UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE

Departament:
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

NOŢIUNI ELEMENTARE
DE

GIMNASTICĂ ARTISTICĂ
ŞI
GIMNASTICĂ ACROBATICĂ

Note de curs

titular curs:
Conf. univ. dr. Ferrario Bianca
Grafică şi desene
Adrian Baniţă
adryan_b2@yahoo.com
 CUPRINS

1. Precizări conceptuale
2. Invăţarea motrică
3. Principii didactice şi metode de învăţare
4. Calitatile motrice in gimnastica acrobatică şi artistică
5. Noţiuni specifice gimnasticii acrobatice
Elemente acrobatice
Sărituri la aparate
Exerciţii la aparate
6. Noţiuni specifice gimnasticii artistice
Caracteristicile generale ale miscarilor artistice
cerinţe estetice ale mişcării
Mijloace tehnice specifice
Exerciţiu la sol.
7. Piramide
8. Rolul şi importanţa acompaniamentului muzical în desfăşurarea
lecţiilor de gimnastică
9. Asigurarea şi accidentele în gimnastică
Bibliografie selectivă
 CAPITOLUL I
PRECIZĂRI CONCEPTUALE

Componentă vitală în viaţa omului contemporan, gimnastica are o influenţă

incontestabilă asupra dezvoltării şi perfecţionării fiinţei umane din punct de vedere fizic, moral,
estetic şi intelectual, conducând la consolidarea relaţiilor dintre oameni, indiferent de origine sau
de apartenenţa socială. (N. Vieru, 1997)
Practicarea sistematică a gimnasticii are ca efect dezvoltarea armonioasă a corpului,
perfecţionarea calităţilor motrice, dezvoltarea calităţilor psihice individuale (curaj, voinţă,
perseverenţă) dar şi a celor de echipă (empatie).
Gimnastica artistică este gimnastica ce se desfăşoară la aparate, pe două direcţii,
respectiv masculin şi feminin. Este extrem de spectaculoasă prin varietatea şi măiestria
exerciţiilor şi ocupă un loc important în programul Jocurilor Olimpice. Mişcările şi exerciţiile se
prezintă sub două componente: una mecanică – de forţe şi alta estetică – de plasticitate şi
expresivitate corporală. Are caracter de creativitate, antrenorii alcătuind exerciţiile în
conformitate cu regulile specifice fiecărei probe dar şi particularităţile individuale ale sportivilor.
Gimnastica acrobatică este ramura gimnasticii ce valorifică exerciţiile acrobatice
desfăşurate individual, în doi sau în grup, pe sol sau la anumite aparate. (G. Popescu, 2007)
În sens restrâns, oficial, gimnastica acrobatică cuprinde 2 discipline sportive: acrogym şi
tumbling.
Tumbling-ul presupune desfăşurarea unor elemente acrobatice, pe o pârtie acrobatică
foarte elastică, individual sau în echipă.
Acrogym-ul este o activitate gimnică prin care se demonstrează pe muzică, la sol, forme
şi figuri statice sau dinamice, realizate în 2,3,4,5 sau 6 sportivi. (G.Popescu, 1997)
Gimnastica ritmică este o disciplină sportivă ce se adresează exclusiv sexului feminin.
Gimnastica ritmică se caracterizează prin desfăşurarea unor exerciţii de mare complexitate şi
expresivitate artistică, îmbinând utilizarea obiectelor portative cu armonia corporală şi mesajul
muzical. (C.Jeleascov, 2000)
Gimnastica ritmică poate fi definită ca un triunghi al interacţiunii dintre mişcarea
obiectivelor specifice, mişarea corporală şi muzică. Este o disiplina considerată a fi la graniţa
dintre sport şi artă, evidenţiindu-se performanţa, tehnica şi expresivitatea, activitatea individuală
şi colectivă. (S.Macovei, O.Buţu, 2007)
În sens general gimnastica acrobatică urmăreşte elementele specifice acrobaticii ce
solicită tehnică de execuţie şi se pot desfăşura individual sau în grup de 2, 3, 4 parteneri.
Gimnastica artistică va urmării elementele de expresie corporală, ţinută, corelarea
cu acompaniamentul muzical.
În mod practic, aceste elemente se întrepătrund, prin realizarea unor exerciţii în
care predomină elementele acrobatice dar sunt legate între ele de uşoare elemente artistice
sau vom întâlnii exerciţii cu elemente artistice, presărate cu unul sau 2 elemente acrobatice.
Finalitatea tuturor elementelor se face prin prezentarea lor într-o structură de
exerciţii, ce poate conţine şi o piramidă sau o poză, se desfăşoară pe acompaniament
muzical cu unul sau mai mulţi sportivi.
 CAPITOLUL II
ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

