folosea dialogul pentru a-şi
conduce discipolii şi adepţii săi la descoperirea unor lucruri de mare adâncime şi înţelepciune). În
conversaţia euristică, întrebările pornesc de la cadrul de specialitate spre subiect, dar şi de la subiect spre
profesor (antrenor). De altfel, însăşi etimologia cuvântului conversaţie (lat. „Conversatio”, compus din
con=cu şi din versus=întoarcere) vrea să arate că este vorba de o acţiune de întoarcere şi reîntoarcere (după
 79

noi, la cunoştinţele deja dobândite). Întregul mecanism al desfăşurării acestui tip de conversaţie se
întemeiază pe o succesiune de întrebări puse cu abilitate de profesor (antrenor), în alternanţă cu răspunsurile
subiecţilor.
b. Conversaţia examinatoare se foloseşte după ce subiecţii şi-au însuşit cunoştinţele, priceperile,
deprinderile spre a se constata cât de bine le stăpânesc, le pot executa. Această metodă nu este adresată
numai memoriei, ci şi gândirii. Aşa se procedează şi când se urmăreşte consolidarea cunoştinţelor însuşite de
subiecţi în lecţia (activitatea) de zi şi când sunt controlaţi din lecţiile anterioare.
Folosirea conversaţiei ca metodă de învăţământ este însoţită de numeroase dificultăţi. Arta de a pune
întrebări, de a stimula cu ajutorul lor participarea activă a subiecţilor la lecţii (activităţi) şi de a asigura pe
această cale însuşirea volumului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi prevăzute în planuri şi programe cere o
serioasă şi atentă pregătire.
Întrebările formulate de profesor (antrenor) subiecţilor trebuie să îndeplinească unele cerinţe, ca de
exemplu:
 să fie precise din punct de vedere al conţinutului, concise ca formă, exprimate simplu şi corect;
 să stimuleze gândirea subiecţilor;
 să fie adresate într-o succesiune logică, după plan;
 recurgerea la întrebări ajutătoare, când se observă că elevii (sportivii) nu au suficient de clare unele
idei.
Când se foloseşte metoda conversaţiei, profesorul (antrenorul) va pretinde ca şi răspunsurile elevilor
(sportivilor) să îndeplinească unele cerinţe. Astfel, răspunsurile trebuie să fie concrete, clare, precise şi
complete. Dacă răspunsul nu este corect şi complet, se va cere altui subiect să-l corecteze sau să-l
completeze. Dacă elevii (sportivii) nu reuşesc să facă aceasta, atunci profesorul însuşi va prezenta răspunsul
corect şi complet.
Trezirea interesului pentru problema sau acţiunea ce se va discuta, stimularea gândirii creatoare a
subiecţilor contribuie la însuşirea sau aprofundarea unor laturi ale pregătirii lor proprii.
În domeniul educaţiei fizice şi sportive, executanţilor li se cere, de exemplu, să explice modul de
efectuare a diferitelor deprinderi motrice, raporturile, legăturile funcţionale dintre coechipieri în cazul unei
anumite acţiuni tactice etc.
Conversaţia este deosebit de instructivă mai cu seamă atunci când se analizează rezultatul unei
participări la competiţii (a unui meci) sau atunci când se stabilesc mijloacele, tactica folosită de echipă la
viitoarea confruntare sportivă.
Îmbinarea conversaţiei cu observaţia, cu expunerea, cu activitatea practică desfăşurată, accentuează
caracterul activ al acestei metode şi asigură eficienţa folosirii ei în procesul de învăţământ, ca şi în cel de
antrenament sportiv.

4.1.1.3. Studiul individual sau activitatea subiecţilor cu manuale, alte cărţi şi lucrări
Ca tehnică fundamentală de muncă intelectuală, studiul individual (lectura, activitatea cu cartea)
îndeplineşte funcţii multiple: de culturalizare, de învăţare propriu-zisă (de instruire şi autoinstruire), de
informare şi de documentare etc.
Cărţile care cuprind experienţa şi gândirea generaţiilor trecute sunt o bogată sursă de cunoştinţe.
Folosirea lor inclusiv în activitatea de educaţie fizică şi sportivă ajută subiecţii să-şi însuşească noi
cunoştinţe, temeinice, să le sistematizeze şi fixeze, contribuie la înţelegerea mecanismelor bio-fiziologice şi
psihologice care stau la formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, la formarea şi perfecţionarea
calităţilor motrice.
Activitatea subiecţilor cu manualul şi alte cărţi se realizează sub mai multe forme: studiul textelor,
efectuarea de exerciţii, probleme, rezumate, scoaterea ideilor principale, elaborarea de conspecte, pregătirea
răspunsurilor la întrebările puse de profesor, completarea notiţelor luate în timpul expunerilor sau a
prelegerilor.
Dintre numeroasele reguli, de care este bine să se ţină seama atunci când se studiază un text în mod
independent sau se învaţă după manual şi care duc în final la însuşirea acestei priceperi de a studia
individual, ca rezultat a numeroase exerciţii îndrumate de cadrele didactice, amintim parcurgerea
următoarelor activităţi succesive cu cartea: citirea în întregime a textului spre a prinde ideea generală, analiza
textului (înţelegerea ideilor, explicarea cuvintelor necunoscute, descifrarea pasajelor grele, confruntarea
textului cu ilustraţii, grafice, chinograme, schiţe etc.), structurarea materialului (stabilirea părţilor principale
 80

ale textului şi succesiunea lor logică), prinderea acestei structuri sub forma unei scheme vizuale care ajută la
reţinerea materialului.
Aşa după cum remarcă B.Schwarz, „…există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a şti să
înveţi”. De aceea, a vorbi despre modernizarea studiului individual înseamnă a avea în vedere:
 educarea capacităţii de lectură, a unei atitudini active în timpul lecturii şi însuşirea treptată a unor
deprinderi corecte şi complexe de autoinstruire prin lectură;
 deprinderea de a înţelege corect cele citite;
 deprinderea de a-şi pune probleme;
 deprinderea de a nota;
 deprinderi de disciplina muncii intelectuale, de igiena studiului.
Progresul uimitor de rapid al ştiinţei şi tehnicii, în zilele noastre, a impus o optică nouă asupra muncii
elevilor, studenţilor, cu manualul şi cu alte cărţi, care în final vizează formarea dorinţei de a cunoaşte, de a
cerceta şi de a se perfecţiona. Această metodă este unul dintre cele mai preţioase instrumente de autoeducaţie
care va beneficia, în viitor, de imensele avantaje oferite de tehnica de calcul.

4.1.1.4. Brainstorming-ul (asaltul de idei)

Un procedeu de problematizare prin participarea activă a întregii clase (grupe) de subiecţi este
denumită metoda asaltului de idei (brain=creier, storm=furtună, asalt). Această metodă a fost iniţiată de
A.Osborn (1953) cu funcţia distinctă de a înlesni căutarea şi găsirea celei mai adecvate soluţii problemei de
rezolvat, printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanţilor la discuţie. În legătură cu o problemă
supusă rezolvării, cadrul de specialitate solicită pe subiecţi să emită cât mai multe păreri, să formuleze cât
mai multe variante şi neaşteptate ipoteze. Ei au dreptul atât să se completeze, să modifice, să continue sau să
combine ideile emise anterior de colegii lor, cât şi să vină cu soluţii noi, în contrazicere cu cele exprimate.
Asaltul acesta de idei îmbogăţeşte conştiinţa fiecăruia din ei, contribuie la formarea flexibilităţii gândirii. De
asemenea, această metodă obişnuieşte pe subiecţi să-şi pună probleme, să privească un fapt pe toate feţele,
să construiască raţionamente plauzibile, să caute mijloace de a le verifica şi a confrunta soluţiile găsite cu
realitatea. Ea dezvoltă la subiecţi atitudinea critică, deprinderea de cercetare independentă a obiectelor şi
fenomenelor.

CURS 6

4.1.2. Metodele intuitive

4.1.2.1. Observarea liberă (independentă) şi îndrumată a execuţiei altor subiecţi
În semnificaţia originală, a observa înseamnă a lua în atenţie obiecte, fenomene, fapte, acţiuni etc. în
vederea cunoaşterii mai bine a acestora, a cercetării lor sub multiple aspecte (I.Cerghit,8). Cuvântul provine
din lat. servare + ob = a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe, a cerceta. Observarea, în diferitele ei forme,
libere (independentă) şi îndrumată, constituie una dintre cele mai indicate metodologii şi pentru activitatea de
educaţie fizică şi sportivă.
Încă înainte de a merge la şcoală, copiii acumulează o mulţime de cunoştinţe prin observarea
obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate. Printr-o observare liberă nedirijată, ei îşi însuşesc
cunoştinţe, în special despre aspectul exterior al celor observate. Observaţiile sunt strâns împletite cu trăiri
emotive extrem de variate, cu exemple de comportare, care îl influenţează adânc pe copil. Observaţia liberă
este un proces care se continuă pe tot parcursul vieţii omului. Din ceea ce-i oferă natura şi societatea omul
alege numai ce-l interesează şi reţine mai ales ceea ce răspunde unor trebuinţe ale sale. Observaţiile libere
pot fi făcute individual şi în grup. Grupul amplifică capacitatea de observare, sporind totodată randamentul.
 81

Cu toate efectele pozitive, observarea se limitează doar la aspectele exterioare, nu pătrunde în structura
obiectelor, în înlănţuirea fenomenelor etc.
În procesul de învăţământ de specialitate, se utilizează în mod frecvent observaţia îndrumată a
execuţiei altor subiecţi, dirijată de profesor, antrenor. Când subiecţii observă singuri mişcarea (acţiunea), pe
baza unor instrucţiuni, a unui ghid sau a unui plan (tematici) dat de specialist (profesor, antrenor), poartă
denumirea de observaţie independentă.

4.1.2.2. Demonstraţia
Când subiecţii (elevii-sportivii) observă ceea ce le arată profesorul (antrenorul), „observaţia” poartă
denumirea de demonstraţie.
Termenul derivă din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat - „a
ilustra”, provenit din lat. ilustrare = a clarifica, a lumina, a face limpede. A demonstra înseamnă a prezenta
(a arăta) subiecţilor, obiecte, fenomene, acţiuni, în scopul uşurării efortului de cunoaştere a realităţii, al
asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi
învăţarea unor cunoştinţe, al confirmării unor adevăruri, al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al
formării deprinderilor sau comportamentelor vizate în sens didactic; demonstraţia provoacă o percepţie
activă concret-senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstraţia logică (teoretică), ce presupune o
fundamentare pe cale deductivă (prin raţionament logic) a unui adevăr.
Esenţa demonstraţiei constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare, a
imaginilor şi a cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor, în timp ce explicaţiile
joacă un rol auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului de desfăşurare a acestuia şi de
definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, prin demonstraţia nemijlocită, efectuată de profesor
(antrenor), sau prin demonstraţia mijlocită, efectuată de către un subiect (elev sau sportiv) se prezintă
mişcări, acţiuni, imaginea unor elemente tehnice, în vederea familiarizării subiecţilor cu executarea corectă a
actelor motrice respective, ducând, totodată, la acumularea de informaţii şi asigurând un suport perceptiv
suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea. Scopul de bază al utilizării metodei
demonstraţiei în activitatea de educaţie fizică şi sportivă, ca metodă fundamentală, este acela al formării unui
bagaj cât mai bogat de imagini şi reprezentări, ce duce la familiarizarea elevilor (sportivilor) cu efectuarea şi
îndeplinirea exactă, corectă a actelor şi acţiunilor motrice.
La baza demonstraţiei se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv (obiecte, procese, material
figurativ, simbolic, grafic, experienţe, mijloace tehnice, modelul unei acţiuni corecte etc.). Cuvântul poate
constitui şi el o sursă intuitivă atunci când reuşeşte să trezească în mintea subiectului anumite imagini şi
reprezentări. De aici rezultă deosebirea esenţială dintre metoda demonstraţiei şi metoda descoperirii. În timp
ce metoda demonstraţiei facilitează asimilarea cunoştinţelor şi prelucrarea lor pornind de la o sursă intuitivă,
cea de a doua presupune reactualizarea experienţei anterioare în vederea surprinderii unor relaţii noi, care nu
au fost cunoscute până în acel moment. Demonstraţia are un caracter ilustrativ, pe când descoperirea un
caracter intuitiv. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, prin metoda demonstraţiei se urmăreşte formarea
unor reprezentări, a unor noţiuni clare cu privire la structura şi execuţia exerciţiilor fizice, a acţiunilor
motrice, a deprinderilor de mişcare. Asociată cu explicaţii, eficienţa metodei sporeşte mult. Astfel, se pot
scoate în evidenţă elementele de detaliu, se pot sublinia conexiunile dintre diferite elemente şi acţiuni la
clasele I-IV şi în activitatea de antrenament (pregătire) a începătorilor, date fiind particularităţile de vârstă
ale subiecţilor şi gradul lor de pregătire, demonstraţia se foloseşte mai intens decât la clasele mari şi în
activitatea sportivilor avansaţi.
Metoda demonstraţiei în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sportivă se poate folosi prin
următoarele procedee: demonstraţia nemijlocită sau mijlocită a exerciţiilor; demonstraţia cu ajutorul
materialului intuitiv iconografic (poze, chinograme, scheme, planşe, reprezentări grafice etc.); demonstraţia
cu ajutorul mijloacelor moderne (modele figurative, proiecţii fixe, dinamice, video-televiziune etc.).
a. Demonstraţia nemijlocită şi mijlocită a exerciţiilor este efectuată de către profesorul de educaţie
fizică, de către antrenor sau un subiect pus de aceştia, care caută să redea imaginea „model”, reală, naturală a
deprinderilor motrice ce urmează a fi însuşite. Specialistul poate, în acest caz, în funcţie de obiectivele
programei lecţiei să execute global sau numai unele dintre elementele componente ale deprinderii, ale actului
motric respectiv. Pentru a asigura o eficienţă maximă prin folosirea acestei metode, se recomandă ca
demonstraţia exerciţiului să fie realizată cât mai corect pentru ca „modelul” pe care-l percep subiecţii să fie
cât mai identic cu acţiunea respectivă de mişcare. De asemenea, observaţia subiecţilor trebuie să fie
permanent însoţită de explicaţii şi exemplificări, în scopul perceperii elementelor esenţiale care
 82

condiţionează calitatea execuţiei. Celelalte cerinţe se referă la necesitatea ca demonstraţia să ţină seama de
particularităţile individuale ale subiecţilor, să fie făcută pe înţelesul lor, iar profesorul să fie astfel plasat
pentru a fi văzut de către toţi elevii (sportivii).
b. Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (materiale iconografice). Cu ajutorul chinogramelor,
a planşelor, a schemelor etc. se pot demonstra, prin prezentarea intuitivă, unele procedee tehnice, structura
anumitor combinaţii tactice, modul de comportare a unui sportiv în funcţie de sarcinile tactice şi a postului în
echipă etc. Apelând la aceste materiale iconografice, se îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor executanţilor,
acestea se fixează, totodată, corespunzător cerinţelor esenţiale ale execuţiei. Unii specialişti (profesori,
antrenori), concomitent cu înfăţişarea planşelor şi schemelor, folosesc în procesul de antrenament sportiv, în
activitatea de pregătire a unor întâlniri (meciuri), fie table cu figuri magnetice, fie desenarea pe tablă,
conform unui cod convenţional propriu diferitelor ramuri de sport, a acţiunilor de mişcare ce urmează a fi
îndeplinite de sportivi. Aceste procedee contribuie la formarea unor reprezentări şi noţiuni clare cu privire la
structurile de exerciţii fizice ce trebuie executate în concordanţă cu temele instructive ale lecţiei.
c. Demonstraţia cu ajutorul mijloacelor moderne. În mod frecvent mijloacele moderne sunt clasificate
în mijloace auditive (înregistrările pe bandă de radiocasetofon, pe discuri etc.), mijloace vizuale (diapozitive,
diafilme etc.) şi mijloace audio-vizuale (film sonor, înregistrări video etc.). Demonstraţia audio-vizuală
valorifică virtuţile imaginii dinamice (sau statice), îmbinate cu cuvântul şi cu sunetul. Prin folosirea
demonstraţiei audio-vizuale se asigură o fixare mai bună în memorie a noilor cunoştinţe, imagini însuşite pe
această cale. În ultimul timp, o serie de cercetări întreprinse în S.U.A. atestă faptul că omul reţine 30% din
ceea ce vede şi 20% din ceea ce ascultă, iar în condiţiile asocierii văzului şi auzului se păstrează în proporţie
de 65% din informaţiile care se adresează deodată ambelor simţuri. Folosirea mijloacelor moderne face
predarea nu numai eficientă, dar şi atractivă, subiecţii având posibilitatea să vadă cele mai bune execuţii. De
asemenea, este posibilă observarea amănuntelor, a elementelor de detaliu (prin utilizarea stop cadrului) şi,
totodată, există posibilitatea de a reveni în prezentarea imaginilor. Imaginile video se adresează simţului
vizual, deci simţului cu cea mai mare posibilitate de receptare temeinică a informaţiilor. Prin efectuarea
demonstraţiei unei mişcări, a unei acţiuni motrice, se facilitează înţelegerea relaţiilor temporale şi spaţiale,
exerciţiul fizic, elementul tehnic sau tactic fiind prezentat în întregul lui dinamism. Ilustrarea mişcărilor
constituie una dintre cele mai importante şi preţioase inovaţii pe care tehnicile audio-vizuale o aduc în
domeniul demonstraţiei didactice.
Mişcarea, prezentată prin procedee de accelerare sau de încetinire, ori de descompunere a imaginilor,
creează posibilităţi de sesizare a transformărilor succesive, a fazelor mişcării, a momentelor sau a etapelor
principale de evoluţie sau de desfăşurare a unor mişcări, a unor acţiuni tactice etc.

4.1.3. Metoda practică (activă)

Metoda practică sau activă reprezintă calea care foloseşte acţiunea motrică, activitatea practică ca
mijloc pentru instruire, pentru însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice.
În procesul de învăţare, subiecţii efectuează uneori activităţi preponderent imitative, alteori activităţi
creatoare.
Exersarea (repetarea exerciţiilor)
Învăţarea deprinderilor motorii ca şi a celor mintale (intelectuale) nu se face prin „comunicare
verbală”. Nici un elev, tânăr sportiv, nu va putea să înveţe să înoate, să schieze, să alerge peste garduri, să
sară peste ştachetă sau să arunce o suliţă privind doar la profesor (antrenor). De obicei, deprinderile motrice
nu pot fi transmise prin sfaturi şi îndemnuri. Ca să deprindă o acţiune, subiectul trebuie să încerce, să facă, să
refacă, să repete până ce intră în posesia „modelului” acţiunii respective, până ce această acţiune se
automatizează devenind o deprindere, o obişnuinţă. Numai prin practică, prin repetări, exersare, se învaţă cel
mai bine o deprindere (R.Gagné). Or, tocmai acesta este exerciţiul (exersarea). În sensul etimologic al
cuvântului, a efectua un exerciţiu (lat. exercitium din exercere) înseamnă a executa o acţiune în mod repetat
şi conştient, a face un lucru de mai multe ori, în vederea dobândirii unei deprinderi motrice.
A exersa mai înseamnă a supune la efort repetat anumite funcţii mintale sau motrice (organice), în
scopul dezvoltării şi menţinerii lor în formă.
Această metodă (este) de bază, putem spune că este fundamentală în procesul de învăţare, în domeniul
activităţii de educaţie fizică şi sportivă. Exerciţiul face parte, din categoria tehnicilor de antrenament, dar
subliniem că el nu trebuie înţeles în sensul de repetare a unor acţiuni (deşi se poate învăţa şi în acest mod), ci
de refolosirea intensivă şi extensivă a unor elemente şi structuri globale semnificative, proprii sarcinii de
învăţare, în contexte semnificative (R.Titone).
 83

Exerciţiul, funcţia acestuia, nu se reduce numai la formarea deprinderilor motrice, a unor moduri de
acţiune bine elaborate şi consolidate, ci implicit contribuie şi la realizarea altor obiective, cum ar fi:
· aprofundarea înţelegerii regulilor, noţiunilor, a principiilor şi teoriilor învăţate, prin aplicarea lor în
situaţii noi şi cât mai variate;
· dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor trăsături de voinţă şi caracter, a
unor calităţi morale etc.;
· consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice însuşite, ceea ce face să crească probabilitatea
păstrării în memorie a lanţurilor motorii şi verbale, mai ales dezvoltarea operaţiunilor mintale; prevenirea
uitării; sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motorii, oferind posibilităţi
noi de transfer.
Întreaga activitate de educaţie fizică şi sportivă are semnificaţia unui îndelungat şi asiduu exerciţiu
care, dincolo de formarea unor capacităţi şi deprinderi specifice acestor activităţi, ramurilor sportive,
urmăreşte să înzestreze practicanţii cu deprinderi motrice, obişnuinţe de practicare organizată sau
independentă a sportului şi care să le permită o autoperfecţionare continuă, în tot cursul vieţii lor.
Pregătirea şi dezvoltarea intelectuală, morală, estetică, fizică ca şi pregătirea pentru activitatea tehnico-
productivă necesită pe lângă cunoştinţe şi o serie de priceperi şi deprinderi motrice.
Obiectivele, după cum am văzut atunci când ne-am referit la sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi
sportive, diferenţiază exerciţiile fizice de celelalte mişcări şi acţiuni efectuate de un individ în diverse
activităţi (din viaţa cotidiană, productive, în jocurile copiilor etc.). De asemenea, ca mijloc didactic
fundamental, exerciţiul fizic este instrumentul anume conceput şi programat în scopul:
· formării, consolidării şi perfecţionării priceperilor, deprinderilor şi dezvoltării calităţilor motrice;
· îmbunătăţirea, ameliorarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului;
· dezvoltarea fizică a subiecţilor (influenţarea aparatului locomotor: muşchilor, ligamentelor şi
articulaţiilor);
· prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
· formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe specifice, necesare practicării diferitelor ramuri şi
probe sportive, ca şi în desfăşurarea activităţilor cuprinse în programul preocupărilor din timpul liber etc.
Formarea deprinderilor motrice ca şi a celor intelectuale este rezultatul exersării (repetării), efectuării
exerciţiilor, fie motrice sau intelectuale. Pentru a se forma o deprindere motrică, de exemplu, a mânui un
obiect sportiv, a efectua o mişcare (act motric), un procedeu tehnic dintr-o ramură sportivă, nu este suficient
a asculta expunerea, explicaţia sau a privi demonstraţia efectuată de profesor (antrenor), ci este nevoie, în
primul rând, de exersare, de repetare şi iar repetare, de efectuarea a cât mai multor execuţii.
Metoda exersării (repetării) exerciţiilor ca metodă practică, activă face parte din categoria metodelor
algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasă a unor prescripţii şi conduce spre un obiectiv
prestabilit. Deci nu orice acţiune este un exerciţiu, ci numai cele ce se repetă relativ identic, conştient şi se
încheie cu formarea unor componente automatizate ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă.
În acest domeniu, exerciţiul trebuie efectuat astfel ca actul motric respectiv, acţiunea să se apropie de
un model sau să vizeze îmbunătăţirea performanţelor ei. Unele exerciţii se pot efectua fără o îndrumare din
partea unui specialist, pe bază imitativă. Copiii, începătorii în activitatea sportivă de performanţă, observă
comportarea, execuţia adulţilor, a celor avansaţi. În sport, ca şi în alte domenii, cei mai buni (excepţiile) sunt
adevăraţi „idoli” şi constituie pentru copii, tineri adevărate modele ce sunt observate şi ulterior urmate. Ei
sunt imitaţi şi copiaţi în tot ce fac atât pe terenul de sport, cât şi în afara lui.
Exerciţiile imitative prezintă desigur şi, unele neajunsuri. Astfel, copilul, începătorul lipsit de
experienţă şi de spirit critic, poate alege modele inferioare ca valoare, îşi poate forma deprinderi greşite ca
structură, greu de înlăturat ulterior. De aceea procesul didactic al activităţii de educaţie fizică şi sportivă,
exerciţiile executate, trebuie să fie îndrumate de specialist. Aceasta va permite mai cu seamă, urmărirea
evoluţiei copilului, a începătorului, pentru ca ei să-şi însuşească modelele valoroase, exerciţiile corecte,
printr-o selecţie şi organizare judicioasă a exerciţiilor.
În procesul didactic al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv, metoda exerciţiului este deci o
metodă practică, de bază, fundamentală, utilizată cu scopul de a forma atât deprinderi şi priceperi motrice,
cât şi noi cunoştinţe, consolidarea şi perfecţionarea celor dobândite anterior, dezvoltarea calităţilor motrice,
contribuind totodată şi la formarea capacităţii creatoare a elevilor, a viitorilor performeri sportivi.
Didactica cunoaşte o multitudine de tipuri de clasificare a exerciţiilor: a. După funcţiile îndeplinite, pot
fi nominalizate, de exemplu: exerciţiile introductive; de observaţie; de bază; de asociaţie; de exprimare
concretă (gimnastică, patinaj artistic, înot sincron, jocuri etc.); de exprimare abstractă (scris, cânt, limbaj
vorbit); repetitive (de modele autentice, de exemplu); de operaţionalizare; aplicative; de consolidare;
 84

corective; de evaluare etc. b. O altă clasificare este cea în care exerciţiile sunt considerate: individuale; de
echipă; colective, mixte etc.; c. După gradul de determinare a activităţii există exerciţii de tip algoritmizat, în
întregime dirijate (bazate pe executarea repetată a unui comportament descris în termeni algoritmici, adică cu
determinarea riguroasă a operaţiilor de efectuat şi a succesiunii lor specifice, mai ales în însuşirea unor
comportamente); exerciţii semi-algoritmizate (semidirijate) şi exerciţii libere (autodirijate); exerciţii de
diferite grade de complexitate etc.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, unii specialişti propun următoarea clasificare după funcţia
pe care o îndeplinesc în formarea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· exerciţii introductive;
· exerciţii de bază (de antrenament);
· exerciţii paralele.
Exerciţiile introductive reprezintă primele exerciţii pe care le fac subiecţii pentru a se familiariza cu
execuţia demonstrată de profesor (antrenor).
Exerciţiile de bază (de antrenament) sunt executate de subiecţi după ce aceştia au înţeles cum trebuie
efectuat corect exerciţiul respectiv. Acesta se execută de mai multe ori, căutându-se o apropiere cât mai mare
de „model”. Aceste exerciţii de bază (de antrenament) asigură formarea deprinderilor motrice. Corectarea de
la început a unei deprinderi greşit învăţate este deosebit de importantă. În acest sens este de reţinut că: este
mai dificilă corectarea unei deprinderi greşite decât formarea unei deprinderi noi. Acest lucru impune de la
început, din prima fază a învăţării actului motric respectiv, a deprinderii de mişcare, ca exerciţiul să fie
înţeles şi însuşit corect.
În procesul complex de antrenament sportiv la unele probe, ramuri sportive înainte de a se trece la
executarea exerciţiilor de bază, se organizează exerciţii pe simulatoare.
Exerciţii paralele. Pentru menţinerea deprinderilor motrice formate şi pentru preîntâmpinarea
„slăbirii-ştergerii” lor e necesar ca în activitatea practică, odată cu efectuarea exerciţiilor pentru formarea de
noi deprinderi motrice, să se urmărească şi întărirea acelora formate anterior.
Folosirea cu succes a exerciţiilor, fie că ele vor fi executate în cadrul organizat (lecţie, antrenament),
fie că vor fi executate în afara acestui cadru (de exemplu, la domiciliu) este condiţionată de respectarea unor
cerinţe:
· prin exerciţiile executate, subiecţii trebuie să-şi însuşească „un model” cât mai perfect şi accesibil de
imitat;
· explicaţiile date subiecţilor de profesor, antrenor, să fie cât mai clare, pe înţelesul subiecţilor.
Înţelegerea clară a exerciţiului pe care-l va executa ulterior subiectul va permite o gândire rapidă în situaţiile
concrete, practice, determină consolidarea cunoştinţelor şi apropie cât mai mult execuţia de model;
· exerciţiile trebuie să fie variate, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma lor. Efectuarea de
scheme, utilizarea aparaturii ajutătoare, lucrul în condiţii uşurate (de exemplu, folosirea trambulinei, a plasei
elastice uşurează efectuarea unor sărituri, a unor acte şi acţiuni motrice, sunt forme ale pregătirii tot mai mult
şi eficient folosite în procesul de instruire, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv;
· executarea exerciţiilor în mod gradat şi progresiv. Eşalonarea gradată a exerciţiilor, efectuarea la
început a celor uşoare şi apoi a celor mai grele şi complexe ajută subiectul să constate progresele înregistrate
şi îl stimulează în activitatea sa;
· eşalonarea exerciţiilor şi executarea lor într-o ordine care să asigure ca noile deprinderi să fie o
continuare a celor învăţate, însuşite, o „complicare” treptată a lor. Realizarea unei înlănţuiri logice nu numai
a cunoştinţelor, ci şi a deprinderilor;
· efectuarea unor analize a rezultatelor, progreselor înregistrate periodic în urma executării exerciţiilor
respective. La început, această evaluare se efectuează sub îndrumarea cadrelor de specialitate, iar mai târziu
prin autocontrol.
· realizarea unei activităţi creatoare. Organizarea în aşa fel a exerciţiilor încât subiecţii să treacă treptat
de la o activitate imitativă, îndrumată pas cu pas, spre una din ce în ce mai independentă, spre o activitatea
creatoare.
În activitatea practicată de educaţie fizică ca şi în antrenamentul sportiv, metoda exersării (repetării)
exerciţiilor, în funcţie de obiectivele urmărite se aplică prin:

4.1.3.1. Exersarea pentru formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice

a. Exersarea (repetarea) în mod independent a deprinderilor şi priceperilor motrice
 85

Formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice specifice activităţii de educaţie fizică şi

sportivă, cuprinse în programele de învăţământ sau a celor de pregătire sportivă, este condiţionată de
următorii factori:
· complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· experienţa motrică a subiectului (elev, sportiv);
· nivelul calităţilor motrice şi psihice de care dispune subiectul;
· motivaţia (interesul)
· priceperea profesorului (antrenorului);
· condiţiile materiale (aparate, obiecte şi instalaţii ajutătoare etc.).
În activitatea practică de educaţie fizică şi sportivă, exersarea în mod independent se realizează prin
următoarele procedee:
· exersarea globală;
· exersarea parţială (fragmentată, analitică).
a.1. Exersarea (ca şi demonstraţia) globală a deprinderilor motrice se foloseşte în situaţiile în care
actele şi acţiunile motrice sunt simple, uşor de executat (au la bază mişcările naturale: alergări, sărituri şi
unele aruncări).
Acest procedeu este utilizat frecvent în educaţia fizică şi sportivă şcolară în scopul dezvoltării şi
pregătirii fizice a elevilor, asigurându-se un număr mare de repetări. Atunci când exerciţiile au o dificultate
sporită, se procedează la uşurarea condiţiilor de efectuare a deprinderii respective (de exemplu, la săriturile
în înălţime se coboară ştacheta, la săritura în lungime se reduce elanul, iar la jocurile sportive se pot folosi
mingi mai mici şi mai uşoare etc.); se foloseşte în desfăşurarea acţiunilor un ritm mai lent decât cel obişnuit;
perfecţionarea elementelor de bază ale deprinderilor motrice în mod separat, dar pe fondul exersării globale
(de exemplu, la săritura în lungime se execută săritura şi se acordă atenţie corectitudinii amplitudinii paşilor
executaţi în aer.).
a.2. Exersarea parţială (fragmentată, analitică) este folosită pentru formarea, consolidarea
deprinderilor şi priceperilor motrice mai complexe, ale căror părţi componente sunt separate.
Procedeul se recomandă a fi folosit atât pentru demonstraţie, cât şi pentru exersare atunci când
deprinderea motrică este alcătuită din elemente (părţi) grele care-l fac complicat, sau în situaţia în care unele
componente ale exerciţiului sunt influenţate de unii factori psihici (teama de înălţime, greutatea obiectelor
etc.)
b. Exersarea (repetarea) mai multor deprinderi şi priceperi motrice
Această variantă este cunoscută şi sub denumirea de „simultană” şi reuneşte momentele, elementele
care compun structura actelor şi acţiunilor motrice respective.
Orice activitate specifică domeniului educaţiei fizice şi sportive, inclusiv practicarea unor ramuri şi
probe sportive (jocuri sportive, gimnastică etc.) presupune execuţia sub forma „legării elementelor şi
procedeelor tehnice” pentru practicarea exerciţiilor fizice, a diferitelor sporturi (de exemplu, jocul de baschet
nu se poate desfăşura, juca fără dribling, pasă, prinderea mingii şi aruncarea la coş etc.).

4.1.3.2. Exersarea (repetarea) exerciţiilor şi complexelor pentru dezvoltarea fizică armonioasă

Această exersare se realizează în funcţie de modul de organizare a practicării exerciţiilor fizice. De
exemplu, în lecţia de educaţie fizică, exersarea acestor complexe pentru dezvoltarea fizică are loc în veriga a
3-a şi vizează următoarele obiective: pregătirea organismului, a grupelor musculare pentru efort; stimularea
treptată a marilor funcţiuni; dezvoltarea armonioasă prin influenţarea selectivă a tuturor segmentelor
corpului, a principalelor grupe musculare; prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice.
Complexele pentru dezvoltarea fizică sunt formate din câte 6-8 exerciţii analitice, la care se pot adăuga
şi alte momente de exersare, ce cuprind 2-3 exerciţii pentru influenţarea specială a indicilor de dezvoltare
somatică şi funcţională.
În ceea ce priveşte conţinutul procesului de instruire, având ca obiectiv dezvoltarea fizică armonioasă,
conform Programei de educaţie fizică aceasta este sistematizată astfel:
Prelucrarea analitică, influenţarea selectivă a aparatului locomotor prin exersarea complexelor pentru
dezvoltarea fizică, se realizează prin: exersarea frontală (presupune repetarea simultană a întregului colectiv
sub supravegherea profesorului); procedeul pe grupe (divizarea colectivului în unităţi, grupe care vor exersa
prin rotaţie, pe echipe, pe ateliere); procedeul pe perechi şi procedeul individual.

