Rusia la 1900.

Intelighenţia

De ce acest cuvânt cu rezonanţă străină, „intelighenţie”, atâta timp cât

există termenul de „intelectualitate”? Fiindcă avem nevoie de termeni
diferiţi pentru a desemna realităţi diferite – în cazul de faţă, pentru a deosebi
pe contemplatorii pasivi ai vieţii de oamenii de acţiune hotărâţi să o schimbe.
Această din urmă atitudine a fost exprimată succint de Marx, în formula:
„Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important
este însă de a o schimba.” Termenul „intelighenţie” desemnează prin urmare
acea categorie de intelectuali care vor să obţină puterea cu scopul de a
schimba lumea. Este un cuvânt de origine latină, care la jumătatea secolului
al XIX-lea a trecut din germană în rusă şi, după Revoluţia din 1917, din rusă
în engleză.

Dacă nemulţumirile şi conflictele existente în orice societate sunt rezolvate în

mod paşnic, sau dacă dimpotrivă se acumulează şi generează explozii
revoluţionare – totul depinde în mare măsură de prezenţa/absenţa unor
instituţii democratice capabile să răspundă revendicărilor societăţii printr-o
legislaţie adecvată, sau de prezenţa/absenţa unei intelighenţii hotărâte să
dirijeze nemulţumirea populară pentru a lua puterea. Intelighenţia
radicală este aceea care transformă revendicările punctuale – deci
rezolvabile – într-o atitudine generală de respingere a status quo-ului.
Revoltele se petrec; revoluţiile se înfăptuiesc. Cei care le înfăptuiesc sunt
„revoluţionarii de profesie”, mai exact intelighenţia radicală.

Două elemente trebuie întrunite pentru apariţia intelighenţiei. Primul

este existenţa unei ideologii materialiste, conform căreia fiinţele omeneşti
nu sunt creaturi unice dăruite cu un suflet nemuritor, ci entităţi pur fizice
modelate de mediul înconjurător. Acest gen de ideologie conduce la
argumentul că o transformare raţională a mediului în care trăieşte omul poate
da naştere unui tip nou de fiinţă, dotată cu toate virtuţile perfecţiunii. E o
convingere care face din reprezentanţii intelighenţiei adevăraţi ingineri sociali,
justificându-le ambiţiile politice.

Al doilea element necesar este prezenţa unor oportunităţi economice care

să-i asigure intelighenţiei autonomia: intelectualii reuşesc să se
emancipeze de sub „tirania” stablishment-ului o dată cu dispariţia claselor
sociale tradiţionale şi naşterea unor profesiuni liberale (precum acelea de
jurnalist sau profesor universitar), în condiţiile existenţei unei economii
industrializate care are nevoie de specialişti şi ale constituirii unui public cititor
educat. Aceste condiţii, atunci când sunt însoţite de garantarea dreptului la
libera exprimare şi asociere, permit intelighenţiei să-şi creeze o bază de sprijin
în rândul opiniei publice, principalul mijloc de influenţare a situaţiei politice.

Intelectualii şi-au făcut apariţia ca grup distinct în Europa secolului al

XVI-lea, în contextul naşterii unei societăţi secularizate şi al progresului
ştiinţei. Erau gânditori laici, care abordau problemele tradiţionale ale filozofiei
din afara cadrului teologic şi ecleziastic al lumii postclasice, cadru al unui
adevărat monopol în materie speculativă. Asemeni filozofilor Greciei şi Romei
antice, ei se considerau chemaţi să îi înveţe pe contemporanii lor virtutea şi
înţelepciunea, să le arate cum să îşi modereze pasiunile şi să accepte părţile
întunecate ale vieţii, inclusiv inevitabilitatea morţii.

Apoi, un nou tip de intelectual şi-a făcut apariţia. Acesta, impresionat de

progresele ştiinţei şi de posibilităţile aparent nelimitate ale metodei ştiinţifice,
nu vedea de ce omul nu şi-ar fi putut folosi percepţiile despre lume, pe care
ştiinţa le făcuse posibile, pentru a ajunge să stăpânească natura. Aplicaţiile
acestei idei erau foarte vaste. Metoda ştiinţifică (empirică) pleca de la
principiul că numai ceea ce poate fi observat şi măsurat există cu adevărat.
Ea punea sub semnul întrebării doctrinele teologice şi metafizice după care
omul posedă un suflet nemuritor şi idei înnăscute, argumentând că observaţia
ştiinţifică nu dovedea existenţa sufletului sau a respectivelor idei.

