22.

Baza tehnico-materiala a turismului

-caracteristici

-structura

-criterii de clasificare

-tipologie

Baza tehnico-materiala reprezinta totalitatea dotarilor tehnice si edilitare necesare asigurarii serviciilor
reclamate de buna desfasurare a actului turistic. Prin ansamblul acestor dotari este valorificat, la parametrii
optimi, fondul turistic natural si antropic.

In cadrul bazei tehnico-materiale a turismului, spatiile de cazare, alimentatie pentru turism, agrementul
etc., prin numarul, capacitatea si structura lor, reflecta in cea mai mare masura, gradul de dotare si dezvoltare
turistica in ansamblu sau la nivel teritorial.

In cadrul bazei tehnico-materiale se includ:

-structuri de primire:

 capacitati de cazare: hoteluri, hoteluri-apartament, moteluri, vile turistice, cabane, bungalouri, sate de
vacanta, campinguri, camere de inchiriat in locuinte familiale, nave fluviale si maritime, pensiuni
turistice si pensiuni agroturistice, etc.
 structuri de alimentatie publica: unitati de alimentatie din incinta structurilor de primire cu functiuni de
cazare, unitatii de alimentatie publica situate in statiuni turistice, precum si cele administrate de societati
comerciale de turism, restaurante, baruri, unitati de fast fond, cofetarii, patiserii etc., care sunt atestate
conform legii.
 structuri de agrement: cluburi, cazinouri, sali polivalente, instalatii si dotari specifice agrementului
turistic.
 structuri de tratament (in cazul turismului balnear)

-reteaua de servicii aferente turismului:

 transport rutier (autocare)

 transport feroviar (trenulete, trenuri de cremaliera, etc.)
 transport fluvial si maritim (ambarcatiuni cu scop turistic)
 transport pe cablu (telecabine, teleschi, etc.)

! Unii autori includ in cadrul bazei tehnico-materiale si elemente ale infrastructurii generale (caile de
comunicatie, retelele de energie termica si electrica, apa

potabila, canalizare, serviciile postale, bancare, medico-sanitare).

Prezenta acestei baze materiale constituie premisa pentru asigurarea unor facilitati turistice. Acestea sunt
impartite in doua mari categorii si anume:

1
 a.) facilitati de baza = ansamblul mijloacelor materiale si umane necesare pentru constituirea produsului
turistic (dotari de baza: transporturi, cazare, alimentatie, agrement, divertisment).
b.) facilitati complementare = servicii care nu sunt aservite in exclusivitate turismului (servicii cu caracter
general de care pot beneficia intr-o masura determinata si turistii).

STRUCTURI DE PRIMIRE TURISTICĂ

1. Structuri de cazare

Bazele de cazare reprezintă vectorii fundamentali ai desfăşurării actului turistic,dată fiind însuşirea de bază a
acestora, respectiv eficienţa în plan economic. Prin intermediul lor, se adaugă componentei sociale (nevoii de
destindere recreere etc.) o componentă economică (încasările rezultate în urma prestării unei categorii specifice
de servicii) ceea ce duce la conturarea fenomenului turistic în ansamblul său.

Evaluarea rezultatelor eficienţei activităţii de cazare se face prin M analiza următorilor jndicatori:

- cheltuiala medie pe loc de cazare (calculată ca raport între totalul cheltuielilor şi numărul total al
locurilor de cazare);

- încasarea medie pe loc de cazare (raportul dintre încasări şi numărul total al locurilor de cazare)

- productivitatea muncii activităţii de cazare (raportul dintre volumul încasărilor şi numărul lucrătorilor
din structurile de cazare);

- rata profitului in unitatile de cazare (raportul dintre profit şi încasările totale din activitatea de cazare)

Managerii unităţilor de cazare turistică au în vedere permanent creşterea eficienţei activităţii de cazare, în acest
sens fiind vizate mai multe acţiuni: dezvoltarea si diversificarea serviciilor oferite de unităţile de cazare;
îmbunătăţirea raportului calitate-preţ din unităţile de cazare; sporirea numărului desemeii fără plată/cu plată;
creşterea gradului de ocupare; sporirea încasărilor din activitatea de cazare; pregătirea superioară a personalului
din structurile de cazare etc. Practic, în orice zonă turismul se poate dezvolta mulţumitor numai atunci când
există suficiente posibilităţi pentru cazarea şi odihna vizitatorilor..