CURS 7
 86

4.1.3.3. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Executarea corectă a deprinderilor şi priceperilor motrice este condiţionată de dezvoltarea calităţilor
motrice care trebuie să fie în strânsă concordanţă cu cerinţele executării mişcării respective (cu indici
corespunzători de viteză, forţă, mobilitate, îndemânare şi rezistenţă).
Dezvoltarea calităţilor motrice de bază reprezintă aşa cum am văzut (Subcapitolul 2.1.4) una dintre
componentele proceselor instructiv-educative de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Dezvoltarea
calităţilor motrice se realizează prin procedee specifice fiecăreia dintre ele.
A. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, ca şi la începutul pregătirii sportive, principalul
obiectiv al dezvoltării forţei urmăreşte dezvoltarea forţei generale, a forţei marilor grupe musculare.
În legătură cu evoluţia forţei la diferite vârste, Heltinger arată că până la 10-12 ani diferenţele dintre
băieţi şi fete sunt neînsemnate, după care creşte treptat, ajungând la băieţi, la 20 de ani, să fie cu 40% mai
mare faţă de cea a fetelor, de aceeaşi vârstă. De asemenea, se subliniază că media forţei la femei este cu
35%-40% inferioară faţă de cea a bărbaţilor. Interesante concluzii prezintă şi Wilmore care atribuie femeilor
diferenţieri pronunţate în capacitatea de forţă, între partea superioară şi cea inferioară a corpului, precizând
că partea superioară rezultă a fi cu 53%-63% mai mică faţă de partea superioară a bărbatului, în timp ce
partea inferioară are o forţă diferită cu cca 27%. După Heltinger, Tschiene şi alţi cercetători ai domeniului,
pregătirea fetelor şi femeilor în scopul dezvoltării forţei trebuie privită şi condusă cu mare grijă.
Alegerea sistemelor de acţionare pe care urmează să le utilizăm pentru dezvoltarea forţei se realizează
în funcţie de:
l Cunoaşterea topografică şi a acţiunii principalelor grupe musculare. Din totalitatea masei musculare

compusă din cca 700 de muşchi, cei mai importanţi trebuie cunoscuţi ca şi direcţiile în care sunt angajaţi
pentru a corespunde cerinţelor tehnicii sportive şi atingerii unor indici cât mai înalţi de dezvoltare a acestei
calităţi motrice de bază. Este cunoscut faptul că o modificare cât de mică a unghiului sub care acţionează un
segment angajează în activitate alte grupe musculare.
· Realizarea unei clasificări, sistematizări a numărului (foarte mare) de exerciţii, precum şi a
metodelor utilizate pentru dezvoltarea forţei. Astfel, pot fi enumerate:
· grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri sau la aparate (haltere olimpice, pentru o mână, gantere,
helcometre elastice sau glisante, trenajoare, cadru izometric, saci cu nisip, papuci cu talpă metalică, mingi
medicinale etc.)
· exerciţii cu învingerea propriei greutăţi. Greutatea corpului sau segmentelor executantului ţine loc
de încărcătură. Exerciţiile au aproape aceiaşi valoare ca şi cele cu îngreuieri. Familia acestui grup de exerciţii
este foarte mare. De exemplu, flotările cu sprijin, atârnările, tracţiunile în braţe, genuflexiunile pe un picior
sau pe ambele, căţărarea pe frânghie, săriturile pe loc, de pe loc, în lungime şi în înălţime cu elan sau fără
etc. De asemenea, exerciţiile pot fi efectuate uneori şi cu îngreuieri (saci cu nisip, veste cu îngreuieri, centuri
şi pantofi metalici etc.) sau la aparate de gimnastică, precum şi localizate pe segmente şi grupuri musculare
(braţe, trunchi, gât, spate, centura scapulară, abdominală, pelvină).
· exerciţii cu partener, realizând diferite mişcări de transport, deplasare, ridicare, balansare, aplecări,
luptă etc. Aceste exerciţii sunt complexe, cu momente izometrice şi dinamice, sunt stimulative şi angrenează
grupe mari musculare în direcţii şi regimuri diferite de efort.
· exerciţii de accelerare-frânare - constau dintr-o suită de acţiuni motrice rapide alternative cu frânări
energice, în care contracţia grupelor musculare angajate este oprită cât mai repede posibil prin încordarea,
punerea în acţiune a muşchilor antagonişti.
· exerciţii de voinţă - constau din mişcări lente, cu încordări musculare de grad diferit, provocate şi
susţinute prin actul de voinţă care acţionează fără a întâmpina sau învinge o rezistenţă exterioară.
Aceste exerciţii sunt incluse, de regulă, în antrenamentul mental, alături de cel autogen, care
acţionează însă contrar, pentru relaxare.
· Forţa se poate dezvolta pe tot parcursul anului şcolar, în cadrul lecţiilor organizate în interior şi
uneori în aer liber (dacă sunt instalaţii şi materiale pentru organizarea acestei activităţi, teme). Această
calitate motrică se abordează ca ultimă temă a lecţiei. După această verigă urmează „revenirea organismului
după efort”.
Pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa, se pot utiliza următoarele procedee metodice:
a. Procedeul „în circuit”
 87

Iniţiatorii metodei circuit training sunt englezii Adamson şi Morgan. Prin această metodă se urmăreşte
dezvoltarea fizică armonioasă, obţinerea unor indici superiori şi creşterea capacităţii funcţionale a
organismului, prin dezvoltarea forţei generale.
În funcţie de numărul de exerciţii folosite, circuitul poate fi:
· circuit lung, când se utilizează 10-12 exerciţii;
· circuit mediu, când se folosesc 7-9 exerciţii;
· circuit scurt, cu 4-6 exerciţii incluse în circuit.
După complexitatea, greutatea şi gradul de solicitare, exerciţiile incluse în circuit determină ca acesta
să fie:
· circuit greu, pentru situaţiile în care se solicită, la execuţie, peste jumătate din posibilităţile
subiecţilor;
· circuit mediu, atunci când exerciţiile sunt executate cu greutăţi de 30-40% din posibilităţile maxime
ale subiecţilor;
· circuit uşor, care include exerciţii cu îngreuieri mici, determinate de propria greutate corporală sau a
segmentelor acestuia, precum şi îngreuieri uşoare ce pot fi echivalate cu 10-20%, din posibilităţile maxime
ale executantului.
„Circuitul” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă este prezentat în lucrările de specialitate (7; 24; 29),
fie ca un procedeu metodic pentru dezvoltarea forţei, fie ca o formă de desfăşurare a lecţiei pe ateliere,
situaţie în care se includ exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază, sau exerciţii pentru
învăţarea, consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi a procedeelor tehnice din unele sporturi. Noi
ne vom referi în cele ce urmează la folosirea „circuitului” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, în scopul
dezvoltării forţei principalelor grupe musculare, a forţei generale sau a forţei în regim de rezistenţă. Circuitul
se va desfăşura înainte de veriga „Revenirea organismului după efort”. Un asemenea circuit cuprinde
exerciţii simple, accesibile, strict localizate şi cunoscute de elevi. Exerciţiile trebuie să angreneze în efort
principalele grupe musculare, alternativ şi progresiv. Se va evita execuţia succesivă a două exerciţii care se
adresează aceleiaşi grupe musculare. De regulă, elevii participă la activitate (circuit), frontal sau constituiţi
pe grupe mici, omogene (4-6 elevi). Intensitatea efortului trebuie să crească progresiv.
Procentele reprezintă „ratele” de creştere stabilite de profesor. În acest sens, un rol esenţial îl au
condiţiile materiale ce trebuie să existe şi care, de regulă, sunt precare în şcoli. Aceasta a dus la situaţia în
care se lucrează, contra timp. Timpul de lucru poate fi 30 sec. şi apoi urmează pauza, cu o durată de 30 sec.
sau 45 sec.
În desfăşurarea unui „circuit” pentru dezvoltarea forţei se are în vedere: stabilirea exerciţiilor ce se vor
executa de către elevi în funcţie de vârsta lor; succesiunea acestora (numerotarea atelierelor, staţiilor);
stabilirea intensităţii efortului (încărcătura) în funcţie de posibilităţile elevilor; numărul repetărilor; măsurile
de asigurare şi protecţie. Participarea elevilor la circuit trebuie să fie activă şi conştientă. De asemenea, ei vor
trebui să participe şi la pregătirea materialelor necesare şi chiar la desfăşurarea circuitului.
Materialele folosite pot fi: bara fixă, banca sau lada de gimnastică, cozi de sărit, gantere, bara de
haltere, mingi medicinale, scara fixă, extensoare etc. Pauza poate consta în deplasarea spre staţia, atelierul
următor, executând mişcări de relaxare. De asemenea, dozarea este individualizată şi pentru aceasta se
lucrează cu „fişe individuale”.
Pentru a exemplifica cele arătate, până în prezent, în fig.4.1. se prezintă un „circuit” scurt, format din 6
staţii (ateliere). Circuitul în lecţia de educaţie fizică, în învăţământul primar şi gimnazial, este procedeul cel
mai folosit pentru dezvoltarea forţei.
b. Procedeul „ridicării de greutăţi” (sau cu încărcături)
Între greutăţi poate fi inclusă şi greutatea propriului corp sau segmente ale acestuia.
Acest procedeu mai este cunoscut şi ca „metoda halterofilului”, care este utilizată de mult timp, cu
rezultate deosebite în dezvoltarea forţei maxime. Denumirea metodei este rezultatul folosirii barei de haltere,
a exerciţiilor specifice halterofilului.
Intensitatea efortului ca rezultat al creşterii încărcăturii reprezintă elementul principal urmărit. Mărirea
intensităţii se realizează prin variantele:
b.1. creşterea continuă a încărcăturii în funcţie de posibilităţile maxime ale executantului. Această
creştere a încărcăturii se face de la o serie la alta şi de la un antrenament la altul (lecţie în circuit). De
exemplu: 50% - 55% - 60% - 65% - 70% - 75% - 80%;
Rata creşterii este de regulă cuprinsă între 515%, în funcţie de numărul repetărilor.
 88

b.2. creşterea în trepte - după un lucru efectuat de mai multe ori (min.2 ori) cu aceeaşi greutate, se
procedează la creşterea încărcăturii. De exemplu: 50% - 50% - 55% - 55% - 60% - 60% ş.a.m.d.;
b.3. creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. După ce s-a ajuns aproape de maximul
posibilităţilor, se reduce, treptat, încărcătura de la care s-a început. De exemplu: 60% - 65% - 70% - 75% -
75% - 70% - 65% - 60%
b.4. creşterea în val - după o creştere a încărcăturii, aceasta se reduce treptat, fără a ajunge la cea de la
care s-a plecat, după care urmează o nouă creştere şi apoi o nouă reducere ş.a.m.d. De exemplu:
50% - 60% - 55% - 65% - 60% - 70% - 65% ş.a.m.d.
La utilizarea acestui procedeu se recomandă să se ţină seama de următoarele aspecte metodice:
- în funcţie de sex, de gradul de pregătire a executanţilor se stabilesc încărcăturile iniţiale şi cele
maxime;
- pauzele dintre serii au durata stabilită în funcţie de greutatea încărcăturii (de regulă, este de 2-4
minute şi chiar mai mare);
- într-o lecţie, numărul exerciţiilor care sunt aceleaşi, este de 3-4, iar în cadrul fiecărei serii numărul
repetărilor este de 2-5 ori pentru fiecare exerciţiu, într-o serie;
- viteza de execuţie este stabilită în funcţie de mărimea încărcăturii.
c. Procedeul contracţiilor musculare izometrice intense şi rapide (Procedeul eforturilor dinamice)
Acest procedeu este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză, cum este
detenta (forţă + viteză).
Se utilizează exerciţii ce au la bază efectuarea unor contracţii rapide şi intense. Exerciţiile se execută
cu amplitudine mare, cât mai aproape „de model”.
d. Procedeul „Power-Training”
Procedeul este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză.
Mijloacele utilizate cuprind exerciţii cu haltere, cu mingi medicinale (umplute) şi exerciţii acrobatice
(salturi şi rostogoliri). Un program poate cuprinde, de exemplu: pentru fiecare grupă se aleg 3 exerciţii, deci
în total 9. Cele 9 exerciţii se efectuează pe rând, urmează o pauză mai mare (de 3-5 minute) în funcţie de
greutatea încărcăturii, apoi se reia de încă 2 ori.
Dezvoltarea forţei în regim de viteză, a detentei, se realizează şi prin executarea unor exerciţii motrice
naturale care reclamă caracteristicile tipice forţei şi vitezei ca:
· sărituri simple, duble, triple etc., pe un picior şi pe ambele picioare;
· sărituri duble, triple etc. executate alternativ;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din genuflexiuni;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din semigenuflexiuni;
· sărituri din semigenuflexiuni şi din genuflexiuni pe un singur picior;
· aruncări de diverse obiecte din diverse poziţii.
Metoda eforturilor segmentare se caracterizează prin lucrul analitic al grupelor musculare în scopul
creşterii masei musculare şi implicit a forţei în regim de rezistenţă.
e. Metoda eforturilor repetate „până la refuz” urmăreşte creşterea masei musculare şi a întăririi
fibrelor musculare şi în paralel antrenarea componentelor neuro-musculare, indispensabile creşterii indicilor
forţei în regim de rezistenţă.
Procedeul constă în repetarea unui număr mare de exerciţii, care au o încărcătură medie, cca 35-40%,
pentru începători elevi, şi o încărcătură de cca 55%, pentru avansaţi.
Dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă. Un mijloc de bază folosit este tocmai repetarea timp
îndelungat a exerciţiului, a actului motric respectiv. Această calitate motrică este solicitată în numeroase
activităţi practice, tehnico-productive ca şi în activitatea sportivă, în practicarea ramurilor şi probelor
sportive.
1.6. Metoda eforturilor izometrice. Această metodă a apărut în jurul anului 1950 (D.Müller şi
Dr.Heltinger – 1953). Prin contracţia izometrică (după cum am văzut), se produce o stare de tensiune la
nivelul muşchiului aflat în acţiune, o contracţie statică, neurmărind lungirea sau scurtarea muşchiului. Prin
contracţia izometrică, fibra musculară se îngroaşă determinând creşterea masei musculare şi a forţei maxime.
O contracţie izometrică se poate obţine: prin efectuarea unei împingeri aplicate unui obiect imobil; prin
executarea unor încercări de a ridica greutăţi superioare posibilităţilor maxime ale executantului, ca şi prin
efectuarea contracţiei unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor ce lucrează în sens opus acestuia
etc.
Atunci când folosim metoda eforturilor izometrice a exerciţiilor executate sub formă de diverse
împingeri şi tracţiuni, se vor avea în atenţie următoarele recomandări metodice:
 89

· să se ţină seama de vârstă (de regulă, se poate practica după 14-15 ani) şi gradul de pregătire, evitând
folosirea acestei metode de către copii şi chiar femei;
· durata unei contracţii izometrice este de 8-12 secunde, cu pauze active de 1-2 minute. Un program
cuprinde, de regulă, 2-3 exerciţii (exerciţii specifice acestei metode), iar într-o zi se pot executa 4-6 contracţii
izometrice şi de 2-3 ori pe săptămână. Durata pauzei dintre repetări este de 10-15 secunde;
· întrucât folosirea acestei metode duce la instalarea unei oboseli, după efectuarea exerciţiilor de
contracţie izometrică nu se vor planifica, în programul lecţiei, teme care să vizeze procesul de învăţare, de
transmitere a unor cunoştinţe, de însuşire a unor deprinderi şi priceperi;
· lucrul cu contracţii izometrice va fi întotdeauna alternat cu cele izotonice (dinamice);
· metoda permite lucrul segmentar.
În desfăşurarea procedeelor pentru dezvoltarea forţei, în timpul lucrului, pentru evitarea accidentelor, a
traumatismelor şi a leziunilor, se recomandă următoarele:
· efectuarea, în prealabil, a unei încălziri corespunzătoare;
· să se înveţe cu răbdare orice nou exerciţiu, înainte de a mări încărcătura;
· muşchii obosiţi să nu mai fie supuşi la eforturi;
· la apariţia durerilor şi crampelor musculare, să se oprească lucrul pentru dezvoltarea forţei;
· pentru protejarea meniscurilor, tendoanelor şi ligamentelor, trebuie evitate antrenamentele prea
uniforme şi intense, cu încărcături direct pe articulaţii, în special cele ale mâinilor, coatelor, picioarelor şi, în
mod deosebit, a genunchiului;
· evitarea lucrului exclusiv cu picioarele, cu fandări profunde;
· evitarea încărcăturii pe coloana vertebrală, în mod frecvent, în aceeaşi lecţie;
· întărirea musculaturii abdominale şi dorsale ca o măsură de protecţie a coloanei. De asemenea, tot cu
acelaşi scop, „descărcarea” coloanei cu exerciţii adecvate, executate din atârnat şi menţinerea coloanei
dreaptă, ceea ce permite o corectă distribuire a încărcăturii pe elemente vertebrale;
· în timpul executării exerciţiilor de forţă, la jumătatea execuţiei, să se efectueze o pauză (exemplu:
ducerea barei la piept, pauză, întinderea braţelor sus);
· obişnuirea, de la început, cu efectuarea unei respiraţii corecte (în acest scop, începătorii vor fi
învăţaţi să respire zgomotos, la fiecare repetare, astfel încât vor învăţa să-şi controleze respiraţia în funcţie de
execuţia respectivă.
În literatura de specialitate, sunt prezentate numeroase exemple, „modele” privind conţinutul
procedeelor pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa. În tabelul 4.3. , prezentăm un asemenea exemplu.

B. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice îndemânarea

Pentru dezvoltarea calităţii motrice de bază îndemânarea, se pot folosi următoarele procedee
metodice:
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice într-un număr mare de repetări şi în condiţii relativ
constante. De regulă, se execută deprinderi motrice de bază sau procedee tehnice specifice diferitelor ramuri
sau probe sportive ceea ce determină o bună capacitate de coordonare a executanţilor.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile, mereu schimbătoare. De exemplu, se
organizează activitatea în condiţii schimbătoare: în sală sau aer liber; la ore diferite; în condiţii climaterice
variate, pe ploaie, pe vânt etc.; pe diverse suprafeţe etc.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii complexe, îngreunate. Se are în vedere: creşterea
ritmului de execuţie; modificarea poziţiilor iniţiale şi a elementelor de legătură; micşorarea suprafeţei de
sprijin sau a celei de lucru; modificarea centrului de greutate faţă de sol; modificarea numărului de
executanţi; execuţii şi cu segmentele mai puţin îndemânatice etc.
În literatura de specialitate, pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:
· jocuri de mişcare diverse;
· exerciţii pe perechi sau în grup;
· jocuri cu mingea în diverse forme;
· exerciţii combinate – circuite, parcursuri, trasee.
Unii specialişti, ca Hirtz, indică pentru dezvoltarea îndemânării:
· diversificarea tehnicilor obişnuite;
· creşterea dificultăţii şi vitezei de execuţie;
· diversificarea condiţiilor de iniţiere a mişcării şi a jocului;
· combinaţii cu alte exerciţii;
· execuţii cu ambele părţi ale corpului;
 90

· solicitarea echilibrului sub formă statică şi dinamică.

Alţi specialişti recomandă:
· folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
· efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ, picior etc.);
· schimbarea tempoului şi a ritmului de execuţie;
· limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
· efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
· schimbarea procedeelor de execuţie;
· efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări suplimentare);
· stabilirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;
· efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate, instalaţii şi
simulatoare.
Îndemânarea se dezvoltă cel mai bine începând cu vârsta de 7 ani (în învăţământul primar), în cadrul
lecţiilor desfăşurate în aer liber sau în interior. Tema lecţiei ce vizează dezvoltarea îndemânării este prima şi
realizarea ei depinde de unii factori fiziologici ca stare optimă de excitabilitate şi receptivitate.
Această calitate motrică se dezvoltă şi concomitent cu formarea şi consolidarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, în mod indirect.

C. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice mobilitatea

În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor ce se vor utiliza pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice,
este important a fi cunoscut: obiectivul urmărit, adică forma de mobilitate ce urmează a fi dezvoltată; gradul
de pregătire fizică generală a subiectului; disponibilităţile anatomofiziologice native pe care le posedă
executantul respectiv.
Pentru dezvoltarea mobilităţii pasive se folosesc următoarele exerciţii:
· exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor la care se adaugă şi cele executate folosind propria
greutate sau cea a aparatelor utilizate;
· exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin micşorarea sau mărirea amplitudinii;
· exerciţii statice, care constau din menţinerea mişcării un timp mai îndelungat (activ sau pasiv);
· exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, aplicate în situaţia în care se urmăreşte
dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor.
Efectul îl reprezintă mărirea mobilităţii, deci a amplitudinii mişcărilor.
Pentru dezvoltarea mobilităţii active se folosesc următoarele grupe de exerciţii:
· exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.).
Aceste exerciţii valorifică efectul inerţiei mişcării şi accentuează pe cel al întinderii muşchilor
încordaţi.
· exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări executate în serii de 5-10
repetări ritmice, consecutive.
Exerciţiile de balansare se realizează sub forma avântărilor singulare sau repetate consecutiv. Aceste
exerciţii sunt eficiente pentru că utilizează inerţia mişcării, care determină creşterea mobilităţii.
Referitor la metodele folosite pentru dezvoltarea mobilităţii, este important a avea în vedere că efortul
făcut este în funcţie de numărul de repetări, numărul şi lungimea grupelor musculare, dimensiunea şi
importanţa articulaţiilor interesate, durata şi unghiul exerciţiilor de extensie, ritmul şi tempoul lucrului,
numărul, direcţia şi momentele pauzelor.
Începerea executării exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii impune de la început efectuarea unei
încălziri şi cu scopul evitării traumatismelor articulare sau musculare.
Pentru mişcările pasive, poziţia segmentului este fixă. În aceste situaţii muşchii se găsesc timp de 5-10
sec. în continuă întindere. Aceste exerciţii se execută la început lent, apoi tot mai rapid, mărind totodată
amplitudinea. Această mărire a amplitudinii ca şi a îngreuierilor reclamă precauţie pentru a evita producerea
unor leziuni.
Exersarea exerciţiilor pasive, ce vizează obţinerea unei amplitudini maxime, impune în finalul lor
aplicarea unor mişcări suplimentare. În aceste situaţii, pauzele sunt necesare, durata lor fiind mică, de cca10-
12 sec. Ele apar şi după cele active, de tipul balansurilor repetate, după un număr de 5-6 mişcări.
O recomandare de care trebuie să se ţină seama este legată de succesiunea seriilor şi numărul
repetărilor care urmăreşte atingerea şi depăşirea amplitudinii în mod progresiv. În acelaşi timp, trebuie
evitate exerciţiile bruşte, mai ales la începutul efectuării grupului de exerciţii cu o astfel de finalitate.
 91

Apariţia durerilor imediate sau în ziua următoare constituie un indiciu al dozării greşite al numărului mare de
repetări, a forţării amplitudinii, al absenţei pauzelor de relaxare.
În ultimele două decenii, a fost elaborată şi aplicată în scopul dezvoltării mobilităţii, o metodă proprie
denumită stretching. Cuvântul stretching provine de la cuvântul „stretch”, care în limba engleză înseamnă
„întindere”.
Metoda stretching poate fi definită ca un sistem de exerciţii care implică menţinerea unei anumite
poziţii a unui segment pe o durată scurtă (de ordinul secundelor), în scopul întinderii treptate a unui muşchi
şi a pregătirii lui pentru un efort specific la care va fi supus.
Acţionând asupra muşchilor, exerciţiile acestei metode influenţează pozitiv mobilitatea articulară, de
fapt aparatul locomotor în ansamblul său. În activitatea sportivă, aceste exerciţii, de acest tip, se folosesc şi în
încălzirea sportivilor.
În ceea ce priveşte mijloacele şi tehnicile metodei, în activitatea practică, se întâlnesc o multitudine de
tehnici. Dintre acestea, cea mai des utilizată porneşte de la ipoteza că mobilitatea poate fi dezvoltată prin
două căi:
a) prin reducerea rezistenţei ţesutului de legătură a unei articulaţii ca efect al extensiei şi frânării
refluxului de întindere;
b) prin dezvoltarea forţei muşchilor antagonişti. În mod concret, mijloacele şi tehnicile folosite sunt
următoarele:
· arcuire şi menţinere, care constă din efectuarea unor contracţii repetate, nu bruşte, ale muşchilor
agonişti, în scopul obţinerii unor întinderi rapide ale muşchilor antagonişti. În cea de a 3, 4-a repetare, se
menţine partea antrenată într-o poziţie extremă, timp de 6 secunde;
· întindere şi menţinere pasivă, se execută lent o mişcare de întindere a membrului antrenat cu ajutorul
unui partener. Mişcarea este uşoară, executată pasiv, până se ajunge într-o poziţie extremă, în care se simte o
oarecare jenă, menţinerea fiind de 6 secunde, timp în care musculatura agonistă este supusă unei contracţii
izometrice. Mişcările acestea de întinderi pasive, urmate de fixări active, au o durată de cca 60 sec., repetate
de 3-4 ori pentru fiecare muşchi, la intervale de 6 secunde.
· stretching prelungit, după o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, fără a se atinge pragul de
durere, poziţia se menţine 1 minut;
· ultimele tehnici folosite sunt cunoscute sub denumirea de antrenamentul neuromuscular
proprioceptiv pasiv şi activ.
În ceea ce priveşte tehnica relaxării, care prezintă o mare importanţă, aceasta constă din efectuarea
unei întinderi lente, cu ajutorul partenerului. Când se ajunge în extremă, se menţine această poziţie timp de 1
minut, timp în care executantul se relaxează psihic prin autocontrol. Respiraţia trebuie să fie lentă, profundă
şi continuă (fără apnee).
Majoritatea specialiştilor consideră că un ciclu de 6 exerciţii alese pentru 6 grupe musculare ale
membrelor inferioare se execută de 4-5 ori, cu pauze de relaxare şi revenire între ele.
În medie, menţinerea muşchiului în poziţie de întindere durează între 10-30 secunde. Exerciţiile se pot
executa cu ajutorul unui partener, al unor aparate ajutătoare (baston, minge, aparate de gimnastică, scară fixă
etc.).
D. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa
Majoritatea specialiştilor indică vârsta de 9 ani ca fiind vârsta la care trebuie început lucrul sistematic
de dezvoltare a rezistenţei. Metoda recomandată este alergarea uniformă cu câteva variaţii de ritm (Filin,
Zoţiorski, Volkov). Astfel, Filin, folosind un test de alergare, ajunge la concluzia că, la 12-13 ani, creşterea
rezistenţei este de 16-17%. În total, se poate afirma că: între 10-13 ani, creşterea este de 45,9%; între 15-18
ani, creşterea este de 42%. În fazele pubertăţii, se constată o întârziere a ritmului de dezvoltare, pe când cele
mai mari creşteri se înregistrează între 15-17 ani.
Principalul factor care limitează manifestarea acestei calităţi motrice cât mai mult timp posibil, îl
constituie oboseala. Aceasta ca urmare a micşorării capacităţii de lucru a organismului (scade ritmul,
intensitatea, amplitudinea, precizia şi eficienţa în general), slaba adaptare la efort şi „diminuarea activităţii
centrilor nervoşi superiori” (V.S.Farfel). Se consideră că principala cale pentru dezvoltarea rezistenţei este
efectuarea efortului până la oboseală şi încercările de a o învinge. Aceasta poate grăbi procesul de dezvoltare
a rezistenţei.
Prin lecţiile de educaţie fizică se dezvoltă rezistenţa, fiind abordată în ultima verigă tematică. În
situaţia în care se desfăşoară în aer liber, se dezvoltă rezistenţa aerobă, iar prin lecţiile ce se desfăşoară în
interior, se dezvoltă cea în regimul celorlalte calităţi motrice şi în special rezistenţa în regim de forţă.
 92

Principalele procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei sunt relativ reduse şi nu prea
complexe. La bază stau mişcările naturale, ciclice (mersul şi alegerea în mod deosebit, schiul-fond, canotajul,
gimnastica de bază, ciclismul, înotul pe distanţe lungi etc.).
În acest scop, se recomandă ca pe lângă alergare să fie mai mult folosite diverse acte şi acţiuni
motrice, printr-un număr mai mare de repetări, creşterea duratei efortului, micşorarea duratei pauzelor între
repetări etc.
Procedeele metodice pentru dezvoltarea rezistenţei pot fi clasificate astfel:
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi;
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
b. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii efortului.
b.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi variabile;
b.2. procedee bazate pe efectuarea eforturilor progresive.
c. Procedee metodice care au ca bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Procedee bazate pe metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat.
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. Procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi.
În exersare, viteza este uniformă. Aceste metode mai sunt denumite şi metode de durată, care au
caracteristică generală efortul prelungit, care nu este fragmentat de pauze.
Aceste procedee au constantă viteza (intensitatea efortului), iar „elementul” care se modifică este
durata efortului, distanţa parcursă sau numărul de repetări (execuţii) etc. Această modificare se produce de la
o activitate la alta sau în cadrul aceleiaşi activităţi.
Din punct de vedere metodic, al planificării pregătirii, se începe cu determinarea (stabilirea) volumului
efortului, care constă din distanţa parcursă, durata, numărul de repetări etc.
Această metodă este cea mai frecvent utilizată în activitatea de educaţie fizică şcolară şi are ca
finalitate înseşi normele stabilite prin programa şcolară (alergarea unei distanţe cuprinsă între 600m - 1 500
m) şi care înseamnă îndeplinirea unor performanţe, care sunt apoi evaluate prin note ce se acordă elevilor la
sfârşitul trimestrului şcolar respectiv. De asemenea, în programul sportiv competiţional şcolar, un concurs de
bază este Campionatul şcolar de cros pe echipe, cu distanţele de alergare cuprinse între 1 000 m - 3 000 m.
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
Prin acest procedeu se dezvoltă rezistenţa generală, capacitatea aerobică.
b. Procedee metodice care au la bază variaţia (modificarea) intensităţii efortului.
b.1. Procedeul bazat pe efectuarea unor eforturi variabile. În acest procedeu se modifică intensitatea
efortului (tempoul), care efort poate creşte sau scădea şi se menţine aceeaşi durată, distanţă, număr de reprize
sau de repetări etc.
Un mijloc de bază utilizat este cel al alergărilor de durată, cu eforturi variabile, cunoscut sub numele
de alergare pe teren variat. Modificarea intensităţii efortului este condiţionată de configuraţia terenului
(urcuşuri, obstacole, teren nisipos etc.), condiţiile atmosferice în care are loc alergarea, ca şi calităţile volitive
solicitate executantului pe parcursul desfăşurării efortului respectiv.
b.2. Procedeul eforturilor progresive, în care intensitatea efortului (tempoul de execuţie) creşte pe
durata unităţii de efort sau de la o unitate la alta (distanţă, număr de repetări etc.), iar distanţa, numărul de
repetări, durata reprizei etc. rămân aceleaşi. De exemplu, repetarea de patru ori a distanţei de 100 m, cu
timpii de 12,5 sec.; 12,4 sec; 12,3 sec. şi 12,2 sec. Prin această metodă, se dezvoltă rezistenţa specifică
eforturilor de intensitate maximală.
c. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Acest procedeu mai este denumit metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat şi urmăreşte
dezvoltarea rezistenţei, a capacităţii de efort aerob, ca urmare a creşterii posibilităţii aparatului
cardiovascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen. În timp ce variaţia efortului se face în
aceeaşi lecţie (şedinţă de pregătire), de la o repetare la alta a unităţii de efort, variaţia volumului de efort se
realizează numai de la o lecţie (şedinţă de pregătire) la alta. Volumul efortului trebuie să depăşească într-o
lecţie (şedinţă de pregătire) modelul de efort competiţional. De exemplu, atunci când pregătim elevii pentru
proba de 800 m, se va stabili ca unitate de efort, într-o lecţie (şedinţă de pregătire), distanţa de 150 m, care va
 93

fi parcursă de minimum 6 ori şi, astfel, volumul total al efortului va fi de 900 m, cifră ce depăşeşte modelul
competiţional (800 m).
Pauza dintre repetări este numită interval şi are o durată de 90 secunde, timpul necesar pentru
revenirea la normal a organismului subiecţilor.
Această metodă se bazează pe distribuirea metodică a fazelor de lucru şi a fazelor de refacere. Între
caracteristicile de bază este aceea de a permite efectuarea unei cantităţi mari de lucru (cantitate globală), cu
intensităţi relativ ridicate, fără a ajunge la producerea de factori limitaţi ca acumularea de acid lactic până la
sfârşitul numărului de repetări propus.
Baza acestei metode, folosite cel mai mult în ramurile de sport cu mişcări ciclice, constă în efectuarea
unor eforturi intense, cu acordarea unei pauze, după fiecare serie de repetări sau distanţe alergate, care să nu
asigure refacerea totală a organismului în vederea efectuării optime a efortului care urmează. G.F.Folbort
numeşte această fază „faza de supracompensare”, în care efortul se reia pe acest fond de nerestabilire
completă.
În ceea ce priveşte efortul depus, evident că la începătorii în activitatea sportivă, precum şi la elevii
cuprinşi în activitatea de educaţie fizică şcolară, acesta creşte treptat. Numărul de repetări, la aceştia, este
mai mic, iar volumul (tempoul) mai scăzut cu pauze mai mari. La sportivii de performanţă, prin această
metodă (a lucrului pe/cu intervale) creşte treptat tempoul (intensitatea efortului) şi se reduce timpul de
odihnă dintre repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză se foloseşte metoda pe intervale. În acest scop se
operează cu un număr crescut de repetări pe o distanţă redusă, într-un tempou ridicat, iar pauzele dintre
repetări sunt scurte. În funcţie de gradul de pregătire al executanţilor, de ramura de sport se stabileşte
volumul, intensitatea şi durata pauzelor după repetări.
În mod practic, la efectuarea antrenamentului pe intervale se recomandă un efort care să asigure
atingerea unei frecvenţe cardiace (F.C.) de 170-180 pulsaţii/minut. Dacă este mai mare sau mai mic se
procedează la unele modificări pentru atingerea acestor valori. În ceea ce priveşte pauza după efort, lucrul,
efortul, poate fi oprit direct, sau se poate continua cu o intensitate mai scăzută. De exemplu, distanţele de
alergare efectuate cu o intensitate de 2/4, considerate ca legătură între porţiunile de alergare, efectuate cu o
intensitate de minim ľ. Frecvenţa cardiacă se recomandă să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut (după pauză) şi
apoi începe efortul. Dacă în maxim 90 secunde nu se ajunge la această valoare (120-130 pulsaţii/minut),
efortul a fost prea mare şi următorul va fi mai mic. În cazul în care frecvenţa cardiacă de 120-130
pulsaţii/minut se obţine mai repede de 45 secunde înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică. Efortul
se poate repeta în condiţiile în care F.C. este de 120-130 pulsaţii/minut, într-un interval de max. 90 secunde.
În ceea ce priveşte caracteristicile activităţii practice desfăşurate în şcoală, în rândul elevilor, pentru
dezvoltarea acestei calităţi motrice, a rezistenţei, trebuie avut în vedere următoarele:
· înaintea începerii efortului, organismul trebuie pregătit prin efectuarea exerciţiilor de încălzire, prin
angrenarea principalelor grupe musculare, iar F.C. să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut;
· efectuarea efortului în mod gradat şi solicitarea treptată a aparatului respirator şi cardiovascular;
· rezistenţa se dezvoltă ca rezultat al desfăşurării întregului program de educaţie fizică cuprins în
programa respectivă;
· respectarea particularităţilor de vârstă şi sex, grad de pregătire, atunci când stabilim mijloacele pe
care le vom utiliza pentru dezvoltarea rezistenţei;
· la clasele mari, dezvoltarea acestei calităţi motrice ocupă o pondere mai mare decât la clasele mici;
· când avem ca obiectiv dezvoltarea rezistenţei şi folosim ca mijloace executarea unor procedee
tehnice, din unele ramuri sportive, se urmăreşte atingerea unei FC crescute prin execuţie (170-180
pulsaţii/minut), urmărindu-se mai puţin corectitudinea execuţiilor tehnice;
· accentul principal este acela al dezvoltării rezistenţei generale, rezistenţa de tip aerob şi cea în regim
de forţă;
· ponderea activităţilor desfăşurate cu elevii se recomandă să fie în aer liber;
· mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei, folosite în cadrul orelor de educaţie fizică, sunt plasate spre
sfârşitul lecţiei, înaintea revenirii organismului după efort. De regulă, se apelează la repetarea unor eforturi
de o anumită durată (având drept criteriu distanţele parcurse sau volumul activităţii), cu intensităţi uniforme.
Uneori timpul alocat poate cuprinde întreaga oră (lecţie), în cazul în care se desfăşoară activităţi sub forma
jocurilor sportive cu mai multe reprize;
· pentru a asigura o bună rezistenţă generală a organismului elevilor, se recomandă ca lucrul pentru
dezvoltarea rezistenţei să fie plasat în primul trimestru al anului şcolar;
 94

· evitarea unor eforturi foarte mari, vizând dezvoltarea acestei calităţi motrice şi care sunt dăunătoare
sănătăţii;
· refacerea organismului după efort ca şi asigurarea unei alimentaţii bogate în vitamine şi glucide
condiţionează succesul în dezvoltarea rezistenţei.
E. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a unui act (acţiuni) motric, a deprinderilor motrice trebuie să se
îndeplinească următoarele cerinţe:
· exerciţiul respectiv pentru a putea fi executat cu o viteză cât mai mare trebuie să fie foarte bine
însuşit;
· să fie utilizate exerciţiile, mijloacele pentru dezvoltarea vitezei specifice fiecărei probe, ramuri de
sport;
· durata exerciţiilor folosite să nu ducă la scăderea spre finalul executării lor; de exemplu, cele mai
indicate mijloace folosite de alergătorii de viteză sunt repetările pe distanţe de 20-80 m cu o intensitate
maximă; înotătorii vor înota distanţe cuprinse între 10-50 m; în canotaj şi caiac-canoe distanţele parcurse vor
fi de 150-250 m;
· odată cu folosirea mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei, să se urmărească şi creşterea
indicilor de forţă, rezistenţă şi îndemânare, necesari în execuţia optimă a structurii deprinderilor respective;
· pauzele după repetări pentru a asigura refacerea organismului şi îndeosebi pentru eliminarea
datoriilor de oxigen şi revenirea funcţiilor vegetative trebuie să fie de o durată corespunzătoare (3-4 minute).
Procedeele principale folosite pentru a asigura dezvoltarea vitezei vor urmări:
· creşterea treptată a tempoului execuţiei până la atingerea vitezei maxime;
· repetarea exerciţiilor respective într-un tempou maxim;
· alternarea tempourilor de execuţie mai lentă cu cele efectuate în viteză maximă;
· utilizarea unor aparate, instalaţii menite a asigura exerciţii în tempou maxim. De exemplu, alergarea
la vale, pe un plan înclinat; aruncări cu obiecte mai uşoare; micşorarea sau eliminarea unor suprafeţe ale
padelelor sau pagaielor etc.;
· executarea deplasărilor a unor procedee tehnice fără obiect (minge) şi fără prezenţa adversarilor;
· eliminarea unor faze ale execuţiei (eliminarea paselor şi preluarea mingii direct);
· reducerea amplitudinii mişcărilor, reducerea rezistenţei materialelor;
· folosirea unor forţe externe pentru uşurarea exerciţiului şi creşterea vitezei de execuţie;
Un mijloc utilizat frecvent, cu mare eficienţă pentru dezvoltarea vitezei, constă în stabilirea unui
anumit tempou de parcurgere a distanţelor sau se utilizează alergările cu handicap menite să dezvolte viteza
şi să asigure o mobilizare psihică maximă.
Gh.Cârstea (7) sistematizează procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei astfel:
a. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maxime (cu intensitate maximă), folosindu-se
condiţii normale;
b. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu-se condiţii uşurate
(se poate apela la forţe exterioare pentru a mări viteza prin uşurarea execuţiei; reducerea rezistenţei opusă de
materiale; alergarea la vale; micşorarea amplitudinii mişcărilor etc.)
c. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu-se condiţii
îngreuiate (acestea pot fi medii sau mici);
d. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative, maximale sau submaximale,
determinate de intervenţia externă, de regulă, a cadrului de specialitate (profesor sau antrenor) sau cu ajutorul
mijloacelor mecanice şi tot mai mult, în prezent, a celor electronice.
Majoritatea specialiştilor domeniului consideră că metodele pentru dezvoltarea tuturor formelor de
manifestare a vitezei se pot aplica subiecţilor, începând cu vârsta de 10 ani. Din clasa a I-a (7 ani), se poate
acţiona pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi a vitezei de execuţie.
La începutul învăţământului gimnazial (11-12 ani), programul este mai mare la fete, după care creşte
la băieţi, până la 20-22 ani, iar la fete până la 18-19 ani.
Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie se pot executa: starturi la semnal (de exemplu, la pocnetul
pistolului de start); de asemenea, se pot utiliza jocurile sportive, alte activităţi sub formă de ştafete şi
întreceri, precum şi efectuarea unor exerciţii variate la diverse comenzi şi stimuli.
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie ( la sporturile aciclice) sau de repetiţie (la sporturile care au în
structura lor mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă: alergări, mers, schi fond, patinaj viteză,
ciclism etc.), mişcările trebuie executate cu o intensitate maximă. Durata stimulului trebuie să permită
dezvoltarea vitezei maxime şi pentru aceasta repetările (globale sau de părţi) vor fi executate în tempouri
 95

diferite, dar toate executate în tempo maxim sau submaxim. De asemenea, vor fi utilizate jocurile sportive şi
întrecerile. Viteza de repetiţie este cea mai puţin perfectibilă. Performanţa maximă este determinată şi de
mobilitatea articulară care permite o diminuare a rezistenţei de învingere şi permite o mişcare mai rapidă,
precum şi un timp mai lung de aplicare a forţei. De asemenea, voinţa determină capacitatea de a realiza
acţiuni sub formă explozivă. Acest factor variază mult în funcţie de individ şi se poate îmbunătăţi prin
exerciţii specifice care implică în mod deosebit atenţia şi voinţa sau prin exerciţii care pun subiectul în
situaţii dezavantajoase faţă de adversar (de exemplu, alergări cu handicap etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei, în primul rând, trebuie realizată o intensitate maximă a execuţiei. Durata
stimulului trebuie să permită dezvoltarea vitezei maxime, dar în acelaşi timp nu trebuie să se prelungească
mai mult de 6-8 secunde.
Refacerea între serii trebuie să ofere timp suficient (2-4 minute) pentru a preîntâmpina oboseala. O altă
cerinţă vizează locul în lecţie (antrenament) a lucrului pentru dezvoltarea vitezei. Acesta se va desfăşura de
preferinţă la începutul lecţiei, după o bună încălzire, în cadrul primei verigi tematice.
Folosirea exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei determină o acumulare a debitului de oxigen, iar
creşterea oboselii compromite capacitatea de execuţie cu intensităţi mari şi mai ales capacitatea de învăţare.
Refacerea desfăşurată sub formă activă va permite o persistentă excitaţie a sistemului nervos deci o
predispoziţie mai bună la o viteză maximă şi o refacere mai rapidă; durata poate fi prelungită până la 10
minute la oboseală ridicată sau micşorată în cazul folosirii exerciţiilor cu o durată scurtă şi a celor aciclice.
Volumul de lucru este relativ mic şi se recomandă 2-4 lecţii pe săptămână pentru dezvoltarea vitezei.
La tinerii începători în activitatea sportivă, este importantă, în primul rând, dezvoltarea forţei-viteză.
La avansaţi, se recomandă un lucru mai specific, în funcţie de ramurile de sport.
În ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice, a vitezei, se
recomandă, în primul rând, dezvoltarea factorilor care o determină, dintre care subliniem exerciţiile pentru:
dezvoltarea vitezei de reacţie, a celei de execuţie; elasticitatea musculară, a forţei, precum şi calităţile
volitive care au un rol hotărâtor.
Una dintre formele cele mai des utilizate este micşorarea sau mărirea dificultăţilor (pe bază
procentuală) de acţiunea motrică de bază. În formele de sprint, se pot utiliza alergări efectuate cu intensitate
maximă, ca: alergări la vale, în pante uşor înclinate; alergări pe pante uşor înclinate „spre deal”; alergări cu o
greutate uşoară (10-20%) în spate; diverse exerciţii pentru dezvoltarea forţei specifice pentru dezvoltarea
vitezei, sub forma unor sărituri şi salturi mici şi lungi; alergări sărite pe diverse distanţe etc.
Pentru dezvoltarea calităţilor volitive, se pot folosi cu succes alergările cu handicap, plecările
modificate care pot servi ca stimul emotiv ca şi punerea subiectului (executantului) în situaţii neobişnuite
îmbunătăţindu-se şi îndemânarea.
În învăţământ, Programa de educaţie fizică prevede această calitate motrică în formarea şi dezvoltarea
deprinderilor generale de mişcare, orientare în spaţiu, perceperea ritmului (frecvenţa) de execuţie, practicarea
unor jocuri de mişcare care dezvoltă viteza.
Viteza este prezentă, prin probe de control - alergarea de viteză - în cadrul sistemului de verificare şi
apreciere a gradului de pregătire fizică şi sportivă a elevilor. Ea a fost inclusă şi în cadrul normelor (probelor)
cuprinse până în anul 1998, la examenul de bacalaureat.
Dintre mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei, mai frecvent utilizate sunt următoarele:
· exerciţii analitice pentru dezvoltarea grupelor musculare. Sunt executate sub formă de întinderi,
rotări etc. (De exemplu, executarea într-un ritm cât mai rapid a mişcării picioarelor din poziţia culcat pe
spate. Acest exerciţiu este cunoscut sub denumirea de „mersul pe bicicletă”);
· pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi concentrarea atenţiei, plecări în alergare, din diferite poziţii şi
la diverse comenzi. Aceste comenzi pot fi date direct, prin surprindere, sau execuţia să fie faţă la comandă
inversă;
· diverse sărituri cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Dezvoltă forţa şi viteza; viteza de execuţie;
· exerciţii din şcoala alergării (alergări cu ridicarea genunchilor; joc de glezne; alergări cu pendularea
gambelor spre înainte sau spre înapoi);
· alergări într-un picior şi alte exerciţii din şcoala alergării;
· alergarea pe loc, înclinare înainte şi start; alergări la vale;
· starturi din diferite poziţii (din picioare spre înainte, cu spatele spre înainte; din culcat; de pe
genunchi);
· alergare cu schimbări de direcţie;
· alergare accelerată pe distanţe diferite (60-120 m);
· alergare lansată (20-60 m);
 96

