Cum contribuie literatura pe tema naturii și a viețuitoarelor la

dezvoltarea emoțională a copiilor din ciclul primar?

Cum îi putem apropia pe copii de lumea naturii?

Ce rol are literatura, alături de alte discipline de studiu, în

dezvoltarea unor sentimente de apreciere și iubire față de natură și
viețuitoarele sale?
 Copiii își pierd din ce în ce mai mult sensibilitatea și conexiunea cu lumea naturii,
fiind înlocuită încet și din obișnuință cu lumea virtuală prin intermediul tehnologiilor. Aceste
aspecte conduc la dezvoltarea unei stări de anxietate, de teamă, de nepăsare pentru natură și
animale. Puțini copii preferă să se joace în natură, studiind forma frunzelor, mirosul florilor,
ce fel de animale sau insecte trăiesc în acel mediu de viață, preferând tehnologia ca mod de
relaxare și divertisment alături de prieteni. Cu toate acestea, se remarcă preferința copiilor
pentru a avea animale de companie.

Literatura pentru copii, prin specificul ei de a stârni curiozitatea și plăcerea de a citi,

reușește să mărească orizonturile imaginației, și în același timp, dezvoltă aprecierea copiilor
pentru frumos. Acest tip de literatură contribuie la dezvoltarea unei persoane mai empatice,
mai umane, prin diversele texte cu temă moralizatoare, în care sunt descrise diverse personaje
care sunt exemple pozitive pentru copii, ținând cont de faptul că în această lume modernă,
condusă uneori de acte de violență, a fi empatic este de multe ori uitat, copiii având nevoie de
modele pentru a se forma frumos pentru viitor. Diverse poezii pentru copii reușesc să îi
sensibilizeze pe aceștia și să îi facă să realizeze că natura este un mediu minunat, plin de
lucruri noi ce așteaptă să fie descoperite, îi provoacă să privească cu alți ochi micile
viețuitoare nevinovate sau pe unele animale sălbatice de care aceștia se tem, fără a cunoaște
inofensivitatea acestora.

Sintetizând argumentele de mai sus, justificăm printr-un citat din literatura didactică
valoarea formativă a textelor literare, în direcția în care ne-am propus să o abordăm în cadrul
lucrării noastre: ”Lectura le creează copiilor emoții puternice, modelează trăsături de caracter,
îi conduce spre atitudini și judecăți morale, le dezvoltă sensibilitatea și atracția spre natură și
vietățile acesteia, le dezvoltă sentimentul responsabilității și al interesului pentru protejarea
mediului înconjurător.” (Mitu, 2006, p. 81)

