Sunteți pe pagina 1din 9

Unitatea tematică nr. 2. Ipostaze ale genului liric în literatura pentru copii

Cuprins

2.1. Tipuri de lirică pentru copii

2.2. Elemente ale limbajului artistic valorificate în texte lirice pentru copii

2.3. Folclorul copiilor

Caracterizat – sub forma unei confesiuni lirice – prin modalitatea directă de transmitere, de către eul liric, a unor gânduri, sentimente, textul liric reflectă, ca orice text literar, maniera în care creatorul – subiectiv – se raportează la elemente ale realităţii obiective. Diferenţa este dată de faptul că scriitorul alege să exprime direct ceea ce simte, ceea ce gândeşte, fără intermedierea asigurată în genul epic şi în cel dramatic de personaje şi de acţiune.

Important: Genul liric nu este asimilat textelor literare scrise în versuri. A se vedea, de exemplu, Genul liric nu este asimilat textelor literare scrise în versuri. A se vedea, de exemplu, pentru „tabloul în proză”: Al. Vlahuţă, Alecu Russo, Geo Bogza, Nicolae Bălcescu etc.

În literatura de specialitate, speciile lirice, în general, şi cele subsumate literaturii pentru copii, în special, sunt clasificate prin raportare la diferite criterii vizând fie planul conţinutului (tema, mesajul), fie planul formei (vezi diferitele poezii cu formă fixă, nu toate însă reperabile în cadrul literaturii pentru copii), fie ambele planuri (de exemplu, speciile literare din cadrul folclorului copiilor).

Citat: O clasificare din punct de vedere tematic a poeziilor pentru copii este prezentată de Liviu O clasificare din punct de vedere tematic a poeziilor pentru copii este prezentată de Liviu Chiscop şi Ion Buzaşi: „poezia religioasă (rugăciunea, colindul, cântecul de stea); poezii care contribuie la educaţia patriotică; poezii despre muncă şi profesiuni; poezii despre copii şi copilărie; poezii despre natură şi vieţuitoare; poezii despre diferite evenimente aniversare (8 Martie, 1 Iunie etc.)” – Chiscop-Buzaşi 2000: 356-357.

2.1. Tipuri de lirică pentru copii Genul liric, reprezentat cel mai frecvent în literatura pentru copii prin texte în versuri, are ca forme specifice de manifestare:

(1) lirica peisagistică: concretizată, ca specie literară, în pastel reflectând tablouri de natură asociate anotimpurilor:

(a)

primăvara: Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa, de Vasile Alecsandri; Vestitorii primăverii, de George Coşbuc; Pentru tine, primăvară, de Otilia Cazimir; Rapsodii de primăvară, de George Topîrceanu;

(b)

vara: Lunca din Mirceşti, Malul Siretului, Concertul în luncă, Cositul, Secerişul, de Vasile Alecsandri; Vara, de George Coşbuc;

(c)

toamna: Sfârşit de toamnă, de Vasile Alecsandri; Rapsodii de toamnă, de George Topîrceanu;

(d)

iarna: Iarna, Gerul, Viscolul, Miezul iernii, La gura sobei, de Vasile Alecsandri; Baba Iarnă intră-n sat, de Otilia Cazimir; Iarna pe uliţă, de George Coşbuc;

, (2) lirica portretistică: oferind modele de descriere literară, cu mare încărcătură afectivă, reflectând elemente din planul uman: Mama, La oglindă, de George; Mama, de Nicolae Labiş; Dăscăliţa, de Octavian Goga etc., respectiv din planul naturii: Puişorul cafeniu, Ariciul, de Otilia Cazimir; Fluturii, de Elena Farago; (3) lirica de tip contextual raportată la:

sau tema naturii, în general: Somnoroase păsărele, Ce te legeni

de Mihai Eminescu;

1

anumite momente/evenimente istorice (includem aici şi lirica patriotică) Hora Unirii, de Vasile Alecsandri; Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, de Mihai Eminescu;

contexte particulare precum adormirea copilului – specia literară cântecul de leagăn; anumite contexte sociale/individuale: doina de haiducie, doina de jale, de dor etc.;

sărbători religioase colindul, texte în versuri având ca temă sărbătorile de Crăciun, Paşte etc. (Pomul Crăciunului, La Paşti, de George Coşbuc; Scrisoare către Moş Crăciun, de Valeriu Cercel; De ajunul Crăciunului, de Elena Farago; Crăciunul copiilor, de Octavian Goga; Floriile, Paştele, de Vasile Alecsandri);

sărbători omagiale (8 Martie, 1 Iunie etc.): De ziua mamei, de Elena Farago; 1 iunie, ziua copilului, de Teodor Munteanu etc.;

aspecte ale universului copilăriei, în general: Copilărie, de Ana Blandiana; Creion, de Tudor Arghezi;

coordonate particulare ale universului copilăriei grădiniţa, şcoala: Cartea, de Virgil Carianopol; Alfabetul, de Tudor Arghezi etc. (4) folclorul copiilor prezentat în literatura de specialitate şi distinct, nu doar în cadrul genului liric.