· ştafete şi jocuri de mişcare cu elemente din şcoala alergării;

· exerciţii şi acţiuni din jocurile sportive sub formă de pase, lovituri, aruncări, preluări. Toate acestea
executate într-un ritm crescut, cu o viteză maximă;
· jocuri sportive, întreceri, desfăşurate în condiţii de viteză (pe terenuri sau spaţii reduse şi cu reprize
scurte; eliminarea unor reguli şi procedee tehnice în scopul creşterii vitezei de desfăşurare).
În şcoală, în activitatea desfăşurată cu elevii pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie, cele mai folosite
exerciţii sunt alergările din atletism pe distanţe scurte şi cu viteza maximă. De asemenea, alergările din
jocurile sportive (contraatacuri, replieri) ca şi unele procedee tehnice executate în viteză (pase, circulaţia
mingii etc.). La acestea, se adaugă exerciţiile pentru dezvoltarea forţei-vitezei, a vitezei de reacţie, precum şi
întrecerile din cadrul jocurilor de mişcare şi ştafetele (alergările pe echipe), jocurile sportive cu diverse teme
ce vizează dezvoltarea vitezei.
CURS 5

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice. Acestea cuprind un ansamblu de
procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor) şi subiecţi
(elevi-sportivi), în vederea predării şi învăţării unui volum de cunoştinţe teoretice, informaţii, a formării unor
priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării personalităţii umane.
Metoda de învăţământ în educaţia fizică şi sportivă este calea urmată de subiect (elev, sportiv) şi de
cadrul de specialitate (profesor, antrenor), cu scopul ca subiectul său fie „instruit” atât prin activitatea
îndrumată de profesor (antrenor), cât şi prin cea desfăşurată în mod independent, pentru a atinge obiectivele
propuse. Unii specialişti consideră metoda „un program” după care se realizează acţiunile practice, ca şi cele
individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice. Metoda este un anumit fel de a proceda în funcţie de
fazele pe care le implică procesul instructiv-educativ.
Metodele sunt un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel, folosirea
materialului intuitiv într-o lecţie se realizează prin diferite procedee, după cum, şi în activitatea sa, un
profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului.
Între noţiunea metodă de învăţământ şi noţiunea de mijloc de învăţământ trebuie făcută, deşi e greu, o
separaţie clară. Metoda trebuie înţeleasă ca mijloc prin care se realizează însuşirea conţinutului
învăţământului, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, dezvoltarea atitudinilor, educarea proceselor
psihice etc. În concluzie, pentru definirea „metodei”, semnificaţia etimologică de „cale spre un scop”
clarifică foarte bine cele prezentate anterior. Prin „metodele de învăţământ” înţelegem căile care duc la
instruirea subiectului, iar prin mijloace de învăţământ se denumesc obiectele, instrumentele, modelele etc.
folosite în procesul de învăţământ. Mijloacele cu care se operează în cadrul metodei pot fi diferite, dar
metoda rămâne aceeaşi. Astfel, metoda exerciţiului serveşte şi pentru a forma la elevi deprinderea de a scrie
ortografic, şi pentru a învăţa să cânte la un instrument muzical, dar şi pentru a învăţa un act motric, pentru a
practica un sport etc. În fiecare caz însă, utilizând mijloace de învăţământ diferite. Mai mult chiar, în cadrul
învăţării unui exerciţiu fizic, a unei probe sportive, profesorul (antrenorul), în funcţie de subiecţi, foloseşte
diverse mijloace. De exemplu, pentru învăţarea săriturii în înălţime prin „păşire”, sau rostogolire „ventrală”,
sau „dorsală”, mijloacele utilizate pot fi diferite.
În strânsă legătură cu noţiunea metodă de învăţământ este noţiunea procedeu. Procedeul este un
aspect particular, practic, de folosire a unei metode. Astfel, la folosirea explicaţiei ca metodă de învăţământ
se poate recurge la mai multe procedee: prezentarea unei chinograme, îmbinarea explicaţiei cu vizionarea
unor imagini înregistrate pe casete video etc. cu care specialiştii reuşesc atât realizarea unor lecţii vii,
atractive, cât mai cu seamă atingerea unui înalt spor de eficienţă.
Orice metodă nu există ca atare decât prin procedeul metodic. În practică se acţionează prin procedeu,
nu prin metodă, care există doar teoretic, conceptual.
Metodele didactice au prezentat dintotdeauna importanţă. Uneori însemnătatea lor a fost
supraevaluată, alteori subapreciată. Au fost etape când s-a considerat că formarea elevului depinde în cea mai
mare măsură de metoda didactică folosită, ba chiar se preconizează folosirea unei metode unice, singura
capabilă să ajute la instruirea indivizilor. În antichitate, Socrate socotea că această metodă este conversaţia,
în şcolile din Evul Mediu acest rol l-a avut expunerea.
Încă la începutul secolului al XVII-lea, I.A.Comenius socotea că rezultatele în procesul de învăţământ
depind mai ales de metodele folosite.
Un anumit regres al încrederii în valoarea metodelor de învăţământ este determinat de acei adepţi ai
unor concepţii conform cărora dezvoltarea copilului ar depinde predominant (sau chiar exclusiv) de
înzestrarea lui nativă. De asemenea, unii pedagogi consideră că activitatea didactică are numeroase
 97

asemănări, esenţiale, cu cea artistică. După aceştia, alegerea unor metode bune ar depinde de inspiraţia
momentului, de intuiţia profesorului sau antrenorului. Ignorarea, în totalitate, a unei pregătiri prealabile, a
alegerii deliberate a unei metode adecvate şi acceptarea doar a capacităţii de improvizaţie este o greşeală.
Şi în ceea ce priveşte metodele de învăţământ există o multitudine de clasificări. Una dintre acestea
este aceea ce se realizează după principalele laturi ale educaţiei: metodele educaţiei intelectuale, metodele
educaţiei morale, metodele educaţiei estetice, metodele educaţiei fizice etc. Procesul de învăţământ este însă
un proces unitar. Aceeaşi metodă didactică influenţează asupra întregii personalităţi a elevului şi determină
modificări în toate aspectele acesteia: intelectual, moral, estetic, fizic etc. E adevărat că orice metodă
dobândeşte unele particularităţi în funcţie de latura educativă în care se foloseşte, dar aceste particularităţi nu
schimbă esenţa metodei respective. Din acest motiv, nu vom recomanda prezentarea lor separată (metodele
educaţiei morale, intelectuale etc.), ci vom prezenta metodele generale de învăţământ, care se folosesc, cu un
anumit specific, în toate laturile educaţiei.
În unele lucrări de specialitate (4), pentru activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv sunt
prevăzute metodele specifice, incluse în „sistemul clasic” şi care sunt următoarele:
a. metode de instruire propriu-zisă;
b. metode de educaţie;
c. metode de verificare şi apreciere;
d. metode de corectare a greşelilor de execuţie;
e. metode de refacere a capacităţii de efort.
În educaţie fizică şi antrenament sportiv, metodele de instruire propriu-zise vizează următoarele
obiective de bază: însuşirea cunoştinţelor specifice, precum şi formarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice.
Gh. Cârstea (4) prezintă schematic aceste metode astfel:
I. Verbale:
1. Expunerea
a. povestirea
b. explicaţia
c. prelegerea
2. Conversaţia
3. Brainstorming-ul
4. Studiul individual
II. Intuitive
1. Demonstraţia
a. nemijlocită (propriu-zisă)
b. prin planşe, schiţe etc. (materiale iconografice)
c. prin mijloace tehnice moderne
2. Observarea execuţiei altor subiecţi
III. Exersarea
a. independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice (global/parţial)
b. mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice
c. complexelor pentru dezvoltarea fizică
d. pentru dezvoltarea calităţilor motrice

4.1. Metodele de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor teoretice de specialitate; formarea,

consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice

4.1.1. Metodele verbale. Dintre acestea o primă metodă este expunerea.

4.1.1.1. Expunerea - folosirea acesteia duce după o primă etapă de percepere a realităţii, prin primul
sistem de semnalizare, la utilizarea gândirii şi limbajului, deci a celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Expunerea se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii. Prin intermediul acestor metode are loc
transmiterea verbală a cunoştinţelor de specialitate cuprinse, de regulă, în programele şcolare sau în planurile
de pregătire sportivă. Comunicării orale i se recunoaşte o mare flexibilitate, ceea ce îi conferă profesorului
(antrenorului) spontaneitate şi putere de adaptare cu uşurinţă la specificul temei, la nivelul intelectual al
auditorului, la disponibilităţile de timp şi de condiţii materiale.
În folosirea acestei metode, o importanţă aparte o prezintă tehnica exprimării şi tehnica receptării, care
condiţionează eficienţa metodei expunerii.
 98

O prelegere sau o expunere etc. se cere să fie redactată în prealabil cu toată rigurozitatea, avându-se
grijă să se asigure o bună selectare a materialului faptic, o esenţializare a cunoştinţelor după valoarea lor
cognitivă şi didactico-educativă.
În ceea ce priveşte receptarea „informaţiilor comunicate”, o mare importanţă o prezintă luarea
notiţelor, care are darul să influenţeze pozitiv învăţarea ca şi desfăşurarea ulterioară a studiului indepen-dent.
De exemplu, cercetările întreprinse de Grawford demonstrează că subiecţii care iau notiţe în cursul audierii
explicaţiilor sau expunerilor înregistrează un spor de cunoştinţe şi de înţelegere mai bună a materialului
predat, decât cei care se mulţumesc numai cu ascultarea. Aceste avantaje sunt puse pe seama faptului că la
receptarea, filtrarea şi fixarea cunoştinţelor participă atât senzaţiile vizuale şi auditive, cât şi cele kinestezice,
motrice, ale căror efecte se însumează. Cert este că privind tehnica luării notiţelor, deşi pare o operaţie relativ
uşoară, sunt puţini totuşi cei ce stăpânesc în mod corect şi eficient această deprindere. Dificultatea este
legată, îndeosebi, de neputinţa desprinderii esenţialului din expunere. Astfel, unii caută să noteze totul,
cuvânt cu cuvânt, cât mai exact cu putinţă, dar procedând în felul acesta riscă să piardă ritmul expunerii şi să
scape firul ideilor esenţiale; sau, în graba de a prinde totul, alţii folosesc prescurtări, adeseori prea
numeroase, nesistematice şi foarte anevoios de a fi apoi reconstituite, mai ales după un oarecare timp. Greşită
este şi atitudinea acelor elevi (sau studenţi) care din nevoia de a nu pierde explicaţiile, pretind să se dicteze
lecţia (cursul). O asemenea procedură aduce serioase daune desfăşurării procesului de învăţământ, în sensul
că obligă la reducerea cantităţii de cunoştinţe prevăzute să se predea într-un timp stabilit, iar elevii (studenţii)
nu mai participă activ şi creator, efortul lor reducându-se la o simplă înregistrare mecanică; în loc să fie
solicitată memoria logică, judecata, puterea de discernământ şi imaginaţia, este cultivată mai degrabă
memoria mecanică, reproductivă. Important este să se noteze integral şi corect doar definiţiile, denumirile,
datele, formulele, schemele, schiţele etc. care însoţesc explicaţiile, expunerea. Întrucât acest curs este predat
studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi ţinând cont de faptul că la intrarea în facultate mulţi
studenţi manifestă o oarecare stângăcie şi carenţe în luarea notiţelor, am apreciat că este bine să ne oprim
puţin mai mult asupra tehnicii luării notiţelor, aceasta şi în perspectiva ameliorării tehnicii respective şi a
celor de învăţare individuală.
Metoda expunerii se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii.
a. Povestirea este forma narativă de prezentare a diverselor cunoştinţe pe care dorim să le transmitem
subiecţilor. Se utilizează, de regulă, în procesul didactic al copiilor şi elevilor din clasele I-IV. Pentru aceştia,
povestirea constituie şi un procedeu metodic folosit în cadrul metodei exersării. Odată cu exersarea
diferitelor exerciţii fizice, educatorul recurge şi la povestire. Astfel, într-un cadru introductiv plăcut, specific
vârstei copiilor, aceştia îşi însuşesc numeroase priceperi şi deprinderi de mişcare. De exemplu, diferitele
sărituri pot fi asemănate cu cele ale animalelor (iepure, panteră etc.).
Atunci când utilizăm această metodă, se recomandă să se ţină seama de următoarele cerinţe:
 vârsta subiecţilor;
 să fie cât mai clară, concisă şi scurtă;
 să fie asociată cu folosirea unui material intuitiv (poze, planşe, imagini video etc.);
 să fie însoţită chiar de muzică, pentru a realiza o atmosferă cât mai emoţională;
 expresivitatea povestirii şi caracterul ei emoţional cresc o dată cu folosirea intonaţiei, mimicii, a unor
gesturi.
b. Explicaţia este forma expunerii în care predomină argumentaţia raţională. Prin utilizarea ei se
urmăreşte ca subiecţii să înţeleagă bine ideile ce li se comunică. În domeniul activităţii de educaţie fizică ca
şi în antrenamentul sportiv, metoda este larg utilizată atunci când se prezintă spre învăţare un exerciţiu, un
procedeu sau un element tehnic nou. În cursul explicaţiei se foloseşte cu foarte bune rezultate şi materialul
intuitiv. De exemplu, explicaţiile legate de învăţarea săriturii în înălţime poate fi însoţită, cu rezultate bune,
şi cu prezentarea imaginii unei chinograme, a unor poze ş.a. Acest lucru vine în sprijinul explicaţiei şi-i ajută
pe subiecţi să-şi însuşească elementele tehnice corect, să înţeleagă cât mai repede şi mai bine ce au de făcut.
Când se foloseşte explicaţia este recomandabil ca aceasta să fie concisă, clară şi să se aleagă cu atenţie
mijloacele intuitive utilizate. Să fie accesibilă şi să permită reţinerea a ceea ce este caracteristic şi tipic. Pe
parcursul explicaţiei, profesorul poate pune întrebări subiecţilor, spre a-şi da seama dacă şi-au însuşit
exerciţiul respectiv, prezentat până atunci. El poate cere subiecţilor să explice (să execute), la rândul lor, cele
predate.
Explicaţia prin transmiterea de noi cunoştinţe contribuie direct la educaţia intelectuală a subiecţilor, le
formează un vocabular specific şi contribuie la creşterea interesului pentru studiu şi noutate, la sporirea
curiozităţii ştiinţifice şi aflarea noului.
 99

Explicaţia nu trebuie confundată cu sfaturile, cu indicaţiile curente care însoţesc metoda demonstraţiei.
În această situaţie, în cadrul folosirii metodei demonstraţiei, descrierea terminologică a exerciţiilor, precum
şi precizările care însoţesc exerciţiile urmăresc mai mult îndrumarea operativă a activităţii practice.
c. Prelegerea se foloseşte la elevii din clasele terminale şi în special în învăţământul superior.
Majoritatea problemelor au fost prezentate atunci când ne-am referit la aspectele ce privesc utilizarea
metodei expunerii. În plus, de data aceasta, ţinem să precizăm că prelegerea este o expunere neîntreruptă şi
sistematică a unei teme din programa de învăţământ pe durata uneia sau a mai multor ore (lecţii).
Argumentarea logică a ideilor, prezentarea de teorii, ipoteze ca şi analiza critică a acestora, sistematizarea
unui bogat material în legătură cu tema, sunt caracteristice prelegerii. Ea se desfăşoară pe baza unui plan
dinainte stabilit de cadrul de specialitate şi poate fi prezentat cursanţilor oral sau scris, înainte de începerea
expunerii, fie pe parcursul acesteia. În mod obişnuit, prelegerea este însoţită de materialul intuitiv, ilustrativ:
scheme, desene, grafice, proiecţii, obiecte, texte etc.
Folosirea expunerii sub formă de prelegere, în scopul obţinerii unor rezultate cât mai bune în procesul
de învăţământ, impune respectarea anumitor cerinţe:
 prelegerea să aibă continuitate. Între idei să existe înlănţuiri logice, să se treacă în mod firesc de la o
idee la alta, fiecare afirmaţie să fie întemeiată, să se bazeze pe argumentele sigure, să se sprijine pe fapte, pe
exemple;
 să fie sistematică, clară şi expresivă;
 să se folosească un vocabular pe înţelesul subiecţilor; un ton adecvat conţinutului, o pronunţare
clară, un ritm potrivit care ajută la înţelegerea şi reţinerea materialului expus. Vorbirea monotonă, aceea prea
puternică sau prea slabă îi oboseşte pe subiecţi. Folosirea pauzelor, reliefarea prin intonaţie a esenţialului,
accentuarea deosebită a unor cuvinte sau propoziţii, participarea efectivă a cadrului de specialitate la cele
expuse, contribuie la expresivitatea prelegerii şi prin aceasta la sporirea efectelor ei instructive şi educative.

4.1.1.2. Conversaţia
Este metoda de instruire şi educare a subiecţilor (elevi, sportivi) cu ajutorul întrebărilor şi
răspunsurilor. Această metodă se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice, priceperi şi deprinderi
motrice, la verificarea şi la fixarea lor.
Se cunosc mai multe variante ale conversaţiei, discuţiei. De exemplu: conversaţia-dialog (de tipul
consultaţiei); conversaţia în grup; de tip seminar; conversaţia dirijată etc.
Reuşita unei „discuţii” este condiţionată de mărimea grupului. Mărimea optimă a unui grup este de 15-
20 până la 30 participanţi.
Dată fiind importanţa întrebărilor în mecanismul provocării şi susţinerii unei conversaţii, acestora
trebuie să li se acorde o atenţie sporită. În cadrul discuţiei se pot distinge trei părţi principale: introducerea în
dezbatere, dezbaterea propriu-zisă şi sintetizarea rezultatelor.
Când conversaţia se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice noi poartă denumirea de conversaţie
euristică, iar când este folosită în scopul fixării şi al valorificării acestora i se spune conversaţie
examinatoare.
a. Conversaţia euristică (sau socratică, întrucât Socrate - 469-399 î.e.n.- folosea dialogul pentru a-şi
conduce discipolii şi adepţii săi la descoperirea unor lucruri de mare adâncime şi înţelepciune). În
conversaţia euristică, întrebările pornesc de la cadrul de specialitate spre subiect, dar şi de la subiect spre
profesor (antrenor). De altfel, însăşi etimologia cuvântului conversaţie (lat. „Conversatio”, compus din
con=cu şi din versus=întoarcere) vrea să arate că este vorba de o acţiune de întoarcere şi reîntoarcere (după
noi, la cunoştinţele deja dobândite). Întregul mecanism al desfăşurării acestui tip de conversaţie se
întemeiază pe o succesiune de întrebări puse cu abilitate de profesor (antrenor), în alternanţă cu răspunsurile
subiecţilor.
b. Conversaţia examinatoare se foloseşte după ce subiecţii şi-au însuşit cunoştinţele, priceperile,
deprinderile spre a se constata cât de bine le stăpânesc, le pot executa. Această metodă nu este adresată
numai memoriei, ci şi gândirii. Aşa se procedează şi când se urmăreşte consolidarea cunoştinţelor însuşite de
subiecţi în lecţia (activitatea) de zi şi când sunt controlaţi din lecţiile anterioare.
Folosirea conversaţiei ca metodă de învăţământ este însoţită de numeroase dificultăţi. Arta de a pune
întrebări, de a stimula cu ajutorul lor participarea activă a subiecţilor la lecţii (activităţi) şi de a asigura pe
această cale însuşirea volumului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi prevăzute în planuri şi programe cere o
serioasă şi atentă pregătire.
Întrebările formulate de profesor (antrenor) subiecţilor trebuie să îndeplinească unele cerinţe, ca de
exemplu:
 100

 să fie precise din punct de vedere al conţinutului, concise ca formă, exprimate simplu şi corect;
 să stimuleze gândirea subiecţilor;
 să fie adresate într-o succesiune logică, după plan;
 recurgerea la întrebări ajutătoare, când se observă că elevii (sportivii) nu au suficient de clare unele
idei.
Când se foloseşte metoda conversaţiei, profesorul (antrenorul) va pretinde ca şi răspunsurile elevilor
(sportivilor) să îndeplinească unele cerinţe. Astfel, răspunsurile trebuie să fie concrete, clare, precise şi
complete. Dacă răspunsul nu este corect şi complet, se va cere altui subiect să-l corecteze sau să-l
completeze. Dacă elevii (sportivii) nu reuşesc să facă aceasta, atunci profesorul însuşi va prezenta răspunsul
corect şi complet.
Trezirea interesului pentru problema sau acţiunea ce se va discuta, stimularea gândirii creatoare a
subiecţilor contribuie la însuşirea sau aprofundarea unor laturi ale pregătirii lor proprii.
În domeniul educaţiei fizice şi sportive, executanţilor li se cere, de exemplu, să explice modul de
efectuare a diferitelor deprinderi motrice, raporturile, legăturile funcţionale dintre coechipieri în cazul unei
anumite acţiuni tactice etc.
Conversaţia este deosebit de instructivă mai cu seamă atunci când se analizează rezultatul unei
participări la competiţii (a unui meci) sau atunci când se stabilesc mijloacele, tactica folosită de echipă la
viitoarea confruntare sportivă.
Îmbinarea conversaţiei cu observaţia, cu expunerea, cu activitatea practică desfăşurată, accentuează
caracterul activ al acestei metode şi asigură eficienţa folosirii ei în procesul de învăţământ, ca şi în cel de
antrenament sportiv.

4.1.1.3. Studiul individual sau activitatea subiecţilor cu manuale, alte cărţi şi lucrări
Ca tehnică fundamentală de muncă intelectuală, studiul individual (lectura, activitatea cu cartea)
îndeplineşte funcţii multiple: de culturalizare, de învăţare propriu-zisă (de instruire şi autoinstruire), de
informare şi de documentare etc.
Cărţile care cuprind experienţa şi gândirea generaţiilor trecute sunt o bogată sursă de cunoştinţe.
Folosirea lor inclusiv în activitatea de educaţie fizică şi sportivă ajută subiecţii să-şi însuşească noi
cunoştinţe, temeinice, să le sistematizeze şi fixeze, contribuie la înţelegerea mecanismelor bio-fiziologice şi
psihologice care stau la formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, la formarea şi perfecţionarea
calităţilor motrice.
Activitatea subiecţilor cu manualul şi alte cărţi se realizează sub mai multe forme: studiul textelor,
efectuarea de exerciţii, probleme, rezumate, scoaterea ideilor principale, elaborarea de conspecte, pregătirea
răspunsurilor la întrebările puse de profesor, completarea notiţelor luate în timpul expunerilor sau a
prelegerilor.
Dintre numeroasele reguli, de care este bine să se ţină seama atunci când se studiază un text în mod
independent sau se învaţă după manual şi care duc în final la însuşirea acestei priceperi de a studia
individual, ca rezultat a numeroase exerciţii îndrumate de cadrele didactice, amintim parcurgerea
următoarelor activităţi succesive cu cartea: citirea în întregime a textului spre a prinde ideea generală, analiza
textului (înţelegerea ideilor, explicarea cuvintelor necunoscute, descifrarea pasajelor grele, confruntarea
textului cu ilustraţii, grafice, chinograme, schiţe etc.), structurarea materialului (stabilirea părţilor principale
ale textului şi succesiunea lor logică), prinderea acestei structuri sub forma unei scheme vizuale care ajută la
reţinerea materialului.
Aşa după cum remarcă B.Schwarz, „…există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a şti să
înveţi”. De aceea, a vorbi despre modernizarea studiului individual înseamnă a avea în vedere:
 educarea capacităţii de lectură, a unei atitudini active în timpul lecturii şi însuşirea treptată a unor
deprinderi corecte şi complexe de autoinstruire prin lectură;
 deprinderea de a înţelege corect cele citite;
 deprinderea de a-şi pune probleme;
 deprinderea de a nota;
 deprinderi de disciplina muncii intelectuale, de igiena studiului.
Progresul uimitor de rapid al ştiinţei şi tehnicii, în zilele noastre, a impus o optică nouă asupra muncii
elevilor, studenţilor, cu manualul şi cu alte cărţi, care în final vizează formarea dorinţei de a cunoaşte, de a
 101

cerceta şi de a se perfecţiona. Această metodă este unul dintre cele mai preţioase instrumente de autoeducaţie
care va beneficia, în viitor, de imensele avantaje oferite de tehnica de calcul.

4.1.1.4. Brainstorming-ul (asaltul de idei)

Un procedeu de problematizare prin participarea activă a întregii clase (grupe) de subiecţi este
denumită metoda asaltului de idei (brain=creier, storm=furtună, asalt). Această metodă a fost iniţiată de
A.Osborn (1953) cu funcţia distinctă de a înlesni căutarea şi găsirea celei mai adecvate soluţii problemei de
rezolvat, printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanţilor la discuţie. În legătură cu o problemă
supusă rezolvării, cadrul de specialitate solicită pe subiecţi să emită cât mai multe păreri, să formuleze cât
mai multe variante şi neaşteptate ipoteze. Ei au dreptul atât să se completeze, să modifice, să continue sau să
combine ideile emise anterior de colegii lor, cât şi să vină cu soluţii noi, în contrazicere cu cele exprimate.
Asaltul acesta de idei îmbogăţeşte conştiinţa fiecăruia din ei, contribuie la formarea flexibilităţii gândirii. De
asemenea, această metodă obişnuieşte pe subiecţi să-şi pună probleme, să privească un fapt pe toate feţele,
să construiască raţionamente plauzibile, să caute mijloace de a le verifica şi a confrunta soluţiile găsite cu
realitatea. Ea dezvoltă la subiecţi atitudinea critică, deprinderea de cercetare independentă a obiectelor şi
fenomenelor.

CURS 6

4.1.2. Metodele intuitive

4.1.2.1. Observarea liberă (independentă) şi îndrumată a execuţiei altor subiecţi
În semnificaţia originală, a observa înseamnă a lua în atenţie obiecte, fenomene, fapte, acţiuni etc. în
vederea cunoaşterii mai bine a acestora, a cercetării lor sub multiple aspecte (I.Cerghit,8). Cuvântul provine
din lat. servare + ob = a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe, a cerceta. Observarea, în diferitele ei forme,
libere (independentă) şi îndrumată, constituie una dintre cele mai indicate metodologii şi pentru activitatea de
educaţie fizică şi sportivă.
Încă înainte de a merge la şcoală, copiii acumulează o mulţime de cunoştinţe prin observarea
obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate. Printr-o observare liberă nedirijată, ei îşi însuşesc
cunoştinţe, în special despre aspectul exterior al celor observate. Observaţiile sunt strâns împletite cu trăiri
emotive extrem de variate, cu exemple de comportare, care îl influenţează adânc pe copil. Observaţia liberă
este un proces care se continuă pe tot parcursul vieţii omului. Din ceea ce-i oferă natura şi societatea omul
alege numai ce-l interesează şi reţine mai ales ceea ce răspunde unor trebuinţe ale sale. Observaţiile libere
pot fi făcute individual şi în grup. Grupul amplifică capacitatea de observare, sporind totodată randamentul.
Cu toate efectele pozitive, observarea se limitează doar la aspectele exterioare, nu pătrunde în structura
obiectelor, în înlănţuirea fenomenelor etc.
În procesul de învăţământ de specialitate, se utilizează în mod frecvent observaţia îndrumată a
execuţiei altor subiecţi, dirijată de profesor, antrenor. Când subiecţii observă singuri mişcarea (acţiunea), pe
baza unor instrucţiuni, a unui ghid sau a unui plan (tematici) dat de specialist (profesor, antrenor), poartă
denumirea de observaţie independentă.

4.1.2.2. Demonstraţia
Când subiecţii (elevii-sportivii) observă ceea ce le arată profesorul (antrenorul), „observaţia” poartă
denumirea de demonstraţie.
Termenul derivă din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat - „a
ilustra”, provenit din lat. ilustrare = a clarifica, a lumina, a face limpede. A demonstra înseamnă a prezenta
 102

(a arăta) subiecţilor, obiecte, fenomene, acţiuni, în scopul uşurării efortului de cunoaştere a realităţii, al
asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi
învăţarea unor cunoştinţe, al confirmării unor adevăruri, al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al
formării deprinderilor sau comportamentelor vizate în sens didactic; demonstraţia provoacă o percepţie
activă concret-senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstraţia logică (teoretică), ce presupune o
fundamentare pe cale deductivă (prin raţionament logic) a unui adevăr.
Esenţa demonstraţiei constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare, a
imaginilor şi a cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor, în timp ce explicaţiile
joacă un rol auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului de desfăşurare a acestuia şi de
definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, prin demonstraţia nemijlocită, efectuată de profesor
(antrenor), sau prin demonstraţia mijlocită, efectuată de către un subiect (elev sau sportiv) se prezintă
mişcări, acţiuni, imaginea unor elemente tehnice, în vederea familiarizării subiecţilor cu executarea corectă a
actelor motrice respective, ducând, totodată, la acumularea de informaţii şi asigurând un suport perceptiv
suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea. Scopul de bază al utilizării metodei
demonstraţiei în activitatea de educaţie fizică şi sportivă, ca metodă fundamentală, este acela al formării unui
bagaj cât mai bogat de imagini şi reprezentări, ce duce la familiarizarea elevilor (sportivilor) cu efectuarea şi
îndeplinirea exactă, corectă a actelor şi acţiunilor motrice.
La baza demonstraţiei se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv (obiecte, procese, material
figurativ, simbolic, grafic, experienţe, mijloace tehnice, modelul unei acţiuni corecte etc.). Cuvântul poate
constitui şi el o sursă intuitivă atunci când reuşeşte să trezească în mintea subiectului anumite imagini şi
reprezentări. De aici rezultă deosebirea esenţială dintre metoda demonstraţiei şi metoda descoperirii. În timp
ce metoda demonstraţiei facilitează asimilarea cunoştinţelor şi prelucrarea lor pornind de la o sursă intuitivă,
cea de a doua presupune reactualizarea experienţei anterioare în vederea surprinderii unor relaţii noi, care nu
au fost cunoscute până în acel moment. Demonstraţia are un caracter ilustrativ, pe când descoperirea un
caracter intuitiv. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, prin metoda demonstraţiei se urmăreşte formarea
unor reprezentări, a unor noţiuni clare cu privire la structura şi execuţia exerciţiilor fizice, a acţiunilor
motrice, a deprinderilor de mişcare. Asociată cu explicaţii, eficienţa metodei sporeşte mult. Astfel, se pot
scoate în evidenţă elementele de detaliu, se pot sublinia conexiunile dintre diferite elemente şi acţiuni la
clasele I-IV şi în activitatea de antrenament (pregătire) a începătorilor, date fiind particularităţile de vârstă
ale subiecţilor şi gradul lor de pregătire, demonstraţia se foloseşte mai intens decât la clasele mari şi în
activitatea sportivilor avansaţi.
Metoda demonstraţiei în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sportivă se poate folosi prin
următoarele procedee: demonstraţia nemijlocită sau mijlocită a exerciţiilor; demonstraţia cu ajutorul
materialului intuitiv iconografic (poze, chinograme, scheme, planşe, reprezentări grafice etc.); demonstraţia
cu ajutorul mijloacelor moderne (modele figurative, proiecţii fixe, dinamice, video-televiziune etc.).
a. Demonstraţia nemijlocită şi mijlocită a exerciţiilor este efectuată de către profesorul de educaţie
fizică, de către antrenor sau un subiect pus de aceştia, care caută să redea imaginea „model”, reală, naturală a
deprinderilor motrice ce urmează a fi însuşite. Specialistul poate, în acest caz, în funcţie de obiectivele
programei lecţiei să execute global sau numai unele dintre elementele componente ale deprinderii, ale actului
motric respectiv. Pentru a asigura o eficienţă maximă prin folosirea acestei metode, se recomandă ca
demonstraţia exerciţiului să fie realizată cât mai corect pentru ca „modelul” pe care-l percep subiecţii să fie
cât mai identic cu acţiunea respectivă de mişcare. De asemenea, observaţia subiecţilor trebuie să fie
permanent însoţită de explicaţii şi exemplificări, în scopul perceperii elementelor esenţiale care
condiţionează calitatea execuţiei. Celelalte cerinţe se referă la necesitatea ca demonstraţia să ţină seama de
particularităţile individuale ale subiecţilor, să fie făcută pe înţelesul lor, iar profesorul să fie astfel plasat
pentru a fi văzut de către toţi elevii (sportivii).
b. Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (materiale iconografice). Cu ajutorul chinogramelor,
a planşelor, a schemelor etc. se pot demonstra, prin prezentarea intuitivă, unele procedee tehnice, structura
anumitor combinaţii tactice, modul de comportare a unui sportiv în funcţie de sarcinile tactice şi a postului în
echipă etc. Apelând la aceste materiale iconografice, se îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor executanţilor,
acestea se fixează, totodată, corespunzător cerinţelor esenţiale ale execuţiei. Unii specialişti (profesori,
antrenori), concomitent cu înfăţişarea planşelor şi schemelor, folosesc în procesul de antrenament sportiv, în
activitatea de pregătire a unor întâlniri (meciuri), fie table cu figuri magnetice, fie desenarea pe tablă,
conform unui cod convenţional propriu diferitelor ramuri de sport, a acţiunilor de mişcare ce urmează a fi
 103

îndeplinite de sportivi. Aceste procedee contribuie la formarea unor reprezentări şi noţiuni clare cu privire la
structurile de exerciţii fizice ce trebuie executate în concordanţă cu temele instructive ale lecţiei.
c. Demonstraţia cu ajutorul mijloacelor moderne. În mod frecvent mijloacele moderne sunt clasificate
în mijloace auditive (înregistrările pe bandă de radiocasetofon, pe discuri etc.), mijloace vizuale (diapozitive,
diafilme etc.) şi mijloace audio-vizuale (film sonor, înregistrări video etc.). Demonstraţia audio-vizuală
valorifică virtuţile imaginii dinamice (sau statice), îmbinate cu cuvântul şi cu sunetul. Prin folosirea
demonstraţiei audio-vizuale se asigură o fixare mai bună în memorie a noilor cunoştinţe, imagini însuşite pe
această cale. În ultimul timp, o serie de cercetări întreprinse în S.U.A. atestă faptul că omul reţine 30% din
ceea ce vede şi 20% din ceea ce ascultă, iar în condiţiile asocierii văzului şi auzului se păstrează în proporţie
de 65% din informaţiile care se adresează deodată ambelor simţuri. Folosirea mijloacelor moderne face
predarea nu numai eficientă, dar şi atractivă, subiecţii având posibilitatea să vadă cele mai bune execuţii. De
asemenea, este posibilă observarea amănuntelor, a elementelor de detaliu (prin utilizarea stop cadrului) şi,
totodată, există posibilitatea de a reveni în prezentarea imaginilor. Imaginile video se adresează simţului
vizual, deci simţului cu cea mai mare posibilitate de receptare temeinică a informaţiilor. Prin efectuarea
demonstraţiei unei mişcări, a unei acţiuni motrice, se facilitează înţelegerea relaţiilor temporale şi spaţiale,
exerciţiul fizic, elementul tehnic sau tactic fiind prezentat în întregul lui dinamism. Ilustrarea mişcărilor
constituie una dintre cele mai importante şi preţioase inovaţii pe care tehnicile audio-vizuale o aduc în
domeniul demonstraţiei didactice.
Mişcarea, prezentată prin procedee de accelerare sau de încetinire, ori de descompunere a imaginilor,
creează posibilităţi de sesizare a transformărilor succesive, a fazelor mişcării, a momentelor sau a etapelor
principale de evoluţie sau de desfăşurare a unor mişcări, a unor acţiuni tactice etc.