Poezia este definită ca fiind nu numai artă: ea este însăși viața, însuși sufletul vieții.
Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant. (Nichita Stănescu)
Binecunoscută fiind dragostea copiilor pentru animale și natură, literatura a introdus
tema naturii și a viețuitoarelor în diverse texte lirice sau epice adresate copiilor. Cele mai
comune animale apărute în literatura pentru copii sunt câini, pisici, găini, șoareci, lupi, vulpe
sau urși. Cu excepția ultimelor trei animale, toate celelalte sunt comune și întâlnite de către
copii cel puțin o dată în viață. Acest lucru le-a făcut să devină personaje literare cu care copiii
aveau deja o conexiune formată în viața reală, iar urșii sau lupii sunt mai mult animalele din
lumea basmelor, pe care copiii îi pot întâlni doar în texte sau documentare, foarte rar în viața
reală. Aceste animale cunoscute de către copii au tendința de a avea în textele literare un
caracter prestabilit. De exemplu, iepurașii care în trecut erau descriși ca fiind șarlatani, acum
sunt personaje jucăușe, prietenoase. Câinii sunt credincioși, ascultători, iubitori și deseori au
rolul de a fi salvatorii altor personaje. Toate acestea semnifică faptul că cei mici pot deschide
o carte, observa o imagine cu un animal și anticipa imediat care este firul poveștii.
Unele studii au demonstrat faptul că prezența animalelor în literatură îi ajută pe
aceștia să empatizeze cu animalele și le dezvoltă dorința de a fi protectori cu acestea. Însă,
alte cercetări au demonstrat că unii copii dezvoltă sindromul căprioarei Bambi, adică ajung să
creadă că toate animalele sunt drăgălașe, cuminți, jucăușe și pot fi luate acasă ca și animale de
companie.
Literatura pentru copii pe tema naturii le schimbă gândirea celor mici, îi face să
realizeze frumusețea plantelor și a animalelor care îi înconjoară. Acestea dezvoltă simțul
responsabilității, îi învață să fie empatici cu micile sau marile viețuitoare din mediul apropiat
sau din natura sălbatică. Îi face să fie mai curioși de ceea ce pot descoperi în natură, de câte
feluri de plante sunt, câte stele sunt pe cer într-o noapte înstelată etc.
Poeziile despre natură și viețuitoare au caracter preponderent epic, cuprinzând o mică
povestire despre fiecare dintre acestea, despre mediul natural în care trăiesc, despre felul cum
reacționează la schimbarea anotimpurilor sau a climei, ce relații stabilește omul cu ele ș.a.
(Goia, 2003, p. 62)
Micile viețuitoare din textele literare oferă exemple de conduită și de viață elevilor,
deoarece prin personificare, sunt concepute asemănător sau identic cu cu ființele umane la
vârsta copilăriei. Albina este un exemplu de modestie și hărnicie, alte vietăți sunt modele de
cumințenie și igienă corporală. În unele poezii sunt descrise caracteristicile esențiale ale unor
viețuitoare care trăiesc în mediul înconjurător sau este ilustrat sentimentul neasemuit al
dragostei materne dus spre sacrificiul suprem.
Literatura exprimă emoțiile reale precum, plânsete, râsete, bucurie, furie, iubire,
prietenie, oferă posibilitatea cititorilor să recunoască aceste sentimente și să le regăsească în
situații de viață. Beneficiile lecturii depășesc limitele faptului că formează oameni mai
inteligenți din punct de vedere academic. Acțiunea de a citi stimulează inteligența emoțională
a oamenilor și îi ajută să interpreteze emoțiile, să creeze relații mai bune cu ceilalți, să fie mai
comunicativi, dar mai ales, empatici și plini de iubire pentru aproapele. Aceasta este adevărata
magie a lecturii.
 Poezia despre natură şi vieţuitoare

Succesiunea ciclică a anotimpurilor, natura, vieţuitoarele constituie nesecate izvoare