Învăţarea motrică însoţeşte omul de la momentul naşterii, fiind o reacţie naturală

înnăscută, activată de stimulii din mediu.
Învăţarea motrică este un act reflex, se realizează spontan, şi se poate perfecţiona pe tot
parcursul vieţii prin repetare.
Tipologia învăţării motrice:
1. învăţarea perceptiv-motrică (senzori-motrică) presupune modificarea conduitei motrice la
perceperea unor situaţii noi ce impun precizie mai mare în mişcare.
2. Învăţarea motrică presupune perfecţionarea unor acţiuni deja învăţate.
3. Învăţarea inteligent motrică presupune realizarea unor acţiuni motrice în funcţie de
adversar care este opozitiv şi inventiv.

Priceperi motrice
Priceperea motrică reprezintă baza comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad
superior de adaptare la situaţiile la care este supus subiectul. (M.Epuran apud A. Dragnea, 1999)
Priceperile elementare sunt modalităţi de răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor
capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării. Priceperea se manifestă atunci când un
individ începe să efectueze primele încercări în învăţarea unei mişcări. Astfel, priceperea motrică
face vizibilă aptitudinea unui subiect pentru o anumită activitate sportivă. Când caracterizăm pe
cineva PRICEPUT, înţelegem capacitatea de stăpânire a mijloacelor de rezolvare a situaţiilor cât
şi un nivel superior de înzestrare atitudinală.
Deci, priceperea elementară poate fi definită ca acţiune comportamentală motrică, specifică
etapei iniţiale de învăţare, ce are la bază aptitudinile, achiziţiile anterioare şi informaţiile
obţinute prin explicaţii sau observaţi. (A. Dragnea, 1999)

Priceperile elementare sunt stadiul iniţial al învăţării, se formează în timp scurt pe 3 căi
principale:
1. prin observarea acţiunilor altora, prin imitaţie,
2. prin explicare, pe baza indicaţiilor verbale
 3. prin activitate practică, prin executare directă

Caracteristica priceperilor elementare dar şi a celor superioare este conştientizarea situaţiei şi

alegerea celor mai adecvate mijloace.
La baza priceperilor motrice este imaginea mentală a acţiunii. Pentru a putea efectua
prima dată o mişcare subiectul îşi formează întâi o imagine mentală.
Priceperile superioare cuprind o mare complexitate structural-funcţională, înglobând cunoştinţe
teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi mobilizate în rezolvarea unor
situaţii complexe şi schimbătoare.
Aceste priceperi utilizează scheme operaţionale, caracterizate prin:
1. cunoaşterea unor operaţii sau procedee motrice ori mentale
2. capacitatea de a alege cele mai potrivite mijloace pentru a obţine efectul urmărit
3. pregătirea pentru acţiune
Aceste scheme operaţionale realizează valorificarea cunoştinţelor şi deprinderilor în condiţii
noi, fără să necesite o pregătire prealabilă.