In literatura de specialitate întâlnim criterii diverse care delimitează mai multe tipuri de baze de cazare. Cel mai
frecvent se ţine seama de următorii parametru structură, confort, mărime, funcţionalitate, tipul de turism
deservit, perioadă de utilitare:

- funcţie de structura reţelei de cazare se detaşează: baze de cazare principale (cc cuprind: hotelurile,
motelurile, vilele, cabanele, hanurile) şi baze de cazare secundare (ce cuprind: pensiunile, fermele
agroturistice, spaţiile de cazare private, adăposturile şi refugiile montane, campingurile etc);

- în funcţie de capacitatea de primire (mărime) se disting: structuri de cazare mari, de tipul complexelor
turistice (cu o capacitate ce depăşeşte 1 000 locuri); mijlocii (200-400 locuri); mici (20-40 locuri) ;

- în funcţie de perioada de utilizare a bazelor de cazare, acestea pot avea o evitate permanentă (în cazul în
care funcţionează fără întrerupere tot timpul anului) sau sezonieră (în cazul în care unul dintre
anotimpuri impune întreruperea temporară a activităţii);

2
- funcţie de durata sejurului putem diferenţia: unităţi de tranzit (întâlnite de obicei în centrele urbane, în
vecinătatea gărilor, aerogărilor, porturilor etc); unităţi de sejur (de exemplu, unităţile de cazare din
staţiunile balneoclimaterice); unităţi mixte (care deservesc atât turismul de sejur, cât şi pe cel de tranzit).

In încercarea de a realiza o analiză de ansamblu la nivelul structurilor de cazare turistică, clasificarea

acestora va cuprinde trei tipuri majore, fiecare dintre ele cu caracteristici specifice, respectiv: structuri
hoteliere; structuri extrahoteliere; structuri nepermanente.

A. Structurile hoteliere. Dupa explozia în a doua jumătate a suplului XX dotările şi serviciile oferite
clienţilor în camerele de hotel cunosc standarde din ce în ce mai înalte. Pe lângă funcţia de cazare, a cărei
importanţă se reflectă în dotările şi serviciile proprii, hotelurile modeme se adaptează tipurilor de turism
practicate în sfera lor de influenţă. De exemplu, în cazul turismului cultural, aceste baze vor fi dotate cu săli
de conferinţă şi proiecţii, cu spaţii expoziţionale sau pentru reuniuni ştiinţifice. Aproape toate hotelurile
oferă servicii destinate agrementului prin dezvoltarea unei infrastructuri specifice (piscine, terenuri de tenis,
popicarii, discoteci, baruri). Mai ales în cazul marilor hoteluri, nu lipsesc dotările auxiliare actului turistic ce
cuprind spaţii de deservire a turiştilor în domeniul poştei şi comunicaţiilor, schimbului valutar, comerţului
cu produse tradiţionale etc.

Stabilirea categoriei de confort pentru unităţile presupune îndeplinirea unor criterii de calitate. între care:
dotarea interioară, accesoriile şi serviciile puse la dispoziţia turiştilor. Pe plan mondial au avut loc
numeroase tentative de uniformizare a claselor de confort pentru unităţile hoteliere. Astfel, UIOOT a propus
în anul 1962 un sistem global de clasificare uniformă a hotelurilor. In general, pe plan mondial sunt
recunoscute 5 trepte de confort, cea mai utilizată fiind cea cu atribuire de stele.

Hotelurile constituie forma tradiţională a cazării turistice oferind în general cel mai înalt grad de confort şi
servicii de calitate numeroase. La începutul noului mileniu, capacitatea de cazare hotelieră a înregistrat 29,3
milioane locuri.

Activitatea de hotelărie este dirijată de mari grupuri sau companii care administrează de regulă mai multe
lanţuri hoteliere. Primele 10 grupări hoteliere deţin 60% din piaţa internaţională (respectiv din numărul de
camere).

B. Structurile de cazare extrahoteliere. Cazarea extrahoteliere se poate îăaîîza în mai multe moduri,
implicând atât proprietăţile private, cât şi pe cele destinate închirierii. Astfel, se pot distinge două categorii:

Bl. formele de cazare în proprietate privată. în cadrul cărora de diferenţiază:

- casele de vacanţă sau „second home” care au cunoscut o dezvoltare deosebită după 1975. Dezvoltarea
acestora impulsionează activitatea economică, contribuie la creşterea locurilor de muncă şi asigură o
clientelă turistică stabilă. In Suedia casele de vacanţă reprezintă 22% din totalul proprietăţilor imobiliare. O
tendinţă în continuă creştere este de a deţine o casă de vacanţă în altă ţară decât cea de reşedinţă. Astfel, s-a
mărit numărul proprietarilor germani care deţin case de vacanţă în Austria sau în Spania, în special pe Costa
Blanca. In acelaşi timp există un număr important de proprietari englezi în diferite zone ale litoralului
spaniol.