Întrebări1. Care sunt poeziile cu formă fixă pe care le cunoaşteţi? Care dintre acestea pot

1. Care sunt poeziile cu formă fixă pe care le cunoaşteţi? Care dintre acestea pot fi valorificate şi în

ciclul primar?

2. Care sunt tipurile de lirică identificabile în cadrul literaturii pentru copii?

3. Care este elementul de specificitate al textului liric în opoziţie cu texte aparţinând celorlalte două

genuri literare?

2.2. Elemente ale limbajului artistic valorificate în texte lirice pentru copii Valoarea expresivă şi estetică a unui text literar, aşadar şi a unui text liric, este potenţată prin valorificarea, de către scriitor, a limbajului artistic; acesta este reprezentat de diferite elemente semnificative subordonate mesajului poetic: figuri de stil, imagini artistice, elemente de prozodie, moduri de expunere, elemente sintactico-morfologice, semne de punctuaţie etc. care îşi dublează funcţionalitatea comună sau deviază de la aceasta; astfel se ajunge – prin raportarea subiectivă a scriitorului la realitate şi prin transpunerea estetică a acestei realităţi în planul mesajului – la un text care poartă semnele literarităţii.

2.2.1. Figurile de stil sunt structuri alcătuite din elemente aparţinând sistemului limbii, însă valorificate nu cu sensul lor propriu, iniţial, ci figurat (fie ca sens al componentelor sintagmei, fie ca asociere inedită a acestora, cu valoare stilistică), un rol marcant având şi cititorul, care interpretează textul în acest sens (al trăirii şi al spunerii „altfel”).

Citat: „F igurativitatea nu e […] niciodată o proprietate obiectivă a limbajului, ci întotdeauna un fapt „Figurativitatea nu e […] niciodată o proprietate obiectivă a limbajului, ci întotdeauna un fapt de lectură şi de interpretare chiar atunci când interpretarea este în chip vădit conformă cu intenţiile autorului” – Genette 1994: 188.

Din multitudinea figurilor de stil valorificate în textele literare, cele care înregistrează o frecvenţă semnificativă şi în cadrul literaturii pentru copii (fiind mai accesibile ca modalitate de identificare/abordare şi explicare) sunt următoarele:

(a) alegoria este figura de stil care constă în exprimarea unei noţiuni abstracte prin intermediul unor elemente concrete, concretizate într-un cumul de alte figuri de stil (metafore, comparaţii, personificări etc.); cele mai multe exemple de alegorii în literatura pentru copii sunt în

2

fabule (alegorii deschise, în cadrul cărora elementul abstract – de exemplu, un anumit defect uman – este uşor identificat de către receptor/cititor prin prisma personajelor vieţuitoare sau obiecte personificate) şi în ghicitori (alegorii deschise, în cadrul cărora termenul abstract este, într-o anumită măsură, ascuns sub forma concretului), primele aparţinând însă genului epic, nu liric.

Aplicaţie: Daţi exemple de ghicitori pentru care pot fi acceptate răspunsuri diferite (valorificaţi, în acest : Daţi exemple de ghicitori pentru care pot fi acceptate răspunsuri diferite (valorificaţi, în acest sens, diferite culegeri/antologii de ghicitori).

(b) antiteza este figura de stil realizată prin punerea în opoziţie a două elemente concrete

sau abstracte (stări, obiecte, idei etc.) sau a două aspecte ale unuia şi aceluiaşi element (dedublat); pot fi identificate, aşadar, în cadrul antitezei: Are mama o fetiţă, / Cu ochi mari, cu gură mică(I.

D. Pietrari), „Licăresc colea şi-aici / Stele mari şi stele mici(Vitalie Filip).

(c) comparaţia este figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni (idei, obiecte,

situaţii etc.) prin prisma unui anumit grad de similaritate între aceştia (pe baza unor trăsături comune), cu scopul de a reliefa unul dintre termeni; la nivel formal, se remarcă prezenţa elementelor jonctive: ca, asemenea, aidoma, ca şi, precum, cât, întocmai ca, cum, întocmai cum, asemănător cu, similar cu etc.: „După zile secetoase / Care par mai lungi ca veacul(Vladimir

Pop Mărcanu), „Ceru-i ca oglinda” (Şt. O. Iosif).