Deprinderile motrice
Deprinderea este rezultatul învăţării, se formează prin exersare, fiind realizată printr-o sinteză pe
plan cognitiv, senzori-motric sau chinestezic.
Deprinderea presupune familiarizarea cu o situaţie, automatismul. Deprinderile motrice
pot fi definite drept calităţi ale actelor învăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de
execuţie: coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatizare.
Deprinderile motrice reprezintă caracteristicile de ordin calitativ ale actelor şi acţiunilor
motrice învăţate. Formarea deprinderilor motrice reprezintă obiectivul fundamental al activităţii
de educaţie fizică, antrenament sportiv sau al kinetoterapiei.
În domeniul activităţilor corporale formarea deprinderilor este un obiectiv important, deoarece în
unele sporturi se caută perfecţionarea gestului motric (gimnastică, patinaj, sărituri în apă) faţă de
alte sporturi în care, această perfecţionare este condiţia utilizării optime a calităţilor motrice şi
psihice.
 Caracteristicile deprinderilor motrice:
1. sunt acţiuni conduse şi formate în mod conştient
2. reprezintă modificarea calitativă a execuţiei, ca urmare a exersării mişcărilor
3. sunt structuri de mişcări coordonate, constând din integrarea în sisteme motrice a
unităţilor mai simple
4. au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a indicatorilor care constituie
elementele informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor. (de exemplu, de la
gestul global al adversarului care loveşte mingea cu racheta la sesizarea direcţiei şi forţei
cu care acesta va venii, apreciate după modul de mişcare al rechetei)
5. rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, ce permite corectarea unor inexactităţi ce pot
apărea pe parcurs
6. stabilitate relativă în condiţii variabile: îşi păstrează structura de ansamblu în condiţii
variabile
7. ca aspect exterior deprinderile motrice se prezintă ca structuri individuale, determinate de
însuşiri sau aptitudini variabile ale subiecţilor care învaţă acea mişcare
8. formarea deprinderilor motrice este condiţionată de:
- a. Aptitudini motrice: sunt sisteme operaţionale psiho-fizice care stau la baza
îndeplinirii cu succes a unei activităţi
- Avem:
▪ - aptitutini generale: inteligenţa, memoria, atenţia, spiritul de observaţie,
capacitatea de învăţare
▪ aptitudini speciale: aptitudini pentru muzică, pentru matematică, pentru
sport (orientare şi echilibru, percepţia mişcărilor, calm, stăpânire de sine)
- b. Motivaţia: este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, înnăscute sau dobândite,
conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe biologice sau idealuri abstracte.
- c. Nivelul instruirii: presupune instruirea de la părinţi, de la mediul social în care trăieşte
sportivul şi vârsta acestuia.
- d. Cantitatea şi eşalonarea exersărilor: presupune numărul de repetări pe lecţie, pe
săptămână, pe un ciclu de antrenament, repartizarea antrenamentelor în timp.
- e. Aprecierea şi autocontrolul rezultatelor: capacitatea de autoapreciere a activităţii
proprii cât mai realist posibil.
 Tipuri de deprinderi motrice:
1. deprinderi perceptiv-motrice: sunt acele deprinderi în care informaţiile operaţionale se
formează pe baza particularităţilor perceptive ale situaţiilor externe şi a reacţiilor motrice
asociate acestora. Sunt specifice în scrimă, box, lupte, jocuri sportive unde adversarul are
acţiuni variabile.
2. deprinderile motrice: sunt sinteze chinestezice şi se reglează pe baza aferentaţiei, pe
parcursul exersării deprinderii.
Sunt specifice gimnasticii, patinajului, schi-ului, fiind deprinderi în care mişcările sunt conduse
şi controlate prin simţul chinestezic.

Etapele formării deprinderilor motrice:

Pentru formarea deprinderilor motrice în gimnastică sunt necesare parcurgerea anumitor
etape:
1. Formarea reprezentării mişcării. Este o etapă foarte importantă, deoarece de aceasta
depinde formarea unor deprinderi motrice corecte. Aceasta presupune:
- explicaţie amplă completată de denumirea terminologică
- demonstraţie realizată de către profesori ori colegi
- utilizarea desenelor, a chinogramelor
- folosirea tehnicii video
2. Mişcări grosiere sau insufiecient diferenţiate. Această etapă presupune realizarea primelor
mişcări corecte, dar fără amplitudine corespunzătoare, sacadate, cu un consum mare de energie.
3. Fixarea şi consolidarea mişcării. Fixarea unei mişcări se realizează prin repetarea deprinderii
în aceleaşi condiţii. Acest lucru va duce la formarea unui stereotip dinamic, adică la executare
mai rapidă, reflexă a mişcării.
4. Perfecţionarea mişcării. Este etapa de efectuare a mişcării în condiţii variate.
Perfecţionarea mişcărilor se realizează prin schimbarea condiţiior de execuţie: a poziţiei
iniţiale sau finale, a direcţiilor de deplasare, a vitezei de execuţie, a înălţimii aparatelor sau prin
eliminarea ajutorului.
Perfecţionarea mişcărilor se poate realiza prin combinarea mai multor mişcări.
 CAPITOLUL III
PRINCIPII DIDACTICE şi METODE DE ÎNVĂŢARE

Procesul de formare a deprinderilor motrice în gimnastică trebuie să se desfăşoare pe

baza principiilor didactice, ţinând cont de nivelul de pregătire al sportivilor, de complexitatea
mişcării, de baza materială şi de capacitatea didactica a profesorului.