- apartamente în imobile deţinute în coproprietate şi cu servicii colective (condominiums). Acest tip

dispune de servicii de întreţinere şi turistice asigurate de o companie de management care administrează
dotările utilizate în comun (serviciile cuprind curăţenia apartamentelor şi întreţinerea dotărilor comune,
3
inclusiv cele de agrement piscină, terenuri de sport etc). In general sunt rentabile dar presupun o investiţie
iniţială mare. Este un sistem foarte dezvoltat în S.U.A., unde de altfel a şi apărut pentru prima dată în
Florida, precum şi 1h Spania şi mai recent în Franţa.

- apartamente deţinute în multiproprietate , cu proprietatea divizată în timp pe perioada de 1-2

săptămâni. Fiecare perioadă este vândută separat, iar costul este împărţit între mai mulţi proprietari. Acest
sistem prezintă următoarele avantaje: creşterea gradului de utilizare a proprietăţii; posibilitatea construirii a
noi clădiri în zonele cu costuri foarte ridicate ale terenurilor; apariţia unor noi locuri de muncă etc. In 1992
existau 2,4 milioane de proprietari şi 3 050 de staţiuni bazate pe acest sistem. S.U.A. deţin primul loc cu
aproape jumătate din numărul de proprietari şi staţiuni. Această formă de cazare este foarte bine dezvoltată
şi în Marea Britanie.

B2. structurile de cazare destinate închirierii, cuprind următoarele situaţii:

• cazarea într-o locuinţă privată, formă cu tradiţie în Marea Britanie în sistemul „bed and breakfast".
Prezintă avantajul adaptării la oferta turistică iar preţurile sunt accesibile şi negociabile. Au un rol
complementar în sezonul de vârf şi generează venituri suplimentare pentru populaţia locală. Această formă
este bine reprezentată în Austria, Irlanda, Portugalia, Italia (tradiţionalele pensiuni) şi Grecia.

• apartamente închiriate de firme sau companii fără asigurarea unor servicii (seif catering
apartements). Este una dintre cele mai ieftine forme de cazare adaptată turismului de masă. Cele mai
numeroase sunt pe litoralul mediteraneean francez şi spaniol.

• capacităţile de cazare din mediul rural reprezintă o formă cu evoluţie recentă. In general acestea au
apărut ca o componentă a programelor de dezvoltare rurală. Sub acest aspect, Franţa a făcut cele mai mari
progrese fiind deja omologate peste 40.000 de case turistice .

• există de asemenea o varietate de unităţi sociale de cazare, ieftine, destinate pentru anumite categorii
cu venituri reduse (tineret, familii cu mulţi copii). Astfel sunt centre pentru tineret, tabere, hanuri, case
familiale ieftine etc. Aceste forme sunt bine reprezentate în Germania si Franţa.

C. Structurile de cazare nepermanente. Acestea au ca forme principale campingul şi caravaningul (dispun

de dotări speciale pentru instalarea rulotelor). Campingurile sunt prezente în special în zonele de litoral, cele
mai mari fiind specifice ţărilor din Europa mediteraneană unde numărul de locuri depăşeşte câteva milioane.
Structurile nepermanente s-au dezvoltat şi în alte zone geografice de-a lungul unor trasee ce înregistrează
valori ridicate ale fluxurilor turistice de tranzit. Caracterul de circumstanţă explică varietatea modului lor
organizare şi funcţionare.

Pe ansamblu, structurile extrahoteliere (permanente şi nepermanente) deţin un număr de locuri ce depăşeşte

capacitatea de cazare hotelieră. Ele contribuie într-o măsură însemnată la îmbunătăţirea şi diversificarea
ofertei turistice şi constituie o componentă importantă în susţinerea turismului de masă.

2. Unităţile şi serviciile de alimentaţie publică

In cadrul activităţilor specifice industriei de servicii se integrează şi societăţile comerciale care prestează
servicii de restaurant şi bar, caracterizate printr-o mare diversitate de profile şi grade de specializare. Toate
aceste unităţi funcţionează şi se pot dezvolta numai în măsura în care reuşesc să obţină rezultate economice
profitabile din prestaţiile oferite consumatorilor. De altfel, eficienţa activităţii de alimentaţie publică este
4
măsurată prin intermediul unor indicatori specifici, între care amintim: productivitatea muncii din
activitatea de alimentaţie publică (raportul dintre volumul încasărilor şi numărul lucrătorilor din unităţile
de alimentaţie publică); rata profitului în unităţile de alimentatie (raportul dintre profit şi încasări totale
din activitatea de alimentaţie); afluxul de consumatori la masă (raportul dintre numărul de consumatori şi
numărul de locuri la mese); încasarea medie pe consumator (raportul dintre volumul desfacerilor de
mărfuri din unităţile de alimentaţie publică şi numărul de consumatori) etc.