Citat: Comparaţia poate primi, în funcţie de natura termenului care instituie comparaţia, atribute diferite: comparaţie Comparaţia poate primi, în funcţie de natura termenului care instituie comparaţia, atribute diferite: comparaţie morală, comparaţie animală, comparaţie concretă, comparaţie istorică, comparaţie filosofică, comparaţie mitologică etc., trebuind să îndeplinească, de asemenea, anumite condiţii: ,,1. să fie exactă şi adevărată, nu în toate privinţele, ci numai în acelea pe care se bazează analogia; 2. obiectul cu care comparăm să fie mai cunoscut decât cel pe care vrem să-l facem mai bine sesizabil; 3. să dezvăluie imaginaţiei ceva nou, interesant, uimitor, […] raporturile să fie neaşteptate şi frapante, în acelaşi timp sensibile şi uşor de perceput” – Fontanier 1977: 343.

(d) enumeraţia este figura de stil realizată prin prezentarea succesivă a unor elemente

aparţinând aceleiaşi clase, relative la aceeaşi temă, având rolul de a atrage atenţia asupra ideilor,

situaţiilor ilustrate sau asupra aspectelor descrise: Tată, mamă şi bunici, / Eu şi frăţiorii mici, / Toţi, aici, suntem uniţi, / Bucuroşi şi fericiţi!” (Emilia Căldăraru).

(e) epitetul reprezintă figura de stil care atribuie o însuşire neobişnuită unui lucru, fenomen

al naturii, unei fiinţe, acţiuni etc., punând elementul respectiv într-o lumină nouă; în funcţie de valoarea expresiv-estetică, se disting diferite tipuri de epitete, dintre care sunt folosite mai frecvent

în textele lirice pentru copii: epitetul ornant exprimă o însuşire care aparţine întregii clase căreia îi aparţine elementul determinat: ,,Cad fulgii mari încet zburând” (George Coşbuc); epitet individual sau ,,de circumstanţă” exprimă o însuşire caracteristică elementului determinat într-un anumit context: ,,podoaba zdrenţuită” (Octavian Goga), „cu glasul rar şi dulce” (George Coşbuc); epitetul personificator – atribuie unui element o însuşire care trimite către planul uman: ,,Douî flori îngemănate / Şi sfioase şi curate” (Viorel Horj); epitetul sinestezic – sugerează o anumită senzaţie, concretizată într-o imagine vizuală (atunci când se exprimă o culoare, epitetul este cromatic), auditivă, olfactivă etc.: ,,norii suri” (Octavian Goga), ,,o toamnă dulce” (T. Arghezi) etc.

(f) hiperbola este figura de stil care constă în exagerarea (în sensul de mărire sau micşorare)

a trăsăturilor unui element, pentru a genera un mai mare impact asupra cititorului: „iar piticii / au cărat o lună mare / în spinare, / şi-au proptit-o-n casa noastră / de fereastră” (Radu Gyr).

(g) inversiunea este figura de stil care constă în schimbarea topicii în cadrul unui mesaj,

pentru a evidenţia anumite aspecte ale acestuia; această figură de stil poate fi realizată prin

3

antepunerea segmentului inversat – „vesela verde câmpie” (Vasile Alecsandri), „căldură ca să-i facă”, „Drăguţ un miel cum i-a adus” (George Coşbuc), prin postpunerea sau dislocarea elementului inversat – ,,feciori, la zece fete, cinci” (George Coşbuc), ,,Printre crengi, întunecată, O văpaie de rubin/” (George Topârceanu) etc. (h) metafora este o comparaţie prescurtată, implicită, o comparaţie din care lipseşte elementul de relaţie; după prezenţa sau nu în text a cuvântului substituit, se disting (după Ricoeur 1994, Anghelescu et al. 1994 etc.):

metafora in praesentia când cuvântul substituit se află în text: „văl de brumă argintie” (Octavian Goga)

metafora in absentia – când cuvântul substituit nu se află în text: Vara e stăpâna ploii / Şi a focului din soare, / Ea e zâna ce ne-aduce / Zilele dogoritoare” (Vladimir Pop Mărcanu).

(j) metonimia este figura de stil care are la bază contiguitatea logică şi constă în indicarea

unui obiect prin numele altui obiect (cauza prin efect, efectul prin cauză, lucrul prin simbolul său, conţinutul prin obiectul care îl conţine etc.): „norii suri îşi poartă plumbul(Octavian Goga). (k) personificarea este figura de stil prin care se atribuie însuşiri din sfera umanului unor

obiecte, fenomene ale naturii, fiinţe necuvântătoare, elemente abstracte; se realizează, astfel, o interferenţă de planuri: păsările „au ţinut sfat”, „păsările au întinerit” (Tudor Arghezi).