1. Principiul intuiţiei
Intuiţia reprezintă cunoaşterea realităţii prin cât mai multe simţuri, folosind cât mai mulţi
analizatori. Intuiţia este necesară în predarea exerciţiilor de gimnastică, fiind întâlnită la toate
nivelele de pregătire şi la toate vârstele.

2. Principiul accesibilităţii
Accesibilitatea presupune alegerea unui conţinut optim, ordonarea acestuia precum şi
măiestria profesorului de a prezenta cunoştinţele având un stil şi o metodă adecvate vârstei şi
pregătirii executanţilor.
Mişcarea ce urmează să se înveţe trebuie să fie destul de uşoară pentru a putea fi învăţată
dar şi destul de grea pentru a fi un scop mobilizator pentru executanţi.
Principiul accesibilităţii are la bază anumite reguli metodice:
- de la uşor la greu
- de la cunoscut la necunoscut
- de la simplu la complex

3. Principiul participării active şi conştiente

Acest principiu are la bază înţelegerea mişcării ce urmează a fi învăţată, ordonarea şi
sistematizarea informaţiilor, participarea gândirii în mod conştient şi creator.
Participarea activă presupune atenţie din partea executantului, recepţionarea corectă a
informaţiilor, ordonarea şi înţelegerea acestora iar participarea conştientă semnifică capacitatea
de reflexie şi de decizie asupra conţinutului, înţelegerea prin cât mai multe simţuri, observaţie
4. Principiul activităţii sistematice şi continue
Sistematizarea reprezintă legătura dintre conţinut şi metodologia predării, dintre
capacitatea profesorului de a transmite informaţii în mod ordonat şi caracterul ascendent al
dificultăţii mişcării.
Datorită complexităţii mişcărilor din gimnastică este importantă respectarea exersării
într-o structură continuă pentru a obţine automatismul necesar, pentru ca execuţia sa fie realizată
cu un consum redus de energie.
Principiul sistematizării trebuie înţeles astfel:
- trecerea de la o etapă la alta
- trecerea de la învăţarea unei mişcări la altă mişcare

5. Principiul însuşirii temeinice

Însuşirea temeinică rezultă din repetarea sistematică şi continuă a deprinderilor de
mişcare corectă, în condiţii optime.
Pentru consolidarea stereotipului dinamic este necesar să se programeze un număr mare
de repetări, pe o perioadă lungă de timp, ţinând cont de nivelul de pregătire al sportivilor,
vârsta şi experienţa anterioară.

METODE DE ÎNVĂŢARE
Metodele de învăţare sunt modalităţi de acţiune cu ajutorul cărora elevii, independent sau
sub îndrumarea profesorului îşi însuşesc cunoştinţe, îşi formează priceperi şi deprinderi,
aptitudini, atitudini, etc.

A. Metoda globală
Metoda globală se foloseşte atunci când structurile motrice sunt simple şi uşor de învăţat.
Putem utiliza metoda globală atunci când avem suficiente mijloace de asigurare şi ajutor.
Variante ale învăţării globale:
a. metoda globală propriu-zisă, ce presupune folosirea directă a mişcării în întregime în procesul
de învăţare
b. metoda folosirii exerciţiilor pregătitoare ce presupune alegerea unor mişcări din aceeaşi
familie, cu structură asemănătoare, în funcţie de posibilităţile executanţilor

Procedee caracteristice metodei globale:

1. Execuţia independentă poate fi realizată fără ajutor.
2. Execuţia mişcărilor cu ajutor dirijat este o execuţie uşurată mai ales în fazele principale
ale mişcării.
3. Conducerea lentă prin mişcare se desfăşoară cu ajutorul profesorului sau al aparatelor.
4. Conducerea direcţionată rapidă prin mişcare, este asemănătoare cu cea de la punctul 3,
având un rol important conducerea mişcării „din afară”, sportivul trecând astfel de la o
execuţie pasivă la una activă.