4.1.3. Metoda practică (activă)

Metoda practică sau activă reprezintă calea care foloseşte acţiunea motrică, activitatea practică ca
mijloc pentru instruire, pentru însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice.
În procesul de învăţare, subiecţii efectuează uneori activităţi preponderent imitative, alteori activităţi
creatoare.
Exersarea (repetarea exerciţiilor)
Învăţarea deprinderilor motorii ca şi a celor mintale (intelectuale) nu se face prin „comunicare
verbală”. Nici un elev, tânăr sportiv, nu va putea să înveţe să înoate, să schieze, să alerge peste garduri, să
sară peste ştachetă sau să arunce o suliţă privind doar la profesor (antrenor). De obicei, deprinderile motrice
nu pot fi transmise prin sfaturi şi îndemnuri. Ca să deprindă o acţiune, subiectul trebuie să încerce, să facă, să
refacă, să repete până ce intră în posesia „modelului” acţiunii respective, până ce această acţiune se
automatizează devenind o deprindere, o obişnuinţă. Numai prin practică, prin repetări, exersare, se învaţă cel
mai bine o deprindere (R.Gagné). Or, tocmai acesta este exerciţiul (exersarea). În sensul etimologic al
cuvântului, a efectua un exerciţiu (lat. exercitium din exercere) înseamnă a executa o acţiune în mod repetat
şi conştient, a face un lucru de mai multe ori, în vederea dobândirii unei deprinderi motrice.
A exersa mai înseamnă a supune la efort repetat anumite funcţii mintale sau motrice (organice), în
scopul dezvoltării şi menţinerii lor în formă.
Această metodă (este) de bază, putem spune că este fundamentală în procesul de învăţare, în domeniul
activităţii de educaţie fizică şi sportivă. Exerciţiul face parte, din categoria tehnicilor de antrenament, dar
subliniem că el nu trebuie înţeles în sensul de repetare a unor acţiuni (deşi se poate învăţa şi în acest mod), ci
de refolosirea intensivă şi extensivă a unor elemente şi structuri globale semnificative, proprii sarcinii de
învăţare, în contexte semnificative (R.Titone).
Exerciţiul, funcţia acestuia, nu se reduce numai la formarea deprinderilor motrice, a unor moduri de
acţiune bine elaborate şi consolidate, ci implicit contribuie şi la realizarea altor obiective, cum ar fi:
· aprofundarea înţelegerii regulilor, noţiunilor, a principiilor şi teoriilor învăţate, prin aplicarea lor în
situaţii noi şi cât mai variate;
· dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor trăsături de voinţă şi caracter, a
unor calităţi morale etc.;
· consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice însuşite, ceea ce face să crească probabilitatea
păstrării în memorie a lanţurilor motorii şi verbale, mai ales dezvoltarea operaţiunilor mintale; prevenirea
uitării; sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motorii, oferind posibilităţi
noi de transfer.
 104

Întreaga activitate de educaţie fizică şi sportivă are semnificaţia unui îndelungat şi asiduu exerciţiu
care, dincolo de formarea unor capacităţi şi deprinderi specifice acestor activităţi, ramurilor sportive,
urmăreşte să înzestreze practicanţii cu deprinderi motrice, obişnuinţe de practicare organizată sau
independentă a sportului şi care să le permită o autoperfecţionare continuă, în tot cursul vieţii lor.
Pregătirea şi dezvoltarea intelectuală, morală, estetică, fizică ca şi pregătirea pentru activitatea tehnico-
productivă necesită pe lângă cunoştinţe şi o serie de priceperi şi deprinderi motrice.
Obiectivele, după cum am văzut atunci când ne-am referit la sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi
sportive, diferenţiază exerciţiile fizice de celelalte mişcări şi acţiuni efectuate de un individ în diverse
activităţi (din viaţa cotidiană, productive, în jocurile copiilor etc.). De asemenea, ca mijloc didactic
fundamental, exerciţiul fizic este instrumentul anume conceput şi programat în scopul:
· formării, consolidării şi perfecţionării priceperilor, deprinderilor şi dezvoltării calităţilor motrice;
· îmbunătăţirea, ameliorarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului;
· dezvoltarea fizică a subiecţilor (influenţarea aparatului locomotor: muşchilor, ligamentelor şi
articulaţiilor);
· prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
· formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe specifice, necesare practicării diferitelor ramuri şi
probe sportive, ca şi în desfăşurarea activităţilor cuprinse în programul preocupărilor din timpul liber etc.
Formarea deprinderilor motrice ca şi a celor intelectuale este rezultatul exersării (repetării), efectuării
exerciţiilor, fie motrice sau intelectuale. Pentru a se forma o deprindere motrică, de exemplu, a mânui un
obiect sportiv, a efectua o mişcare (act motric), un procedeu tehnic dintr-o ramură sportivă, nu este suficient
a asculta expunerea, explicaţia sau a privi demonstraţia efectuată de profesor (antrenor), ci este nevoie, în
primul rând, de exersare, de repetare şi iar repetare, de efectuarea a cât mai multor execuţii.
Metoda exersării (repetării) exerciţiilor ca metodă practică, activă face parte din categoria metodelor
algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasă a unor prescripţii şi conduce spre un obiectiv
prestabilit. Deci nu orice acţiune este un exerciţiu, ci numai cele ce se repetă relativ identic, conştient şi se
încheie cu formarea unor componente automatizate ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă.
În acest domeniu, exerciţiul trebuie efectuat astfel ca actul motric respectiv, acţiunea să se apropie de
un model sau să vizeze îmbunătăţirea performanţelor ei. Unele exerciţii se pot efectua fără o îndrumare din
partea unui specialist, pe bază imitativă. Copiii, începătorii în activitatea sportivă de performanţă, observă
comportarea, execuţia adulţilor, a celor avansaţi. În sport, ca şi în alte domenii, cei mai buni (excepţiile) sunt
adevăraţi „idoli” şi constituie pentru copii, tineri adevărate modele ce sunt observate şi ulterior urmate. Ei
sunt imitaţi şi copiaţi în tot ce fac atât pe terenul de sport, cât şi în afara lui.
Exerciţiile imitative prezintă desigur şi, unele neajunsuri. Astfel, copilul, începătorul lipsit de
experienţă şi de spirit critic, poate alege modele inferioare ca valoare, îşi poate forma deprinderi greşite ca
structură, greu de înlăturat ulterior. De aceea procesul didactic al activităţii de educaţie fizică şi sportivă,
exerciţiile executate, trebuie să fie îndrumate de specialist. Aceasta va permite mai cu seamă, urmărirea
evoluţiei copilului, a începătorului, pentru ca ei să-şi însuşească modelele valoroase, exerciţiile corecte,
printr-o selecţie şi organizare judicioasă a exerciţiilor.
În procesul didactic al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv, metoda exerciţiului este deci o
metodă practică, de bază, fundamentală, utilizată cu scopul de a forma atât deprinderi şi priceperi motrice,
cât şi noi cunoştinţe, consolidarea şi perfecţionarea celor dobândite anterior, dezvoltarea calităţilor motrice,
contribuind totodată şi la formarea capacităţii creatoare a elevilor, a viitorilor performeri sportivi.
Didactica cunoaşte o multitudine de tipuri de clasificare a exerciţiilor: a. După funcţiile îndeplinite, pot
fi nominalizate, de exemplu: exerciţiile introductive; de observaţie; de bază; de asociaţie; de exprimare
concretă (gimnastică, patinaj artistic, înot sincron, jocuri etc.); de exprimare abstractă (scris, cânt, limbaj
vorbit); repetitive (de modele autentice, de exemplu); de operaţionalizare; aplicative; de consolidare;
corective; de evaluare etc. b. O altă clasificare este cea în care exerciţiile sunt considerate: individuale; de
echipă; colective, mixte etc.; c. După gradul de determinare a activităţii există exerciţii de tip algoritmizat, în
întregime dirijate (bazate pe executarea repetată a unui comportament descris în termeni algoritmici, adică cu
determinarea riguroasă a operaţiilor de efectuat şi a succesiunii lor specifice, mai ales în însuşirea unor
comportamente); exerciţii semi-algoritmizate (semidirijate) şi exerciţii libere (autodirijate); exerciţii de
diferite grade de complexitate etc.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, unii specialişti propun următoarea clasificare după funcţia
pe care o îndeplinesc în formarea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· exerciţii introductive;
· exerciţii de bază (de antrenament);
 105

· exerciţii paralele.
Exerciţiile introductive reprezintă primele exerciţii pe care le fac subiecţii pentru a se familiariza cu
execuţia demonstrată de profesor (antrenor).
Exerciţiile de bază (de antrenament) sunt executate de subiecţi după ce aceştia au înţeles cum trebuie
efectuat corect exerciţiul respectiv. Acesta se execută de mai multe ori, căutându-se o apropiere cât mai mare
de „model”. Aceste exerciţii de bază (de antrenament) asigură formarea deprinderilor motrice. Corectarea de
la început a unei deprinderi greşit învăţate este deosebit de importantă. În acest sens este de reţinut că: este
mai dificilă corectarea unei deprinderi greşite decât formarea unei deprinderi noi. Acest lucru impune de la
început, din prima fază a învăţării actului motric respectiv, a deprinderii de mişcare, ca exerciţiul să fie
înţeles şi însuşit corect.
În procesul complex de antrenament sportiv la unele probe, ramuri sportive înainte de a se trece la
executarea exerciţiilor de bază, se organizează exerciţii pe simulatoare.
Exerciţii paralele. Pentru menţinerea deprinderilor motrice formate şi pentru preîntâmpinarea
„slăbirii-ştergerii” lor e necesar ca în activitatea practică, odată cu efectuarea exerciţiilor pentru formarea de
noi deprinderi motrice, să se urmărească şi întărirea acelora formate anterior.
Folosirea cu succes a exerciţiilor, fie că ele vor fi executate în cadrul organizat (lecţie, antrenament),
fie că vor fi executate în afara acestui cadru (de exemplu, la domiciliu) este condiţionată de respectarea unor
cerinţe:
· prin exerciţiile executate, subiecţii trebuie să-şi însuşească „un model” cât mai perfect şi accesibil de
imitat;
· explicaţiile date subiecţilor de profesor, antrenor, să fie cât mai clare, pe înţelesul subiecţilor.
Înţelegerea clară a exerciţiului pe care-l va executa ulterior subiectul va permite o gândire rapidă în situaţiile
concrete, practice, determină consolidarea cunoştinţelor şi apropie cât mai mult execuţia de model;
· exerciţiile trebuie să fie variate, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma lor. Efectuarea de
scheme, utilizarea aparaturii ajutătoare, lucrul în condiţii uşurate (de exemplu, folosirea trambulinei, a plasei
elastice uşurează efectuarea unor sărituri, a unor acte şi acţiuni motrice, sunt forme ale pregătirii tot mai mult
şi eficient folosite în procesul de instruire, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv;
· executarea exerciţiilor în mod gradat şi progresiv. Eşalonarea gradată a exerciţiilor, efectuarea la
început a celor uşoare şi apoi a celor mai grele şi complexe ajută subiectul să constate progresele înregistrate
şi îl stimulează în activitatea sa;
· eşalonarea exerciţiilor şi executarea lor într-o ordine care să asigure ca noile deprinderi să fie o
continuare a celor învăţate, însuşite, o „complicare” treptată a lor. Realizarea unei înlănţuiri logice nu numai
a cunoştinţelor, ci şi a deprinderilor;
· efectuarea unor analize a rezultatelor, progreselor înregistrate periodic în urma executării exerciţiilor
respective. La început, această evaluare se efectuează sub îndrumarea cadrelor de specialitate, iar mai târziu
prin autocontrol.
· realizarea unei activităţi creatoare. Organizarea în aşa fel a exerciţiilor încât subiecţii să treacă treptat
de la o activitate imitativă, îndrumată pas cu pas, spre una din ce în ce mai independentă, spre o activitatea
creatoare.
În activitatea practicată de educaţie fizică ca şi în antrenamentul sportiv, metoda exersării (repetării)
exerciţiilor, în funcţie de obiectivele urmărite se aplică prin:

4.1.3.1. Exersarea pentru formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice

a. Exersarea (repetarea) în mod independent a deprinderilor şi priceperilor motrice
Formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice specifice activităţii de educaţie fizică şi
sportivă, cuprinse în programele de învăţământ sau a celor de pregătire sportivă, este condiţionată de
următorii factori:
· complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· experienţa motrică a subiectului (elev, sportiv);
· nivelul calităţilor motrice şi psihice de care dispune subiectul;
· motivaţia (interesul)
· priceperea profesorului (antrenorului);
· condiţiile materiale (aparate, obiecte şi instalaţii ajutătoare etc.).
În activitatea practică de educaţie fizică şi sportivă, exersarea în mod independent se realizează prin
următoarele procedee:
 106

· exersarea globală;
· exersarea parţială (fragmentată, analitică).
a.1. Exersarea (ca şi demonstraţia) globală a deprinderilor motrice se foloseşte în situaţiile în care
actele şi acţiunile motrice sunt simple, uşor de executat (au la bază mişcările naturale: alergări, sărituri şi
unele aruncări).
Acest procedeu este utilizat frecvent în educaţia fizică şi sportivă şcolară în scopul dezvoltării şi
pregătirii fizice a elevilor, asigurându-se un număr mare de repetări. Atunci când exerciţiile au o dificultate
sporită, se procedează la uşurarea condiţiilor de efectuare a deprinderii respective (de exemplu, la săriturile
în înălţime se coboară ştacheta, la săritura în lungime se reduce elanul, iar la jocurile sportive se pot folosi
mingi mai mici şi mai uşoare etc.); se foloseşte în desfăşurarea acţiunilor un ritm mai lent decât cel obişnuit;
perfecţionarea elementelor de bază ale deprinderilor motrice în mod separat, dar pe fondul exersării globale
(de exemplu, la săritura în lungime se execută săritura şi se acordă atenţie corectitudinii amplitudinii paşilor
executaţi în aer.).
a.2. Exersarea parţială (fragmentată, analitică) este folosită pentru formarea, consolidarea
deprinderilor şi priceperilor motrice mai complexe, ale căror părţi componente sunt separate.
Procedeul se recomandă a fi folosit atât pentru demonstraţie, cât şi pentru exersare atunci când
deprinderea motrică este alcătuită din elemente (părţi) grele care-l fac complicat, sau în situaţia în care unele
componente ale exerciţiului sunt influenţate de unii factori psihici (teama de înălţime, greutatea obiectelor
etc.)
b. Exersarea (repetarea) mai multor deprinderi şi priceperi motrice
Această variantă este cunoscută şi sub denumirea de „simultană” şi reuneşte momentele, elementele
care compun structura actelor şi acţiunilor motrice respective.
Orice activitate specifică domeniului educaţiei fizice şi sportive, inclusiv practicarea unor ramuri şi
probe sportive (jocuri sportive, gimnastică etc.) presupune execuţia sub forma „legării elementelor şi
procedeelor tehnice” pentru practicarea exerciţiilor fizice, a diferitelor sporturi (de exemplu, jocul de baschet
nu se poate desfăşura, juca fără dribling, pasă, prinderea mingii şi aruncarea la coş etc.).

4.1.3.2. Exersarea (repetarea) exerciţiilor şi complexelor pentru dezvoltarea fizică armonioasă

Această exersare se realizează în funcţie de modul de organizare a practicării exerciţiilor fizice. De
exemplu, în lecţia de educaţie fizică, exersarea acestor complexe pentru dezvoltarea fizică are loc în veriga a
3-a şi vizează următoarele obiective: pregătirea organismului, a grupelor musculare pentru efort; stimularea
treptată a marilor funcţiuni; dezvoltarea armonioasă prin influenţarea selectivă a tuturor segmentelor
corpului, a principalelor grupe musculare; prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice.
Complexele pentru dezvoltarea fizică sunt formate din câte 6-8 exerciţii analitice, la care se pot adăuga
şi alte momente de exersare, ce cuprind 2-3 exerciţii pentru influenţarea specială a indicilor de dezvoltare
somatică şi funcţională.
În ceea ce priveşte conţinutul procesului de instruire, având ca obiectiv dezvoltarea fizică armonioasă,
conform Programei de educaţie fizică aceasta este sistematizată astfel:
Prelucrarea analitică, influenţarea selectivă a aparatului locomotor prin exersarea complexelor pentru
dezvoltarea fizică, se realizează prin: exersarea frontală (presupune repetarea simultană a întregului colectiv
sub supravegherea profesorului); procedeul pe grupe (divizarea colectivului în unităţi, grupe care vor exersa
prin rotaţie, pe echipe, pe ateliere); procedeul pe perechi şi procedeul individual.

CURS 7

4.1.3.3. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Executarea corectă a deprinderilor şi priceperilor motrice este condiţionată de dezvoltarea calităţilor
motrice care trebuie să fie în strânsă concordanţă cu cerinţele executării mişcării respective (cu indici
corespunzători de viteză, forţă, mobilitate, îndemânare şi rezistenţă).
Dezvoltarea calităţilor motrice de bază reprezintă aşa cum am văzut (Subcapitolul 2.1.4) una dintre
componentele proceselor instructiv-educative de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Dezvoltarea
calităţilor motrice se realizează prin procedee specifice fiecăreia dintre ele.
A. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, ca şi la începutul pregătirii sportive, principalul
obiectiv al dezvoltării forţei urmăreşte dezvoltarea forţei generale, a forţei marilor grupe musculare.
 107

În legătură cu evoluţia forţei la diferite vârste, Heltinger arată că până la 10-12 ani diferenţele dintre
băieţi şi fete sunt neînsemnate, după care creşte treptat, ajungând la băieţi, la 20 de ani, să fie cu 40% mai
mare faţă de cea a fetelor, de aceeaşi vârstă. De asemenea, se subliniază că media forţei la femei este cu
35%-40% inferioară faţă de cea a bărbaţilor. Interesante concluzii prezintă şi Wilmore care atribuie femeilor
diferenţieri pronunţate în capacitatea de forţă, între partea superioară şi cea inferioară a corpului, precizând
că partea superioară rezultă a fi cu 53%-63% mai mică faţă de partea superioară a bărbatului, în timp ce
partea inferioară are o forţă diferită cu cca 27%. După Heltinger, Tschiene şi alţi cercetători ai domeniului,
pregătirea fetelor şi femeilor în scopul dezvoltării forţei trebuie privită şi condusă cu mare grijă.
Alegerea sistemelor de acţionare pe care urmează să le utilizăm pentru dezvoltarea forţei se realizează
în funcţie de:
l Cunoaşterea topografică şi a acţiunii principalelor grupe musculare. Din totalitatea masei musculare

compusă din cca 700 de muşchi, cei mai importanţi trebuie cunoscuţi ca şi direcţiile în care sunt angajaţi
pentru a corespunde cerinţelor tehnicii sportive şi atingerii unor indici cât mai înalţi de dezvoltare a acestei
calităţi motrice de bază. Este cunoscut faptul că o modificare cât de mică a unghiului sub care acţionează un
segment angajează în activitate alte grupe musculare.
· Realizarea unei clasificări, sistematizări a numărului (foarte mare) de exerciţii, precum şi a
metodelor utilizate pentru dezvoltarea forţei. Astfel, pot fi enumerate:
· grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri sau la aparate (haltere olimpice, pentru o mână, gantere,
helcometre elastice sau glisante, trenajoare, cadru izometric, saci cu nisip, papuci cu talpă metalică, mingi
medicinale etc.)
· exerciţii cu învingerea propriei greutăţi. Greutatea corpului sau segmentelor executantului ţine loc
de încărcătură. Exerciţiile au aproape aceiaşi valoare ca şi cele cu îngreuieri. Familia acestui grup de exerciţii
este foarte mare. De exemplu, flotările cu sprijin, atârnările, tracţiunile în braţe, genuflexiunile pe un picior
sau pe ambele, căţărarea pe frânghie, săriturile pe loc, de pe loc, în lungime şi în înălţime cu elan sau fără
etc. De asemenea, exerciţiile pot fi efectuate uneori şi cu îngreuieri (saci cu nisip, veste cu îngreuieri, centuri
şi pantofi metalici etc.) sau la aparate de gimnastică, precum şi localizate pe segmente şi grupuri musculare
(braţe, trunchi, gât, spate, centura scapulară, abdominală, pelvină).
· exerciţii cu partener, realizând diferite mişcări de transport, deplasare, ridicare, balansare, aplecări,
luptă etc. Aceste exerciţii sunt complexe, cu momente izometrice şi dinamice, sunt stimulative şi angrenează
grupe mari musculare în direcţii şi regimuri diferite de efort.
· exerciţii de accelerare-frânare - constau dintr-o suită de acţiuni motrice rapide alternative cu frânări
energice, în care contracţia grupelor musculare angajate este oprită cât mai repede posibil prin încordarea,
punerea în acţiune a muşchilor antagonişti.
· exerciţii de voinţă - constau din mişcări lente, cu încordări musculare de grad diferit, provocate şi
susţinute prin actul de voinţă care acţionează fără a întâmpina sau învinge o rezistenţă exterioară.
Aceste exerciţii sunt incluse, de regulă, în antrenamentul mental, alături de cel autogen, care
acţionează însă contrar, pentru relaxare.
· Forţa se poate dezvolta pe tot parcursul anului şcolar, în cadrul lecţiilor organizate în interior şi
uneori în aer liber (dacă sunt instalaţii şi materiale pentru organizarea acestei activităţi, teme). Această
calitate motrică se abordează ca ultimă temă a lecţiei. După această verigă urmează „revenirea organismului
după efort”.
Pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa, se pot utiliza următoarele procedee metodice:
a. Procedeul „în circuit”
Iniţiatorii metodei circuit training sunt englezii Adamson şi Morgan. Prin această metodă se urmăreşte
dezvoltarea fizică armonioasă, obţinerea unor indici superiori şi creşterea capacităţii funcţionale a
organismului, prin dezvoltarea forţei generale.
În funcţie de numărul de exerciţii folosite, circuitul poate fi:
· circuit lung, când se utilizează 10-12 exerciţii;
· circuit mediu, când se folosesc 7-9 exerciţii;
· circuit scurt, cu 4-6 exerciţii incluse în circuit.
După complexitatea, greutatea şi gradul de solicitare, exerciţiile incluse în circuit determină ca acesta
să fie:
· circuit greu, pentru situaţiile în care se solicită, la execuţie, peste jumătate din posibilităţile
subiecţilor;
· circuit mediu, atunci când exerciţiile sunt executate cu greutăţi de 30-40% din posibilităţile maxime
ale subiecţilor;
 108

· circuit uşor, care include exerciţii cu îngreuieri mici, determinate de propria greutate corporală sau a
segmentelor acestuia, precum şi îngreuieri uşoare ce pot fi echivalate cu 10-20%, din posibilităţile maxime
ale executantului.
„Circuitul” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă este prezentat în lucrările de specialitate (7; 24; 29),
fie ca un procedeu metodic pentru dezvoltarea forţei, fie ca o formă de desfăşurare a lecţiei pe ateliere,
situaţie în care se includ exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază, sau exerciţii pentru
învăţarea, consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi a procedeelor tehnice din unele sporturi. Noi
ne vom referi în cele ce urmează la folosirea „circuitului” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, în scopul
dezvoltării forţei principalelor grupe musculare, a forţei generale sau a forţei în regim de rezistenţă. Circuitul
se va desfăşura înainte de veriga „Revenirea organismului după efort”. Un asemenea circuit cuprinde
exerciţii simple, accesibile, strict localizate şi cunoscute de elevi. Exerciţiile trebuie să angreneze în efort
principalele grupe musculare, alternativ şi progresiv. Se va evita execuţia succesivă a două exerciţii care se
adresează aceleiaşi grupe musculare. De regulă, elevii participă la activitate (circuit), frontal sau constituiţi
pe grupe mici, omogene (4-6 elevi). Intensitatea efortului trebuie să crească progresiv.
Procentele reprezintă „ratele” de creştere stabilite de profesor. În acest sens, un rol esenţial îl au
condiţiile materiale ce trebuie să existe şi care, de regulă, sunt precare în şcoli. Aceasta a dus la situaţia în
care se lucrează, contra timp. Timpul de lucru poate fi 30 sec. şi apoi urmează pauza, cu o durată de 30 sec.
sau 45 sec.
În desfăşurarea unui „circuit” pentru dezvoltarea forţei se are în vedere: stabilirea exerciţiilor ce se vor
executa de către elevi în funcţie de vârsta lor; succesiunea acestora (numerotarea atelierelor, staţiilor);
stabilirea intensităţii efortului (încărcătura) în funcţie de posibilităţile elevilor; numărul repetărilor; măsurile
de asigurare şi protecţie. Participarea elevilor la circuit trebuie să fie activă şi conştientă. De asemenea, ei vor
trebui să participe şi la pregătirea materialelor necesare şi chiar la desfăşurarea circuitului.
Materialele folosite pot fi: bara fixă, banca sau lada de gimnastică, cozi de sărit, gantere, bara de
haltere, mingi medicinale, scara fixă, extensoare etc. Pauza poate consta în deplasarea spre staţia, atelierul
următor, executând mişcări de relaxare. De asemenea, dozarea este individualizată şi pentru aceasta se
lucrează cu „fişe individuale”.
Pentru a exemplifica cele arătate, până în prezent, în fig.4.1. se prezintă un „circuit” scurt, format din 6
staţii (ateliere). Circuitul în lecţia de educaţie fizică, în învăţământul primar şi gimnazial, este procedeul cel
mai folosit pentru dezvoltarea forţei.
b. Procedeul „ridicării de greutăţi” (sau cu încărcături)
Între greutăţi poate fi inclusă şi greutatea propriului corp sau segmente ale acestuia.
Acest procedeu mai este cunoscut şi ca „metoda halterofilului”, care este utilizată de mult timp, cu
rezultate deosebite în dezvoltarea forţei maxime. Denumirea metodei este rezultatul folosirii barei de haltere,
a exerciţiilor specifice halterofilului.
Intensitatea efortului ca rezultat al creşterii încărcăturii reprezintă elementul principal urmărit. Mărirea
intensităţii se realizează prin variantele:
b.1. creşterea continuă a încărcăturii în funcţie de posibilităţile maxime ale executantului. Această
creştere a încărcăturii se face de la o serie la alta şi de la un antrenament la altul (lecţie în circuit). De
exemplu: 50% - 55% - 60% - 65% - 70% - 75% - 80%;
Rata creşterii este de regulă cuprinsă între 515%, în funcţie de numărul repetărilor.
b.2. creşterea în trepte - după un lucru efectuat de mai multe ori (min.2 ori) cu aceeaşi greutate, se
procedează la creşterea încărcăturii. De exemplu: 50% - 50% - 55% - 55% - 60% - 60% ş.a.m.d.;
b.3. creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. După ce s-a ajuns aproape de maximul
posibilităţilor, se reduce, treptat, încărcătura de la care s-a început. De exemplu: 60% - 65% - 70% - 75% -
75% - 70% - 65% - 60%
b.4. creşterea în val - după o creştere a încărcăturii, aceasta se reduce treptat, fără a ajunge la cea de la
care s-a plecat, după care urmează o nouă creştere şi apoi o nouă reducere ş.a.m.d. De exemplu:
50% - 60% - 55% - 65% - 60% - 70% - 65% ş.a.m.d.
La utilizarea acestui procedeu se recomandă să se ţină seama de următoarele aspecte metodice:
- în funcţie de sex, de gradul de pregătire a executanţilor se stabilesc încărcăturile iniţiale şi cele
maxime;
- pauzele dintre serii au durata stabilită în funcţie de greutatea încărcăturii (de regulă, este de 2-4
minute şi chiar mai mare);
 109

- într-o lecţie, numărul exerciţiilor care sunt aceleaşi, este de 3-4, iar în cadrul fiecărei serii numărul
repetărilor este de 2-5 ori pentru fiecare exerciţiu, într-o serie;
- viteza de execuţie este stabilită în funcţie de mărimea încărcăturii.
c. Procedeul contracţiilor musculare izometrice intense şi rapide (Procedeul eforturilor dinamice)
Acest procedeu este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză, cum este
detenta (forţă + viteză).
Se utilizează exerciţii ce au la bază efectuarea unor contracţii rapide şi intense. Exerciţiile se execută
cu amplitudine mare, cât mai aproape „de model”.
d. Procedeul „Power-Training”
Procedeul este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză.
Mijloacele utilizate cuprind exerciţii cu haltere, cu mingi medicinale (umplute) şi exerciţii acrobatice
(salturi şi rostogoliri). Un program poate cuprinde, de exemplu: pentru fiecare grupă se aleg 3 exerciţii, deci
în total 9. Cele 9 exerciţii se efectuează pe rând, urmează o pauză mai mare (de 3-5 minute) în funcţie de
greutatea încărcăturii, apoi se reia de încă 2 ori.
Dezvoltarea forţei în regim de viteză, a detentei, se realizează şi prin executarea unor exerciţii motrice
naturale care reclamă caracteristicile tipice forţei şi vitezei ca:
· sărituri simple, duble, triple etc., pe un picior şi pe ambele picioare;
· sărituri duble, triple etc. executate alternativ;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din genuflexiuni;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din semigenuflexiuni;
· sărituri din semigenuflexiuni şi din genuflexiuni pe un singur picior;
· aruncări de diverse obiecte din diverse poziţii.
Metoda eforturilor segmentare se caracterizează prin lucrul analitic al grupelor musculare în scopul
creşterii masei musculare şi implicit a forţei în regim de rezistenţă.
e. Metoda eforturilor repetate „până la refuz” urmăreşte creşterea masei musculare şi a întăririi
fibrelor musculare şi în paralel antrenarea componentelor neuro-musculare, indispensabile creşterii indicilor
forţei în regim de rezistenţă.
Procedeul constă în repetarea unui număr mare de exerciţii, care au o încărcătură medie, cca 35-40%,
pentru începători elevi, şi o încărcătură de cca 55%, pentru avansaţi.
Dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă. Un mijloc de bază folosit este tocmai repetarea timp
îndelungat a exerciţiului, a actului motric respectiv. Această calitate motrică este solicitată în numeroase
activităţi practice, tehnico-productive ca şi în activitatea sportivă, în practicarea ramurilor şi probelor
sportive.
1.6. Metoda eforturilor izometrice. Această metodă a apărut în jurul anului 1950 (D.Müller şi
Dr.Heltinger – 1953). Prin contracţia izometrică (după cum am văzut), se produce o stare de tensiune la
nivelul muşchiului aflat în acţiune, o contracţie statică, neurmărind lungirea sau scurtarea muşchiului. Prin
contracţia izometrică, fibra musculară se îngroaşă determinând creşterea masei musculare şi a forţei maxime.
O contracţie izometrică se poate obţine: prin efectuarea unei împingeri aplicate unui obiect imobil; prin
executarea unor încercări de a ridica greutăţi superioare posibilităţilor maxime ale executantului, ca şi prin
efectuarea contracţiei unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor ce lucrează în sens opus acestuia
etc.
Atunci când folosim metoda eforturilor izometrice a exerciţiilor executate sub formă de diverse
împingeri şi tracţiuni, se vor avea în atenţie următoarele recomandări metodice:
· să se ţină seama de vârstă (de regulă, se poate practica după 14-15 ani) şi gradul de pregătire, evitând
folosirea acestei metode de către copii şi chiar femei;
· durata unei contracţii izometrice este de 8-12 secunde, cu pauze active de 1-2 minute. Un program
cuprinde, de regulă, 2-3 exerciţii (exerciţii specifice acestei metode), iar într-o zi se pot executa 4-6 contracţii
izometrice şi de 2-3 ori pe săptămână. Durata pauzei dintre repetări este de 10-15 secunde;
· întrucât folosirea acestei metode duce la instalarea unei oboseli, după efectuarea exerciţiilor de
contracţie izometrică nu se vor planifica, în programul lecţiei, teme care să vizeze procesul de învăţare, de
transmitere a unor cunoştinţe, de însuşire a unor deprinderi şi priceperi;
· lucrul cu contracţii izometrice va fi întotdeauna alternat cu cele izotonice (dinamice);
· metoda permite lucrul segmentar.
În desfăşurarea procedeelor pentru dezvoltarea forţei, în timpul lucrului, pentru evitarea accidentelor, a
traumatismelor şi a leziunilor, se recomandă următoarele:
· efectuarea, în prealabil, a unei încălziri corespunzătoare;
 110

· să se înveţe cu răbdare orice nou exerciţiu, înainte de a mări încărcătura;

· muşchii obosiţi să nu mai fie supuşi la eforturi;
· la apariţia durerilor şi crampelor musculare, să se oprească lucrul pentru dezvoltarea forţei;
· pentru protejarea meniscurilor, tendoanelor şi ligamentelor, trebuie evitate antrenamentele prea
uniforme şi intense, cu încărcături direct pe articulaţii, în special cele ale mâinilor, coatelor, picioarelor şi, în
mod deosebit, a genunchiului;
· evitarea lucrului exclusiv cu picioarele, cu fandări profunde;
· evitarea încărcăturii pe coloana vertebrală, în mod frecvent, în aceeaşi lecţie;
· întărirea musculaturii abdominale şi dorsale ca o măsură de protecţie a coloanei. De asemenea, tot cu
acelaşi scop, „descărcarea” coloanei cu exerciţii adecvate, executate din atârnat şi menţinerea coloanei
dreaptă, ceea ce permite o corectă distribuire a încărcăturii pe elemente vertebrale;
· în timpul executării exerciţiilor de forţă, la jumătatea execuţiei, să se efectueze o pauză (exemplu:
ducerea barei la piept, pauză, întinderea braţelor sus);
· obişnuirea, de la început, cu efectuarea unei respiraţii corecte (în acest scop, începătorii vor fi
învăţaţi să respire zgomotos, la fiecare repetare, astfel încât vor învăţa să-şi controleze respiraţia în funcţie de
execuţia respectivă.
În literatura de specialitate, sunt prezentate numeroase exemple, „modele” privind conţinutul
procedeelor pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa. În tabelul 4.3. , prezentăm un asemenea exemplu.

B. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice îndemânarea

Pentru dezvoltarea calităţii motrice de bază îndemânarea, se pot folosi următoarele procedee
metodice:
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice într-un număr mare de repetări şi în condiţii relativ
constante. De regulă, se execută deprinderi motrice de bază sau procedee tehnice specifice diferitelor ramuri
sau probe sportive ceea ce determină o bună capacitate de coordonare a executanţilor.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile, mereu schimbătoare. De exemplu, se
organizează activitatea în condiţii schimbătoare: în sală sau aer liber; la ore diferite; în condiţii climaterice
variate, pe ploaie, pe vânt etc.; pe diverse suprafeţe etc.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii complexe, îngreunate. Se are în vedere: creşterea
ritmului de execuţie; modificarea poziţiilor iniţiale şi a elementelor de legătură; micşorarea suprafeţei de
sprijin sau a celei de lucru; modificarea centrului de greutate faţă de sol; modificarea numărului de
executanţi; execuţii şi cu segmentele mai puţin îndemânatice etc.
În literatura de specialitate, pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:
· jocuri de mişcare diverse;
· exerciţii pe perechi sau în grup;
· jocuri cu mingea în diverse forme;
· exerciţii combinate – circuite, parcursuri, trasee.
Unii specialişti, ca Hirtz, indică pentru dezvoltarea îndemânării:
· diversificarea tehnicilor obişnuite;
· creşterea dificultăţii şi vitezei de execuţie;
· diversificarea condiţiilor de iniţiere a mişcării şi a jocului;
· combinaţii cu alte exerciţii;
· execuţii cu ambele părţi ale corpului;
· solicitarea echilibrului sub formă statică şi dinamică.
Alţi specialişti recomandă:
· folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
· efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ, picior etc.);
· schimbarea tempoului şi a ritmului de execuţie;
· limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
· efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
· schimbarea procedeelor de execuţie;
· efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări suplimentare);
· stabilirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;
· efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate, instalaţii şi
simulatoare.
 111

Îndemânarea se dezvoltă cel mai bine începând cu vârsta de 7 ani (în învăţământul primar), în cadrul
lecţiilor desfăşurate în aer liber sau în interior. Tema lecţiei ce vizează dezvoltarea îndemânării este prima şi
realizarea ei depinde de unii factori fiziologici ca stare optimă de excitabilitate şi receptivitate.
Această calitate motrică se dezvoltă şi concomitent cu formarea şi consolidarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, în mod indirect.

C. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice mobilitatea

În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor ce se vor utiliza pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice,
este important a fi cunoscut: obiectivul urmărit, adică forma de mobilitate ce urmează a fi dezvoltată; gradul
de pregătire fizică generală a subiectului; disponibilităţile anatomofiziologice native pe care le posedă
executantul respectiv.
Pentru dezvoltarea mobilităţii pasive se folosesc următoarele exerciţii:
· exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor la care se adaugă şi cele executate folosind propria
greutate sau cea a aparatelor utilizate;
· exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin micşorarea sau mărirea amplitudinii;
· exerciţii statice, care constau din menţinerea mişcării un timp mai îndelungat (activ sau pasiv);
· exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, aplicate în situaţia în care se urmăreşte
dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor.
Efectul îl reprezintă mărirea mobilităţii, deci a amplitudinii mişcărilor.
Pentru dezvoltarea mobilităţii active se folosesc următoarele grupe de exerciţii:
· exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.).
Aceste exerciţii valorifică efectul inerţiei mişcării şi accentuează pe cel al întinderii muşchilor
încordaţi.
· exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări executate în serii de 5-10
repetări ritmice, consecutive.
Exerciţiile de balansare se realizează sub forma avântărilor singulare sau repetate consecutiv. Aceste
exerciţii sunt eficiente pentru că utilizează inerţia mişcării, care determină creşterea mobilităţii.
Referitor la metodele folosite pentru dezvoltarea mobilităţii, este important a avea în vedere că efortul
făcut este în funcţie de numărul de repetări, numărul şi lungimea grupelor musculare, dimensiunea şi
importanţa articulaţiilor interesate, durata şi unghiul exerciţiilor de extensie, ritmul şi tempoul lucrului,
numărul, direcţia şi momentele pauzelor.
Începerea executării exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii impune de la început efectuarea unei
încălziri şi cu scopul evitării traumatismelor articulare sau musculare.
Pentru mişcările pasive, poziţia segmentului este fixă. În aceste situaţii muşchii se găsesc timp de 5-10
sec. în continuă întindere. Aceste exerciţii se execută la început lent, apoi tot mai rapid, mărind totodată
amplitudinea. Această mărire a amplitudinii ca şi a îngreuierilor reclamă precauţie pentru a evita producerea
unor leziuni.
Exersarea exerciţiilor pasive, ce vizează obţinerea unei amplitudini maxime, impune în finalul lor
aplicarea unor mişcări suplimentare. În aceste situaţii, pauzele sunt necesare, durata lor fiind mică, de cca10-
12 sec. Ele apar şi după cele active, de tipul balansurilor repetate, după un număr de 5-6 mişcări.
O recomandare de care trebuie să se ţină seama este legată de succesiunea seriilor şi numărul
repetărilor care urmăreşte atingerea şi depăşirea amplitudinii în mod progresiv. În acelaşi timp, trebuie
evitate exerciţiile bruşte, mai ales la începutul efectuării grupului de exerciţii cu o astfel de finalitate.
Apariţia durerilor imediate sau în ziua următoare constituie un indiciu al dozării greşite al numărului mare de
repetări, a forţării amplitudinii, al absenţei pauzelor de relaxare.
În ultimele două decenii, a fost elaborată şi aplicată în scopul dezvoltării mobilităţii, o metodă proprie
denumită stretching. Cuvântul stretching provine de la cuvântul „stretch”, care în limba engleză înseamnă
„întindere”.
Metoda stretching poate fi definită ca un sistem de exerciţii care implică menţinerea unei anumite
poziţii a unui segment pe o durată scurtă (de ordinul secundelor), în scopul întinderii treptate a unui muşchi
şi a pregătirii lui pentru un efort specific la care va fi supus.
Acţionând asupra muşchilor, exerciţiile acestei metode influenţează pozitiv mobilitatea articulară, de
fapt aparatul locomotor în ansamblul său. În activitatea sportivă, aceste exerciţii, de acest tip, se folosesc şi în
încălzirea sportivilor.
 112

În ceea ce priveşte mijloacele şi tehnicile metodei, în activitatea practică, se întâlnesc o multitudine de

tehnici. Dintre acestea, cea mai des utilizată porneşte de la ipoteza că mobilitatea poate fi dezvoltată prin
două căi:
a) prin reducerea rezistenţei ţesutului de legătură a unei articulaţii ca efect al extensiei şi frânării
refluxului de întindere;
b) prin dezvoltarea forţei muşchilor antagonişti. În mod concret, mijloacele şi tehnicile folosite sunt
următoarele:
· arcuire şi menţinere, care constă din efectuarea unor contracţii repetate, nu bruşte, ale muşchilor
agonişti, în scopul obţinerii unor întinderi rapide ale muşchilor antagonişti. În cea de a 3, 4-a repetare, se
menţine partea antrenată într-o poziţie extremă, timp de 6 secunde;
· întindere şi menţinere pasivă, se execută lent o mişcare de întindere a membrului antrenat cu ajutorul
unui partener. Mişcarea este uşoară, executată pasiv, până se ajunge într-o poziţie extremă, în care se simte o
oarecare jenă, menţinerea fiind de 6 secunde, timp în care musculatura agonistă este supusă unei contracţii
izometrice. Mişcările acestea de întinderi pasive, urmate de fixări active, au o durată de cca 60 sec., repetate
de 3-4 ori pentru fiecare muşchi, la intervale de 6 secunde.
· stretching prelungit, după o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, fără a se atinge pragul de
durere, poziţia se menţine 1 minut;
· ultimele tehnici folosite sunt cunoscute sub denumirea de antrenamentul neuromuscular
proprioceptiv pasiv şi activ.
În ceea ce priveşte tehnica relaxării, care prezintă o mare importanţă, aceasta constă din efectuarea
unei întinderi lente, cu ajutorul partenerului. Când se ajunge în extremă, se menţine această poziţie timp de 1
minut, timp în care executantul se relaxează psihic prin autocontrol. Respiraţia trebuie să fie lentă, profundă
şi continuă (fără apnee).
Majoritatea specialiştilor consideră că un ciclu de 6 exerciţii alese pentru 6 grupe musculare ale
membrelor inferioare se execută de 4-5 ori, cu pauze de relaxare şi revenire între ele.
În medie, menţinerea muşchiului în poziţie de întindere durează între 10-30 secunde. Exerciţiile se pot
executa cu ajutorul unui partener, al unor aparate ajutătoare (baston, minge, aparate de gimnastică, scară fixă
etc.).
D. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa
Majoritatea specialiştilor indică vârsta de 9 ani ca fiind vârsta la care trebuie început lucrul sistematic
de dezvoltare a rezistenţei. Metoda recomandată este alergarea uniformă cu câteva variaţii de ritm (Filin,
Zoţiorski, Volkov). Astfel, Filin, folosind un test de alergare, ajunge la concluzia că, la 12-13 ani, creşterea
rezistenţei este de 16-17%. În total, se poate afirma că: între 10-13 ani, creşterea este de 45,9%; între 15-18
ani, creşterea este de 42%. În fazele pubertăţii, se constată o întârziere a ritmului de dezvoltare, pe când cele
mai mari creşteri se înregistrează între 15-17 ani.
Principalul factor care limitează manifestarea acestei calităţi motrice cât mai mult timp posibil, îl
constituie oboseala. Aceasta ca urmare a micşorării capacităţii de lucru a organismului (scade ritmul,
intensitatea, amplitudinea, precizia şi eficienţa în general), slaba adaptare la efort şi „diminuarea activităţii
centrilor nervoşi superiori” (V.S.Farfel). Se consideră că principala cale pentru dezvoltarea rezistenţei este
efectuarea efortului până la oboseală şi încercările de a o învinge. Aceasta poate grăbi procesul de dezvoltare
a rezistenţei.
Prin lecţiile de educaţie fizică se dezvoltă rezistenţa, fiind abordată în ultima verigă tematică. În
situaţia în care se desfăşoară în aer liber, se dezvoltă rezistenţa aerobă, iar prin lecţiile ce se desfăşoară în
interior, se dezvoltă cea în regimul celorlalte calităţi motrice şi în special rezistenţa în regim de forţă.
Principalele procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei sunt relativ reduse şi nu prea
complexe. La bază stau mişcările naturale, ciclice (mersul şi alegerea în mod deosebit, schiul-fond, canotajul,
gimnastica de bază, ciclismul, înotul pe distanţe lungi etc.).
În acest scop, se recomandă ca pe lângă alergare să fie mai mult folosite diverse acte şi acţiuni
motrice, printr-un număr mai mare de repetări, creşterea duratei efortului, micşorarea duratei pauzelor între
repetări etc.
Procedeele metodice pentru dezvoltarea rezistenţei pot fi clasificate astfel:
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi;
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
 113

b. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii efortului.

b.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi variabile;
b.2. procedee bazate pe efectuarea eforturilor progresive.
c. Procedee metodice care au ca bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Procedee bazate pe metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat.
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. Procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi.
În exersare, viteza este uniformă. Aceste metode mai sunt denumite şi metode de durată, care au
caracteristică generală efortul prelungit, care nu este fragmentat de pauze.
Aceste procedee au constantă viteza (intensitatea efortului), iar „elementul” care se modifică este
durata efortului, distanţa parcursă sau numărul de repetări (execuţii) etc. Această modificare se produce de la
o activitate la alta sau în cadrul aceleiaşi activităţi.
Din punct de vedere metodic, al planificării pregătirii, se începe cu determinarea (stabilirea) volumului
efortului, care constă din distanţa parcursă, durata, numărul de repetări etc.
Această metodă este cea mai frecvent utilizată în activitatea de educaţie fizică şcolară şi are ca
finalitate înseşi normele stabilite prin programa şcolară (alergarea unei distanţe cuprinsă între 600m - 1 500
m) şi care înseamnă îndeplinirea unor performanţe, care sunt apoi evaluate prin note ce se acordă elevilor la
sfârşitul trimestrului şcolar respectiv. De asemenea, în programul sportiv competiţional şcolar, un concurs de
bază este Campionatul şcolar de cros pe echipe, cu distanţele de alergare cuprinse între 1 000 m - 3 000 m.
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
Prin acest procedeu se dezvoltă rezistenţa generală, capacitatea aerobică.
b. Procedee metodice care au la bază variaţia (modificarea) intensităţii efortului.
b.1. Procedeul bazat pe efectuarea unor eforturi variabile. În acest procedeu se modifică intensitatea
efortului (tempoul), care efort poate creşte sau scădea şi se menţine aceeaşi durată, distanţă, număr de reprize
sau de repetări etc.
Un mijloc de bază utilizat este cel al alergărilor de durată, cu eforturi variabile, cunoscut sub numele
de alergare pe teren variat. Modificarea intensităţii efortului este condiţionată de configuraţia terenului
(urcuşuri, obstacole, teren nisipos etc.), condiţiile atmosferice în care are loc alergarea, ca şi calităţile volitive
solicitate executantului pe parcursul desfăşurării efortului respectiv.
b.2. Procedeul eforturilor progresive, în care intensitatea efortului (tempoul de execuţie) creşte pe
durata unităţii de efort sau de la o unitate la alta (distanţă, număr de repetări etc.), iar distanţa, numărul de
repetări, durata reprizei etc. rămân aceleaşi. De exemplu, repetarea de patru ori a distanţei de 100 m, cu
timpii de 12,5 sec.; 12,4 sec; 12,3 sec. şi 12,2 sec. Prin această metodă, se dezvoltă rezistenţa specifică
eforturilor de intensitate maximală.
c. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Acest procedeu mai este denumit metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat şi urmăreşte
dezvoltarea rezistenţei, a capacităţii de efort aerob, ca urmare a creşterii posibilităţii aparatului
cardiovascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen. În timp ce variaţia efortului se face în
aceeaşi lecţie (şedinţă de pregătire), de la o repetare la alta a unităţii de efort, variaţia volumului de efort se
realizează numai de la o lecţie (şedinţă de pregătire) la alta. Volumul efortului trebuie să depăşească într-o
lecţie (şedinţă de pregătire) modelul de efort competiţional. De exemplu, atunci când pregătim elevii pentru
proba de 800 m, se va stabili ca unitate de efort, într-o lecţie (şedinţă de pregătire), distanţa de 150 m, care va
fi parcursă de minimum 6 ori şi, astfel, volumul total al efortului va fi de 900 m, cifră ce depăşeşte modelul
competiţional (800 m).
Pauza dintre repetări este numită interval şi are o durată de 90 secunde, timpul necesar pentru
revenirea la normal a organismului subiecţilor.
Această metodă se bazează pe distribuirea metodică a fazelor de lucru şi a fazelor de refacere. Între
caracteristicile de bază este aceea de a permite efectuarea unei cantităţi mari de lucru (cantitate globală), cu
intensităţi relativ ridicate, fără a ajunge la producerea de factori limitaţi ca acumularea de acid lactic până la
sfârşitul numărului de repetări propus.
Baza acestei metode, folosite cel mai mult în ramurile de sport cu mişcări ciclice, constă în efectuarea
unor eforturi intense, cu acordarea unei pauze, după fiecare serie de repetări sau distanţe alergate, care să nu
asigure refacerea totală a organismului în vederea efectuării optime a efortului care urmează. G.F.Folbort
 114

numeşte această fază „faza de supracompensare”, în care efortul se reia pe acest fond de nerestabilire
completă.
În ceea ce priveşte efortul depus, evident că la începătorii în activitatea sportivă, precum şi la elevii
cuprinşi în activitatea de educaţie fizică şcolară, acesta creşte treptat. Numărul de repetări, la aceştia, este
mai mic, iar volumul (tempoul) mai scăzut cu pauze mai mari. La sportivii de performanţă, prin această
metodă (a lucrului pe/cu intervale) creşte treptat tempoul (intensitatea efortului) şi se reduce timpul de
odihnă dintre repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză se foloseşte metoda pe intervale. În acest scop se
operează cu un număr crescut de repetări pe o distanţă redusă, într-un tempou ridicat, iar pauzele dintre
repetări sunt scurte. În funcţie de gradul de pregătire al executanţilor, de ramura de sport se stabileşte
volumul, intensitatea şi durata pauzelor după repetări.
În mod practic, la efectuarea antrenamentului pe intervale se recomandă un efort care să asigure
atingerea unei frecvenţe cardiace (F.C.) de 170-180 pulsaţii/minut. Dacă este mai mare sau mai mic se
procedează la unele modificări pentru atingerea acestor valori. În ceea ce priveşte pauza după efort, lucrul,
efortul, poate fi oprit direct, sau se poate continua cu o intensitate mai scăzută. De exemplu, distanţele de
alergare efectuate cu o intensitate de 2/4, considerate ca legătură între porţiunile de alergare, efectuate cu o
intensitate de minim ľ. Frecvenţa cardiacă se recomandă să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut (după pauză) şi
apoi începe efortul. Dacă în maxim 90 secunde nu se ajunge la această valoare (120-130 pulsaţii/minut),
efortul a fost prea mare şi următorul va fi mai mic. În cazul în care frecvenţa cardiacă de 120-130
pulsaţii/minut se obţine mai repede de 45 secunde înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică. Efortul
se poate repeta în condiţiile în care F.C. este de 120-130 pulsaţii/minut, într-un interval de max. 90 secunde.
În ceea ce priveşte caracteristicile activităţii practice desfăşurate în şcoală, în rândul elevilor, pentru
dezvoltarea acestei calităţi motrice, a rezistenţei, trebuie avut în vedere următoarele:
· înaintea începerii efortului, organismul trebuie pregătit prin efectuarea exerciţiilor de încălzire, prin
angrenarea principalelor grupe musculare, iar F.C. să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut;
· efectuarea efortului în mod gradat şi solicitarea treptată a aparatului respirator şi cardiovascular;
· rezistenţa se dezvoltă ca rezultat al desfăşurării întregului program de educaţie fizică cuprins în
programa respectivă;
· respectarea particularităţilor de vârstă şi sex, grad de pregătire, atunci când stabilim mijloacele pe
care le vom utiliza pentru dezvoltarea rezistenţei;
· la clasele mari, dezvoltarea acestei calităţi motrice ocupă o pondere mai mare decât la clasele mici;
· când avem ca obiectiv dezvoltarea rezistenţei şi folosim ca mijloace executarea unor procedee
tehnice, din unele ramuri sportive, se urmăreşte atingerea unei FC crescute prin execuţie (170-180
pulsaţii/minut), urmărindu-se mai puţin corectitudinea execuţiilor tehnice;
· accentul principal este acela al dezvoltării rezistenţei generale, rezistenţa de tip aerob şi cea în regim
de forţă;
· ponderea activităţilor desfăşurate cu elevii se recomandă să fie în aer liber;
· mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei, folosite în cadrul orelor de educaţie fizică, sunt plasate spre
sfârşitul lecţiei, înaintea revenirii organismului după efort. De regulă, se apelează la repetarea unor eforturi
de o anumită durată (având drept criteriu distanţele parcurse sau volumul activităţii), cu intensităţi uniforme.
Uneori timpul alocat poate cuprinde întreaga oră (lecţie), în cazul în care se desfăşoară activităţi sub forma
jocurilor sportive cu mai multe reprize;
· pentru a asigura o bună rezistenţă generală a organismului elevilor, se recomandă ca lucrul pentru
dezvoltarea rezistenţei să fie plasat în primul trimestru al anului şcolar;
· evitarea unor eforturi foarte mari, vizând dezvoltarea acestei calităţi motrice şi care sunt dăunătoare
sănătăţii;
· refacerea organismului după efort ca şi asigurarea unei alimentaţii bogate în vitamine şi glucide
condiţionează succesul în dezvoltarea rezistenţei.
E. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a unui act (acţiuni) motric, a deprinderilor motrice trebuie să se
îndeplinească următoarele cerinţe:
· exerciţiul respectiv pentru a putea fi executat cu o viteză cât mai mare trebuie să fie foarte bine
însuşit;
· să fie utilizate exerciţiile, mijloacele pentru dezvoltarea vitezei specifice fiecărei probe, ramuri de
sport;
 115

· durata exerciţiilor folosite să nu ducă la scăderea spre finalul executării lor; de exemplu, cele mai
indicate mijloace folosite de alergătorii de viteză sunt repetările pe distanţe de 20-80 m cu o intensitate
maximă; înotătorii vor înota distanţe cuprinse între 10-50 m; în canotaj şi caiac-canoe distanţele parcurse vor
fi de 150-250 m;
· odată cu folosirea mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei, să se urmărească şi creşterea
indicilor de forţă, rezistenţă şi îndemânare, necesari în execuţia optimă a structurii deprinderilor respective;
· pauzele după repetări pentru a asigura refacerea organismului şi îndeosebi pentru eliminarea
datoriilor de oxigen şi revenirea funcţiilor vegetative trebuie să fie de o durată corespunzătoare (3-4 minute).
Procedeele principale folosite pentru a asigura dezvoltarea vitezei vor urmări:
· creşterea treptată a tempoului execuţiei până la atingerea vitezei maxime;
· repetarea exerciţiilor respective într-un tempou maxim;
· alternarea tempourilor de execuţie mai lentă cu cele efectuate în viteză maximă;
· utilizarea unor aparate, instalaţii menite a asigura exerciţii în tempou maxim. De exemplu, alergarea
la vale, pe un plan înclinat; aruncări cu obiecte mai uşoare; micşorarea sau eliminarea unor suprafeţe ale
padelelor sau pagaielor etc.;
· executarea deplasărilor a unor procedee tehnice fără obiect (minge) şi fără prezenţa adversarilor;
· eliminarea unor faze ale execuţiei (eliminarea paselor şi preluarea mingii direct);
· reducerea amplitudinii mişcărilor, reducerea rezistenţei materialelor;
· folosirea unor forţe externe pentru uşurarea exerciţiului şi creşterea vitezei de execuţie;
Un mijloc utilizat frecvent, cu mare eficienţă pentru dezvoltarea vitezei, constă în stabilirea unui
anumit tempou de parcurgere a distanţelor sau se utilizează alergările cu handicap menite să dezvolte viteza
şi să asigure o mobilizare psihică maximă.
Gh.Cârstea (7) sistematizează procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei astfel:
a. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maxime (cu intensitate maximă), folosindu-se
condiţii normale;
b. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu-se condiţii uşurate
(se poate apela la forţe exterioare pentru a mări viteza prin uşurarea execuţiei; reducerea rezistenţei opusă de
materiale; alergarea la vale; micşorarea amplitudinii mişcărilor etc.)
c. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu-se condiţii
îngreuiate (acestea pot fi medii sau mici);
d. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative, maximale sau submaximale,
determinate de intervenţia externă, de regulă, a cadrului de specialitate (profesor sau antrenor) sau cu ajutorul
mijloacelor mecanice şi tot mai mult, în prezent, a celor electronice.
Majoritatea specialiştilor domeniului consideră că metodele pentru dezvoltarea tuturor formelor de
manifestare a vitezei se pot aplica subiecţilor, începând cu vârsta de 10 ani. Din clasa a I-a (7 ani), se poate
acţiona pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi a vitezei de execuţie.
La începutul învăţământului gimnazial (11-12 ani), programul este mai mare la fete, după care creşte
la băieţi, până la 20-22 ani, iar la fete până la 18-19 ani.
Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie se pot executa: starturi la semnal (de exemplu, la pocnetul
pistolului de start); de asemenea, se pot utiliza jocurile sportive, alte activităţi sub formă de ştafete şi
întreceri, precum şi efectuarea unor exerciţii variate la diverse comenzi şi stimuli.
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie ( la sporturile aciclice) sau de repetiţie (la sporturile care au în
structura lor mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă: alergări, mers, schi fond, patinaj viteză,
ciclism etc.), mişcările trebuie executate cu o intensitate maximă. Durata stimulului trebuie să permită
dezvoltarea vitezei maxime şi pentru aceasta repetările (globale sau de părţi) vor fi executate în tempouri
diferite, dar toate executate în tempo maxim sau submaxim. De asemenea, vor fi utilizate jocurile sportive şi
întrecerile. Viteza de repetiţie este cea mai puţin perfectibilă. Performanţa maximă este determinată şi de
mobilitatea articulară care permite o diminuare a rezistenţei de învingere şi permite o mişcare mai rapidă,
precum şi un timp mai lung de aplicare a forţei. De asemenea, voinţa determină capacitatea de a realiza
acţiuni sub formă explozivă. Acest factor variază mult în funcţie de individ şi se poate îmbunătăţi prin
exerciţii specifice care implică în mod deosebit atenţia şi voinţa sau prin exerciţii care pun subiectul în
situaţii dezavantajoase faţă de adversar (de exemplu, alergări cu handicap etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei, în primul rând, trebuie realizată o intensitate maximă a execuţiei. Durata
stimulului trebuie să permită dezvoltarea vitezei maxime, dar în acelaşi timp nu trebuie să se prelungească
mai mult de 6-8 secunde.
 116

Refacerea între serii trebuie să ofere timp suficient (2-4 minute) pentru a preîntâmpina oboseala. O altă
cerinţă vizează locul în lecţie (antrenament) a lucrului pentru dezvoltarea vitezei. Acesta se va desfăşura de
preferinţă la începutul lecţiei, după o bună încălzire, în cadrul primei verigi tematice.
Folosirea exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei determină o acumulare a debitului de oxigen, iar
creşterea oboselii compromite capacitatea de execuţie cu intensităţi mari şi mai ales capacitatea de învăţare.
Refacerea desfăşurată sub formă activă va permite o persistentă excitaţie a sistemului nervos deci o
predispoziţie mai bună la o viteză maximă şi o refacere mai rapidă; durata poate fi prelungită până la 10
minute la oboseală ridicată sau micşorată în cazul folosirii exerciţiilor cu o durată scurtă şi a celor aciclice.
Volumul de lucru este relativ mic şi se recomandă 2-4 lecţii pe săptămână pentru dezvoltarea vitezei.
La tinerii începători în activitatea sportivă, este importantă, în primul rând, dezvoltarea forţei-viteză.
La avansaţi, se recomandă un lucru mai specific, în funcţie de ramurile de sport.
În ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice, a vitezei, se
recomandă, în primul rând, dezvoltarea factorilor care o determină, dintre care subliniem exerciţiile pentru:
dezvoltarea vitezei de reacţie, a celei de execuţie; elasticitatea musculară, a forţei, precum şi calităţile
volitive care au un rol hotărâtor.
Una dintre formele cele mai des utilizate este micşorarea sau mărirea dificultăţilor (pe bază
procentuală) de acţiunea motrică de bază. În formele de sprint, se pot utiliza alergări efectuate cu intensitate
maximă, ca: alergări la vale, în pante uşor înclinate; alergări pe pante uşor înclinate „spre deal”; alergări cu o
greutate uşoară (10-20%) în spate; diverse exerciţii pentru dezvoltarea forţei specifice pentru dezvoltarea
vitezei, sub forma unor sărituri şi salturi mici şi lungi; alergări sărite pe diverse distanţe etc.
Pentru dezvoltarea calităţilor volitive, se pot folosi cu succes alergările cu handicap, plecările
modificate care pot servi ca stimul emotiv ca şi punerea subiectului (executantului) în situaţii neobişnuite
îmbunătăţindu-se şi îndemânarea.
În învăţământ, Programa de educaţie fizică prevede această calitate motrică în formarea şi dezvoltarea
deprinderilor generale de mişcare, orientare în spaţiu, perceperea ritmului (frecvenţa) de execuţie, practicarea
unor jocuri de mişcare care dezvoltă viteza.
Viteza este prezentă, prin probe de control - alergarea de viteză - în cadrul sistemului de verificare şi
apreciere a gradului de pregătire fizică şi sportivă a elevilor. Ea a fost inclusă şi în cadrul normelor (probelor)
cuprinse până în anul 1998, la examenul de bacalaureat.
Dintre mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei, mai frecvent utilizate sunt următoarele:
· exerciţii analitice pentru dezvoltarea grupelor musculare. Sunt executate sub formă de întinderi,
rotări etc. (De exemplu, executarea într-un ritm cât mai rapid a mişcării picioarelor din poziţia culcat pe
spate. Acest exerciţiu este cunoscut sub denumirea de „mersul pe bicicletă”);
· pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi concentrarea atenţiei, plecări în alergare, din diferite poziţii şi
la diverse comenzi. Aceste comenzi pot fi date direct, prin surprindere, sau execuţia să fie faţă la comandă
inversă;
· diverse sărituri cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Dezvoltă forţa şi viteza; viteza de execuţie;
· exerciţii din şcoala alergării (alergări cu ridicarea genunchilor; joc de glezne; alergări cu pendularea
gambelor spre înainte sau spre înapoi);
· alergări într-un picior şi alte exerciţii din şcoala alergării;
· alergarea pe loc, înclinare înainte şi start; alergări la vale;
· starturi din diferite poziţii (din picioare spre înainte, cu spatele spre înainte; din culcat; de pe
genunchi);
· alergare cu schimbări de direcţie;
· alergare accelerată pe distanţe diferite (60-120 m);
· alergare lansată (20-60 m);
· ştafete şi jocuri de mişcare cu elemente din şcoala alergării;
· exerciţii şi acţiuni din jocurile sportive sub formă de pase, lovituri, aruncări, preluări. Toate acestea
executate într-un ritm crescut, cu o viteză maximă;
· jocuri sportive, întreceri, desfăşurate în condiţii de viteză (pe terenuri sau spaţii reduse şi cu reprize
scurte; eliminarea unor reguli şi procedee tehnice în scopul creşterii vitezei de desfăşurare).
În şcoală, în activitatea desfăşurată cu elevii pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie, cele mai folosite
exerciţii sunt alergările din atletism pe distanţe scurte şi cu viteza maximă. De asemenea, alergările din
jocurile sportive (contraatacuri, replieri) ca şi unele procedee tehnice executate în viteză (pase, circulaţia
mingii etc.). La acestea, se adaugă exerciţiile pentru dezvoltarea forţei-vitezei, a vitezei de reacţie, precum şi
 117

întrecerile din cadrul jocurilor de mişcare şi ştafetele (alergările pe echipe), jocurile sportive cu diverse teme
ce vizează dezvoltarea vitezei.
CURS 5

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice. Acestea cuprind un ansamblu de
procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor) şi subiecţi
(elevi-sportivi), în vederea predării şi învăţării unui volum de cunoştinţe teoretice, informaţii, a formării unor
priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării personalităţii umane.
Metoda de învăţământ în educaţia fizică şi sportivă este calea urmată de subiect (elev, sportiv) şi de
cadrul de specialitate (profesor, antrenor), cu scopul ca subiectul său fie „instruit” atât prin activitatea
îndrumată de profesor (antrenor), cât şi prin cea desfăşurată în mod independent, pentru a atinge obiectivele
propuse. Unii specialişti consideră metoda „un program” după care se realizează acţiunile practice, ca şi cele
individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice. Metoda este un anumit fel de a proceda în funcţie de
fazele pe care le implică procesul instructiv-educativ.
Metodele sunt un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel, folosirea
materialului intuitiv într-o lecţie se realizează prin diferite procedee, după cum, şi în activitatea sa, un
profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului.
Între noţiunea metodă de învăţământ şi noţiunea de mijloc de învăţământ trebuie făcută, deşi e greu, o
separaţie clară. Metoda trebuie înţeleasă ca mijloc prin care se realizează însuşirea conţinutului
învăţământului, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, dezvoltarea atitudinilor, educarea proceselor
psihice etc. În concluzie, pentru definirea „metodei”, semnificaţia etimologică de „cale spre un scop”
clarifică foarte bine cele prezentate anterior. Prin „metodele de învăţământ” înţelegem căile care duc la
instruirea subiectului, iar prin mijloace de învăţământ se denumesc obiectele, instrumentele, modelele etc.
folosite în procesul de învăţământ. Mijloacele cu care se operează în cadrul metodei pot fi diferite, dar
metoda rămâne aceeaşi. Astfel, metoda exerciţiului serveşte şi pentru a forma la elevi deprinderea de a scrie
ortografic, şi pentru a învăţa să cânte la un instrument muzical, dar şi pentru a învăţa un act motric, pentru a
practica un sport etc. În fiecare caz însă, utilizând mijloace de învăţământ diferite. Mai mult chiar, în cadrul
învăţării unui exerciţiu fizic, a unei probe sportive, profesorul (antrenorul), în funcţie de subiecţi, foloseşte
diverse mijloace. De exemplu, pentru învăţarea săriturii în înălţime prin „păşire”, sau rostogolire „ventrală”,
sau „dorsală”, mijloacele utilizate pot fi diferite.
În strânsă legătură cu noţiunea metodă de învăţământ este noţiunea procedeu. Procedeul este un
aspect particular, practic, de folosire a unei metode. Astfel, la folosirea explicaţiei ca metodă de învăţământ
se poate recurge la mai multe procedee: prezentarea unei chinograme, îmbinarea explicaţiei cu vizionarea
unor imagini înregistrate pe casete video etc. cu care specialiştii reuşesc atât realizarea unor lecţii vii,
atractive, cât mai cu seamă atingerea unui înalt spor de eficienţă.
Orice metodă nu există ca atare decât prin procedeul metodic. În practică se acţionează prin procedeu,
nu prin metodă, care există doar teoretic, conceptual.
Metodele didactice au prezentat dintotdeauna importanţă. Uneori însemnătatea lor a fost
supraevaluată, alteori subapreciată. Au fost etape când s-a considerat că formarea elevului depinde în cea mai
mare măsură de metoda didactică folosită, ba chiar se preconizează folosirea unei metode unice, singura
capabilă să ajute la instruirea indivizilor. În antichitate, Socrate socotea că această metodă este conversaţia,
în şcolile din Evul Mediu acest rol l-a avut expunerea.
Încă la începutul secolului al XVII-lea, I.A.Comenius socotea că rezultatele în procesul de învăţământ
depind mai ales de metodele folosite.
Un anumit regres al încrederii în valoarea metodelor de învăţământ este determinat de acei adepţi ai
unor concepţii conform cărora dezvoltarea copilului ar depinde predominant (sau chiar exclusiv) de
înzestrarea lui nativă. De asemenea, unii pedagogi consideră că activitatea didactică are numeroase
asemănări, esenţiale, cu cea artistică. După aceştia, alegerea unor metode bune ar depinde de inspiraţia
momentului, de intuiţia profesorului sau antrenorului. Ignorarea, în totalitate, a unei pregătiri prealabile, a
alegerii deliberate a unei metode adecvate şi acceptarea doar a capacităţii de improvizaţie este o greşeală.
Şi în ceea ce priveşte metodele de învăţământ există o multitudine de clasificări. Una dintre acestea
este aceea ce se realizează după principalele laturi ale educaţiei: metodele educaţiei intelectuale, metodele
educaţiei morale, metodele educaţiei estetice, metodele educaţiei fizice etc. Procesul de învăţământ este însă
un proces unitar. Aceeaşi metodă didactică influenţează asupra întregii personalităţi a elevului şi determină
modificări în toate aspectele acesteia: intelectual, moral, estetic, fizic etc. E adevărat că orice metodă
dobândeşte unele particularităţi în funcţie de latura educativă în care se foloseşte, dar aceste particularităţi nu
 118

schimbă esenţa metodei respective. Din acest motiv, nu vom recomanda prezentarea lor separată (metodele
educaţiei morale, intelectuale etc.), ci vom prezenta metodele generale de învăţământ, care se folosesc, cu un
anumit specific, în toate laturile educaţiei.
În unele lucrări de specialitate (4), pentru activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv sunt
prevăzute metodele specifice, incluse în „sistemul clasic” şi care sunt următoarele:
a. metode de instruire propriu-zisă;
b. metode de educaţie;
c. metode de verificare şi apreciere;
d. metode de corectare a greşelilor de execuţie;
e. metode de refacere a capacităţii de efort.
În educaţie fizică şi antrenament sportiv, metodele de instruire propriu-zise vizează următoarele
obiective de bază: însuşirea cunoştinţelor specifice, precum şi formarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice.
Gh. Cârstea (4) prezintă schematic aceste metode astfel:
I. Verbale:
1. Expunerea
a. povestirea
b. explicaţia
c. prelegerea
2. Conversaţia
3. Brainstorming-ul
4. Studiul individual
II. Intuitive
1. Demonstraţia
a. nemijlocită (propriu-zisă)
b. prin planşe, schiţe etc. (materiale iconografice)
c. prin mijloace tehnice moderne
2. Observarea execuţiei altor subiecţi
III. Exersarea
a. independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice (global/parţial)
b. mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice
c. complexelor pentru dezvoltarea fizică
d. pentru dezvoltarea calităţilor motrice

4.1. Metodele de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor teoretice de specialitate; formarea,

consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice

4.1.1. Metodele verbale. Dintre acestea o primă metodă este expunerea.

4.1.1.1. Expunerea - folosirea acesteia duce după o primă etapă de percepere a realităţii, prin primul
sistem de semnalizare, la utilizarea gândirii şi limbajului, deci a celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Expunerea se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii. Prin intermediul acestor metode are loc
transmiterea verbală a cunoştinţelor de specialitate cuprinse, de regulă, în programele şcolare sau în planurile
de pregătire sportivă. Comunicării orale i se recunoaşte o mare flexibilitate, ceea ce îi conferă profesorului
(antrenorului) spontaneitate şi putere de adaptare cu uşurinţă la specificul temei, la nivelul intelectual al
auditorului, la disponibilităţile de timp şi de condiţii materiale.
În folosirea acestei metode, o importanţă aparte o prezintă tehnica exprimării şi tehnica receptării, care
condiţionează eficienţa metodei expunerii.
O prelegere sau o expunere etc. se cere să fie redactată în prealabil cu toată rigurozitatea, avându-se
grijă să se asigure o bună selectare a materialului faptic, o esenţializare a cunoştinţelor după valoarea lor
cognitivă şi didactico-educativă.
În ceea ce priveşte receptarea „informaţiilor comunicate”, o mare importanţă o prezintă luarea
notiţelor, care are darul să influenţeze pozitiv învăţarea ca şi desfăşurarea ulterioară a studiului indepen-dent.
De exemplu, cercetările întreprinse de Grawford demonstrează că subiecţii care iau notiţe în cursul audierii
explicaţiilor sau expunerilor înregistrează un spor de cunoştinţe şi de înţelegere mai bună a materialului
predat, decât cei care se mulţumesc numai cu ascultarea. Aceste avantaje sunt puse pe seama faptului că la
receptarea, filtrarea şi fixarea cunoştinţelor participă atât senzaţiile vizuale şi auditive, cât şi cele kinestezice,
 119

motrice, ale căror efecte se însumează. Cert este că privind tehnica luării notiţelor, deşi pare o operaţie relativ
uşoară, sunt puţini totuşi cei ce stăpânesc în mod corect şi eficient această deprindere. Dificultatea este
legată, îndeosebi, de neputinţa desprinderii esenţialului din expunere. Astfel, unii caută să noteze totul,
cuvânt cu cuvânt, cât mai exact cu putinţă, dar procedând în felul acesta riscă să piardă ritmul expunerii şi să
scape firul ideilor esenţiale; sau, în graba de a prinde totul, alţii folosesc prescurtări, adeseori prea
numeroase, nesistematice şi foarte anevoios de a fi apoi reconstituite, mai ales după un oarecare timp. Greşită
este şi atitudinea acelor elevi (sau studenţi) care din nevoia de a nu pierde explicaţiile, pretind să se dicteze
lecţia (cursul). O asemenea procedură aduce serioase daune desfăşurării procesului de învăţământ, în sensul
că obligă la reducerea cantităţii de cunoştinţe prevăzute să se predea într-un timp stabilit, iar elevii (studenţii)
nu mai participă activ şi creator, efortul lor reducându-se la o simplă înregistrare mecanică; în loc să fie
solicitată memoria logică, judecata, puterea de discernământ şi imaginaţia, este cultivată mai degrabă
memoria mecanică, reproductivă. Important este să se noteze integral şi corect doar definiţiile, denumirile,
datele, formulele, schemele, schiţele etc. care însoţesc explicaţiile, expunerea. Întrucât acest curs este predat
studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi ţinând cont de faptul că la intrarea în facultate mulţi
studenţi manifestă o oarecare stângăcie şi carenţe în luarea notiţelor, am apreciat că este bine să ne oprim
puţin mai mult asupra tehnicii luării notiţelor, aceasta şi în perspectiva ameliorării tehnicii respective şi a
celor de învăţare individuală.
Metoda expunerii se utilizează sub forma povestirii, explicaţiei şi prelegerii.
a. Povestirea este forma narativă de prezentare a diverselor cunoştinţe pe care dorim să le transmitem
subiecţilor. Se utilizează, de regulă, în procesul didactic al copiilor şi elevilor din clasele I-IV. Pentru aceştia,
povestirea constituie şi un procedeu metodic folosit în cadrul metodei exersării. Odată cu exersarea
diferitelor exerciţii fizice, educatorul recurge şi la povestire. Astfel, într-un cadru introductiv plăcut, specific
vârstei copiilor, aceştia îşi însuşesc numeroase priceperi şi deprinderi de mişcare. De exemplu, diferitele
sărituri pot fi asemănate cu cele ale animalelor (iepure, panteră etc.).
Atunci când utilizăm această metodă, se recomandă să se ţină seama de următoarele cerinţe:
 vârsta subiecţilor;
 să fie cât mai clară, concisă şi scurtă;
 să fie asociată cu folosirea unui material intuitiv (poze, planşe, imagini video etc.);
 să fie însoţită chiar de muzică, pentru a realiza o atmosferă cât mai emoţională;
 expresivitatea povestirii şi caracterul ei emoţional cresc o dată cu folosirea intonaţiei, mimicii, a unor
gesturi.
b. Explicaţia este forma expunerii în care predomină argumentaţia raţională. Prin utilizarea ei se
urmăreşte ca subiecţii să înţeleagă bine ideile ce li se comunică. În domeniul activităţii de educaţie fizică ca
şi în antrenamentul sportiv, metoda este larg utilizată atunci când se prezintă spre învăţare un exerciţiu, un
procedeu sau un element tehnic nou. În cursul explicaţiei se foloseşte cu foarte bune rezultate şi materialul
intuitiv. De exemplu, explicaţiile legate de învăţarea săriturii în înălţime poate fi însoţită, cu rezultate bune,
şi cu prezentarea imaginii unei chinograme, a unor poze ş.a. Acest lucru vine în sprijinul explicaţiei şi-i ajută
pe subiecţi să-şi însuşească elementele tehnice corect, să înţeleagă cât mai repede şi mai bine ce au de făcut.
Când se foloseşte explicaţia este recomandabil ca aceasta să fie concisă, clară şi să se aleagă cu atenţie
mijloacele intuitive utilizate. Să fie accesibilă şi să permită reţinerea a ceea ce este caracteristic şi tipic. Pe
parcursul explicaţiei, profesorul poate pune întrebări subiecţilor, spre a-şi da seama dacă şi-au însuşit
exerciţiul respectiv, prezentat până atunci. El poate cere subiecţilor să explice (să execute), la rândul lor, cele
predate.
Explicaţia prin transmiterea de noi cunoştinţe contribuie direct la educaţia intelectuală a subiecţilor, le
formează un vocabular specific şi contribuie la creşterea interesului pentru studiu şi noutate, la sporirea
curiozităţii ştiinţifice şi aflarea noului.
Explicaţia nu trebuie confundată cu sfaturile, cu indicaţiile curente care însoţesc metoda demonstraţiei.
În această situaţie, în cadrul folosirii metodei demonstraţiei, descrierea terminologică a exerciţiilor, precum
şi precizările care însoţesc exerciţiile urmăresc mai mult îndrumarea operativă a activităţii practice.
c. Prelegerea se foloseşte la elevii din clasele terminale şi în special în învăţământul superior.
Majoritatea problemelor au fost prezentate atunci când ne-am referit la aspectele ce privesc utilizarea
metodei expunerii. În plus, de data aceasta, ţinem să precizăm că prelegerea este o expunere neîntreruptă şi
sistematică a unei teme din programa de învăţământ pe durata uneia sau a mai multor ore (lecţii).
Argumentarea logică a ideilor, prezentarea de teorii, ipoteze ca şi analiza critică a acestora, sistematizarea
unui bogat material în legătură cu tema, sunt caracteristice prelegerii. Ea se desfăşoară pe baza unui plan
dinainte stabilit de cadrul de specialitate şi poate fi prezentat cursanţilor oral sau scris, înainte de începerea
 120

expunerii, fie pe parcursul acesteia. În mod obişnuit, prelegerea este însoţită de materialul intuitiv, ilustrativ:
scheme, desene, grafice, proiecţii, obiecte, texte etc.
Folosirea expunerii sub formă de prelegere, în scopul obţinerii unor rezultate cât mai bune în procesul
de învăţământ, impune respectarea anumitor cerinţe:
 prelegerea să aibă continuitate. Între idei să existe înlănţuiri logice, să se treacă în mod firesc de la o
idee la alta, fiecare afirmaţie să fie întemeiată, să se bazeze pe argumentele sigure, să se sprijine pe fapte, pe
exemple;
 să fie sistematică, clară şi expresivă;
 să se folosească un vocabular pe înţelesul subiecţilor; un ton adecvat conţinutului, o pronunţare
clară, un ritm potrivit care ajută la înţelegerea şi reţinerea materialului expus. Vorbirea monotonă, aceea prea
puternică sau prea slabă îi oboseşte pe subiecţi. Folosirea pauzelor, reliefarea prin intonaţie a esenţialului,
accentuarea deosebită a unor cuvinte sau propoziţii, participarea efectivă a cadrului de specialitate la cele
expuse, contribuie la expresivitatea prelegerii şi prin aceasta la sporirea efectelor ei instructive şi educative.