(l) repetiţia reprezintă figura de stil care constă în folosirea succesivă a unei forme verbale

(sunet, grup de sunete, cuvânt, grup de cuvinte) pentru a crea o impresie puternică asupra receptorului/cititorului, prin transferul de semnificaţie realizat, în cadrul semnului poetic, între semnificant (imagine acustică) şi semnificat (conţinut); în funcţie de nivelul limbii căruia îi aparţine

forma verbală repetată, se operează distincţia între diferite tipuri de repetiţie:

repetiţie fonologică folosire succesivă a unui sunet sau grup de sunete:

aliteraţia – realizată prin repetarea unei consoane sau a unui grup de consoane: ,,Vine

asonanţa realizată prin repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte:

vântul

(Octavian Goga);

,,Căci unde-ajunge nu-i hotar” (Mihai Eminescu);

repetiţie lexicală folosire succesivă a unui cuvânt: ,, - Bucuroşi, bucuroşi / Strigă glasuri de copii” (Otilia Cazimir), „Torcea, torcea, fus după fus” (Şt. O. Iosif);

repetiţie gramaticală – folosire succesivă a unor forme verbale cu un anumit rol gramatical:

,,casa-i casă, masa-i masă”. (m) sinecdoca este figura de stil care are la bază contiguitatea materială, exprimând partea prin întreg sau întregul prin parte: ,,pâinea noastră cea de toate zilele”: , „de mult uitarăm jocul(George Coşbuc); ,,românul e născut poet”.

2.2.2. Imaginile artistice se constituie într-o modalitate prin care creatorul încearcă să

comunice cititorului modul său subiectiv de a se raporta la şi de a percepe realitatea, respectiv anumite componente ale acesteia, aşadar maniera particulară de a „simţi” lumea – preponderent vizual, auditiv, olfactiv, motric, respectiv asociind aceste percepţii. De aici distincţia dintre:

imagini vizuale: Şiruri negre de cocoare(Otilia Cazimir);

imagini motrice: „Parcă zboară, / Parcă-noată” (George Topârceanu)

imagini auditive: „Cântec îngânat de vânt” (Otilia Cazimir);

imagini olfactive: „şi un miros venea adormitor” (Mihai Eminescu).

2.2.3. Elementele de prozodie sunt valorificate în cadrul textelor în versuri, cărora le

conferă o formă potenţată expresiv de aportul semnificantului semnificativ; muzicalitatea versurilor (generată de prozodie) este întotdeauna în concordanţă cu sentimentele, ideile transmise de către eul liric. Versificaţia presupune anumite valenţe ale măsurii, rimei, ritmului, anumite modalităţi de structurare/organizare a versurilor în strofe.

(a) Măsura reprezintă numărul silabelor dintr-un vers. Într-un text, măsura versurilor poate

fi constantă sau variabilă, cel mai frecvent în textele lirice pentru copii fiind valorificată prima

dintre variante; de exemplu, măsură constantă de 6 silabe: „Zâna albă lasă / Lângă ea să cadă, /

4

Limpezi ca lumina, / Stele de zăpadă” (Paulina Popa) vs. măsură variabilă de 8-7-4 silabe: Şiruri negre de cocoare, / Ploi călduţe şi uşoare, / Fir de ghiocel plăpând, / Cântec îngânat de vânt, / Sărbătoare!” (Otilia Cazimir).

(b) Rima este realizată prin potrivirea sunetelor din finalul versurilor, începând cu vocala

accentuată. În funcţie de elementele care se asociază, se disting:

rima împerecheată, de tipul aabb: ,,Peste dealuri zgribulite, / Peste ţarini zdrenţuite, / A

rima încrucişată, de tipul abab: ,,Şi văzduhul s-a-nnorat, / Ninge sus la munte, / Trec pe

venit aşa, deodată, / Toamna cea întunecată

(George Topârceanu);

vale la iernat / Turmele mărunte.” (Şt. O. Iosif);

rima îmbrăţişată, de tipul abba: ,,Uite una: s-a desprins / Dintr-o margine de nor /

Şi coboară-ncetişor

/ - Oare-a nins?” (Otilia Cazimir);

monorima, de tipul aaa: „- Cine-i? Ce-i? Ce-a fost pe-aici? / Ciripesc cu glasuri mici / Cinteze şi pitulici.(George Topârceanu); versurile libere, în care rima nu este reprezentată, sunt mai rar valorificate în activităţile derulate cu şcolarii mici.