In multe dintre pachetele turistice care circulă pe piaţă, gastronomia ocupă un rol important, implicând un
număr de servicii de calitate, corespunzător aşteptărilor clienţilor. In aceste condiţii, se urmăreşte constant
creşterea eficientei si randamentului economic în unităţile de alimentaţie publică, acest deziderat realizându-
se prin: folosirea intensivă a spaţiilor din unităţile de alimentaţie; diversificarea structurală a produselor şi
serviciilor oferite; diversificarea gamei serviciilor suplimentare oferite, îndeosebi a celor menite să dezvolte
latura recreativ-distractivă a activităţii; revederea periodică a încadrării unităţilor de alimentaţie în categoria
de confort pentru care a obţinut funcţionarea etc.

Desi turiştii cazaţi în oraşe nu depind direct de reţeaua de alimentaţie publică integrată bazei de cazare (aşa
cum se întâmplă de obicei în staţiunile turistice balneare), există tendinţa ca marile grupuri hoteliere să
dezvolte o reţea complementară de servicii auxiliare, o atenţie deosebită acordându-se alimentaţiei
colective.

In general, activităţile de profil în alimentaţie se desfăşoară în următoarea structură: spaţii destinate servirii
consumatorilor (saloanele propriu-zise ale restaurantelor); spaţiul destinat producţiei (bucătăria,
laboratoarele de patiserie cofetărie, carmangeria, secţiile de preparate şi semipreparate etc.); spaţiul de
depozitare şi păstrare (magazii, camere frigorifice etc).

Cele mai importante unităţi care oferă servicii de alimentaţie sunt restaurantele. Acestea pot presta servicii
de alimentaţie atât pentru consumatorii individuali (consumatorii locali, pasageri în tranzit, călători pe cont
propriu etc. care îşi pot comanda produsele preferate consultând listele de preparate pregătite pentru ziua
respectiva sistemul „a la carte”) cât şi pentru grupurile organizate de turisti caz în care, serviciile de
alimentaţie sunt prestate pe baza unor meniuri dinainte convenite cu organizatorul acţiunii turistice. Spaţiul
de servire reprezintă partea cea mai importantă în cadrul unei unităţi de profil. Se pot astfel diferenţia:
unităţi cu grad de confort şi regim de preţuri de lux, de categoriile I, II sau III, precum şi unităţi cu grad de
confort şi regim special de frecventare - cantine restaurant). In marile oraşe ale lumii, în paralel cu unităţile
care promovează particularităţile gastronomice naţionale (de exemplu, restaurantele care servesc mâncare
tradiţională românească din Bucureşti), există şi unităţi specializate în servirea preparatelor culinare
specifice altor popoare (de exemplu: restaurantele cu specific chinezesc sau mexican, pizzeria italiană etc).

Des răspândite, pe de o parte, şi foarte apreciate de turişti, pe de alta parte, sunt restaurantele cu specific, ce
pun în valoare tradiţiile culinare ale unui anumit spaţiu geografic (local sau naţional). Efectul original al
acestor unităţi este obţinut prin îmbinarea cadrului natural cu cel arhitectural al sistemului constructiv, al
finisajelor inspirate după modelul original, al elementelor de decor, al mobilierului şi obiectelor de inventar
cu concepţie deosebită, de gama sortimentală a mâncărurilor pregătite şi prezentarea personalului.

3. Structuri si servicii de agrement

5
Agrementul este definit ca „ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor şi formelor oferite de
unităţi, staţiuni sau zone turistice, capabile să asigure individului sau grupului social o stare de bună
dispoziţie, de plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, unei împliniri, să lase o impresie şi o amintire
favorabilă" . Această accepţiune evidenţiază faptul că agrementul se constituie ca un element fundamental
pentru satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă poziţia de componentă de bază a prestaţiei turistice.

In functie de destinaţiile de călătorie, se conturează mai multe forme de agrement, fiecare cu specificul său
(de litoral, montan de vară sau iarna, balnear, urban etc.). Multitudinea de forme particulare pe care le
îmbracă agrementul poate fi sintetizată şi clasificată prin intermediul mai multor criterii de analiză; după
spaţiul de desfăşurare; după sezonul turistic; după structura participanţilor (număr, vârstă, preţ plătit, scop)
etc. Mijloacele şi echipamentele de agrement diferă de asemenea de la o zonă la altă. acestea fiind create
pentru satisfacerea turiştilor prezenţi în zona respectivă.