4.1.1.2. Conversaţia
Este metoda de instruire şi educare a subiecţilor (elevi, sportivi) cu ajutorul întrebărilor şi
răspunsurilor. Această metodă se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice, priceperi şi deprinderi
motrice, la verificarea şi la fixarea lor.
Se cunosc mai multe variante ale conversaţiei, discuţiei. De exemplu: conversaţia-dialog (de tipul
consultaţiei); conversaţia în grup; de tip seminar; conversaţia dirijată etc.
Reuşita unei „discuţii” este condiţionată de mărimea grupului. Mărimea optimă a unui grup este de 15-
20 până la 30 participanţi.
Dată fiind importanţa întrebărilor în mecanismul provocării şi susţinerii unei conversaţii, acestora
trebuie să li se acorde o atenţie sporită. În cadrul discuţiei se pot distinge trei părţi principale: introducerea în
dezbatere, dezbaterea propriu-zisă şi sintetizarea rezultatelor.
Când conversaţia se foloseşte la însuşirea de cunoştinţe teoretice noi poartă denumirea de conversaţie
euristică, iar când este folosită în scopul fixării şi al valorificării acestora i se spune conversaţie
examinatoare.
a. Conversaţia euristică (sau socratică, întrucât Socrate - 469-399 î.e.n.- folosea dialogul pentru a-şi
conduce discipolii şi adepţii săi la descoperirea unor lucruri de mare adâncime şi înţelepciune). În
conversaţia euristică, întrebările pornesc de la cadrul de specialitate spre subiect, dar şi de la subiect spre
profesor (antrenor). De altfel, însăşi etimologia cuvântului conversaţie (lat. „Conversatio”, compus din
con=cu şi din versus=întoarcere) vrea să arate că este vorba de o acţiune de întoarcere şi reîntoarcere (după
noi, la cunoştinţele deja dobândite). Întregul mecanism al desfăşurării acestui tip de conversaţie se
întemeiază pe o succesiune de întrebări puse cu abilitate de profesor (antrenor), în alternanţă cu răspunsurile
subiecţilor.
b. Conversaţia examinatoare se foloseşte după ce subiecţii şi-au însuşit cunoştinţele, priceperile,
deprinderile spre a se constata cât de bine le stăpânesc, le pot executa. Această metodă nu este adresată
numai memoriei, ci şi gândirii. Aşa se procedează şi când se urmăreşte consolidarea cunoştinţelor însuşite de
subiecţi în lecţia (activitatea) de zi şi când sunt controlaţi din lecţiile anterioare.
Folosirea conversaţiei ca metodă de învăţământ este însoţită de numeroase dificultăţi. Arta de a pune
întrebări, de a stimula cu ajutorul lor participarea activă a subiecţilor la lecţii (activităţi) şi de a asigura pe
această cale însuşirea volumului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi prevăzute în planuri şi programe cere o
serioasă şi atentă pregătire.
Întrebările formulate de profesor (antrenor) subiecţilor trebuie să îndeplinească unele cerinţe, ca de
exemplu:
 să fie precise din punct de vedere al conţinutului, concise ca formă, exprimate simplu şi corect;
 să stimuleze gândirea subiecţilor;
 să fie adresate într-o succesiune logică, după plan;
 recurgerea la întrebări ajutătoare, când se observă că elevii (sportivii) nu au suficient de clare unele
idei.
Când se foloseşte metoda conversaţiei, profesorul (antrenorul) va pretinde ca şi răspunsurile elevilor
(sportivilor) să îndeplinească unele cerinţe. Astfel, răspunsurile trebuie să fie concrete, clare, precise şi
complete. Dacă răspunsul nu este corect şi complet, se va cere altui subiect să-l corecteze sau să-l
completeze. Dacă elevii (sportivii) nu reuşesc să facă aceasta, atunci profesorul însuşi va prezenta răspunsul
corect şi complet.
 121

Trezirea interesului pentru problema sau acţiunea ce se va discuta, stimularea gândirii creatoare a
subiecţilor contribuie la însuşirea sau aprofundarea unor laturi ale pregătirii lor proprii.
În domeniul educaţiei fizice şi sportive, executanţilor li se cere, de exemplu, să explice modul de
efectuare a diferitelor deprinderi motrice, raporturile, legăturile funcţionale dintre coechipieri în cazul unei
anumite acţiuni tactice etc.
Conversaţia este deosebit de instructivă mai cu seamă atunci când se analizează rezultatul unei
participări la competiţii (a unui meci) sau atunci când se stabilesc mijloacele, tactica folosită de echipă la
viitoarea confruntare sportivă.
Îmbinarea conversaţiei cu observaţia, cu expunerea, cu activitatea practică desfăşurată, accentuează
caracterul activ al acestei metode şi asigură eficienţa folosirii ei în procesul de învăţământ, ca şi în cel de
antrenament sportiv.

4.1.1.3. Studiul individual sau activitatea subiecţilor cu manuale, alte cărţi şi lucrări
Ca tehnică fundamentală de muncă intelectuală, studiul individual (lectura, activitatea cu cartea)
îndeplineşte funcţii multiple: de culturalizare, de învăţare propriu-zisă (de instruire şi autoinstruire), de
informare şi de documentare etc.
Cărţile care cuprind experienţa şi gândirea generaţiilor trecute sunt o bogată sursă de cunoştinţe.
Folosirea lor inclusiv în activitatea de educaţie fizică şi sportivă ajută subiecţii să-şi însuşească noi
cunoştinţe, temeinice, să le sistematizeze şi fixeze, contribuie la înţelegerea mecanismelor bio-fiziologice şi
psihologice care stau la formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, la formarea şi perfecţionarea
calităţilor motrice.
Activitatea subiecţilor cu manualul şi alte cărţi se realizează sub mai multe forme: studiul textelor,
efectuarea de exerciţii, probleme, rezumate, scoaterea ideilor principale, elaborarea de conspecte, pregătirea
răspunsurilor la întrebările puse de profesor, completarea notiţelor luate în timpul expunerilor sau a
prelegerilor.
Dintre numeroasele reguli, de care este bine să se ţină seama atunci când se studiază un text în mod
independent sau se învaţă după manual şi care duc în final la însuşirea acestei priceperi de a studia
individual, ca rezultat a numeroase exerciţii îndrumate de cadrele didactice, amintim parcurgerea
următoarelor activităţi succesive cu cartea: citirea în întregime a textului spre a prinde ideea generală, analiza
textului (înţelegerea ideilor, explicarea cuvintelor necunoscute, descifrarea pasajelor grele, confruntarea
textului cu ilustraţii, grafice, chinograme, schiţe etc.), structurarea materialului (stabilirea părţilor principale
ale textului şi succesiunea lor logică), prinderea acestei structuri sub forma unei scheme vizuale care ajută la
reţinerea materialului.
Aşa după cum remarcă B.Schwarz, „…există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a şti să
înveţi”. De aceea, a vorbi despre modernizarea studiului individual înseamnă a avea în vedere:
 educarea capacităţii de lectură, a unei atitudini active în timpul lecturii şi însuşirea treptată a unor
deprinderi corecte şi complexe de autoinstruire prin lectură;
 deprinderea de a înţelege corect cele citite;
 deprinderea de a-şi pune probleme;
 deprinderea de a nota;
 deprinderi de disciplina muncii intelectuale, de igiena studiului.
Progresul uimitor de rapid al ştiinţei şi tehnicii, în zilele noastre, a impus o optică nouă asupra muncii
elevilor, studenţilor, cu manualul şi cu alte cărţi, care în final vizează formarea dorinţei de a cunoaşte, de a
cerceta şi de a se perfecţiona. Această metodă este unul dintre cele mai preţioase instrumente de autoeducaţie
care va beneficia, în viitor, de imensele avantaje oferite de tehnica de calcul.

4.1.1.4. Brainstorming-ul (asaltul de idei)

Un procedeu de problematizare prin participarea activă a întregii clase (grupe) de subiecţi este
denumită metoda asaltului de idei (brain=creier, storm=furtună, asalt). Această metodă a fost iniţiată de
A.Osborn (1953) cu funcţia distinctă de a înlesni căutarea şi găsirea celei mai adecvate soluţii problemei de
rezolvat, printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanţilor la discuţie. În legătură cu o problemă
supusă rezolvării, cadrul de specialitate solicită pe subiecţi să emită cât mai multe păreri, să formuleze cât
mai multe variante şi neaşteptate ipoteze. Ei au dreptul atât să se completeze, să modifice, să continue sau să
combine ideile emise anterior de colegii lor, cât şi să vină cu soluţii noi, în contrazicere cu cele exprimate.
 122

Asaltul acesta de idei îmbogăţeşte conştiinţa fiecăruia din ei, contribuie la formarea flexibilităţii gândirii. De
asemenea, această metodă obişnuieşte pe subiecţi să-şi pună probleme, să privească un fapt pe toate feţele,
să construiască raţionamente plauzibile, să caute mijloace de a le verifica şi a confrunta soluţiile găsite cu
realitatea. Ea dezvoltă la subiecţi atitudinea critică, deprinderea de cercetare independentă a obiectelor şi
fenomenelor.

CURS 6

4.1.2. Metodele intuitive

4.1.2.1. Observarea liberă (independentă) şi îndrumată a execuţiei altor subiecţi
În semnificaţia originală, a observa înseamnă a lua în atenţie obiecte, fenomene, fapte, acţiuni etc. în
vederea cunoaşterii mai bine a acestora, a cercetării lor sub multiple aspecte (I.Cerghit,8). Cuvântul provine
din lat. servare + ob = a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe, a cerceta. Observarea, în diferitele ei forme,
libere (independentă) şi îndrumată, constituie una dintre cele mai indicate metodologii şi pentru activitatea de
educaţie fizică şi sportivă.
Încă înainte de a merge la şcoală, copiii acumulează o mulţime de cunoştinţe prin observarea
obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate. Printr-o observare liberă nedirijată, ei îşi însuşesc
cunoştinţe, în special despre aspectul exterior al celor observate. Observaţiile sunt strâns împletite cu trăiri
emotive extrem de variate, cu exemple de comportare, care îl influenţează adânc pe copil. Observaţia liberă
este un proces care se continuă pe tot parcursul vieţii omului. Din ceea ce-i oferă natura şi societatea omul
alege numai ce-l interesează şi reţine mai ales ceea ce răspunde unor trebuinţe ale sale. Observaţiile libere
pot fi făcute individual şi în grup. Grupul amplifică capacitatea de observare, sporind totodată randamentul.
Cu toate efectele pozitive, observarea se limitează doar la aspectele exterioare, nu pătrunde în structura
obiectelor, în înlănţuirea fenomenelor etc.
În procesul de învăţământ de specialitate, se utilizează în mod frecvent observaţia îndrumată a
execuţiei altor subiecţi, dirijată de profesor, antrenor. Când subiecţii observă singuri mişcarea (acţiunea), pe
baza unor instrucţiuni, a unui ghid sau a unui plan (tematici) dat de specialist (profesor, antrenor), poartă
denumirea de observaţie independentă.

4.1.2.2. Demonstraţia
Când subiecţii (elevii-sportivii) observă ceea ce le arată profesorul (antrenorul), „observaţia” poartă
denumirea de demonstraţie.
Termenul derivă din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat - „a
ilustra”, provenit din lat. ilustrare = a clarifica, a lumina, a face limpede. A demonstra înseamnă a prezenta
(a arăta) subiecţilor, obiecte, fenomene, acţiuni, în scopul uşurării efortului de cunoaştere a realităţii, al
asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi
învăţarea unor cunoştinţe, al confirmării unor adevăruri, al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al
formării deprinderilor sau comportamentelor vizate în sens didactic; demonstraţia provoacă o percepţie
activă concret-senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstraţia logică (teoretică), ce presupune o
fundamentare pe cale deductivă (prin raţionament logic) a unui adevăr.
Esenţa demonstraţiei constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare, a
imaginilor şi a cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor, în timp ce explicaţiile
joacă un rol auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului de desfăşurare a acestuia şi de
definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.
 123

În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, prin demonstraţia nemijlocită, efectuată de profesor

(antrenor), sau prin demonstraţia mijlocită, efectuată de către un subiect (elev sau sportiv) se prezintă
mişcări, acţiuni, imaginea unor elemente tehnice, în vederea familiarizării subiecţilor cu executarea corectă a
actelor motrice respective, ducând, totodată, la acumularea de informaţii şi asigurând un suport perceptiv
suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea. Scopul de bază al utilizării metodei
demonstraţiei în activitatea de educaţie fizică şi sportivă, ca metodă fundamentală, este acela al formării unui
bagaj cât mai bogat de imagini şi reprezentări, ce duce la familiarizarea elevilor (sportivilor) cu efectuarea şi
îndeplinirea exactă, corectă a actelor şi acţiunilor motrice.
La baza demonstraţiei se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv (obiecte, procese, material
figurativ, simbolic, grafic, experienţe, mijloace tehnice, modelul unei acţiuni corecte etc.). Cuvântul poate
constitui şi el o sursă intuitivă atunci când reuşeşte să trezească în mintea subiectului anumite imagini şi
reprezentări. De aici rezultă deosebirea esenţială dintre metoda demonstraţiei şi metoda descoperirii. În timp
ce metoda demonstraţiei facilitează asimilarea cunoştinţelor şi prelucrarea lor pornind de la o sursă intuitivă,
cea de a doua presupune reactualizarea experienţei anterioare în vederea surprinderii unor relaţii noi, care nu
au fost cunoscute până în acel moment. Demonstraţia are un caracter ilustrativ, pe când descoperirea un
caracter intuitiv. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, prin metoda demonstraţiei se urmăreşte formarea
unor reprezentări, a unor noţiuni clare cu privire la structura şi execuţia exerciţiilor fizice, a acţiunilor
motrice, a deprinderilor de mişcare. Asociată cu explicaţii, eficienţa metodei sporeşte mult. Astfel, se pot
scoate în evidenţă elementele de detaliu, se pot sublinia conexiunile dintre diferite elemente şi acţiuni la
clasele I-IV şi în activitatea de antrenament (pregătire) a începătorilor, date fiind particularităţile de vârstă
ale subiecţilor şi gradul lor de pregătire, demonstraţia se foloseşte mai intens decât la clasele mari şi în
activitatea sportivilor avansaţi.
Metoda demonstraţiei în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sportivă se poate folosi prin
următoarele procedee: demonstraţia nemijlocită sau mijlocită a exerciţiilor; demonstraţia cu ajutorul
materialului intuitiv iconografic (poze, chinograme, scheme, planşe, reprezentări grafice etc.); demonstraţia
cu ajutorul mijloacelor moderne (modele figurative, proiecţii fixe, dinamice, video-televiziune etc.).
a. Demonstraţia nemijlocită şi mijlocită a exerciţiilor este efectuată de către profesorul de educaţie
fizică, de către antrenor sau un subiect pus de aceştia, care caută să redea imaginea „model”, reală, naturală a
deprinderilor motrice ce urmează a fi însuşite. Specialistul poate, în acest caz, în funcţie de obiectivele
programei lecţiei să execute global sau numai unele dintre elementele componente ale deprinderii, ale actului
motric respectiv. Pentru a asigura o eficienţă maximă prin folosirea acestei metode, se recomandă ca
demonstraţia exerciţiului să fie realizată cât mai corect pentru ca „modelul” pe care-l percep subiecţii să fie
cât mai identic cu acţiunea respectivă de mişcare. De asemenea, observaţia subiecţilor trebuie să fie
permanent însoţită de explicaţii şi exemplificări, în scopul perceperii elementelor esenţiale care
condiţionează calitatea execuţiei. Celelalte cerinţe se referă la necesitatea ca demonstraţia să ţină seama de
particularităţile individuale ale subiecţilor, să fie făcută pe înţelesul lor, iar profesorul să fie astfel plasat
pentru a fi văzut de către toţi elevii (sportivii).
b. Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (materiale iconografice). Cu ajutorul chinogramelor,
a planşelor, a schemelor etc. se pot demonstra, prin prezentarea intuitivă, unele procedee tehnice, structura
anumitor combinaţii tactice, modul de comportare a unui sportiv în funcţie de sarcinile tactice şi a postului în
echipă etc. Apelând la aceste materiale iconografice, se îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor executanţilor,
acestea se fixează, totodată, corespunzător cerinţelor esenţiale ale execuţiei. Unii specialişti (profesori,
antrenori), concomitent cu înfăţişarea planşelor şi schemelor, folosesc în procesul de antrenament sportiv, în
activitatea de pregătire a unor întâlniri (meciuri), fie table cu figuri magnetice, fie desenarea pe tablă,
conform unui cod convenţional propriu diferitelor ramuri de sport, a acţiunilor de mişcare ce urmează a fi
îndeplinite de sportivi. Aceste procedee contribuie la formarea unor reprezentări şi noţiuni clare cu privire la
structurile de exerciţii fizice ce trebuie executate în concordanţă cu temele instructive ale lecţiei.
c. Demonstraţia cu ajutorul mijloacelor moderne. În mod frecvent mijloacele moderne sunt clasificate
în mijloace auditive (înregistrările pe bandă de radiocasetofon, pe discuri etc.), mijloace vizuale (diapozitive,
diafilme etc.) şi mijloace audio-vizuale (film sonor, înregistrări video etc.). Demonstraţia audio-vizuală
valorifică virtuţile imaginii dinamice (sau statice), îmbinate cu cuvântul şi cu sunetul. Prin folosirea
demonstraţiei audio-vizuale se asigură o fixare mai bună în memorie a noilor cunoştinţe, imagini însuşite pe
această cale. În ultimul timp, o serie de cercetări întreprinse în S.U.A. atestă faptul că omul reţine 30% din
ceea ce vede şi 20% din ceea ce ascultă, iar în condiţiile asocierii văzului şi auzului se păstrează în proporţie
de 65% din informaţiile care se adresează deodată ambelor simţuri. Folosirea mijloacelor moderne face
predarea nu numai eficientă, dar şi atractivă, subiecţii având posibilitatea să vadă cele mai bune execuţii. De
 124

asemenea, este posibilă observarea amănuntelor, a elementelor de detaliu (prin utilizarea stop cadrului) şi,
totodată, există posibilitatea de a reveni în prezentarea imaginilor. Imaginile video se adresează simţului
vizual, deci simţului cu cea mai mare posibilitate de receptare temeinică a informaţiilor. Prin efectuarea
demonstraţiei unei mişcări, a unei acţiuni motrice, se facilitează înţelegerea relaţiilor temporale şi spaţiale,
exerciţiul fizic, elementul tehnic sau tactic fiind prezentat în întregul lui dinamism. Ilustrarea mişcărilor
constituie una dintre cele mai importante şi preţioase inovaţii pe care tehnicile audio-vizuale o aduc în
domeniul demonstraţiei didactice.
Mişcarea, prezentată prin procedee de accelerare sau de încetinire, ori de descompunere a imaginilor,
creează posibilităţi de sesizare a transformărilor succesive, a fazelor mişcării, a momentelor sau a etapelor
principale de evoluţie sau de desfăşurare a unor mişcări, a unor acţiuni tactice etc.

4.1.3. Metoda practică (activă)

Metoda practică sau activă reprezintă calea care foloseşte acţiunea motrică, activitatea practică ca
mijloc pentru instruire, pentru însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice.
În procesul de învăţare, subiecţii efectuează uneori activităţi preponderent imitative, alteori activităţi
creatoare.
Exersarea (repetarea exerciţiilor)
Învăţarea deprinderilor motorii ca şi a celor mintale (intelectuale) nu se face prin „comunicare
verbală”. Nici un elev, tânăr sportiv, nu va putea să înveţe să înoate, să schieze, să alerge peste garduri, să
sară peste ştachetă sau să arunce o suliţă privind doar la profesor (antrenor). De obicei, deprinderile motrice
nu pot fi transmise prin sfaturi şi îndemnuri. Ca să deprindă o acţiune, subiectul trebuie să încerce, să facă, să
refacă, să repete până ce intră în posesia „modelului” acţiunii respective, până ce această acţiune se
automatizează devenind o deprindere, o obişnuinţă. Numai prin practică, prin repetări, exersare, se învaţă cel
mai bine o deprindere (R.Gagné). Or, tocmai acesta este exerciţiul (exersarea). În sensul etimologic al
cuvântului, a efectua un exerciţiu (lat. exercitium din exercere) înseamnă a executa o acţiune în mod repetat
şi conştient, a face un lucru de mai multe ori, în vederea dobândirii unei deprinderi motrice.
A exersa mai înseamnă a supune la efort repetat anumite funcţii mintale sau motrice (organice), în
scopul dezvoltării şi menţinerii lor în formă.
Această metodă (este) de bază, putem spune că este fundamentală în procesul de învăţare, în domeniul
activităţii de educaţie fizică şi sportivă. Exerciţiul face parte, din categoria tehnicilor de antrenament, dar
subliniem că el nu trebuie înţeles în sensul de repetare a unor acţiuni (deşi se poate învăţa şi în acest mod), ci
de refolosirea intensivă şi extensivă a unor elemente şi structuri globale semnificative, proprii sarcinii de
învăţare, în contexte semnificative (R.Titone).
Exerciţiul, funcţia acestuia, nu se reduce numai la formarea deprinderilor motrice, a unor moduri de
acţiune bine elaborate şi consolidate, ci implicit contribuie şi la realizarea altor obiective, cum ar fi:
· aprofundarea înţelegerii regulilor, noţiunilor, a principiilor şi teoriilor învăţate, prin aplicarea lor în
situaţii noi şi cât mai variate;
· dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor trăsături de voinţă şi caracter, a
unor calităţi morale etc.;
· consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice însuşite, ceea ce face să crească probabilitatea
păstrării în memorie a lanţurilor motorii şi verbale, mai ales dezvoltarea operaţiunilor mintale; prevenirea
uitării; sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motorii, oferind posibilităţi
noi de transfer.
Întreaga activitate de educaţie fizică şi sportivă are semnificaţia unui îndelungat şi asiduu exerciţiu
care, dincolo de formarea unor capacităţi şi deprinderi specifice acestor activităţi, ramurilor sportive,
urmăreşte să înzestreze practicanţii cu deprinderi motrice, obişnuinţe de practicare organizată sau
independentă a sportului şi care să le permită o autoperfecţionare continuă, în tot cursul vieţii lor.
Pregătirea şi dezvoltarea intelectuală, morală, estetică, fizică ca şi pregătirea pentru activitatea tehnico-
productivă necesită pe lângă cunoştinţe şi o serie de priceperi şi deprinderi motrice.
Obiectivele, după cum am văzut atunci când ne-am referit la sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi
sportive, diferenţiază exerciţiile fizice de celelalte mişcări şi acţiuni efectuate de un individ în diverse
activităţi (din viaţa cotidiană, productive, în jocurile copiilor etc.). De asemenea, ca mijloc didactic
fundamental, exerciţiul fizic este instrumentul anume conceput şi programat în scopul:
· formării, consolidării şi perfecţionării priceperilor, deprinderilor şi dezvoltării calităţilor motrice;
· îmbunătăţirea, ameliorarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului;
 125

· dezvoltarea fizică a subiecţilor (influenţarea aparatului locomotor: muşchilor, ligamentelor şi

articulaţiilor);
· prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
· formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe specifice, necesare practicării diferitelor ramuri şi
probe sportive, ca şi în desfăşurarea activităţilor cuprinse în programul preocupărilor din timpul liber etc.
Formarea deprinderilor motrice ca şi a celor intelectuale este rezultatul exersării (repetării), efectuării
exerciţiilor, fie motrice sau intelectuale. Pentru a se forma o deprindere motrică, de exemplu, a mânui un
obiect sportiv, a efectua o mişcare (act motric), un procedeu tehnic dintr-o ramură sportivă, nu este suficient
a asculta expunerea, explicaţia sau a privi demonstraţia efectuată de profesor (antrenor), ci este nevoie, în
primul rând, de exersare, de repetare şi iar repetare, de efectuarea a cât mai multor execuţii.
Metoda exersării (repetării) exerciţiilor ca metodă practică, activă face parte din categoria metodelor
algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasă a unor prescripţii şi conduce spre un obiectiv
prestabilit. Deci nu orice acţiune este un exerciţiu, ci numai cele ce se repetă relativ identic, conştient şi se
încheie cu formarea unor componente automatizate ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă.
În acest domeniu, exerciţiul trebuie efectuat astfel ca actul motric respectiv, acţiunea să se apropie de
un model sau să vizeze îmbunătăţirea performanţelor ei. Unele exerciţii se pot efectua fără o îndrumare din
partea unui specialist, pe bază imitativă. Copiii, începătorii în activitatea sportivă de performanţă, observă
comportarea, execuţia adulţilor, a celor avansaţi. În sport, ca şi în alte domenii, cei mai buni (excepţiile) sunt
adevăraţi „idoli” şi constituie pentru copii, tineri adevărate modele ce sunt observate şi ulterior urmate. Ei
sunt imitaţi şi copiaţi în tot ce fac atât pe terenul de sport, cât şi în afara lui.
Exerciţiile imitative prezintă desigur şi, unele neajunsuri. Astfel, copilul, începătorul lipsit de
experienţă şi de spirit critic, poate alege modele inferioare ca valoare, îşi poate forma deprinderi greşite ca
structură, greu de înlăturat ulterior. De aceea procesul didactic al activităţii de educaţie fizică şi sportivă,
exerciţiile executate, trebuie să fie îndrumate de specialist. Aceasta va permite mai cu seamă, urmărirea
evoluţiei copilului, a începătorului, pentru ca ei să-şi însuşească modelele valoroase, exerciţiile corecte,
printr-o selecţie şi organizare judicioasă a exerciţiilor.
În procesul didactic al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv, metoda exerciţiului este deci o
metodă practică, de bază, fundamentală, utilizată cu scopul de a forma atât deprinderi şi priceperi motrice,
cât şi noi cunoştinţe, consolidarea şi perfecţionarea celor dobândite anterior, dezvoltarea calităţilor motrice,
contribuind totodată şi la formarea capacităţii creatoare a elevilor, a viitorilor performeri sportivi.
Didactica cunoaşte o multitudine de tipuri de clasificare a exerciţiilor: a. După funcţiile îndeplinite, pot
fi nominalizate, de exemplu: exerciţiile introductive; de observaţie; de bază; de asociaţie; de exprimare
concretă (gimnastică, patinaj artistic, înot sincron, jocuri etc.); de exprimare abstractă (scris, cânt, limbaj
vorbit); repetitive (de modele autentice, de exemplu); de operaţionalizare; aplicative; de consolidare;
corective; de evaluare etc. b. O altă clasificare este cea în care exerciţiile sunt considerate: individuale; de
echipă; colective, mixte etc.; c. După gradul de determinare a activităţii există exerciţii de tip algoritmizat, în
întregime dirijate (bazate pe executarea repetată a unui comportament descris în termeni algoritmici, adică cu
determinarea riguroasă a operaţiilor de efectuat şi a succesiunii lor specifice, mai ales în însuşirea unor
comportamente); exerciţii semi-algoritmizate (semidirijate) şi exerciţii libere (autodirijate); exerciţii de
diferite grade de complexitate etc.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, unii specialişti propun următoarea clasificare după funcţia
pe care o îndeplinesc în formarea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· exerciţii introductive;
· exerciţii de bază (de antrenament);
· exerciţii paralele.
Exerciţiile introductive reprezintă primele exerciţii pe care le fac subiecţii pentru a se familiariza cu
execuţia demonstrată de profesor (antrenor).
Exerciţiile de bază (de antrenament) sunt executate de subiecţi după ce aceştia au înţeles cum trebuie
efectuat corect exerciţiul respectiv. Acesta se execută de mai multe ori, căutându-se o apropiere cât mai mare
de „model”. Aceste exerciţii de bază (de antrenament) asigură formarea deprinderilor motrice. Corectarea de
la început a unei deprinderi greşit învăţate este deosebit de importantă. În acest sens este de reţinut că: este
mai dificilă corectarea unei deprinderi greşite decât formarea unei deprinderi noi. Acest lucru impune de la
început, din prima fază a învăţării actului motric respectiv, a deprinderii de mişcare, ca exerciţiul să fie
înţeles şi însuşit corect.
În procesul complex de antrenament sportiv la unele probe, ramuri sportive înainte de a se trece la
executarea exerciţiilor de bază, se organizează exerciţii pe simulatoare.
 126

Exerciţii paralele. Pentru menţinerea deprinderilor motrice formate şi pentru preîntâmpinarea

„slăbirii-ştergerii” lor e necesar ca în activitatea practică, odată cu efectuarea exerciţiilor pentru formarea de
noi deprinderi motrice, să se urmărească şi întărirea acelora formate anterior.
Folosirea cu succes a exerciţiilor, fie că ele vor fi executate în cadrul organizat (lecţie, antrenament),
fie că vor fi executate în afara acestui cadru (de exemplu, la domiciliu) este condiţionată de respectarea unor
cerinţe:
· prin exerciţiile executate, subiecţii trebuie să-şi însuşească „un model” cât mai perfect şi accesibil de
imitat;
· explicaţiile date subiecţilor de profesor, antrenor, să fie cât mai clare, pe înţelesul subiecţilor.
Înţelegerea clară a exerciţiului pe care-l va executa ulterior subiectul va permite o gândire rapidă în situaţiile
concrete, practice, determină consolidarea cunoştinţelor şi apropie cât mai mult execuţia de model;
· exerciţiile trebuie să fie variate, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma lor. Efectuarea de
scheme, utilizarea aparaturii ajutătoare, lucrul în condiţii uşurate (de exemplu, folosirea trambulinei, a plasei
elastice uşurează efectuarea unor sărituri, a unor acte şi acţiuni motrice, sunt forme ale pregătirii tot mai mult
şi eficient folosite în procesul de instruire, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv;
· executarea exerciţiilor în mod gradat şi progresiv. Eşalonarea gradată a exerciţiilor, efectuarea la
început a celor uşoare şi apoi a celor mai grele şi complexe ajută subiectul să constate progresele înregistrate
şi îl stimulează în activitatea sa;
· eşalonarea exerciţiilor şi executarea lor într-o ordine care să asigure ca noile deprinderi să fie o
continuare a celor învăţate, însuşite, o „complicare” treptată a lor. Realizarea unei înlănţuiri logice nu numai
a cunoştinţelor, ci şi a deprinderilor;
· efectuarea unor analize a rezultatelor, progreselor înregistrate periodic în urma executării exerciţiilor
respective. La început, această evaluare se efectuează sub îndrumarea cadrelor de specialitate, iar mai târziu
prin autocontrol.
· realizarea unei activităţi creatoare. Organizarea în aşa fel a exerciţiilor încât subiecţii să treacă treptat
de la o activitate imitativă, îndrumată pas cu pas, spre una din ce în ce mai independentă, spre o activitatea
creatoare.
În activitatea practicată de educaţie fizică ca şi în antrenamentul sportiv, metoda exersării (repetării)
exerciţiilor, în funcţie de obiectivele urmărite se aplică prin:

4.1.3.1. Exersarea pentru formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice

a. Exersarea (repetarea) în mod independent a deprinderilor şi priceperilor motrice
Formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice specifice activităţii de educaţie fizică şi
sportivă, cuprinse în programele de învăţământ sau a celor de pregătire sportivă, este condiţionată de
următorii factori:
· complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice:
· experienţa motrică a subiectului (elev, sportiv);
· nivelul calităţilor motrice şi psihice de care dispune subiectul;
· motivaţia (interesul)
· priceperea profesorului (antrenorului);
· condiţiile materiale (aparate, obiecte şi instalaţii ajutătoare etc.).
În activitatea practică de educaţie fizică şi sportivă, exersarea în mod independent se realizează prin
următoarele procedee:
· exersarea globală;
· exersarea parţială (fragmentată, analitică).
a.1. Exersarea (ca şi demonstraţia) globală a deprinderilor motrice se foloseşte în situaţiile în care
actele şi acţiunile motrice sunt simple, uşor de executat (au la bază mişcările naturale: alergări, sărituri şi
unele aruncări).
Acest procedeu este utilizat frecvent în educaţia fizică şi sportivă şcolară în scopul dezvoltării şi
pregătirii fizice a elevilor, asigurându-se un număr mare de repetări. Atunci când exerciţiile au o dificultate
sporită, se procedează la uşurarea condiţiilor de efectuare a deprinderii respective (de exemplu, la săriturile
în înălţime se coboară ştacheta, la săritura în lungime se reduce elanul, iar la jocurile sportive se pot folosi
mingi mai mici şi mai uşoare etc.); se foloseşte în desfăşurarea acţiunilor un ritm mai lent decât cel obişnuit;
perfecţionarea elementelor de bază ale deprinderilor motrice în mod separat, dar pe fondul exersării globale
 127

(de exemplu, la săritura în lungime se execută săritura şi se acordă atenţie corectitudinii amplitudinii paşilor
executaţi în aer.).
a.2. Exersarea parţială (fragmentată, analitică) este folosită pentru formarea, consolidarea
deprinderilor şi priceperilor motrice mai complexe, ale căror părţi componente sunt separate.
Procedeul se recomandă a fi folosit atât pentru demonstraţie, cât şi pentru exersare atunci când
deprinderea motrică este alcătuită din elemente (părţi) grele care-l fac complicat, sau în situaţia în care unele
componente ale exerciţiului sunt influenţate de unii factori psihici (teama de înălţime, greutatea obiectelor
etc.)
b. Exersarea (repetarea) mai multor deprinderi şi priceperi motrice
Această variantă este cunoscută şi sub denumirea de „simultană” şi reuneşte momentele, elementele
care compun structura actelor şi acţiunilor motrice respective.
Orice activitate specifică domeniului educaţiei fizice şi sportive, inclusiv practicarea unor ramuri şi
probe sportive (jocuri sportive, gimnastică etc.) presupune execuţia sub forma „legării elementelor şi
procedeelor tehnice” pentru practicarea exerciţiilor fizice, a diferitelor sporturi (de exemplu, jocul de baschet
nu se poate desfăşura, juca fără dribling, pasă, prinderea mingii şi aruncarea la coş etc.).