În literatura de specialitate (vezi Comloşan 2003: 75-76, Bodiştean 2005: 148-150 etc.) sunt identificate şi alte tipuri de rimă, prin raportare la numărul de cuvinte aflate în rimă:

rimă simplă (realizată între un cuvânt şi un alt cuvânt): „Scuipă foc, înghite drum, / Şi-ntr-un val-vârtej de fum(George Topârceanu);

rimă compusă (realizată între un cuvânt şi o structură): „Şi frumos cum altul nu-i / Nani pui.” (Otilia Cazimir); respectiv în funcţie de locul accentului în cuvântul pe care se construieşte rima:

rimă masculină (cu accentul pe ultima silabă): Încăpea printre uluci, / Dar avea blăniţa-n dungi(Ana Blandiana);

rimă feminină (cu accentul pe penultima silabă): „Are tata o fetiţă / Luminiţă. / Paşi de vis şi mânuşiţă / De crăiţă.” (Radu Gyr);

rimă proparoxitonă/dactilică (cu accentul pe antepenultima silabă): „Oare-i neaua mieilor / Sau a ghioceilor.” (Viorel Horj);

rimă proproparoxitonă/peonică (cu accentul pe silaba dinaintea antepeultimei): „Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile?” (Mihai Eminescu);

(c) Ritmul se construieşte, ca element de prozodie, din succesiunea silabelor accentuate şi

neaccentuate dintr-un vers; în funcţie de locul accentului, se diferenţiază mai multe tipuri de ritm (trohaic, iambic, dactilic, amfibrahic etc.), dintre care cel mai frecvent sunt valorificate în textele lirice pentru copii:

ritmul trohaic (silabă accentuată/neaccentuată): „Dintre sute de catarge” (Mihai Eminescu);

ritmul iambic (silabă neaccentuată/accentuată): „A fost odată ca-n poveşi” (M. Eminescu).

(d) Versul. Strofa

Versurile ca unităţi ritmice de semnificaţie sunt organizate, cel mai frecvent, în strofe (cel

mai frecvent, acestea constituie secvenţele/fragmentele logice valorificate în analiza şi în memorarea unei poezii).

Citat: Versul este „o serie ritmică ordonată, corespunzând unei secvenţe sintactice coezive, finite şi/sau

Citat: Versul este „o serie ritmică ordonată, corespunzând unei secvenţe sintactice coezive, finite şi/sau deschise, având un grad suficient de coerenţă semantică pentru a fi perceput ca întreg” (Comloşan 2003: 83).

În funcţie de numărul versurilor, se disting diferite tipuri de strofe:

monoversul (un singur vers): „Ce frumoasă-i luna mai!” (Liviu Deleanu);

5

distihul (două versuri): „Cald e soarele-n câmpie / Ca un ou de ciocârlie!” (Grigore Vieru);

terţina/terţetul (trei versuri): „Cri-cri-cri, / Toamnă gri, / Tare-s mic şi necăjit!” (George Topârceanu);

catrenul (patru versuri): „Dintr-un picur, doi şi trei, / Streaşina a prins polei. / Ţurţuri lunguieţi, de gheaţă, / Strălucesc de dimineaţă” (Nina Cassian);

cvintetul/vinăria (cinci versuri): „Umblă vulpea prin pădure: / Ce să fure? / Ce să fure? / Fură coaja de pe tei, / Şi-mpleteşte papucei:” (Otilia Cazimir);

sextina (şase versuri): „E un fulg şi-i cel dintâi / Şi-i aduce-n vânt ninsoare, / Drumuri albe

septima (şapte versuri): „Pentru dânsa o pereche, / Că şi-a rupt-o pe cea veche, / Pentru soţ – Jupân-vulpoi – / O pereche mai de soi, / Pentru puişorii ei, / Papucei mai mititei, / Să-i rupă mai cu temei!” (Otilia Cazimir);

octetul/octava (opt versuri): „Şi cum vine de la munte, / Blestemând / Şi lăcrămând, / Toţi ciulinii de pe vale / Se pitesc prin văgăuni, / Iar măceşii de pe câmpuri / O întâmpină în cale /

trăsnet lung / Dus pe aripi de furtună, / Zguduind

nona (nouă versuri): Fulger negru pământul tună, / Zările de-abia-i ajung

peste văi, / Râs curat în ochii tăi, / Sănioare, / Zurgălăi

(Otilia Cazimir);

Cu grăbite plecăciuni

(George Topârceanu);

/ Parcă zboară, / Parcă-noată, / Scuipă foc, înghite

drum, / Şi-ntr-un valvârtej de fum / Taie-n lung pădurea toată

” (George Topârceanu);

decima (zece versuri) etc.: „Toţi acei ce-ntreaga vară / Au lucrat din zori în seară, / Toamna, au roade bogate, / Au şi fructe, şi bucate. / Mere, pere în panere, / Prune bune şi alune, / Şi gutui amărui, / Cu puf galben ca de pui. / Şi tot felul de legume, / De nu le mai ştii pe nume.