A.In ceea ce priveşte criteriile şi normele de amenajare turistică a litoralului în funcţie de caracteristicile
naturale ale plajei şi bazinului marin, se stabilesc soluţiile şi concepţia de organizare, respectiv tipologia
implantărilor şi localizarea amplasamentelor.

In general, mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a plajelor, avându-se în vedere
următorii parametrii:

- suprafaţa exploatabilă a plajelor - este determinată de condiţiile concrete ale configuraţiei şi a cadrului
natural de ansamblu (de exemplu, pe litoralul românesc al Mării Negre se disting următoarele situaţii: ţărm
cu plajă nelimitată în interior de elemente naturale: ţărm cu plajă delimitată de faleze, lacuri, zone
mlăştinoase etc;);

- capacitatea optimă de primire a plajei - numărul de vizitatori sosiţi pe plajă este un indicator
determinant atât pentru stabilirea capacităţii plajei şi implicit a staţiunii, cât şi pentru fixarea nivelului de
confort în zona de plajă sau a categoriei de utilizare.

- simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă - sau indicele de simultaneitate (Is), este egal cu 1/3 din
numărul de vizitatori potenţiali în funcţie de condiţiile specifice locale, de profilul staţiunii şi de nivelul de
dotare a acesteia cu amenajări pentru cură şi tratamente, activităţi cultural-recreative, etc.

- capacitatea zilnică a plajei - exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja, număr pe baza căruia
se stabileşte mărimea staţiunii şi în special capacitatea dotărilor şi amenajărilor acesteia.

B.In procesul mai larg de amenajare , spaţiului montan, amenajarea domeniului schiabil reprezintă punctul
de plecare în realizarea unei staţiuni turistice pentru sporturi de iarnă. In acest sens, se are în vedere o serie
de parametrii intre care: numărul şi lungimea pârtiilor de schi, în total şi pe categorii (schi alpin, schi ionaj,
transportul turiştilor către pârtiile de schi prin intermediul instalaţiilor de transport pe cablu (teleferice,
télécabine, telescaune, teleschft precum şi alte echipamente auxiliare (tancuri pentru fabricarea zăpezii
artificiale, tancuri de bătut zăpada etc In amenajarea staţiunilor montane o atenţie deosebită s-a acordat
structurilor de cazare (care îmbracă forme diverse hoteluri, pensiuni, case de vacanţă), structurilor de
alimentaţie publică (restaurante cu specific, specializate în gastronomie locală, şi unităţi situate în
apropierea pârtiilor „aux pieds"), precum şi dotărilor specifice practicării schiului - amenajarea pârtiilor de
schi, instalaţii de transport pe cablu ş.a.. In privinţa agrementului, se apreciază că gama oferită trebuie să fie
atât de bogată şi de diversificată încât să satisfacă şi exigenţele celor ce nu vin să practice schiul (circa 18%
6
 din totalul turiştilor). Astfel, între dotările de agrement ce nu lipsesc din staţiunile alpine amintim: piscină
acoperită şi în aer liber (cu apă caldă), diverse tipuri de unităţi - bar (bar elveţian, bar american, etc.), variate
terenuri şi săli de sport, saună, bowling, patinoare naturale şi artificiale, discoteci pentru tineret şi pentru
vârstnici, centre de echitaţie, cursuri de iniţiere în diverse meserii sau arte etc.

O atenţie deosebită se acordă şi turismului montan de vară, prin: amenajarea de pârtii artificiale, practicarea
schiului pe iarbă, marcarea unor poteci şi trasee pentru drumeţie montană, amenajarea unor peşteri şi grote
pentru vizitare, numeroase posibilităţi de practicare a celor mai variate sporturi nautice, a alpinismului, a
vânătorii şi pescuitului sportiv etc.

De altfel, preocuparea de bază a organizatorilor de turism din ţările consacrate în turismul pentru spoituri de
iarnă este de a asigura o activitate non-stop, în toate anotimpurile. Aceasta se poate realiza prin: prelungirea
sezonului de schi pe pantele unde zăpada se menţine 6-8 luni pe an; folosirea tunurilor de fabricare a zăpezii
artificiale; dotarea staţiunilor cu pârtii din material plastic; extinderea schiului pe iarbă; iniţierea unor acţiuni
- cursuri de alpinism, speoturism etc. - care să atragă turiştii în orice lună a anului; practicarea pescuitului la
păstrăv şi a vânătorii sportive; asigurarea unei oferte de vară sau chiar de extrasezon foarte variate, înlesnită
de prezenţa, în apropierea staţiunilor, a satelor de munte, a lacurilor sau parcurilor naţionale, fapt ce a
permis extinderea vacanţelor la fermă sau a agroturismului.