B. Metoda parţială
Metoda parţială este considerată metoda specifică gimnasticii.
Cerinţe pentru aplicarea metodei parţiale:
- fragmentarea mişcării să nu modifice structura acesteia
- fragmentarea mişcării să cuprindă toate fazele
- alegerea secvenţelor controlabile atât de către antrenor cât şi de către sportiv
- gradul de fragmentare depinde de complexitatea mişcării
- mişcările parţiale să nu cuprindă informaţii motrice suplimentare

C. Observaţia este un procedeu ce se poate desfăşura direct în antrenament sau în concurs

precum şi cu ajutorul filmelor sau a tehnicii video. Se pot urmării execuţiile colegilor,
adversarilor sau execuţiile proprii.
Observând execuţia proprie, sportivul poate conştientiza mai bine acţiunile principale, se
pot realiza corectări şi se poate perfecţiona mişcarea.

D. Metoda verbală este alcătuită din prelegere, explicaţie, conversaţie. Este o metodă generală
cu ajutorul căreia profesorul poate da explicaţii şi indicaţii privind realizarea mişcării, corectarea
greşelilor, transmite sarcini, acordă ajutor. Limbajul utilizat trebuie adaptat vârstei şi pregătirii
sportivilor, trebuie să fie clar, corect, să conţină terminologie concretă.
E. Metoda demonstraţiei este foarte utilizată deoarece contribuie la formarea unor reprezentări
corecte, precizând momentele principale ale mişcării.
Întâlnim aici mai multe procedee:
- demonstrarea mişcării în întregime
- demonstrarea pe părţi
- demonstrarea în ritm lent

F. Metoda programării constă în programarea eficientă a secvenţelor mişcării ce urmează a fi

însuşită. Pentru o programare cât mai corectă a mişcărilor trebuie ţinut cont de:

- cunoaşterea nivelului de pregătire a sportivilor

- cunoaşterea particularităţilor de vârstă

Programarea algoritmică presupune împărţirea materialului de studiu în părţi, secvenţe,

într-o ordine strict determinată, conform căreia se va desfăşura programul de instruire.

Exerciţiile utilizate în învăţarea unor acţiuni motrice se împart în 3 FAZE:

FAZA I - Cunoașterea elementului

Aceasta presupune:

- vizualizarea elementului și cunoaștere acestuia

- învățarea / repetarea secvențelor componente ale mișcării (se desface elementul

în secvențe mai mici și acestea se învață și se repetă)

FAZA a II-a - Învăţarea şi consolidarea elementului

Aceasta presupune:

- executarea elementului propriu-zis

- repetarea lui în condiții identice

- exersarea elementului cu un număr mare de repetări

- corectarea greșelilor
FAZA a III-a - Perfecționarea elementului

Aceasta presupune:

- repetarea elementului alături de alte elemente

- repetarea elementului pe alte direcții

- repetarea elementului cu acompaniament muzical sau sincron cu alți colegi

- introducerea elementului în ansambluri de gimnastică

 CAPITOLUL IV
CALITĂŢILE MOTRICE ÎN GIMNASTICĂ
ACROBATICĂ ŞI ARTISTICĂ

1. Important: un exerciţiu are efect direct proporţional cu timpul şi frecvenţa aplicării lui.
(1)

1. DEZVOTAREA VITEZEI
Definiţie: viteza este iuţeala sau rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric într-o unitate
de timp. Viteza se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin timpul de
efectuare a unei mişcări. Se apreciează în m/sec.
Viteza este o caracteristică spaţio-temporală, a mişcărilor de aceea este necesară
precizarea unor caracteristici temporale ale mişcări:
❖ tempou şi ritmul
Tempoul este viteza cu care se succed timpi într-o frază muzicală. (lente, rapide)
Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitate de timp (număr de paşi pe secundă,
număr de acţiuni pe repriză, număr de elemente pe unitate de timp – 12 E / 1,45 sec)
Ritmul este succesiunea în care se prezintă timpii accentuaţi şi neaccentuaţi într-o
melodie.