(Demostene Botez);

Important: O poezie poate fi alcătuită dintr -un singur tip sau din mai multe tipuri de O poezie poate fi alcătuită dintr-un singur tip sau din mai multe tipuri de strofe:

de exemplu, Bunica, de Şt. O. Iosif (text format numai din vinării) vs. Acceleratul, de George Topârceanu (text format din: catren, sextină, distih, nonă etc.).

2.2.4. Modurile de expunere sunt forme de punere în text a mesajului literar. În textele

lirice pentru copii sunt valorificate cu precădere: descrierea – prezentarea caracteristicilor/ aspectelor unui tablou, personaj, ale unei situaţii/aspect al realităţii etc. (în lirica peisagistică şi în cea portretistică) şi monologul liric – exteriorizarea gândurilor, ideilor, sentimentelor eului liric (în toate tipurile de lirică subsumate literaturii pentru copii); în unele texte din lirica de tip contextual, pot apărea şi pasaje narate sau dialogate: de exemplu, în poezia La Paşti, de George Topârceanu.

Aplicaţie: Identificaţi modurile de expunere valorificate în textul: „Pi ţigoi, / Măi, piţigoi, / Ce : Identificaţi modurile de expunere valorificate în textul: „Piţigoi, / Măi, piţigoi, / Ce tot cauţi pe la noi? / Prin salcâmi, prin lilieci, / Prin tufişurile reci, / Când e iarnă grea afară / Şi pe casă / Brumă groasă, / Te porneşti, aşa-ntr-o doară: / «Simţ a vară, simţ a vară!» / De gândeşti că-i vara-n toi, / Piţigoi, măi piţigoi! // - Oameni buni, / Măi oameni buni, / Iaca, spun şi eu minciuni! / Când e vară, «simţ a vară», / Să fac iarna de ocară. // Vara strig: «Cârpiţi, cârpiţi!», / Ca să ştiţi / Să pregătiţi / Şi hăinuţa ruptă-n coate, / Şi cămara cu de toate!” (Otilia Cazimir, Cântecul piţigoiului).

2.2.5. Elementele sintactico-morfologice sunt elemente care aparţin sistemului limbii şi

îndeplinesc, în orice text, anumite funcţii (de marcă, sintactice etc.); într-un text literar, aceste elemente capătă valenţe stilistice deosebite, cu rol în potenţarea semnificaţiei întregului mesaj poetic; de exemplu, anumite moduri şi timpuri verbale sunt asociate cu prezentul etern, cu exprimarea dorinţei, a certitudinii sau a incertitudinii etc., unele substantive comune trimit către planul terestru/celest, către planul uman, respectiv către cel al naturii, adjectivele pot fi cromatice

6

sau adjective-stări/sentimente, topica obiectivă alternează cu cea subiectivă (vezi, în acest sens, valorificarea inversiunii ca figură de stil) etc.

2.2.6. Semnele de punctuaţie au, cel mai frecvent, într-un text literar, pe lângă funcţiile

strict lingvistice, rolul de a întări o stare, o idee etc.; de exemplu, punctele de suspensie pot sugera neexteriorizarea pe deplin a gândurilor, trăirilor creatorului; mai multe semne ale întrebării implică exprimarea îndoielii, a interogării, punctul de la sfârşitul fiecărei strofe poate fi perceput ca adjuvant în delimitarea posibilelor tablouri, în viziunea creatorului (într-un pastel) etc.

2.3. Folclorul copiilor Genul (sau stilul) aforistic şi folclorul copiilor sunt plasate, în literatura de specialitate, în raporturi controversate cu genul liric, respectiv cu literatura populară (subordonându-se sau diferenţiindu-se de acestea, în opinia cercetătorilor). Având în vedere faptul că atât genul aforistic,

cât şi folclorul copiilor sunt actualizate în universul de cunoaştere al copiilor şi se constituie într-o formă de reflectare a acestuia, am considerat mai convenabil să prezentăm aici ambele elemente în categoria folclorului copiilor.