C. Spaţiile destinate agrementului, din marile oraşe sau (în unele cazuri) din zona lor periurbană, sunt
edifícate, atât pentru turişti cât şi pentru rezidenţi, în vederea satisfacerii nevoii acestora de destindere şi
reconfortare fizică, divertisment, amuzament etc. Spaţiul destinat agrementului poate fi: închis (în spaţii
special amenajate ca: săli de teatru, cinema, concerte, cluburi, discoteci etc, ce îndeplinesc ca funcţie
satisfacţia psihică a indivizilor prin activităţi cultural - distractive sau instructiv educative) şi în aer liber
(conceput în spaţii special amenajate ca: grădini publice, parcuri de distracţii, stadioane, complexe sportive,
spaţii periurbane amenajate etc, pentru a satisface nevoia indivizilor de destindere şi reconfortare fizică).

Un rol important în desăvârşirea agrementului în cadrul marilor oraşe îl au spaţiile verzi (parcuri, grădini
publice etc). Noţiunea de spaţiu verde se defineşte ca fiind o categorie funcţională din cadrul localităţii sau
din zona sa de influenţă (înconjurătoare), al cărui spaţiu este determinat în primul rând de vegetaţie şi, în al
doilea rând, de dotări şi echipări corespunzătoare odihnei, recreerii şi agrementului în aer liber.

O altă categorie de amenajări destinate agrementului turistic sunt parcurile de distracţie, ce au început să
prindă contur în tot mai multe dintre marile oraşe ale lumii. Cel mai cunoscut, şi de altfel şi cel mai mare
complex de distracţii a fost creat în Florida Lumea lui Walt Disney locul unde copiii de toate vârstele îşi pot
întâlni personajele preferate create de Walt Disney.

INFRASTRUCTURA SI SERVICIILE DE TRANSPORT TURISTIC.

Turismul acuaL datorează extrem de mult modernizării şi diversificarii cailor şi mijloacelor de transport.
Perfecţionarea mijloacelor de transport a dus la extinderea în spaţiu a fenomenului turistic şi la dezvoltarea unor
noi forme de turism. Astfel, creşterea numărului de autoturisme personale a favorizat apariţia reşedinţei
secundare de vacanţă (turismul rezidenţial), iar multiplicarea infrastructurii de transport aerian şi apariţia de noi
linii aeriene a favorizat includerea în circuitul turistic a unor noi destinaţii turistice, până nu demult considerate
exotice.

7
Circulaţia turistică antrenează derularea unui trafic turistic între zonele emitente (de reşedinţă) şi cele de
destinaţie. In calitate de componenta a producţiei turistice, transportul turistic reprezintă un element dinamizator
al circulaţiei turistice. In valoarea totală a produsului turistic, serviciile de transport deţin intre 25 şi 50%,
transportul fiind practic singura componentă de care turistul nu se poate dispersa.

Intre dezvoltarea industriei turistice şi a transporturilor există o relaţie de directă proporţionalitate, astfel că,
creşterea volumului circulaţiei turistice se datorează dezvoltării fără precedent a sectorului transporturilor, atât
în ceea ce piveste mijloacele de transport, cât şi posibilităţile oferite turiştilor pentru folosirea eficientă, în timp
şi spaţiu, a acestora. în aprecierea modului in care diferite oategorii de transport satisfac cerintele de
deplasarilor turistie este necesar a se lua in considerare câteva caracteristici. Astfel interesează : gradul de
mobilitate: şi accesibilitate necesare pentru asigurarea deplasarii pe spatii extinse si in directii diferite ,
capacitatea de transport, rapiditatea, conditiile de securitate, regularitatea si confortul oferit.

1. Transporturile turistice aeriene.

Transporturile aeriene au cunoscut o dinamică deosebită în special în ultimele două decenii. Serviciile de
transport aerian pot fi oferite în două variante: curse de linie(regulate) şi curse charter(neregulate) sau ia cerere.
Specialiştii estimează că, o cursa regulată este eficientă în condiţiile unui coeficient de umplere de minim 30%,
în timp ce eficienţa unei curse charter presupune un grad de ocupare de cei puţin 80%,

în prezent, peste 40% din sosirile turistice internaţionale se efectuează pe calea aerului;