4.1.3.2. Exersarea (repetarea) exerciţiilor şi complexelor pentru dezvoltarea fizică armonioasă

Această exersare se realizează în funcţie de modul de organizare a practicării exerciţiilor fizice. De
exemplu, în lecţia de educaţie fizică, exersarea acestor complexe pentru dezvoltarea fizică are loc în veriga a
3-a şi vizează următoarele obiective: pregătirea organismului, a grupelor musculare pentru efort; stimularea
treptată a marilor funcţiuni; dezvoltarea armonioasă prin influenţarea selectivă a tuturor segmentelor
corpului, a principalelor grupe musculare; prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice.
Complexele pentru dezvoltarea fizică sunt formate din câte 6-8 exerciţii analitice, la care se pot adăuga
şi alte momente de exersare, ce cuprind 2-3 exerciţii pentru influenţarea specială a indicilor de dezvoltare
somatică şi funcţională.
În ceea ce priveşte conţinutul procesului de instruire, având ca obiectiv dezvoltarea fizică armonioasă,
conform Programei de educaţie fizică aceasta este sistematizată astfel:
Prelucrarea analitică, influenţarea selectivă a aparatului locomotor prin exersarea complexelor pentru
dezvoltarea fizică, se realizează prin: exersarea frontală (presupune repetarea simultană a întregului colectiv
sub supravegherea profesorului); procedeul pe grupe (divizarea colectivului în unităţi, grupe care vor exersa
prin rotaţie, pe echipe, pe ateliere); procedeul pe perechi şi procedeul individual.

CURS 7

4.1.3.3. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Executarea corectă a deprinderilor şi priceperilor motrice este condiţionată de dezvoltarea calităţilor
motrice care trebuie să fie în strânsă concordanţă cu cerinţele executării mişcării respective (cu indici
corespunzători de viteză, forţă, mobilitate, îndemânare şi rezistenţă).
Dezvoltarea calităţilor motrice de bază reprezintă aşa cum am văzut (Subcapitolul 2.1.4) una dintre
componentele proceselor instructiv-educative de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Dezvoltarea
calităţilor motrice se realizează prin procedee specifice fiecăreia dintre ele.
A. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, ca şi la începutul pregătirii sportive, principalul
obiectiv al dezvoltării forţei urmăreşte dezvoltarea forţei generale, a forţei marilor grupe musculare.
În legătură cu evoluţia forţei la diferite vârste, Heltinger arată că până la 10-12 ani diferenţele dintre
băieţi şi fete sunt neînsemnate, după care creşte treptat, ajungând la băieţi, la 20 de ani, să fie cu 40% mai
mare faţă de cea a fetelor, de aceeaşi vârstă. De asemenea, se subliniază că media forţei la femei este cu
35%-40% inferioară faţă de cea a bărbaţilor. Interesante concluzii prezintă şi Wilmore care atribuie femeilor
diferenţieri pronunţate în capacitatea de forţă, între partea superioară şi cea inferioară a corpului, precizând
că partea superioară rezultă a fi cu 53%-63% mai mică faţă de partea superioară a bărbatului, în timp ce
partea inferioară are o forţă diferită cu cca 27%. După Heltinger, Tschiene şi alţi cercetători ai domeniului,
pregătirea fetelor şi femeilor în scopul dezvoltării forţei trebuie privită şi condusă cu mare grijă.
Alegerea sistemelor de acţionare pe care urmează să le utilizăm pentru dezvoltarea forţei se realizează
în funcţie de:
 128

l Cunoaşterea topografică şi a acţiunii principalelor grupe musculare. Din totalitatea masei musculare

compusă din cca 700 de muşchi, cei mai importanţi trebuie cunoscuţi ca şi direcţiile în care sunt angajaţi
pentru a corespunde cerinţelor tehnicii sportive şi atingerii unor indici cât mai înalţi de dezvoltare a acestei
calităţi motrice de bază. Este cunoscut faptul că o modificare cât de mică a unghiului sub care acţionează un
segment angajează în activitate alte grupe musculare.
· Realizarea unei clasificări, sistematizări a numărului (foarte mare) de exerciţii, precum şi a
metodelor utilizate pentru dezvoltarea forţei. Astfel, pot fi enumerate:
· grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri sau la aparate (haltere olimpice, pentru o mână, gantere,
helcometre elastice sau glisante, trenajoare, cadru izometric, saci cu nisip, papuci cu talpă metalică, mingi
medicinale etc.)
· exerciţii cu învingerea propriei greutăţi. Greutatea corpului sau segmentelor executantului ţine loc
de încărcătură. Exerciţiile au aproape aceiaşi valoare ca şi cele cu îngreuieri. Familia acestui grup de exerciţii
este foarte mare. De exemplu, flotările cu sprijin, atârnările, tracţiunile în braţe, genuflexiunile pe un picior
sau pe ambele, căţărarea pe frânghie, săriturile pe loc, de pe loc, în lungime şi în înălţime cu elan sau fără
etc. De asemenea, exerciţiile pot fi efectuate uneori şi cu îngreuieri (saci cu nisip, veste cu îngreuieri, centuri
şi pantofi metalici etc.) sau la aparate de gimnastică, precum şi localizate pe segmente şi grupuri musculare
(braţe, trunchi, gât, spate, centura scapulară, abdominală, pelvină).
· exerciţii cu partener, realizând diferite mişcări de transport, deplasare, ridicare, balansare, aplecări,
luptă etc. Aceste exerciţii sunt complexe, cu momente izometrice şi dinamice, sunt stimulative şi angrenează
grupe mari musculare în direcţii şi regimuri diferite de efort.
· exerciţii de accelerare-frânare - constau dintr-o suită de acţiuni motrice rapide alternative cu frânări
energice, în care contracţia grupelor musculare angajate este oprită cât mai repede posibil prin încordarea,
punerea în acţiune a muşchilor antagonişti.
· exerciţii de voinţă - constau din mişcări lente, cu încordări musculare de grad diferit, provocate şi
susţinute prin actul de voinţă care acţionează fără a întâmpina sau învinge o rezistenţă exterioară.
Aceste exerciţii sunt incluse, de regulă, în antrenamentul mental, alături de cel autogen, care
acţionează însă contrar, pentru relaxare.
· Forţa se poate dezvolta pe tot parcursul anului şcolar, în cadrul lecţiilor organizate în interior şi
uneori în aer liber (dacă sunt instalaţii şi materiale pentru organizarea acestei activităţi, teme). Această
calitate motrică se abordează ca ultimă temă a lecţiei. După această verigă urmează „revenirea organismului
după efort”.
Pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa, se pot utiliza următoarele procedee metodice:
a. Procedeul „în circuit”
Iniţiatorii metodei circuit training sunt englezii Adamson şi Morgan. Prin această metodă se urmăreşte
dezvoltarea fizică armonioasă, obţinerea unor indici superiori şi creşterea capacităţii funcţionale a
organismului, prin dezvoltarea forţei generale.
În funcţie de numărul de exerciţii folosite, circuitul poate fi:
· circuit lung, când se utilizează 10-12 exerciţii;
· circuit mediu, când se folosesc 7-9 exerciţii;
· circuit scurt, cu 4-6 exerciţii incluse în circuit.
După complexitatea, greutatea şi gradul de solicitare, exerciţiile incluse în circuit determină ca acesta
să fie:
· circuit greu, pentru situaţiile în care se solicită, la execuţie, peste jumătate din posibilităţile
subiecţilor;
· circuit mediu, atunci când exerciţiile sunt executate cu greutăţi de 30-40% din posibilităţile maxime
ale subiecţilor;
· circuit uşor, care include exerciţii cu îngreuieri mici, determinate de propria greutate corporală sau a
segmentelor acestuia, precum şi îngreuieri uşoare ce pot fi echivalate cu 10-20%, din posibilităţile maxime
ale executantului.
„Circuitul” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă este prezentat în lucrările de specialitate (7; 24; 29),
fie ca un procedeu metodic pentru dezvoltarea forţei, fie ca o formă de desfăşurare a lecţiei pe ateliere,
situaţie în care se includ exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază, sau exerciţii pentru
învăţarea, consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi a procedeelor tehnice din unele sporturi. Noi
ne vom referi în cele ce urmează la folosirea „circuitului” în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, în scopul
dezvoltării forţei principalelor grupe musculare, a forţei generale sau a forţei în regim de rezistenţă. Circuitul
se va desfăşura înainte de veriga „Revenirea organismului după efort”. Un asemenea circuit cuprinde
 129

exerciţii simple, accesibile, strict localizate şi cunoscute de elevi. Exerciţiile trebuie să angreneze în efort
principalele grupe musculare, alternativ şi progresiv. Se va evita execuţia succesivă a două exerciţii care se
adresează aceleiaşi grupe musculare. De regulă, elevii participă la activitate (circuit), frontal sau constituiţi
pe grupe mici, omogene (4-6 elevi). Intensitatea efortului trebuie să crească progresiv.
Procentele reprezintă „ratele” de creştere stabilite de profesor. În acest sens, un rol esenţial îl au
condiţiile materiale ce trebuie să existe şi care, de regulă, sunt precare în şcoli. Aceasta a dus la situaţia în
care se lucrează, contra timp. Timpul de lucru poate fi 30 sec. şi apoi urmează pauza, cu o durată de 30 sec.
sau 45 sec.
În desfăşurarea unui „circuit” pentru dezvoltarea forţei se are în vedere: stabilirea exerciţiilor ce se vor
executa de către elevi în funcţie de vârsta lor; succesiunea acestora (numerotarea atelierelor, staţiilor);
stabilirea intensităţii efortului (încărcătura) în funcţie de posibilităţile elevilor; numărul repetărilor; măsurile
de asigurare şi protecţie. Participarea elevilor la circuit trebuie să fie activă şi conştientă. De asemenea, ei vor
trebui să participe şi la pregătirea materialelor necesare şi chiar la desfăşurarea circuitului.
Materialele folosite pot fi: bara fixă, banca sau lada de gimnastică, cozi de sărit, gantere, bara de
haltere, mingi medicinale, scara fixă, extensoare etc. Pauza poate consta în deplasarea spre staţia, atelierul
următor, executând mişcări de relaxare. De asemenea, dozarea este individualizată şi pentru aceasta se
lucrează cu „fişe individuale”.
Pentru a exemplifica cele arătate, până în prezent, în fig.4.1. se prezintă un „circuit” scurt, format din 6
staţii (ateliere). Circuitul în lecţia de educaţie fizică, în învăţământul primar şi gimnazial, este procedeul cel
mai folosit pentru dezvoltarea forţei.
b. Procedeul „ridicării de greutăţi” (sau cu încărcături)
Între greutăţi poate fi inclusă şi greutatea propriului corp sau segmente ale acestuia.
Acest procedeu mai este cunoscut şi ca „metoda halterofilului”, care este utilizată de mult timp, cu
rezultate deosebite în dezvoltarea forţei maxime. Denumirea metodei este rezultatul folosirii barei de haltere,
a exerciţiilor specifice halterofilului.
Intensitatea efortului ca rezultat al creşterii încărcăturii reprezintă elementul principal urmărit. Mărirea
intensităţii se realizează prin variantele:
b.1. creşterea continuă a încărcăturii în funcţie de posibilităţile maxime ale executantului. Această
creştere a încărcăturii se face de la o serie la alta şi de la un antrenament la altul (lecţie în circuit). De
exemplu: 50% - 55% - 60% - 65% - 70% - 75% - 80%;
Rata creşterii este de regulă cuprinsă între 515%, în funcţie de numărul repetărilor.
b.2. creşterea în trepte - după un lucru efectuat de mai multe ori (min.2 ori) cu aceeaşi greutate, se
procedează la creşterea încărcăturii. De exemplu: 50% - 50% - 55% - 55% - 60% - 60% ş.a.m.d.;
b.3. creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. După ce s-a ajuns aproape de maximul
posibilităţilor, se reduce, treptat, încărcătura de la care s-a început. De exemplu: 60% - 65% - 70% - 75% -
75% - 70% - 65% - 60%
b.4. creşterea în val - după o creştere a încărcăturii, aceasta se reduce treptat, fără a ajunge la cea de la
care s-a plecat, după care urmează o nouă creştere şi apoi o nouă reducere ş.a.m.d. De exemplu:
50% - 60% - 55% - 65% - 60% - 70% - 65% ş.a.m.d.
La utilizarea acestui procedeu se recomandă să se ţină seama de următoarele aspecte metodice:
- în funcţie de sex, de gradul de pregătire a executanţilor se stabilesc încărcăturile iniţiale şi cele
maxime;
- pauzele dintre serii au durata stabilită în funcţie de greutatea încărcăturii (de regulă, este de 2-4
minute şi chiar mai mare);
- într-o lecţie, numărul exerciţiilor care sunt aceleaşi, este de 3-4, iar în cadrul fiecărei serii numărul
repetărilor este de 2-5 ori pentru fiecare exerciţiu, într-o serie;
- viteza de execuţie este stabilită în funcţie de mărimea încărcăturii.
c. Procedeul contracţiilor musculare izometrice intense şi rapide (Procedeul eforturilor dinamice)
Acest procedeu este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză, cum este
detenta (forţă + viteză).
Se utilizează exerciţii ce au la bază efectuarea unor contracţii rapide şi intense. Exerciţiile se execută
cu amplitudine mare, cât mai aproape „de model”.
d. Procedeul „Power-Training”
Procedeul este folosit pentru dezvoltarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză.
 130

Mijloacele utilizate cuprind exerciţii cu haltere, cu mingi medicinale (umplute) şi exerciţii acrobatice
(salturi şi rostogoliri). Un program poate cuprinde, de exemplu: pentru fiecare grupă se aleg 3 exerciţii, deci
în total 9. Cele 9 exerciţii se efectuează pe rând, urmează o pauză mai mare (de 3-5 minute) în funcţie de
greutatea încărcăturii, apoi se reia de încă 2 ori.
Dezvoltarea forţei în regim de viteză, a detentei, se realizează şi prin executarea unor exerciţii motrice
naturale care reclamă caracteristicile tipice forţei şi vitezei ca:
· sărituri simple, duble, triple etc., pe un picior şi pe ambele picioare;
· sărituri duble, triple etc. executate alternativ;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din genuflexiuni;
· sărituri pe ambele picioare pe loc, din semigenuflexiuni;
· sărituri din semigenuflexiuni şi din genuflexiuni pe un singur picior;
· aruncări de diverse obiecte din diverse poziţii.
Metoda eforturilor segmentare se caracterizează prin lucrul analitic al grupelor musculare în scopul
creşterii masei musculare şi implicit a forţei în regim de rezistenţă.
e. Metoda eforturilor repetate „până la refuz” urmăreşte creşterea masei musculare şi a întăririi
fibrelor musculare şi în paralel antrenarea componentelor neuro-musculare, indispensabile creşterii indicilor
forţei în regim de rezistenţă.
Procedeul constă în repetarea unui număr mare de exerciţii, care au o încărcătură medie, cca 35-40%,
pentru începători elevi, şi o încărcătură de cca 55%, pentru avansaţi.
Dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă. Un mijloc de bază folosit este tocmai repetarea timp
îndelungat a exerciţiului, a actului motric respectiv. Această calitate motrică este solicitată în numeroase
activităţi practice, tehnico-productive ca şi în activitatea sportivă, în practicarea ramurilor şi probelor
sportive.
1.6. Metoda eforturilor izometrice. Această metodă a apărut în jurul anului 1950 (D.Müller şi
Dr.Heltinger – 1953). Prin contracţia izometrică (după cum am văzut), se produce o stare de tensiune la
nivelul muşchiului aflat în acţiune, o contracţie statică, neurmărind lungirea sau scurtarea muşchiului. Prin
contracţia izometrică, fibra musculară se îngroaşă determinând creşterea masei musculare şi a forţei maxime.
O contracţie izometrică se poate obţine: prin efectuarea unei împingeri aplicate unui obiect imobil; prin
executarea unor încercări de a ridica greutăţi superioare posibilităţilor maxime ale executantului, ca şi prin
efectuarea contracţiei unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor ce lucrează în sens opus acestuia
etc.
Atunci când folosim metoda eforturilor izometrice a exerciţiilor executate sub formă de diverse
împingeri şi tracţiuni, se vor avea în atenţie următoarele recomandări metodice:
· să se ţină seama de vârstă (de regulă, se poate practica după 14-15 ani) şi gradul de pregătire, evitând
folosirea acestei metode de către copii şi chiar femei;
· durata unei contracţii izometrice este de 8-12 secunde, cu pauze active de 1-2 minute. Un program
cuprinde, de regulă, 2-3 exerciţii (exerciţii specifice acestei metode), iar într-o zi se pot executa 4-6 contracţii
izometrice şi de 2-3 ori pe săptămână. Durata pauzei dintre repetări este de 10-15 secunde;
· întrucât folosirea acestei metode duce la instalarea unei oboseli, după efectuarea exerciţiilor de
contracţie izometrică nu se vor planifica, în programul lecţiei, teme care să vizeze procesul de învăţare, de
transmitere a unor cunoştinţe, de însuşire a unor deprinderi şi priceperi;
· lucrul cu contracţii izometrice va fi întotdeauna alternat cu cele izotonice (dinamice);
· metoda permite lucrul segmentar.
În desfăşurarea procedeelor pentru dezvoltarea forţei, în timpul lucrului, pentru evitarea accidentelor, a
traumatismelor şi a leziunilor, se recomandă următoarele:
· efectuarea, în prealabil, a unei încălziri corespunzătoare;
· să se înveţe cu răbdare orice nou exerciţiu, înainte de a mări încărcătura;
· muşchii obosiţi să nu mai fie supuşi la eforturi;
· la apariţia durerilor şi crampelor musculare, să se oprească lucrul pentru dezvoltarea forţei;
· pentru protejarea meniscurilor, tendoanelor şi ligamentelor, trebuie evitate antrenamentele prea
uniforme şi intense, cu încărcături direct pe articulaţii, în special cele ale mâinilor, coatelor, picioarelor şi, în
mod deosebit, a genunchiului;
· evitarea lucrului exclusiv cu picioarele, cu fandări profunde;
· evitarea încărcăturii pe coloana vertebrală, în mod frecvent, în aceeaşi lecţie;
 131

· întărirea musculaturii abdominale şi dorsale ca o măsură de protecţie a coloanei. De asemenea, tot cu

acelaşi scop, „descărcarea” coloanei cu exerciţii adecvate, executate din atârnat şi menţinerea coloanei
dreaptă, ceea ce permite o corectă distribuire a încărcăturii pe elemente vertebrale;
· în timpul executării exerciţiilor de forţă, la jumătatea execuţiei, să se efectueze o pauză (exemplu:
ducerea barei la piept, pauză, întinderea braţelor sus);
· obişnuirea, de la început, cu efectuarea unei respiraţii corecte (în acest scop, începătorii vor fi
învăţaţi să respire zgomotos, la fiecare repetare, astfel încât vor învăţa să-şi controleze respiraţia în funcţie de
execuţia respectivă.
În literatura de specialitate, sunt prezentate numeroase exemple, „modele” privind conţinutul
procedeelor pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa. În tabelul 4.3. , prezentăm un asemenea exemplu.

B. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice îndemânarea

Pentru dezvoltarea calităţii motrice de bază îndemânarea, se pot folosi următoarele procedee
metodice:
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice într-un număr mare de repetări şi în condiţii relativ
constante. De regulă, se execută deprinderi motrice de bază sau procedee tehnice specifice diferitelor ramuri
sau probe sportive ceea ce determină o bună capacitate de coordonare a executanţilor.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile, mereu schimbătoare. De exemplu, se
organizează activitatea în condiţii schimbătoare: în sală sau aer liber; la ore diferite; în condiţii climaterice
variate, pe ploaie, pe vânt etc.; pe diverse suprafeţe etc.
· Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii complexe, îngreunate. Se are în vedere: creşterea
ritmului de execuţie; modificarea poziţiilor iniţiale şi a elementelor de legătură; micşorarea suprafeţei de
sprijin sau a celei de lucru; modificarea centrului de greutate faţă de sol; modificarea numărului de
executanţi; execuţii şi cu segmentele mai puţin îndemânatice etc.
În literatura de specialitate, pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:
· jocuri de mişcare diverse;
· exerciţii pe perechi sau în grup;
· jocuri cu mingea în diverse forme;
· exerciţii combinate – circuite, parcursuri, trasee.
Unii specialişti, ca Hirtz, indică pentru dezvoltarea îndemânării:
· diversificarea tehnicilor obişnuite;
· creşterea dificultăţii şi vitezei de execuţie;
· diversificarea condiţiilor de iniţiere a mişcării şi a jocului;
· combinaţii cu alte exerciţii;
· execuţii cu ambele părţi ale corpului;
· solicitarea echilibrului sub formă statică şi dinamică.
Alţi specialişti recomandă:
· folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
· efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ, picior etc.);
· schimbarea tempoului şi a ritmului de execuţie;
· limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
· efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
· schimbarea procedeelor de execuţie;
· efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări suplimentare);
· stabilirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;
· efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate, instalaţii şi
simulatoare.
Îndemânarea se dezvoltă cel mai bine începând cu vârsta de 7 ani (în învăţământul primar), în cadrul
lecţiilor desfăşurate în aer liber sau în interior. Tema lecţiei ce vizează dezvoltarea îndemânării este prima şi
realizarea ei depinde de unii factori fiziologici ca stare optimă de excitabilitate şi receptivitate.
Această calitate motrică se dezvoltă şi concomitent cu formarea şi consolidarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, în mod indirect.

C. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice mobilitatea

În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor ce se vor utiliza pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice,
este important a fi cunoscut: obiectivul urmărit, adică forma de mobilitate ce urmează a fi dezvoltată; gradul
 132

de pregătire fizică generală a subiectului; disponibilităţile anatomofiziologice native pe care le posedă

executantul respectiv.
Pentru dezvoltarea mobilităţii pasive se folosesc următoarele exerciţii:
· exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor la care se adaugă şi cele executate folosind propria
greutate sau cea a aparatelor utilizate;
· exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin micşorarea sau mărirea amplitudinii;
· exerciţii statice, care constau din menţinerea mişcării un timp mai îndelungat (activ sau pasiv);
· exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, aplicate în situaţia în care se urmăreşte
dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor.
Efectul îl reprezintă mărirea mobilităţii, deci a amplitudinii mişcărilor.
Pentru dezvoltarea mobilităţii active se folosesc următoarele grupe de exerciţii:
· exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.).
Aceste exerciţii valorifică efectul inerţiei mişcării şi accentuează pe cel al întinderii muşchilor
încordaţi.
· exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări executate în serii de 5-10
repetări ritmice, consecutive.
Exerciţiile de balansare se realizează sub forma avântărilor singulare sau repetate consecutiv. Aceste
exerciţii sunt eficiente pentru că utilizează inerţia mişcării, care determină creşterea mobilităţii.
Referitor la metodele folosite pentru dezvoltarea mobilităţii, este important a avea în vedere că efortul
făcut este în funcţie de numărul de repetări, numărul şi lungimea grupelor musculare, dimensiunea şi
importanţa articulaţiilor interesate, durata şi unghiul exerciţiilor de extensie, ritmul şi tempoul lucrului,
numărul, direcţia şi momentele pauzelor.
Începerea executării exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii impune de la început efectuarea unei
încălziri şi cu scopul evitării traumatismelor articulare sau musculare.
Pentru mişcările pasive, poziţia segmentului este fixă. În aceste situaţii muşchii se găsesc timp de 5-10
sec. în continuă întindere. Aceste exerciţii se execută la început lent, apoi tot mai rapid, mărind totodată
amplitudinea. Această mărire a amplitudinii ca şi a îngreuierilor reclamă precauţie pentru a evita producerea
unor leziuni.
Exersarea exerciţiilor pasive, ce vizează obţinerea unei amplitudini maxime, impune în finalul lor
aplicarea unor mişcări suplimentare. În aceste situaţii, pauzele sunt necesare, durata lor fiind mică, de cca10-
12 sec. Ele apar şi după cele active, de tipul balansurilor repetate, după un număr de 5-6 mişcări.
O recomandare de care trebuie să se ţină seama este legată de succesiunea seriilor şi numărul
repetărilor care urmăreşte atingerea şi depăşirea amplitudinii în mod progresiv. În acelaşi timp, trebuie
evitate exerciţiile bruşte, mai ales la începutul efectuării grupului de exerciţii cu o astfel de finalitate.
Apariţia durerilor imediate sau în ziua următoare constituie un indiciu al dozării greşite al numărului mare de
repetări, a forţării amplitudinii, al absenţei pauzelor de relaxare.
În ultimele două decenii, a fost elaborată şi aplicată în scopul dezvoltării mobilităţii, o metodă proprie
denumită stretching. Cuvântul stretching provine de la cuvântul „stretch”, care în limba engleză înseamnă
„întindere”.
Metoda stretching poate fi definită ca un sistem de exerciţii care implică menţinerea unei anumite
poziţii a unui segment pe o durată scurtă (de ordinul secundelor), în scopul întinderii treptate a unui muşchi
şi a pregătirii lui pentru un efort specific la care va fi supus.
Acţionând asupra muşchilor, exerciţiile acestei metode influenţează pozitiv mobilitatea articulară, de
fapt aparatul locomotor în ansamblul său. În activitatea sportivă, aceste exerciţii, de acest tip, se folosesc şi în
încălzirea sportivilor.
În ceea ce priveşte mijloacele şi tehnicile metodei, în activitatea practică, se întâlnesc o multitudine de
tehnici. Dintre acestea, cea mai des utilizată porneşte de la ipoteza că mobilitatea poate fi dezvoltată prin
două căi:
a) prin reducerea rezistenţei ţesutului de legătură a unei articulaţii ca efect al extensiei şi frânării
refluxului de întindere;
b) prin dezvoltarea forţei muşchilor antagonişti. În mod concret, mijloacele şi tehnicile folosite sunt
următoarele:
· arcuire şi menţinere, care constă din efectuarea unor contracţii repetate, nu bruşte, ale muşchilor
agonişti, în scopul obţinerii unor întinderi rapide ale muşchilor antagonişti. În cea de a 3, 4-a repetare, se
menţine partea antrenată într-o poziţie extremă, timp de 6 secunde;
 133

· întindere şi menţinere pasivă, se execută lent o mişcare de întindere a membrului antrenat cu ajutorul
unui partener. Mişcarea este uşoară, executată pasiv, până se ajunge într-o poziţie extremă, în care se simte o
oarecare jenă, menţinerea fiind de 6 secunde, timp în care musculatura agonistă este supusă unei contracţii
izometrice. Mişcările acestea de întinderi pasive, urmate de fixări active, au o durată de cca 60 sec., repetate
de 3-4 ori pentru fiecare muşchi, la intervale de 6 secunde.
· stretching prelungit, după o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, fără a se atinge pragul de
durere, poziţia se menţine 1 minut;
· ultimele tehnici folosite sunt cunoscute sub denumirea de antrenamentul neuromuscular
proprioceptiv pasiv şi activ.
În ceea ce priveşte tehnica relaxării, care prezintă o mare importanţă, aceasta constă din efectuarea
unei întinderi lente, cu ajutorul partenerului. Când se ajunge în extremă, se menţine această poziţie timp de 1
minut, timp în care executantul se relaxează psihic prin autocontrol. Respiraţia trebuie să fie lentă, profundă
şi continuă (fără apnee).
Majoritatea specialiştilor consideră că un ciclu de 6 exerciţii alese pentru 6 grupe musculare ale
membrelor inferioare se execută de 4-5 ori, cu pauze de relaxare şi revenire între ele.
În medie, menţinerea muşchiului în poziţie de întindere durează între 10-30 secunde. Exerciţiile se pot
executa cu ajutorul unui partener, al unor aparate ajutătoare (baston, minge, aparate de gimnastică, scară fixă
etc.).
D. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa
Majoritatea specialiştilor indică vârsta de 9 ani ca fiind vârsta la care trebuie început lucrul sistematic
de dezvoltare a rezistenţei. Metoda recomandată este alergarea uniformă cu câteva variaţii de ritm (Filin,
Zoţiorski, Volkov). Astfel, Filin, folosind un test de alergare, ajunge la concluzia că, la 12-13 ani, creşterea
rezistenţei este de 16-17%. În total, se poate afirma că: între 10-13 ani, creşterea este de 45,9%; între 15-18
ani, creşterea este de 42%. În fazele pubertăţii, se constată o întârziere a ritmului de dezvoltare, pe când cele
mai mari creşteri se înregistrează între 15-17 ani.
Principalul factor care limitează manifestarea acestei calităţi motrice cât mai mult timp posibil, îl
constituie oboseala. Aceasta ca urmare a micşorării capacităţii de lucru a organismului (scade ritmul,
intensitatea, amplitudinea, precizia şi eficienţa în general), slaba adaptare la efort şi „diminuarea activităţii
centrilor nervoşi superiori” (V.S.Farfel). Se consideră că principala cale pentru dezvoltarea rezistenţei este
efectuarea efortului până la oboseală şi încercările de a o învinge. Aceasta poate grăbi procesul de dezvoltare
a rezistenţei.
Prin lecţiile de educaţie fizică se dezvoltă rezistenţa, fiind abordată în ultima verigă tematică. În
situaţia în care se desfăşoară în aer liber, se dezvoltă rezistenţa aerobă, iar prin lecţiile ce se desfăşoară în
interior, se dezvoltă cea în regimul celorlalte calităţi motrice şi în special rezistenţa în regim de forţă.
Principalele procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei sunt relativ reduse şi nu prea
complexe. La bază stau mişcările naturale, ciclice (mersul şi alegerea în mod deosebit, schiul-fond, canotajul,
gimnastica de bază, ciclismul, înotul pe distanţe lungi etc.).
În acest scop, se recomandă ca pe lângă alergare să fie mai mult folosite diverse acte şi acţiuni
motrice, printr-un număr mai mare de repetări, creşterea duratei efortului, micşorarea duratei pauzelor între
repetări etc.
Procedeele metodice pentru dezvoltarea rezistenţei pot fi clasificate astfel:
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi;
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
b. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii efortului.
b.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi variabile;
b.2. procedee bazate pe efectuarea eforturilor progresive.
c. Procedee metodice care au ca bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Procedee bazate pe metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat.
a. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) volumului efortului.
a.1. Procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata,
număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi.
În exersare, viteza este uniformă. Aceste metode mai sunt denumite şi metode de durată, care au
caracteristică generală efortul prelungit, care nu este fragmentat de pauze.
 134

Aceste procedee au constantă viteza (intensitatea efortului), iar „elementul” care se modifică este
durata efortului, distanţa parcursă sau numărul de repetări (execuţii) etc. Această modificare se produce de la
o activitate la alta sau în cadrul aceleiaşi activităţi.
Din punct de vedere metodic, al planificării pregătirii, se începe cu determinarea (stabilirea) volumului
efortului, care constă din distanţa parcursă, durata, numărul de repetări etc.
Această metodă este cea mai frecvent utilizată în activitatea de educaţie fizică şcolară şi are ca
finalitate înseşi normele stabilite prin programa şcolară (alergarea unei distanţe cuprinsă între 600m - 1 500
m) şi care înseamnă îndeplinirea unor performanţe, care sunt apoi evaluate prin note ce se acordă elevilor la
sfârşitul trimestrului şcolar respectiv. De asemenea, în programul sportiv competiţional şcolar, un concurs de
bază este Campionatul şcolar de cros pe echipe, cu distanţele de alergare cuprinse între 1 000 m - 3 000 m.
a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.),
iar numărul de repetări creşte.
Prin acest procedeu se dezvoltă rezistenţa generală, capacitatea aerobică.
b. Procedee metodice care au la bază variaţia (modificarea) intensităţii efortului.
b.1. Procedeul bazat pe efectuarea unor eforturi variabile. În acest procedeu se modifică intensitatea
efortului (tempoul), care efort poate creşte sau scădea şi se menţine aceeaşi durată, distanţă, număr de reprize
sau de repetări etc.
Un mijloc de bază utilizat este cel al alergărilor de durată, cu eforturi variabile, cunoscut sub numele
de alergare pe teren variat. Modificarea intensităţii efortului este condiţionată de configuraţia terenului
(urcuşuri, obstacole, teren nisipos etc.), condiţiile atmosferice în care are loc alergarea, ca şi calităţile volitive
solicitate executantului pe parcursul desfăşurării efortului respectiv.
b.2. Procedeul eforturilor progresive, în care intensitatea efortului (tempoul de execuţie) creşte pe
durata unităţii de efort sau de la o unitate la alta (distanţă, număr de repetări etc.), iar distanţa, numărul de
repetări, durata reprizei etc. rămân aceleaşi. De exemplu, repetarea de patru ori a distanţei de 100 m, cu
timpii de 12,5 sec.; 12,4 sec; 12,3 sec. şi 12,2 sec. Prin această metodă, se dezvoltă rezistenţa specifică
eforturilor de intensitate maximală.
c. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii şi volumului efortului.
Acest procedeu mai este denumit metoda antrenamentului pe/cu intervale sau fracţionat şi urmăreşte
dezvoltarea rezistenţei, a capacităţii de efort aerob, ca urmare a creşterii posibilităţii aparatului
cardiovascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen. În timp ce variaţia efortului se face în
aceeaşi lecţie (şedinţă de pregătire), de la o repetare la alta a unităţii de efort, variaţia volumului de efort se
realizează numai de la o lecţie (şedinţă de pregătire) la alta. Volumul efortului trebuie să depăşească într-o
lecţie (şedinţă de pregătire) modelul de efort competiţional. De exemplu, atunci când pregătim elevii pentru
proba de 800 m, se va stabili ca unitate de efort, într-o lecţie (şedinţă de pregătire), distanţa de 150 m, care va
fi parcursă de minimum 6 ori şi, astfel, volumul total al efortului va fi de 900 m, cifră ce depăşeşte modelul
competiţional (800 m).
Pauza dintre repetări este numită interval şi are o durată de 90 secunde, timpul necesar pentru
revenirea la normal a organismului subiecţilor.
Această metodă se bazează pe distribuirea metodică a fazelor de lucru şi a fazelor de refacere. Între
caracteristicile de bază este aceea de a permite efectuarea unei cantităţi mari de lucru (cantitate globală), cu
intensităţi relativ ridicate, fără a ajunge la producerea de factori limitaţi ca acumularea de acid lactic până la
sfârşitul numărului de repetări propus.
Baza acestei metode, folosite cel mai mult în ramurile de sport cu mişcări ciclice, constă în efectuarea
unor eforturi intense, cu acordarea unei pauze, după fiecare serie de repetări sau distanţe alergate, care să nu
asigure refacerea totală a organismului în vederea efectuării optime a efortului care urmează. G.F.Folbort
numeşte această fază „faza de supracompensare”, în care efortul se reia pe acest fond de nerestabilire
completă.
În ceea ce priveşte efortul depus, evident că la începătorii în activitatea sportivă, precum şi la elevii
cuprinşi în activitatea de educaţie fizică şcolară, acesta creşte treptat. Numărul de repetări, la aceştia, este
mai mic, iar volumul (tempoul) mai scăzut cu pauze mai mari. La sportivii de performanţă, prin această
metodă (a lucrului pe/cu intervale) creşte treptat tempoul (intensitatea efortului) şi se reduce timpul de
odihnă dintre repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză se foloseşte metoda pe intervale. În acest scop se
operează cu un număr crescut de repetări pe o distanţă redusă, într-un tempou ridicat, iar pauzele dintre
repetări sunt scurte. În funcţie de gradul de pregătire al executanţilor, de ramura de sport se stabileşte
volumul, intensitatea şi durata pauzelor după repetări.
 135