2.3.1. Genul/stilul aforistic (subsumat, în cele mai multe studii de specialitate, liricii

populare) este reprezentat de proverb, zicătoare şi ghicitoare; proverbul şi zicătoarea (modalităţi de actualizare, în plan verbal, a înţelepciunii populare) nu-i au pe copii ca public-ţintă, însă sunt valorificate frecvent în activităţile derulate cu aceştia; ghicitoarea este, pe de altă parte, specifică vârstei copilăriei, reprezentând un adevărat joc al „nenumirii” şi al „numirii” lumii.

(a) Proverbul este un text scurt, concentrat, cu valoare de învăţătură; de exemplu: Buturuga mică răstoarnă carul mare., Bine faci, bine găseşti., Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge., Când doi se ceartă, al treilea câştigă., Cine seamănă vânt culege furtună., Omul gospodar îşi face vara sanie şi iarna car., Cum îţi aşterni, aşa dormi. etc.

Important: Având caracter independent, proverbul poate fi valorificat în contexte diferite, cu mesaj adaptat.

Important: Având caracter independent, proverbul poate fi valorificat în contexte diferite, cu mesaj adaptat.

Citat: Proverbul reflectă ,,înţelepciunea omului păţit, iar mai simplu a omului cu experienţă, care priveşte lumea Proverbul reflectă ,,înţelepciunea omului păţit, iar mai simplu a omului cu experienţă, care priveşte lumea ca spectator” (Blaga 1977: 56).

(b) Zicătoarea este o expresie neindependentă (versus proverb – text încheiat, utilizabil independent), sugestivă pentru o anumită atitudine, corespunzătoare unui anumit element al situaţiei de comunicare. Are caracter aluziv, oferind – în forme foarte concise (sintagme/expresii, propoziţii scurte) – sinteze ale experienţei de viaţă, ale înţelepciunii populare. De exemplu, soare cu dinţi, a căuta acul în carul cu fân, slab de-l bate vântul, ce mai la deal la vale etc. (c) Ghicitoarea este creaţia populară sau cultă, în versuri sau în proză (mai rar), care prezintă sub formă metaforică şi/sau alegorică – un anumit element; găsirea răspunsului la ghicitoare presupune identificarea acestui element prin asocieri logice.

Citat: Ghicitoarea este definită ca: ,,o metaforă bine compusă” (Aristotel, apud Andrei 2004: 70), ,,alegorie

Citat: Ghicitoarea este definită ca: ,,o metaforă bine compusă” (Aristotel, apud Andrei 2004: 70), ,,alegorie deschisă” (Tudor Vianu, apud Andrei 2004: 70), ,,joc de societate”, ,,joc sacru”, ghicitoarea fiind ,,situată deasupra limitelor dintre joc şi seriozitate” (Huizinga 2003: 182).

7

Ghicitoarea prezintă, atât la nivelul conţinutului, cât şi în planul formei, următoarele caracteristici:

are funcţia de a încifra realitatea şi elementele ei (aparţinând planului uman şi planului naturii);

„codificarea” implică unităţi atât reale, cât şi fantastice;

luând forma alegoriei, ghicitoarea se constituie într-o succesiune de comparaţii, metafore, epitete etc.;

„decodarea” unei ghicitori stimulează procesele gândirii – analiză, comparaţie, abstractizare etc., imaginaţia, precum şi actualizarea, fixarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor pe care le au copiii din anumite domenii ale cunoaşterii;

formal, ghicitoarea reprezintă, cel mai frecvent, o construcţie unitară, afirmativă sau interogativă, simetrică şi rimată, putând fi concretizată într-un enunţ simplu, enumerativ, contrastiv/opozitiv/binom contrastant, narativ, dialogat sau onomatopeic.

2.3.2. Folclorul copiilor este prezentat, în literatura de specialitate, fie ca stil de sine stătător, fie ca subclasă a genului liric; oricare ar fi direcţia de interpretare, folclorul copiilor este asociat vârstei copilăriei, jocurilor şi educaţiei primite de copii în familie, la grădiniţă şi la şcoală, iar particularităţile sale de conţinut şi de formă sunt generate de chiar particularităţile de vârstă ale copiilor cărora li se adresează.

Important: Textele din folclorul copiilor se caracterizează prin simplitate, muzicalitate şi plasticitate.

Important: Textele din folclorul copiilor se caracterizează prin simplitate, muzicalitate şi plasticitate.