Transportului aerian prezintă unele caracteristici specifice, între care cele mai importante sunt:

a) infrastructura - aviaţia este dependentă de o infrastructură sofisticată şi extinsă care cuprinde; facilitatile din
aeroporturi, controlul traficului aerian şi sistemele aeriene de navigaţie; structura de organizare a unui aeroport
cuprinde aerodromul, diferite spaţii construite (aerogara, turn de control, hangare, ateliere etc.), instalaţii
speciale, echipamente şi iitilaje pentru servire tehnică etc.;
b) Rapiditatea - datorită vitezei de deplasare a aeronavelor distanţele lungi fiind atentuate; totodată, sunt
depăşite unele neajunsuri, cum ar fi configuratia dificilă a terenului sau condiţiile meteorologice ostile,
probleme cu care se confruntă în unele cazuri mijloacele de transport terestru.
c) Confortul aeronavele de pasageri asigură în mare parte condiţii civilizate plăcute şi comode călătorilor, fără a
obosi organismul
d) siguranţa un aspect deosebit de important, pentru atingerea unui standard de siguranţă în timpul zborului
companiile aeriene făcând eforturi deajntroduce în trafic aeronav e cu performanţe tehnice ridicate, de adoptare
a unor sisteme de întreţinere moderne, de perfecţionare a infrastructurii aeroportuare etc;

e) securitatea un subiect de maximă actualitate, aeroporturile şi aeronavele fiind ţinte sau mijloace predilecte de
acţiune în cadrul terorismului international. Inmulţirea numărului de curse aeriene,în paralel cu reducerea
preţurilor, au determinat o accentuare a concurenţei de pe urma căreia a profitat consumatorul şi a fost stimulat
turistul.

Cursele charter în ţările dezvoltate din punct de vedere turistic, cursele charter au o pondere mai ridicată decât
media mondială. Dezvoltarea transporturilor internaţionale de tip charter a influenţat considerabil creşterea
ponderii transporturilor aeriene şi internaţionale. Aranjamentele comerciale de tip charter s-au conturat şi
diversificat foarte mult. In literatura de specialitate sunt identificate patru categorii de bază, şi anume:
charterele de grup (cu sau fără afinitate), charterele IT; charterele pentru own - us; charterele specializate.

8
Cursele cu avioane închiriate în sistem charter ITC (Inclusiv Tour Charter) trebuie organizate de o firmă
specializată de turism, iar plata trebuie efectuată integral înaintea efectuării zborului.

Companiile aeriene.”low cost". Aceste companii se detaşează prin câteva caracteristici speciale, şi anume:
practicarea unei politici tarifare prietenoase; reducerea sau chiar lipsa unor servicii la bord, exceptând
transportul aerian propriu-zis; efectuarea de curse regulate într-un sistem point - to - point, respectiv rute
directe, care să nu implice escale sau schimbarea aeronavei; retribuirea angajaţilor sub media sectorului de
activitate al transporturilor aerieae de pasageri.

Companie „low cost" sunt interesate să fie prezente doar pe aeroporturile care inregistreaza fluxuri importante
de pasageri, spre deosebire de companiile traditionale.

Reducerea costului călătoriei poate fi realizată de către o companie low cost pe mai multe căi: comercializarea
serviciilor prin internet, fie pe site-ul propriu, fie prin intermediul unor site-uri specializate, fară a apela la
intermediari (agenţii de voiaj) care operează prin comision; lipsa biletului tipărit si utilizarea .”biletului
electronic", pasagerul primind doar un cod unic in baza căruia i se va confirma rezervarea şi accesul la bord;
utilizarea aerodromurilor secundare care percep taxe de aeroport mai mici; operarea unor curse directe care nu
necesită transbordari sau un mare numar de aeronave; simplificarea şi eficientizarea serviciilor de la sol
(ground-handling) şi de îmbarcare / debarcare;

Sistemele de rezervări. Distribuţia serviciilor de transport aerian a cunoscut o evoluţie deosebită, în

concordanţă cu noile inovaţii tehnice ce au marcat societatea contemporană. începuturile Sistemului de
Rezervare Computerizată (CRS) au aparţinut unor companii nord-americane : Arnmcan_ Airlines cu Sabre şi
United Airlines cu Apollo / Covia. Ulterior s-au dezvoltat şi altele astfel încât, operarea rezervărilor în sistem
computerizat s-a extins la scară mondială (Galileo şi Amadeus în Europa, Axess şi Abacus în Orientul
îndepărtat).

.2. Transporturile turistice terestre

Turismul utilizează aproape în totalitate reţeaua de drumuri şi căi ferate construite cu scop economic, social sau
strategic. Astfel, legate de infrastructura de transport terestru, podurile facilitează accesul rutier şi/sau feroviar
peste discontinuităţile impuse de desfăşurarea unor reţele hidrografice, strâmtori marine, întinderi lacustre sau
fragmentări profunde ale reliefului.

