PROFESORUL CONSTRUCTIVIST

Concepţia constructivistă clasică este cristalizată în jurul unei idei centrale: cunoaşterea
lumii se construieşte individual, prin acţiuni cu caracter procesual, în cadrul experienţelor pe care
individul le trăieşte. Acesta gândeşte interacţionând cu cunoştinţele, iar construirea şi modificarea
schemelor cognitive, pentru a da sens cunoaşterii sale, sunt sarcini individuale. Conţinuturile nu pot
fi transmise pasiv, ele sunt construite de cel care învaţă, ca urmare a trăirii unor experienţe de
învăţare propuse prin curriculum.
Raportul dezvoltare-învățare, intens analizat în cadrul modelului constructivist al învăţării,
ai cărui exponenţi principali sunt bine-cunoscuţii J. Piaget şi L. Vîgotski, explică felul în care fiinţa
umană se construieşte pe sine, ca individualitate, ca personalitate, într-o dinamică continuă de la
interior spre exterior şi invers, după naştere şi până la sfârşitul copilăriei.
Teoria lui J. Piaget este numită constructivistă deoarece susţine că individul reconstruieşte
mental mediul, iar mediul, odată reconstruit mental, acţionează asupra individului. Altfel spus,
subiectul şi mediul interacţionează în învăţare. Construcţia mentală a lumii presupune şi construirea
structurii cognitive a subiectului care se perfecţionează până la optsprezece ani, prin urmare are o
geneză, o istorie. Structurile cognitive, schemele, asimilează obiecte noi, se generalizează după
activitatea cu obiecte similare şi se diferenţiază când intră în contact cu obiecte diferite, deci se află
în continuă transformare, echilibrare.
Contextul învăţării constructiviste redimensionează rolurile şi ipostazele cadrului didactic.
Modelul învăţării constructiviste se opune tipului dirijat al învăţării, în care prezentarea şi
asimilarea materiei se va efectua într-o anumită ordine didactică. Această ordine este înlocuită de
interdependenţa socială şi autonomia cognitivă care permit elevilor să formuleze idei, să le
confrunte, să discute şi să compare modul lor de a învăţa.
Profesorul nu numai facilitează, ci oferă un model de cunoaştere, de interpretare. Prin modul
de predare, acesta sugerează cum se poate ajunge la cunoaşterea autentică. Profesorii au sarcina de
a-i ajuta pe copii să conştientizeze propriul demers de învățare, să conştientizeze propriile
cunoştințe şi deprinderi, să înțeleagă cerințele sarcinilor, să selecționeze strategiile proprii de
învățare, să monitorizeze propria învățare, cu alte cuvinte, să creeze condițiile, situațiile ce îi
determină să-şi însuşească variate proceduri şi strategii metacognitive.
Oferindu-le elevilor posibilitatea alegerii strategiilor care le pot asigura performanță
maximă, sprijinindu-i în conştientizarea procesului în care sunt implicați, precum şi în
automonitorizarea progresului lor, se obțin câştiguri importante în procesul didactic.
Cercetările în domeniu evidențiază următoarele funcții ale profesorilor constructivişti:
  Încurajează elevii să evalueze permanent modul în care aceste activităţi îi ajută să îşi
dezvolte înţelegerea lucrurilor. Elevul îşi pune întrebări despre modul în care învaţă şi
despre activităţile pe care le desfăşoară la şcoală cu scopul de a deveni „expert în învăţare”.
Cu ajutorul unui mediu de învăţare bine planificat, elevii învaţă „cum să înveţe”. Unul dintre
cele mai importante roluri ale profesorului devine acela de a încuraja acest proces de
învăţare şi reflecţie. De exemplu, un grup de preşcolari discută despre dinozauri, răsfoind
reviste sau mânuind dinozauri de jucărie. Deşi educatoarea cunoaşte răspunsurile la
problemele ivite, ea se va concentra în a-i ajuta pe copii să-şi reformuleze întrebările în mod
util. Atunci când unul dintre copii aduce în discuţie un concept relevant, educatoarea îl
evaluează şi indică grupului că ar fi un câştig dacă ar încerca să îl exploreze. Astfel,
constructivismul nu renunţă la rolul activ al profesorului sau la cunoştinţele sale de expert în
educaţie.