Factorii care condiţionează viteza:

❖ mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase
❖ viteza de conducere a influxului nervos de la receptori la scoarţa cerbrală şi invers
❖ viteza de contracţie a mşchilor în urma excitaţiei nervoase
❖ lungimea segmentelor implicate în activitate
❖ capacitatea de coordonare a grupelor musculare
❖ tipul fibrei musculare: albe – fibre rapide, roşii – fibre lente

Forme de manifestare a vitezei

1. viteza de reacţie – iuţeala cu care un subiect răspunde la excitanţi de diferite naturi: vizuali,
 auditivi, tactili. Reacţia la diferiţi stimuli poate fi simplă sau complexă. Specific
ATLETISMULUI
2. viteza de execuţie – este V cu care se efectuează o mişcare (se poate mai lent sau mai rapid,
3. viteza de repetiţie – este frecvenţa cea mai înaltă cu care pot repeta mişcările înt-un timp cât
mai scurt.
4. viteza de deplasare – este capacitatea de deplasare pe o anumita distanţă, într-un timp cât
mai scurt

2. DEZVOLTAREA FORŢEI
Formarea deprinderilor motrice este determinată de perfecţionarea calităţilor motrice.
Sunt elemente care nu se pot executa fără o pregătire fizică corespunzătoare, aşa cum
sunt elementele de forţă in gimnastica masculină.
Forţa este capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau
cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internăprin contracţia uneia sau mai multor grupe
musculare.

Factorii care influenţează forţa musculară

1. vârsta şi sexul: dezvoltarea forţei se desfăşoară cu anumite restricţii în perioadele de creştere
ale copiilor. La fete dezvoltarea forţei se realizează mai puţin, aproximativ 75 % din
capacitatea băieţilor. Forţa generală creşte până la vârsta de 20-30 de ani.
2. grosimea muşchiului: dezvoltarea în grosime a muşchiului dezvoltă forţă mai mare.
3. rezervele energetice pe care le deţine muşchiul şi enzimele ce favorizează arderea.
4. factori psihici: stările emoţionale, motivaţia, atenţia, voinţa.
5. ritmurile diurne ale organismului.
6. nivelul iniţial de la care se începe dezvoltarea forţei.
7. frecvenţa lecţiilor de dezvoltare a forţei.
8. ntensitatea şi durata contracţiei musculare.
9. metodele de instruire folosite.

Pentru obţinerea măiestriei tehnice sportivul trebuie să dezvolte forţă statică şi dinamică
de cedare şi de învingere.
FORŢA STATICĂ – se caracterizează prin creşterea contracţiei musculare fără modificarea
lungimii muşchiului, prin activitate izometrică.
FORŢA DINAMICĂ – se caracterizează prin modificarea succesivă sau concomitentă a
tonusului şi a lungimii fibrelor musculare.
În gimnastică avem:
- la sol, bârnă, inele, bară, paralele – elemente de forţă statică şi forţă dinamică
SOL masculin – menţinerea poziţiei unor elemente: cumpănă, stând pe mâini - FS
- trecerea lentă prin diverse elemente; stând pe cap-rostogolire, flotare-cerc cu piciorul, FD
DETENTA – este capacitatea organsimului de a dezvolta forţă maximă într-un timp cât mai
scurt. Aceasta poate fi prezentă la nivelul membrelor superioare sau inferioare. Detenta depinde
de următorii factori:
1. numărul fibrelor musculare care se contractă simultan
2. viteza de contracţie a fibrelor musculare active
3. capacitatea de contracţie a fibrelor musculare

3. DEZVOLTAREA REZISTENŢEI
Rezistenţa este capacitatea psiho-fizică a organismului individului de a face faţă oboselii
specifice activităţii depuse.
Rezistenţa solicită organele şi sistemele corpului, funcţiile vitale, circulaţia, respiraţia şi
procese metabolice complexe.
Factorii care determină rezistenţă:
❖ tipul de fibre musculare solicitate de activitatea sportivă
❖ resursele energetice ale organismului, activitate enzimatică şi mecanismele hormonale de
reglare
❖ capacitatea sistemului cardio-vascular
❖ capacitatea sistemului pulmonar