Textele din folclorul copiilor sunt simple atât nivelul conţinutului, al mesajului transmis (cu excepţia textelor din folclorul copiilor care nu transmit un anumit mesaj, fiind doar construcţii

ritmate, muzicale, fără înţeles), cât şi la nivelul formei – predomină structurile uşor de decodat, de dimensiuni reduse, coordonate şi/sau simplu subordonate. Muzicalitatea folclorului copiilor este realizată prin:

versuri scurte;

structuri repetitive (silabe, cuvinte, versuri): mămăruţă-ruţă, ,,Gărgăriţă, gărgărea, / Încotro oi zbura / Acolo m-oi mărita.”; ,,Ţăranul e pe câmp, / Ţăranul e pe câmp, / Ura, drăguţa mea, / Ţăranul e pe câmp. / El are o nevastă, / El are o nevastă, / Ura, drăguţa mea, / El are o nevastă…” (vezi refrenul);

raportul vers – melodie: versuri diferite asociate aceleiaşi melodii sau aceleaşi versuri asociate unor melodii diferite;

ritm specific, care nu respectă întotdeauna locul accentului în cuvânt: ,,Cărămidă lucitoare, / Dă, Doamne, să iasă soare!. Plasticitatea textelor din folclorul copiilor este dată atât de figurile de stil şi imaginile folosite, cât şi de modalitatea ludică de adaptare a mesajului la caracteristicile societăţii contemporane: „Avion cu motor, / Ia-mă şi pe mine-n zbor! / Nu te iau, că eşti mic / Şi te cheamă Polonic”. În folclorul copiilor sunt incluse următoarele specii literare:

(a) recitativele-numărători creaţii valorificate în jocurile copiilor pentru desemnarea celui care va îndeplini un anumit rol într-un anumit context (de exemplu, în jocul de-a v-aţi ascunselea); acestea se caracterizează prin elemente precum:

sunt construcţii ritmate, cu sau fără conţinut semantic, având caracter ludic: „Una, mia, suta lei, / Ia, te rog, pe cine vrei, / Dacă n-ai pe cine, / Ia-mă chiar pe mine!, „Uni, doni, trini,

pani, / Isca, pisca, godimani

;

8

actualizează numere cunoscute copii de o anumită vârstă: ,,Una, două, / Stai că plouă, / Trei, patru, / Ca la teatru, / Cinci, şase, / Spală vase. / Şapte, opt, / Mănânci compot, / Nouă, zece, / Apă rece.”;

reflectă realităţi cunoscute copiilor, uneori chiar ironizate: „Repetentul după uşă / Bate toba la păpuşă” etc.;

(b) cântecele-formulă – avându-şi sursa în trecut, în ritualurile de influenţare a fenomenelor

naturii, sunt folosite azi în jocurile copiilor; muzicalitatea deosebită a cântecelelor-formulă este dată de structurile repetitive, dar şi de formele verbale populare, regionale sau arhaice păstrate în

cuprinsul lor: ,,Cărămidă lucitoare, / Dă, Doamne, să iasă soare.”, ,,Du-te nor / Într-un picior / Haide soare-n / Trei picioare.”, ,,Lună nouă, lună nouă / Taie pâinea-n două / Şi ne dă şi nouă / Ţie jumătate / Mie sănătate.” etc.;

(c) cântecele-joc – asocieri versuri – melodie, în jocurile copiilor (Ţăranul e pe câmp,

Batista parfumată, Podul de piatră, Ursuleţul doarme etc.); conţin construcţiile simple, coordonate şi este valorificat, aproape invariabil, refrenul:: ,,Ţăranul e pe câmp, / Ţăranul e pe câmp, / Ura, drăguţa mea, / Ţăranul e pe câmp. // El are o nevastă, / El are o nevastă, / Ura, drăguţa mea, / El

are o nevastă…” etc.;

(d) frământările de limbă structuri care conţin elemente repetitive în planul sunetelor şi

al grupurilor de sunete (cu precădere, al celor care creează dificultăţi în pronunţie – de aceea sunt percepute şi valorificate ca exerciţii de dicţie); conţin frecvent cuvinte din aceeaşi familie lexicală sau dintr-o serie paronimică: „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia când s-a întors Bucurel bucuros de la Bucureşti.”, „Şapte saşi în şapte saci.”; „pui de piropopircăniţă”; „Capra crapă

piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar caprei capu-n patru cum a crăpat capra piatra-n patru”, „Fata fierarului Fănică fierbe fasole fără foc, fiindcă focul face fum”; „Stanca stă-n castan ca Stan.” etc.

Temă de reflecţie: Locul şi rolul folclorului copiilor în joc urile din perioada contemporană

Temă de reflecţie: Locul şi rolul folclorului copiilor în jocurile din perioada contemporană

9