 Ajută elevii să-şi construiască cunoaşterea mai degrabă decât să reproducă o serie de fapte.
 Furnizează instrumente ale cunoaşterii cum ar fi: activităţi de rezolvare a problemelor,
activităţi bazate pe investigarea realităţii, pe baza cărora elevii pot formula şi testa ideile
proprii, pot trage concluzii şi realiza inferenţe, pot să-şi dezvolte cunoaşterea într-un mediu
de învăţare bazat pe colaborare.
 Ghidează şi îndrumă elevii pentru a construi activ cunoştinţe şi nu acumulează mecanic
cunoştinţele transmise.
 Motivează elevii pentru a aplica cunoştinţele pe care le deţin la realitatea înconjurătoare.
 Învaţă elevii cum să formuleze ipoteze, să testeze teorii şi în final să tragă concluzii din
datele observate.
În cele ce urmează, vom explora diferite strategii și tehnici prin care profesorii pot aplica
principiile constructivismului în sala de clasă, încurajând astfel învățarea activă, colaborativă și
semnificativă:
 Proiecte bazate pe explorare și descoperire – elevii lucrează la proiecte care necesită
cercetare, explorare și soluționarea problemelor într-un mod creativ.
 Discuții în grup – încurajarea discuțiilor și a schimbului de idei între elevi pentru a dezvolta
gândirea critică și abilitățile de comunicare.
 Folosirea problemelor reale pentru a stimula gândirea critică și aplicarea cunoștințelor în
situații noi.
 Jurnale de reflecție – elevii sunt încurajați să țină jurnale în care să reflecteze asupra
procesului lor de învățare, evidențiind progresul și zonele de îmbunătățire.
 Autoevaluare – elevii sunt îndemnați să se autoevalueze, reflectând asupra propriilor
realizări și stabilind obiective pentru viitor.
 În concluzie, constructivismul în educație reprezintă o abordare profund transformatoare,
care pune accent pe rolul activ al elevului în procesul de învățare, promovând o înțelegere profundă
și durabilă a cunoștințelor. Prin valorificarea experiențelor anterioare ale elevilor și încurajarea unei
implicări active în construirea noilor cunoștințe, constructivismul nu doar că îmbunătățește calitatea
educației, ci și pregătește elevii pentru o lume în continuă schimbare. Această abordare necesită o
reevaluare a rolului educatorilor, care devin mai degrabă facilitatori ai învățării decât transmițători
de informații. Implementarea principiilor constructivismului în sala de clasă solicită creativitate,
flexibilitate și angajament din partea cadrelor didactice, dar beneficiile pe termen lung pentru
dezvoltarea cognitivă și emoțională a elevilor sunt incontestabile. Astfel, adoptarea
constructivismului în educație marchează un pas esențial spre formarea unor indivizi autonomi,
critici și inovatori, capabili să navigheze și să contribuie eficient la societatea secolului XXI.

Bibliografie:
1. Creangă, D. E. (2020). Viziuni constructiviste referitoare la procesele de învăţare şi
educaţie. Vector European, (2), 166-172.
2. Globu, N. (2015). Învăţătorul constructivist–o alternativă la dimensiunea
postmodernistă. Univers pedagogic, 45(1), 64-70.
3. Petrovschi, N., & Sbîrciu, C. (2021). Influenţa teoriilor constructiviste asupra procesului de
învăţare. Univers Pedagogic, 72(4), 8-11.
4. Stamati, E. (2020). Profesorul constructivist-imperativ al educației modern. In Orientări
axiologice ale constructivismului în educaţia modernă (pp. 294-297).