Formele de manifestare a rezistenţei:

❖ avem R generală, locală şi regională
❖ în funcţie de specificul ramurii de sport avem R generală şi specifică
❖ după resursele energetice R anaerobă şi aerobă
 ❖ în funcţie de durata efortului: R scurtă, medie şi lungă
❖ în combinare cu alte calităţi motrice avem : R-F, R-detentă, R-viteză

Capacitatea aerobă este capacitatea organismului de a produce energie în prezenţa oxigenului,

fiind cel care determină capacitatea de rezistenţă a individului.
O capacitate aerobă crescută facilitează o refacere mai rapidă între şi după antrenament.
Capacitatea anaerobă este capacitatea organismului de a produce energie în lipsa oxigenului,
în sporturile cu eforturi maximale şi supramaximale.

Intesitatea antrenamentului trebuie să se situeze sub 70 % din viteza naximă. Ca un

criteriu de urmat se poate masura FC (frecvenţa cardiacă) care trebuie să fie la 140-164
bpm. Stimulii de antrenament care nu măresc FC peste 130 bpm nu dezvoltă semnificativ
CAPACITATEA AEROBĂ.
Pentru rezistenţa aerobă odihna nu trebuie să depăşească 3-4 minute sau FC să
coboare sub 120 bpm.
FC este un indicator bun al nivelului de oboseală, aceasta creşte pe măsură ce creşte
şi oboseala.

În gimnastică artistică avem de-a face cu o rezistenţă anaerobă, durata exerciţiului fiind
între 10-15 sec, la sărituri, paralele, inele şi 1,30 sec la bârnă, sol.
În gimnastică aerobică durata exerciţiului este de 1,30 – fiind un efort cu intensitate mare,
efort anaerob.

În antrenament sportivul repetă exerciţiul propriu zis şi ceva în plus, pentru a dezvolta
rezistenţă pe durata exerciţiului competiţional.

4. DEZVOLTAREA APTITUDINILOR COORDONATIVE

Coordonarea este un proces de corespondenţă între ceea ce se urmăreşte să se realizeze şi ceea ce
se realizează.
Aptitudinle coordonative cuprind:
1. capacitatea de cuplare şi combinare a mişcărilor
 2. capacitatea de diferenţiere chinestezică
3. capacitatea de orientare spaţio-temporală
4. capacitatea de echilibru
5. capacitatea de reacţie
6. simţul ritmului
7. capacitatea de transformare

1. capacitatea de cuplare şi combinare a mişcărilor

2. capacitatea de diferenţiere chinestezică
3. capacitatea de orientare spaţio-temporală
4. capacitatea de echilibru
5. simţul ritmului
6. capacitatea de transformare a mişcărilor

Factorii care condiţionează îndemânarea sunt de natură biologică, motrică şi psihologică.

❖ viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căi aferente şi eferente
❖ calitatea analizatorilor
❖ valoarea rezervelor energetice existente în organism

5. DEZVOLTAREA MOBILITĂŢII
Mobilitatea este capacitatea organimului de a executa cu uşurinţa o mişcare amplă. Execuţia
amplă depinde de amplitudinea articulaţiei.
Factori care influenţează mobilitatea:
❖ forma, tipul şi structura articulaţiei
❖ ligamente şi tendoane – elasticitatea lor va da amplitudine mişcării
❖ muşchii – se întind prin antenament de lungă durată
❖ vârsta si sexul – persoanele mai tinere şi fetele au o mobilitate mai mare

Formele de manifestare a mobilităţii

❖ mobilitate activă – este determinată de elasticitatea muşchilor antagonişti, fiind obţinută
prin activitatea musculaturii agoniste
 ❖ Mobilitate pasivă – este obţinută cu ajutorulunei forţe externe
Diferenţa dintre aceste două forme reprezintă rezerva motrică.
Metode de dezvoltare a mobilităţii
❖ metoda activă ( balansări, arcuiri)
❖ metoda pasivă (menţineri cu partener). Nu se recomandă la articulaţia bazinului sau a
coloanei vertebrale

În gimnastică este solicitată foarte mult mobilitatea, aceasta dând amplitudine mişcării, asigurând
o execuţie corectă din punct de vedere tehnic şi o notă mai mare.