În mod practic, la efectuarea antrenamentului pe intervale se recomandă un efort care să asigure

atingerea unei frecvenţe cardiace (F.C.) de 170-180 pulsaţii/minut. Dacă este mai mare sau mai mic se
procedează la unele modificări pentru atingerea acestor valori. În ceea ce priveşte pauza după efort, lucrul,
efortul, poate fi oprit direct, sau se poate continua cu o intensitate mai scăzută. De exemplu, distanţele de
alergare efectuate cu o intensitate de 2/4, considerate ca legătură între porţiunile de alergare, efectuate cu o
intensitate de minim ľ. Frecvenţa cardiacă se recomandă să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut (după pauză) şi
apoi începe efortul. Dacă în maxim 90 secunde nu se ajunge la această valoare (120-130 pulsaţii/minut),
efortul a fost prea mare şi următorul va fi mai mic. În cazul în care frecvenţa cardiacă de 120-130
pulsaţii/minut se obţine mai repede de 45 secunde înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică. Efortul
se poate repeta în condiţiile în care F.C. este de 120-130 pulsaţii/minut, într-un interval de max. 90 secunde.
În ceea ce priveşte caracteristicile activităţii practice desfăşurate în şcoală, în rândul elevilor, pentru
dezvoltarea acestei calităţi motrice, a rezistenţei, trebuie avut în vedere următoarele:
· înaintea începerii efortului, organismul trebuie pregătit prin efectuarea exerciţiilor de încălzire, prin
angrenarea principalelor grupe musculare, iar F.C. să ajungă la 120-130 pulsaţii/minut;
· efectuarea efortului în mod gradat şi solicitarea treptată a aparatului respirator şi cardiovascular;
· rezistenţa se dezvoltă ca rezultat al desfăşurării întregului program de educaţie fizică cuprins în
programa respectivă;
· respectarea particularităţilor de vârstă şi sex, grad de pregătire, atunci când stabilim mijloacele pe
care le vom utiliza pentru dezvoltarea rezistenţei;
· la clasele mari, dezvoltarea acestei calităţi motrice ocupă o pondere mai mare decât la clasele mici;
· când avem ca obiectiv dezvoltarea rezistenţei şi folosim ca mijloace executarea unor procedee
tehnice, din unele ramuri sportive, se urmăreşte atingerea unei FC crescute prin execuţie (170-180
pulsaţii/minut), urmărindu-se mai puţin corectitudinea execuţiilor tehnice;
· accentul principal este acela al dezvoltării rezistenţei generale, rezistenţa de tip aerob şi cea în regim
de forţă;
· ponderea activităţilor desfăşurate cu elevii se recomandă să fie în aer liber;
· mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei, folosite în cadrul orelor de educaţie fizică, sunt plasate spre
sfârşitul lecţiei, înaintea revenirii organismului după efort. De regulă, se apelează la repetarea unor eforturi
de o anumită durată (având drept criteriu distanţele parcurse sau volumul activităţii), cu intensităţi uniforme.
Uneori timpul alocat poate cuprinde întreaga oră (lecţie), în cazul în care se desfăşoară activităţi sub forma
jocurilor sportive cu mai multe reprize;
· pentru a asigura o bună rezistenţă generală a organismului elevilor, se recomandă ca lucrul pentru
dezvoltarea rezistenţei să fie plasat în primul trimestru al anului şcolar;
· evitarea unor eforturi foarte mari, vizând dezvoltarea acestei calităţi motrice şi care sunt dăunătoare
sănătăţii;
· refacerea organismului după efort ca şi asigurarea unei alimentaţii bogate în vitamine şi glucide
condiţionează succesul în dezvoltarea rezistenţei.
E. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a unui act (acţiuni) motric, a deprinderilor motrice trebuie să se
îndeplinească următoarele cerinţe:
· exerciţiul respectiv pentru a putea fi executat cu o viteză cât mai mare trebuie să fie foarte bine
însuşit;
· să fie utilizate exerciţiile, mijloacele pentru dezvoltarea vitezei specifice fiecărei probe, ramuri de
sport;
· durata exerciţiilor folosite să nu ducă la scăderea spre finalul executării lor; de exemplu, cele mai
indicate mijloace folosite de alergătorii de viteză sunt repetările pe distanţe de 20-80 m cu o intensitate
maximă; înotătorii vor înota distanţe cuprinse între 10-50 m; în canotaj şi caiac-canoe distanţele parcurse vor
fi de 150-250 m;
· odată cu folosirea mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei, să se urmărească şi creşterea
indicilor de forţă, rezistenţă şi îndemânare, necesari în execuţia optimă a structurii deprinderilor respective;
· pauzele după repetări pentru a asigura refacerea organismului şi îndeosebi pentru eliminarea
datoriilor de oxigen şi revenirea funcţiilor vegetative trebuie să fie de o durată corespunzătoare (3-4 minute).
Procedeele principale folosite pentru a asigura dezvoltarea vitezei vor urmări:
· creşterea treptată a tempoului execuţiei până la atingerea vitezei maxime;
· repetarea exerciţiilor respective într-un tempou maxim;
· alternarea tempourilor de execuţie mai lentă cu cele efectuate în viteză maximă;
 136

· utilizarea unor aparate, instalaţii menite a asigura exerciţii în tempou maxim. De exemplu, alergarea
la vale, pe un plan înclinat; aruncări cu obiecte mai uşoare; micşorarea sau eliminarea unor suprafeţe ale
padelelor sau pagaielor etc.;
· executarea deplasărilor a unor procedee tehnice fără obiect (minge) şi fără prezenţa adversarilor;
· eliminarea unor faze ale execuţiei (eliminarea paselor şi preluarea mingii direct);
· reducerea amplitudinii mişcărilor, reducerea rezistenţei materialelor;
· folosirea unor forţe externe pentru uşurarea exerciţiului şi creşterea vitezei de execuţie;
Un mijloc utilizat frecvent, cu mare eficienţă pentru dezvoltarea vitezei, constă în stabilirea unui
anumit tempou de parcurgere a distanţelor sau se utilizează alergările cu handicap menite să dezvolte viteza
şi să asigure o mobilizare psihică maximă.
Gh.Cârstea (7) sistematizează procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei astfel:
a. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maxime (cu intensitate maximă), folosindu-se
condiţii normale;
b. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu-se condiţii uşurate
(se poate apela la forţe exterioare pentru a mări viteza prin uşurarea execuţiei; reducerea rezistenţei opusă de
materiale; alergarea la vale; micşorarea amplitudinii mişcărilor etc.)
c. Executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu-se condiţii
îngreuiate (acestea pot fi medii sau mici);
d. Executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative, maximale sau submaximale,
determinate de intervenţia externă, de regulă, a cadrului de specialitate (profesor sau antrenor) sau cu ajutorul
mijloacelor mecanice şi tot mai mult, în prezent, a celor electronice.
Majoritatea specialiştilor domeniului consideră că metodele pentru dezvoltarea tuturor formelor de
manifestare a vitezei se pot aplica subiecţilor, începând cu vârsta de 10 ani. Din clasa a I-a (7 ani), se poate
acţiona pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi a vitezei de execuţie.
La începutul învăţământului gimnazial (11-12 ani), programul este mai mare la fete, după care creşte
la băieţi, până la 20-22 ani, iar la fete până la 18-19 ani.
Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie se pot executa: starturi la semnal (de exemplu, la pocnetul
pistolului de start); de asemenea, se pot utiliza jocurile sportive, alte activităţi sub formă de ştafete şi
întreceri, precum şi efectuarea unor exerciţii variate la diverse comenzi şi stimuli.
Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie ( la sporturile aciclice) sau de repetiţie (la sporturile care au în
structura lor mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă: alergări, mers, schi fond, patinaj viteză,
ciclism etc.), mişcările trebuie executate cu o intensitate maximă. Durata stimulului trebuie să permită
dezvoltarea vitezei maxime şi pentru aceasta repetările (globale sau de părţi) vor fi executate în tempouri
diferite, dar toate executate în tempo maxim sau submaxim. De asemenea, vor fi utilizate jocurile sportive şi
întrecerile. Viteza de repetiţie este cea mai puţin perfectibilă. Performanţa maximă este determinată şi de
mobilitatea articulară care permite o diminuare a rezistenţei de învingere şi permite o mişcare mai rapidă,
precum şi un timp mai lung de aplicare a forţei. De asemenea, voinţa determină capacitatea de a realiza
acţiuni sub formă explozivă. Acest factor variază mult în funcţie de individ şi se poate îmbunătăţi prin
exerciţii specifice care implică în mod deosebit atenţia şi voinţa sau prin exerciţii care pun subiectul în
situaţii dezavantajoase faţă de adversar (de exemplu, alergări cu handicap etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei, în primul rând, trebuie realizată o intensitate maximă a execuţiei. Durata
stimulului trebuie să permită dezvoltarea vitezei maxime, dar în acelaşi timp nu trebuie să se prelungească
mai mult de 6-8 secunde.
Refacerea între serii trebuie să ofere timp suficient (2-4 minute) pentru a preîntâmpina oboseala. O altă
cerinţă vizează locul în lecţie (antrenament) a lucrului pentru dezvoltarea vitezei. Acesta se va desfăşura de
preferinţă la începutul lecţiei, după o bună încălzire, în cadrul primei verigi tematice.
Folosirea exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei determină o acumulare a debitului de oxigen, iar
creşterea oboselii compromite capacitatea de execuţie cu intensităţi mari şi mai ales capacitatea de învăţare.
Refacerea desfăşurată sub formă activă va permite o persistentă excitaţie a sistemului nervos deci o
predispoziţie mai bună la o viteză maximă şi o refacere mai rapidă; durata poate fi prelungită până la 10
minute la oboseală ridicată sau micşorată în cazul folosirii exerciţiilor cu o durată scurtă şi a celor aciclice.
Volumul de lucru este relativ mic şi se recomandă 2-4 lecţii pe săptămână pentru dezvoltarea vitezei.
La tinerii începători în activitatea sportivă, este importantă, în primul rând, dezvoltarea forţei-viteză.
La avansaţi, se recomandă un lucru mai specific, în funcţie de ramurile de sport.
În ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice, a vitezei, se
recomandă, în primul rând, dezvoltarea factorilor care o determină, dintre care subliniem exerciţiile pentru:
 137

dezvoltarea vitezei de reacţie, a celei de execuţie; elasticitatea musculară, a forţei, precum şi calităţile
volitive care au un rol hotărâtor.
Una dintre formele cele mai des utilizate este micşorarea sau mărirea dificultăţilor (pe bază
procentuală) de acţiunea motrică de bază. În formele de sprint, se pot utiliza alergări efectuate cu intensitate
maximă, ca: alergări la vale, în pante uşor înclinate; alergări pe pante uşor înclinate „spre deal”; alergări cu o
greutate uşoară (10-20%) în spate; diverse exerciţii pentru dezvoltarea forţei specifice pentru dezvoltarea
vitezei, sub forma unor sărituri şi salturi mici şi lungi; alergări sărite pe diverse distanţe etc.
Pentru dezvoltarea calităţilor volitive, se pot folosi cu succes alergările cu handicap, plecările
modificate care pot servi ca stimul emotiv ca şi punerea subiectului (executantului) în situaţii neobişnuite
îmbunătăţindu-se şi îndemânarea.
În învăţământ, Programa de educaţie fizică prevede această calitate motrică în formarea şi dezvoltarea
deprinderilor generale de mişcare, orientare în spaţiu, perceperea ritmului (frecvenţa) de execuţie, practicarea
unor jocuri de mişcare care dezvoltă viteza.
Viteza este prezentă, prin probe de control - alergarea de viteză - în cadrul sistemului de verificare şi
apreciere a gradului de pregătire fizică şi sportivă a elevilor. Ea a fost inclusă şi în cadrul normelor (probelor)
cuprinse până în anul 1998, la examenul de bacalaureat.
Dintre mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei, mai frecvent utilizate sunt următoarele:
· exerciţii analitice pentru dezvoltarea grupelor musculare. Sunt executate sub formă de întinderi,
rotări etc. (De exemplu, executarea într-un ritm cât mai rapid a mişcării picioarelor din poziţia culcat pe
spate. Acest exerciţiu este cunoscut sub denumirea de „mersul pe bicicletă”);
· pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi concentrarea atenţiei, plecări în alergare, din diferite poziţii şi
la diverse comenzi. Aceste comenzi pot fi date direct, prin surprindere, sau execuţia să fie faţă la comandă
inversă;
· diverse sărituri cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Dezvoltă forţa şi viteza; viteza de execuţie;
· exerciţii din şcoala alergării (alergări cu ridicarea genunchilor; joc de glezne; alergări cu pendularea
gambelor spre înainte sau spre înapoi);
· alergări într-un picior şi alte exerciţii din şcoala alergării;
· alergarea pe loc, înclinare înainte şi start; alergări la vale;
· starturi din diferite poziţii (din picioare spre înainte, cu spatele spre înainte; din culcat; de pe
genunchi);
· alergare cu schimbări de direcţie;
· alergare accelerată pe distanţe diferite (60-120 m);
· alergare lansată (20-60 m);
· ştafete şi jocuri de mişcare cu elemente din şcoala alergării;
· exerciţii şi acţiuni din jocurile sportive sub formă de pase, lovituri, aruncări, preluări. Toate acestea
executate într-un ritm crescut, cu o viteză maximă;
· jocuri sportive, întreceri, desfăşurate în condiţii de viteză (pe terenuri sau spaţii reduse şi cu reprize
scurte; eliminarea unor reguli şi procedee tehnice în scopul creşterii vitezei de desfăşurare).
În şcoală, în activitatea desfăşurată cu elevii pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie, cele mai folosite
exerciţii sunt alergările din atletism pe distanţe scurte şi cu viteza maximă. De asemenea, alergările din
jocurile sportive (contraatacuri, replieri) ca şi unele procedee tehnice executate în viteză (pase, circulaţia
mingii etc.). La acestea, se adaugă exerciţiile pentru dezvoltarea forţei-vitezei, a vitezei de reacţie, precum şi
întrecerile din cadrul jocurilor de mişcare şi ştafetele (alergările pe echipe), jocurile sportive cu diverse teme
ce vizează dezvoltarea vitezei.

5.1.3.2. Efortul în lecţia de educaţie fizică

Efortul, consumul de energie musculară şi nervoasă este prezent, în mai mare sau mai mică măsură, în
efectuarea oricărui act sau acţiune motrică. În funcţie de efort, cu cât el este mai mare cu atât mai repede
apare oboseala. Reducerea sau chiar înlăturarea acesteia se realizează prin diverse mijloace specifice dintre
care cel de bază este odihna.
Dozarea efortului sau relaţia dintre efort şi odihnă sunt elemente de bază, fundamentale, de care
trebuie să se ţină seama în lecţia de educaţie fizică (proiectare-desfăşurare).
Efortul depus de elevi în lecţia de educaţie fizică este o problemă fundamentală. Este o realitate, şi
numeroasele studii şi cercetări întreprinse o dovedesc, că, în zilele noastre, efortul fizic care este solicitat să-l
efectueze un elev este destul de mic în comparaţie cu disponibilităţile sale. La aceasta contribuie şi viaţa dusă
într-un mod tot mai sedentar şi în condiţii de stres. Toate acestea determină ca efortul în lecţia de educaţie
 138

fizică să fie stabilit şi realizat în scopul înfăptuirii obiectivelor educaţiei fizice şcolare şi astfel să răspundă
tuturor dezideratelor vieţii şi activităţii elevilor contemporani. O lecţie de educaţie fizică nu poate fi redusă
doar la o activitate recreativă, de divertisment. Ca obiect al procesului de învăţământ, educaţia fizică trebuie
să contribuie la sporirea capacităţii de învăţătură (muncă). Aceasta se poate realiza, în primul rând, prin
creşterea treptată şi substanţială a efortului în lecţie şi care treptat să asigure unele îmbunătăţiri şi adaptări
corespunzătoare în activitatea funcţiilor, organelor, aparatelor şi sistemelor organismului elevilor.
Un organism supus şi obişnuit să facă faţă la efort suportă mai uşor trecerea la alt gen de activitate, fie
ea şi intelectuală. Revenirea organismului la normal se realizează mai rapid ca urmare a perfecţionării
mecanismelor de refacere.
În ceea ce priveşte efortul, acesta constă în solicitările organismului elevilor, a organelor, aparatelor,
sistemelor şi funcţiilor sale pe timpul efectuării unei activităţi şi care necesită o cheltuială de energie şi
determină o acumulare de oboseală. În funcţie de complexitatea, intensitatea şi volumului efortului depus,
acesta este mai mare sau mai mic. De exemplu, un efort mai mare, pe lângă o cheltuială sporită de energie,
determină un consum sporit de oxigen şi substanţe energetice, accelerarea proceselor metabolice, eliminarea
mai intensă a substanţelor rezultate din metabolism etc. Concret, în repaus, volumul aerului respirator este de
4-8 l aer/minut, iar într-un efort intens atinge o valoare de 60-120 l aer/minut şi chiar mai mult. De
asemenea, cordul de la 60-70 bătăi/minut, în repaus, poate ajunge după un efort intens la peste 180
bătăi/minut. Totodată, cantitatea de sânge pe care inima o împinge în vase, într-un efort mare, ajunge la 10-
30 l/min., în loc de 3-5 litri, cât este în repaus. Tensiunea arterială, care în mod normal este de 100-120 mm,
atinge valori de 130-150 mm şi chiar mai mult (B. Barhord, Fl. Ulmeanu). Ca urmare a activităţii fizice, se
poate asigura o mai mare adaptare a aparatului cardiovascular la efort, o creştere a capacităţii acestuia de a
reacţiona rapid la diferite solicitări. De asemenea, aparatul cardiovascular are posibilitatea de a reveni la
starea de repaus în scurt timp după încetarea activităţii.
În cazul activităţii de educaţie fizică şcolară, se recomandă să se ţină seama de faptul că inima atinge
capacitatea optimă de adaptare la efort după 17 ani, la fete, şi 22 ani, la băieţi. În ceea ce priveşte aparatul
respirator, creşterea capacităţii vitale a plămânilor poate fi mărită. Pentru a se obţine un asemenea volum
sporit, se recomandă să se efectueze anumite exerciţii de gimnastică respiratorie. Creşterea capacităţii
pulmonare este legată şi de dezvoltarea musculaturii respiratorii, iar la elevi, de dezvoltarea cutiei toracice.
Dacă la sportivi creşterea profunzimii respiraţiei duce la mărirea ventilaţiei pulmonare, la elevi creşterea se
datoreşte măririi frecvenţei mişcărilor respiratorii, din care cauză, în timpul efortului, elevii „gâfâie”.
Oboseala prezintă un mecanism complex. Ea este o stare trecătoare, care apare în urma unei activităţi
excesive sau prelungite. Ea se caracterizează printr-o scădere a posibilităţilor funcţionale ale organismului
întreg sau ale organismului pe care-l afectează, printr-o apariţie de senzaţii neplăcute, locale sau generale,
subiective şi obiective.
După M.Georgescu şi A.Demeter, oboseala trebuie considerată ca un proces fiziologic normal,
trecător, care se manifestă după o activitate prelungită sau intensă. Ea se caracterizează prin scăderea
temporară a capacităţii de muncă a organismului.
Consumurile sporite de energie, determinate de efort, duc treptat, pe măsura creşterii consumului, la
apariţia unor fenomene specifice oboselii: greutate în continuarea efortului, lipsa de coordonare, paloarea
feţei, senzaţii de sufocare, moleşeală etc. În cazul continuării efortului, a eforturilor mari, exagerate ca durată
şi intensitate, se înregistrează o epuizare a organismului, chiar asistăm la imposibilitatea de a continua
efortul.
Uneori, oboseala se poate transforma chiar în durere, care dispare de obicei destul de repede, o dată cu
încetarea efortului. Apariţia oboselii are ca prim semn al acestei stări dorinţa de a întrerupe activitatea, de a
te odihni.
Intrucât în activitatea de educaţie fizică şcolară, de regulă, oboseala care apare este localizată la
nivelul muşchilor, iar după unii cercetători răspunderea revine proceselor din sistemul nervos central, ne vom
referi la oboseala musculară care se datorează acestor factori. După Seyffarth, oboseala musculară se
datoreşte scăderii impulsurilor nervoase venite prin nervii motori. Scăderea e provocată de impulsuri de
frânare, care se transmit sistemului nervos central, şi chiar de o oboseală a celulelor nervoase centrale. În
mod real, oboseala se poate prezenta astfel: un muşchi a fost solicitat mult, iar consumul de energie a depăşit
posibilităţile de refacere din ţesutul muscular, din care cauză apar unele modificări chimice. Toate acestea
excită receptorii nervoşi din muşchi. Impulsurile ajung pe calea nervilor în creier şi scoarţa „află” astfel că
muşchiul e obosit. Centrii ce comandă mişcările sunt inhibaţi şi aceasta înseamnă că numărul şi frecvenţa
descărcărilor trimise spre muşchi se micşorează. Unde ajung impulsurile inhibitoare în creier, care e punctul
 139

exact în care acţionează ele, nu se ştie încă. Scăderea impulsurilor nervoase se manifestă însă ca o micşorare
a capacităţii la efort.
În legătură cu eforturile determinate de acţiunile motrice automatizate, acestea sunt mai puţin
obositoare decât cele care provin din efectuarea unor mişcări insuficient stăpânite. În toate aceste cazuri,
consumurile de energie nervoasă determinate de activitatea de coordonare a muşchilor agonişti, sinergici,
antagonişti şi fixatori şi de integrare cu precizie şi la nivel optim în activitatea tuturor funcţiilor vegetative
(circulaţie, respiraţie, secreţie internă etc.) sunt mult mai mari.
După efectuarea unui efort, odihna reprezintă principala cale de restabilire a capacităţii de lucru.
Stabilirea corectă a raportului efort-odihnă (cunoscut în practică sub denumirea de „dozarea efortului”), pe
parcursul unei lecţii sau sistem de lecţii, reprezintă o problemă de bază în activitatea profesorului de educaţie
fizică.
În fig. 5.2. sunt prezentate grafic modificările care au loc în procesul de refacere şi care au la bază
teoria lui G.F. Folbort. Conform acestei teorii, modificările intervenite în capacitatea de muncă a
organismului au un caracter fazic. După efort, în prima fază a repausului se realizează restabilirea capacităţii
până la aproape nivelul iniţial; în faza a doua se produce fenomenul de suprarestabilire (supracompensaţie)
şi, în fine, abia în faza a treia organismul revine la nivelul iniţial.
Odihna dintre repetări, dintre diferitele exerciţii fizice executate în cadrul unei lecţii, trebuie să ducă la
înlăturarea efectelor oboselii. Pentru a asigura o eficienţă maximă activităţii fizice desfăşurate, se recomandă
ca durata odihnei să nu se prelungească însă dincolo de faza în care se păstrează urmările favorabile ale
efortului (faza de supracompensare), când sunt mobilizate resursele organismului, acesta dispunând de o
capacitate de muncă sporită. Efortul însă nu trebuie repetat pe un fond de nerefacere pentru a se evita astfel
epuizarea. De reţinut însă că reluarea efortului după ce efectele lui anterioare s-au stins nu poate duce la un
progres. Sporirea cantităţii şi calităţii efortului reprezintă o condiţie importantă pentru dezvoltarea continuă a
capacităţii funcţionale a organismului. Repetarea sistematică a unui efort duce cu timpul la modificări de
adaptare a organismului şi totodată la obişnuirea lui cu solicitarea respectivă. În această fază de adaptare,
acelaşi efort nu mai poate constitui un stimul, apărând necesitatea creşterii lui.
Creşterea treptată a efortului în lecţiile de educaţie fizică trebuie să constituie pentru profesor
acordarea unei atenţii deosebite în proiectarea activităţii, în stabilirea volumului şi intensităţii efortului,
realizând astfel în practică principiul potrivit căruia fiecare lecţie de educaţie fizică trebuie să se sprijine pe
cea anterioară şi s-o pregătească pe următoarea. De asemenea, efortul următor se reia înainte de a se stinge
complet, efectele modificărilor favorabile obţinute în organism în faza de supracompensare.
Dozarea efortului ca şi orientarea influenţelor lui în lecţia de educaţie fizică reprezintă una dintre
problemele importante pe care profesorul trebuie să o aibă permanent în atenţie.
Principalele elemente (parametrii) pe baza cărora se realizează reglarea efortului şi orientarea
influenţelor lui în lecţia de educaţie fizică şi sportivă sunt: volumul, intensitatea şi complexitatea efortului.
De asemenea, dirijarea efortului se mai efectuează şi prin modificarea şi natura pauzelor (se scurtează sau se
măreşte durata acestora sau se modifică conţinutul acesteia fiind mai mult sau mai puţin activă sau pasivă).
În literatura de specialitate, se mai recomandă utilizarea pentru reglarea efortului în lecţie:
· modificarea activităţii motrice prin creşterea sau micşorarea duratei timpului activ, a densităţii
motrice; a numărului de repetări; modificarea unor poziţii, a amplitudinii, a vitezei, tempoului etc.;
· modificarea condiţiilor externe prin alăturarea unor sarcini suplimentare (mingi medicinale, bănci,
bastoane etc.); mărirea distanţelor, dimensiunilor, înălţimea obstacolelor şi aparatelor; îngreuierea condiţiilor
în care se efectuează actele şi acţiunile motrice (alergare la deal, pe teren accidentat) etc.;
· introducerea unor elemente de întrecere (ştafete aplicative, jocuri de mişcare, concursuri) etc.
În ceea ce priveşte parametrii pe baza cărora se realizează dozarea efortului, aceste componente
(parametrii) sunt: volumul, intensitatea şi complexitatea.
Volumul reprezintă latura cantitativă a efortului.
Efortul, cantitatea de lucru mecanic (de efort), este rezultatul numărului repetărilor, durata execuţiilor,
distanţele parcurse sau kg ridicate. Volumul se apreciază prin calificativele: maxim, submaximal, mediu şi
mic.
Intensitatea se referă la relaţia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar. Este latura calitativă a efortului.
Intensitatea efortului este determinată de viteza de execuţie a mişcărilor, numărul lor pe unitatea de timp
(tempoul), de valoarea încărcăturilor, de durata şi natura pauzelor etc. sau gradul de solicitare a
organismului.
 140

Intensitatea efortului se apreciază, în raport cu capacitatea de lucru maxim a organismului, în fracţii

(1/1, 3/4, 1/2, şi 1/4), în procente (100%, 75%, 50%, 25%), în calificative: foarte mare, mare, mijlocie şi mică sau
numărul de execuţii pe unitatea de timp etc.
În literatura de specialitate, se precizează că în cadrul eforturilor scurte ca durată, dar în încărcături
mari (10-100 m plat, exerciţii izometrice între 6-12 sec. etc.), intensitatea are caracter dominant până la o
durată de maximum 3 minute. Dincolo de această durată, efortul se încarcă, în principal, pe seama
volumului. Timpul de 3 min. se poate considera drept zonă de echilibru între intensitate şi volum (cu o
variaţie de 10-15 secunde în plus sau în minus).
Complexitatea se află în raport direct cu dificultatea însuşirii şi efectuării unor acţiuni motrice, datorită
greutăţii coordonării mişcărilor care intră în structura acestora. Complexitatea are o relaţie directă cu
dezvoltarea îndemânării, coordonarea mişcărilor în procesul de formare a deprinderilor şi priceperilor
motrice.
Într-o lecţie de educaţie fizică, a cărei durată este de regulă de 50 min., efortul se poate regla în
principal atât pe seama volumului, cât şi al intensităţii. Programarea eforturilor se realizează în funcţie de
temele instructiv-educative ale lecţiei, cât şi al scopului didactic, între parametrii efortului şi componentele
procesului instructiv-educativ (deprinderi, priceperi şi calităţi motrice) existând o anumită relaţie de
dependenţă. De exemplu, deprinderile motrice şi rezistenţa sunt în dependenţă cu volumul; priceperile
motrice şi îndemânarea, cu complexitatea, iar viteza şi forţa, cu intensitatea.
Raportul între volum şi intensitatea efortului este invers proporţional şi aceasta se asigură prin pauze.
Astfel, după un efort mic, care are o intensitate de maxim 50-55%, după efort nu se efectuează pauză. La un
efort mediu, de 60-70%, pauza este de 45 secunde- 2 minute. La un efort submaximal, de 75-85%, pauza
poate fi cuprinsă între 1.30 secunde-3 minute, iar după un efort maximal, de 90-100%, pauza este de 3-5
minute.
Realizarea componentelor specifice trebuie realizată printr-un sistem didactic de exerciţii fizice care
trebuie, după cum se arată în literatura de specialitate (6), să îndeplinească următoarele condiţii, pentru a fi
eficient: exerciţiile să corespundă posibilităţilor elevilor şi altor condiţii: materiale, climaterice etc.;
exerciţiile să corespundă obiectivelor specifice; să ţină seama de durata (volumul de timp) disponibilă; să fie
selecţionate în funcţie de eficienţa lor (cele cu o influenţă maximă, multilaterală, aplicativitate, valoare
educativă etc.).
În ceea ce priveşte dinamica efortului în lecţie, aceasta este în raport şi în funcţie de momentele
(verigile) lecţiei. Aşa cum se poate observa în graficul prezentat (după Gh. Mitra şi A. Mogoş) în fig. 5.3., în
primele momente de desfăşurare a lecţiei, când se organizează colectivul de elevi şi apoi se trece la
pregătirea organismului pentru efort şi se influenţează selectiv (analitic) aparatul locomotor, curba efortului
este ascendentă, apoi se continuă curba pe parcursul desfăşurării lecţiei sub forma unui platou cu oscilaţii
(vârfuri şi căderi); în finalul lecţiei (ultima verigă), curba efortului se înscrie printr-o linie care descreşte şi
care reflectă revenirea organismului la starea obişnuită.
În funcţie de temele lecţiei ce se realizează în intervalul de timp alocat momentelor respective ale
lecţiei, de mijloacele şi metodele folosite, ca şi în funcţie de condiţiile materiale (instalaţii, materialele
folosite), de tipul de lecţie folosit şi formele de organizare etc., se constată numeroase variaţii. Acestea, în
fig. 5.2. şi 5.3., sunt prezentate, printr-o linie punctată, care prezintă foarte bine oscilaţiile, acele creşteri şi
scăderi ale efortului (pulsului) care este rezultatul numărului de exerciţii şi de repetări, precum şi a pauzelor
dintre acestea.
O altă variantă a dinamicii efortului în lecţiile de educaţie fizică, în funcţie de temele planificate, este
prezentată în fig. 5.4. Din acest exemplu, se poate observa cum pentru realizarea temei „Dezvoltarea forţei
generale” prin metoda circuit, care constă din executarea a 8 exerciţii ( 1/2 minut executarea exerciţiilor şi 1/2
minut odihnă, iar între cele trei repetări pauzele sunt de 3 minute), dinamica efortului cu vârfuri de intensitate
este dependentă de temă şi de sistemul de acţionare stabilite pentru realizarea dezvoltării fizice generale a
elevilor.
Criteriile de apreciere a valorii efortului în lecţia de educaţie fizică reprezintă acele modalităţi,
accesibile, prin care profesorul poate aprecia corect valoarea efortului depus de elevi. Una dintre principalele
condiţii pentru determinarea efortului la care sunt supuşi elevii este ca acesta să fie gradat, continuu şi
adecvat condiţiilor în care elevii îşi desfăşoară lecţia.
În acest scop pot fi utilizate:
 141

a) Observarea elevilor după unele aspecte exterioare, ca: transpiraţia abundentă, respiraţia accelerată
(gâfâiala), culoarea obrajilor (înroşirea feţei sau paloarea ei), lipsa atenţiei, dificultăţi în coordonarea
mişcărilor şi executarea acestora etc.;
b) Determinarea valorii pulsului (F.C.- frecvenţa cardiacă) şi ale frecvenţei respiratorii (F.R.).
Reprezintă teste de bază, la îndemâna oricărui profesor de educaţie fizică. Această metodă este cea mai
simplă şi reprezintă o cale sigură de apreciere a intensităţii efortului în condiţiile în care se cunoaşte valoarea
iniţială a pulsului şi frecvenţei respiratorii a elevilor pentru a putea ulterior urmări efortul pe parcursul
lecţiilor.
Aceşti indici (F.C. şi F.R.) sunt primii care se manifestă la variaţiile efortului. Aceste valori pot fi
înregistrate chiar de către elevi („autoînregistrare”. De regulă, înregistrarea se efectuează pe 10 sau 15
secunde şi pentru a reflecta cât mai corect efortul elevilor trebuie să se facă pe mai mulţi elevi.
Interpretarea valorii pulsului se realizează în două situaţii diferite:
b1. valoarea pulsului în repaus (poziţia culcat);
b2. valoarea pulsului în picioare, după un minut de pauză.
Această probă este numită proba vegetativă (reacţia hipotonă) şi poate avea ca rezultat, în urma celor
două înregistrări, următoarele: dacă valorile celor două înregistrări ale pulsului prezintă o diferenţă cuprinsă
între 12-15, adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferenţa este mai mare de 15, este o situaţie
incompatibilă cu desfăşurarea unui efort fizic.
O altă probă-test, care constă în aprecierea gradului de adaptare a organismului la efort, mai des
utilizată în antrenamentul sportiv, este testul Ruffier. Acesta furnizează criterii pentru dirijarea efortului în
raport cu valorile înregistrate de puls în urma unui efort standard: 30 de genuflexiuni efectuate într-un
interval de 45 sec. Pulsul se înregistrează în trei momente diferite, şi anume:
P1: pulsul în stare de repaus, înainte de efort, luat (recomandăm la artera carotidă) pe 15 sec.
P2: pulsul înregistrat pe 15 sec., între secundele 0-15 post-genuflexiuni.
P3: pulsul înregistrat pe 15 sec., între secundele 45-60 post-genuflexiuni. Aceste valori se înmulţesc cu
4 (separat) şi avem pulsul pe minut în 3 ipostaze: repaus, efort şi revenire.
Aplicând formula: – 200 se obţin valori ale
pulsului care pot fi interpretate astfel: o valoare sub 0 = F.B. (reprezintă o adaptare foarte bună); între
0-5 = B (o adaptare bună); valori între 5-10, o capacitate de efort medie, valori între 10-15 = satisfăcător,
valori mai mari de 15 = nesatisfăcător şi reclamă examinării suplimentare.
Reglarea efortului în lecţia de educaţie fizică se realizează prin următoarele modificări: a condiţiilor
de desfăşurare a actelor şi acţiunilor motrice, a condiţiilor externe, precum şi prin introducerea în lecţie a
unor momente care constau din concursuri şi întreceri.
În activitatea motrică, se poate modifica volumul, intensitatea sau complexitatea şi astfel creşte sau
scade efortul prin: durata timpului de lucru efectiv; creşterea sau reducerea numărului de exerciţii şi repetări
ale acestora; introducerea sau renunţarea la combinaţiile între exerciţii; modificarea poziţiilor de lucru,
viteza, amplitudinea, tempoul, încărcătura, modalităţi de execuţie etc.
Modificarea condiţiilor externe se realizează pe seama: introducerii unor sarcini suplimentare (noi
obstacole, mingi medicinale sau obişnuite, bănci de gimnastică etc.); se măresc dimensiunile spaţiilor de
lucru sau joacă, a distanţelor sau înălţimii obstacolelor sau aparatelor; se îngreuiază condiţiile în care se
efectuează exerciţiile (alergare la deal, pe teren variat etc.); se modifică dimensiunile (greutatea,
circumferinţa obiectelor de joc etc.).
Scurtarea pauzelor de odihnă între repetări este una dintre modalităţile de creştere a intensităţii şi
volumului efortului când se lucrează după metoda intervalelor. Introducerea unor elemente de întrecere în
desfăşurarea activităţii (concursuri, ştafete, jocuri) contribuie la creşterea interesului faţă de lecţie, dezvoltă
calităţile volitive şi afective şi se înregistrează, totodată, şi un însemnat consum de energie nervoasă.

5.1.3.3. Densitatea în lecţia de educaţie fizică

Eficienţa unei lecţii de educaţie fizică este exprimată prin folosirea cât mai intensivă a celor 50 de
minune cât durează, de regulă, o lecţie. Aceasta atât din punct de vedere al volumului, cât şi al intensităţii şi
chiar a complexităţii efortului depus de elevi. Această eficienţă, această calitate a lecţiei este exprimată prin
densitatea lecţiei. Ea se poate înregistra cu ajutorul cronometrării timpului efectiv de lucru al cât mai multor
elevi. Media acestor cronometrări individuale determină densitatea lecţiei respective, reuşindu-se
cunoaşterea activităţii elevilor.
 142

Volumul efortului, raportat la durata lecţiei (de regulă cele 50 min. prevăzute în orar), determină
următoarele tipuri de densitate:
a. Densitatea motrică determină timpul efectiv de lucru al elevului şi se calculează cu ajutorul
formulei:

Densitatea motrică = x 100

b. Densitatea pedagogică reprezintă raportul dintre timpul utilizat de profesor pentru realizarea tuturor
momentelor, verigilor lecţiei (timpul necesar pentru explicaţii, demonstraţii şi alte indicaţii tehnico-metodice,
corectarea execuţiilor, organizarea colectivului de elevi, precum şi a timpului necesar pentru odihna elevilor
şi organizarea lecţiei din punct de vedere material).
Densitatea pedagogică este mai mare în lecţiile care au teme de învăţare şi unde aportul profesorului
este sporit. În lecţiile în care se urmăreşte realizarea unor obiective ce asigură consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice, densitatea motrică este mai mare (cca 60-65%).
c. Densitatea funcţională este raportul dintre timpul afectat execuţiei unui act sau acţiune motrică în
raport cu intensitatea acestuia şi durata lecţiei. Densitatea funcţională se apreciază prin valorile frecvenţei
cardiace şi a celei respiratorii. Înregistrarea lor pe parcursul desfăşurării diferitelor verigi ale lecţiei pot
determina dinamica efortului, a curbei sale.
Densitatea motrică şi pedagogică se înregistrează cu ajutorul metodei cronometrării (cronografierii),
pe baza unui „Protocol de densitate” (Tabelul 5.1.).

Tabelul 5.1.

PROTOCOL DE DENSITATE NR.

Unitatea de învăţământ. Teme:

Clasa: 1.
Data: 2.
Efectiv prezent:...b...f 3.
loc de desfăşurare:
Subiect:
Conducător lecţie:

Protocolul de densitate cuprinde rubrica „Frecvenţa cardiacă şi frecvenţa respiratorie”, unde se trec
valorile respective care determină densitatea funcţională. Frecvenţa cardiacă şi cea respiratorie se
înregistrează la începutul lecţiei şi la sfârşitul fiecărei verigi ale acesteia. Pe baza numeroaselor observaţii şi
înregistrări, literatura de specialitate subliniază densitatea scăzută, necorespunzătoare, timpul foarte redus
(câteva minute) pe care elevii îl folosesc pentru desfăşurarea diverselor activităţi practice pe parcursul celor
50 de minute ale unei lecţii. Cauzele ca şi căile care pot influenţa creşterea densităţii lecţiilor de educaţie
fizică sunt de natură: a. metodică: explicaţii şi demonstraţii de durată mare, executarea unor exerciţii prea
complicate; b. organizatorică: nepregătirea din timp a materialelor şi instalaţiilor sportive folosite în lecţie,
utilizarea unor formaţii şi modalităţi de organizare a activităţii necorespunzătoare, lipsa materialelor
necesare; c. alte cauze privesc lipsa de atractivitate a lecţiei, precum şi insuficienta gândire, proiectare a
lecţiei respective.
Înlăturarea acestor cauze determină creşterea densităţii lecţiilor de educaţie fizică, lucru ce reprezintă
un obiectiv permanent al oricărui profesor de educaţie fizică.
143