De asemenea, tunetele au rolul de a scurta traseele căilor feroviare şi rutiere şi de a depăşi pragurile altitudinale
ridicate în calea acestora de barierele ografîce.

Transporturile turistice rutiere. Această categorie beneficiază de cea mai dezvoltată reţea de căi de
comunicaţie ceea ce asigură accesul cel mai lesnicios şi cuprinzător la obiectivele turistice. Având în vedere că
reţeaua de drumuri rutiere este mult mai densă şi mai accesibilă decât reţelele celorlalte mijloace de transport,
este justificată prezenţa multor turişti pe şosele, ceea ce a dat naştere unui adevărat fenomen turismul
automobilistic.

Astfel, de-a lungul traseelor turistice rutiere este necesară dezvoltarea unor structuri de primire specifice:
hoteluri de tranzit, hoteluri, hanuri sau terenuri de campare, capabile să ofere confortul solicitat de turişti, unităţi
comerciale şi de alimentaţie,staţiile de benzină sau serviciile de reparaţii şi întreţinere.

9
Transportuirle turistice feroviare Revoluţia transporturilor pe calea ferată secolul al XIX- lea a constituit
motorul principal al călătoriilor turistice, trenul fiind practic pionierul serviciilor de transporturi turistice cu
caracter de masa . Începând din a doua jumătate a stolului XX, presiunea exercitată de celelalte mijloace de
transport, în special rutier şi aerian, a determinat scăderea importanţei transportului turistic pe calea ferată,
acesta acoperind mai bine necesităţile de transport în ţările cu o economie mai slab dezvoltată. Totodată,
intrarea în funcţiune a terenurilor de mare viteză pe rutele Paris Bordeaux şi Paris Ullea dus la intensificarea
activităţii turistice în unele zone periferice ale Franţei" De asemenea, trebuie amintit şi trenul „Eurostar" ce
trece pe sub Canalul Mânecii care contribuie în mod substanţial la creşterea şi fluidizarea fluxurilor turistice .

Transportul turistic urban. în limitele spaţiului urban, turiştii beneficiază de existenta reţelei de transport
urban (de suprafaţă sau de subteran) pentru accesul la principalele obiective turistice. Utilizarea reţelei de
transport în comun de către turişti permite turistului să-şi stabilească singur itinerariul în funcţie de dorinţele
sale. In paralel cu reţeaua de transport în comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o reţea de transport
turistic urban, deci un tip de transport strict specializat.

în paralel, am putea evidenţia faptul că multe dintre elementele infrastructurii de transport urban (mai ales cel
subteran) reprezintă, ele însele adevărate atracţii turistice care şi-au câştigat admiraţia a mii de vizitatori datorită
atributelor sale atractive (vechimea, dimensiunea, detaliul constructiv etc) Pentru călătoriile fa scop turistic, din
interiorul spaţiului urban (şi nu numai) pot fi folosite, alături de autoturismele personale, cele închiriate pe o
anumită perioadă de timp turiştilor internaţionali şi interni, cu sau fără şofer.

Transporturile turistice navale

Această formă reprezintă o modalitate de transport cu vechi tradiţii, însă,în prezent este mai puţin utilizată (cea.
7% la nivelul sosirilor turistice internaţionale. în anul 2007) datorită caracteristicilor sale: viteză redusă de

transport, durata mare de timp a călătorie, preţul ridicat, necesitatea continuării calatoriei de cele mai multe ori,
cu alte mijloace de transport etc. Ca mijloace de deplasare pot fi utilizate: ferry-boat-urile, marile
transatlantice, , vasele de croazieră care oferă pachete turistice de lux, yachturile de tip charter , care pot primi
la bord 15-20 de persoane, celebrele „spărgătoare degheaţă" ruseşti care oferă clienţilor călătorii excentrice la
Polul Nord, fregatele din Insulele Caraibe etc.. Turismul de croazieră a cunoscut o evoluţie lentă dar continuă
înregistrând în ultimii ani 6-7 milioane participanţi.

In ceea ce priveşte transportul fluvial, intensităţi remarcabile se constată pe tronsoanele intraurbane ale fluviilor
ce străbat oraşele mari, sau pe lacurile CTI suprafeţe notabile (Tamisa, Sena, Rin, Dunăre, Volga. Mississippi,
Ml, Marile Lacuri americane, Lehman, Bodense, Geneva etc). In Europa turismul fluvial de croazieră se
practică mai ales pe Rhin, Rhone, Dunăre şi Volga. Tot în categoria transportului pe apă nu ar trebui să omitem
navigaţia pe canalele urbane (de exemplu. Veneţia, unde acest tip de agrement este umil dintre cel mai căutat de
către turişti)

10