Primul care a trasat toate implicaţiile filozofice ale empirismului a fost John
Locke, în lucrarea sa fundamentală Eseu asupra intelectului
omenesc (1690). În scrierile sale politice, Locke a creat bazele pentru
viitoarele constituţii liberale ale Marii Britanii şi Statelor Unite. Tratatul său
filozofic, în schimb, a stimulat fără voia autorului un curent de gândire politică
complet diferit, antiliberal.

Eseul punea sub semnul întrebării postulatul filozofiei şi teologiei occidentale

despre existenţa în om a unor „idei înnăscute”, printre care s-ar fi numărat
cunoaşterea lui Dumnezeu şi discernământul binelui şi răului. Afirmând că
omul se naşte gata format în plan spiritual şi intelectual şi este prin urmare o
fiinţă imuabilă, respectivul postulat favoriza o teorie conservatoare despre
politică. De aici ideea că principiile guvernării trebuiau să fie aceleaşi pentru
orice naţiune şi în orice epocă. Locke considera, dimpotrivă, că omul se naşte
ca o placă de ardezie nescrisă, pe care senzaţiile fizice şi experienţa trasează
acele date care fac din el ceea ce este. Liberul arbitru nu există: omul nu
poate respinge ideile pe care simţurile i le înscriu în minte, aşa cum o oglindă
nu poate „refuza, modifica, sau ascunde imaginile sau ideile cărora obiectele
aşezate în faţa ei” le dau naştere.

Implicaţiile teoriei lui Locke despre cunoaştere, ignorate în propria-i ţară, au

fost preluate şi dezvoltate în Franţa de unii gânditori radicali, precum Claude
Helvetius. Inspirat de epistemologia lockeiană, acesta afirma în De
l’esprit (1758) că, de vreme ce omul este modelat în întregime de mediu, un
mediu perfect va produce în mod inevitabil fiinţe omeneşti perfecte. Mijloacele
prin care poate fi atins acest obiectiv sunt educaţia şi legile. Prin urmare,
scopul unui sistem social şi politic nu ar fi acela de a crea condiţii optime
pentru realizarea potenţialului umanităţii, ci mai degrabă de a face această
umanitate” virtuoasă”. Buna guvernare nu numai că asigură „un maximum de
fericire pentru cei mai mulţi”, (formulă atribuită lui Helvetius) – ci remodelează
literalmente omul. În acest principiu fără precedent îşi află originea atât
ideologiile liberale cât şi cele radicale ale epocii moderne. El justifică
intervenţia pe scară largă a guvernului în viaţa cetăţenilor.

Este o idee care prezintă o atracţie irezistibilă pentru intelectuali, dat fiind că îi
înalţă din poziţia de observatori pasivi ai vieţii în cea de modelatori ai ei.
Cunoaşterea superioară a ceea ce este raţional şi virtuos le permite să aspire
la statutul de „educatori” ai omenirii. În timp ce oamenii obişnuiţi
achiziţionează, pentru a-şi câştiga existenţa, cunoştinţele specifice profesiei
lor, intelectualii – şi numai ei – pretind că se bucură de o cunoaştere
„generală” a lucrurilor. Creatori ai unor „ştiinţe” despre om – ştiinţe economice,
ştiinţe politice, sociologie – ei îşi asumă libertatea de a respinge ca lipsite de
relevanţă practici şi instituţii pe care omenirea le-a fixat de-a lungul mileniilor,
prin încercări şi erori. Acest gen de revoluţie filozofică a transformat o parte a
intelectualităţii în ceea ce numim intelighenţie, categorie implicată activ în
politică. Iar implicarea în politică face din reprezentanţii intelighenţiei
politicieni, adică oameni care, sub pretextul că lucrează pentru binele comun,
urmăresc în fapt realizarea propriilor interese.

Prin premisele lor, ideile lui Locke şi Helvetius conduc la două tipuri de
rezultate practice. În ţările în care există instituţii democratice şi dreptul la
liberă exprimare este garantat, membrii intelighenţiei îşi promovează
obiectivele pe calea influenţării opiniei publice şi, prin ea, a legislaţiei. Acolo
unde asemenea instituţii şi garanţii lipsesc, ei se coalizează într-o castă care
atacă în permanenţă ordinea existentă, pentru a o discredita şi a deschide
calea unor schimbări revoluţionare. Această din urmă situaţie era
caracteristică Franţei în preajma anului 1789 şi Rusiei ţariste dinainte de
1905.