de inspiraţie pentru Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Şt. O. Iosif, George Topârceanu,
Mihai Eminescu, Otilia Cazimir, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Ana Blandiana, Elena
Farago.
Creator al pastelului în literatura română, Vasile Alecsandri realizează la Mirceşti,
între 1867-1869, ciclul de Pasteluri publicate în revista „Convorbiri literare”. În fruntea
ciclului de „poeme sublime” (B.P.Haşdeu), Alecsandri a aşezat Serile de la Mirceşti – pastel
ce exprimă personalitatea creatorului său; Mirceşti devine „reşedinţa poeziei, […] un spaţiu
unic cu un bogat şi tare aer spiritual, cu o atmosferă de o puritate aproape metafizică, fără
povară” (Vasile Voiculescu).
Titu Maiorescu apreciază pastelurile lui Alecsandri drept „un şir de poezii, cele mai
multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de
puternică a naturei, scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încât au devenit fără comparare cea
mai mare podoabă a literaturei române îndeobşte”.
Pastelurile sunt expresia temperamentului clasic al poetului, înclinat spre soare. Ele
constituie „într-o lirică a liniştii şi a fericirii rurale [...] un calendar al spaţiului rural şi al
muncilor câmpeneşti” (G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 300)
Pastelurile lui Alecsandri au o structură binară:
􀂾 debutează cu o imagine a naturii în generalitatea ei sau în detaliu (Iarna – văzduhul,
Oaspeţii primăverii – cerul albastru, Dimineaţa - zorile);
􀂾 se încheie cu un element concret, apropiat poetului.
Domină în aceste pasteluri notaţiile vizuale, mai puţin cele auditive,
Alecsandri valorifică resursele lexicale (foloseşte arhaisme, neologisme), iar morfologia şi
sintaxa sunt folosite creator, cu diferite valenţe stilistice (epitete, comparaţii, personificări,
metafore, alegorii).
În creaţia lui Alecsandri, eul liric devine element component al naturii, contemplator al
spectacolului inedit oferit de aceasta.
 Poetul şi prozatorul George Topîrceanu îmbină în creaţia sa clasicul şi modernul,
luciditatea şi lirismul. În literatura română, Topîrceanu „şi-a câştigat reputaţia de poet
popular, accesibil; cel mai accesibil dintre toţi poeţii dintre cele două războaie mondiale.
Prin această caracteristică a poeziei sale, prin accesibilitate, prin claritate, prin faptul
de a fi scris o operă pe înţelesul tuturor, Topârceanu s-a situat la antipodul «modernismului».
Prin caracterul şi conţinutul scrierilor sale, nu mai puţin prin atitudini explicite, Topârceanu a
fost un fervent, putem spune chiar fanatic, antimodernist. Ceea ce îi displăcea cel mai mult la
modernişti era obscuritatea. El era pentru limpezime în expresie.”, subliniază Dumitru Micu
în Postfaţă la G. Topîrceanu, Balade vesele şi triste, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.247.
Volumele Balade vesele şi triste şi Migdale amare cuprind poezii accesibile celor
mici. Balada unui greier mic surprinde aspecte din natură la venirea toamnei:
Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai,-
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai....
Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrămând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni....
Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fiindcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut....
Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit....
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!
Această poezie surprinde gingăşia lirică a lui Topîrceanu, arta lui de a evoca miniaturalul.
Poezia este alcătuită din două secvenţe: descrierea toamnei şi prezentarea dramei greierelui
surprins de frigul toamnei. Figura de stil dominantă este personificarea, realizându-se, cu ajutorul
imaginilor vizuale grafice şi cu ajutorul diminutivelor („căsuţă”, „greieruş”), un portret
miniatural în linii graţioase, ce trezeşte duioşie.
Lumea animalelor domestice este ilustrată sugestiv în poezia Zdreanţă de Tudor Arghezi,
care începe cu interogaţia poetică:
„L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă
Cel cu ochii de faianţă?”
Adresarea directă contribuie la crearea unei legături strânse între eul liric şi
cititorul/auditorul-copil căruia îi este descris câinele:
„E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos,
Parcă-i strâns din petice
Ca să-l tot împiedice.”
Lui Zdreanţă, Arghezi i-a dedicat şi o schiţă în care povesteşte cum a găsit câinele şi cum
a devenit stăpânul lui: „Pe Zdreanţă l-am găsit prăbuşit în irişii aleii. Era ca o sarică flocoasă,
bălţată, cocoloşită. Şi-a ridicat capul pătrat, năpădit de buruienile unei chingi, care-i acopereau
ochii şi botul cu barba încâlcită. Când un câine nu mai seamănă cu câinele, e câine «de rasă».”
(Tudor Arghezi, Versuri şi proză, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1980, p.109).
Stilul poetului e oral, foloseşte cuvinte şi expresii din vorbirea populară, tonul e amuzant,
iar ritmul e alert. Întâmplarea este prezentată cu mult umor, Zdreanţă e dezvăţat să mănânce ouă,
iar „motivarea” e surprinzătoare:
„Zice Zdreanţă-n gândul lui:
S-a făcut a dracului!”
Numeroase pagini sunt consacrate lumii gâzelor, furnica devine pentru poet un prilej de
admiraţi.
Poezia reia simbolurile hărniciei şi prudenţei (furnica) şi al neprevederii (greierele),
dezvoltând aceste simboluri într-o formă personală ce atrage după sine compasiunea poetului şi a
cititorului pentru soarta micii vieţuitoare.

O furnică
de Tudor Arghezi

O furnică mică, mică,

Dar înfiptă, va să zică,
Ieri, la prânz, mi s-a urcat
De pe vişinul uscat,
Pe picioare, pentru căci
Mi le-a luat drept nişte crăci.

Mărunţica de făptură
Duse, harnică la gură
O fărâmă de ceva
Care-acasă trebuia
Aşezat în magazie
Pentru iarna ce-o să vie.
Un’ te duci aşa degrabă
Gândul meu mâhnit o-ntreabă
Încă nu te-ai lămurit
Că greşeşti şi-ai rătăcit?
Cu merinda îmbucată
Te-ai suit până-n cravată
Şi mai ai până-n chelie
Două dealuri şi-o bărbie.
Nu vrei tată să-ţi arăt
Cum iei drumul îndărăt?

Surprindem în aceste versuri sensibilitatea poetului, admiraţia şi uimirea lui în faţa

miracolului creaţiei, tonul cald, nuanţat, protector, faţă de mica vietate expusă necunoscutului, ca
în poemul După melci de Ion Barbu.
Primele două strofe ale poeziei descriu furnica, articolul nehotărât „o” sugerând
indeterminarea numerică în repetabilitate. Repetiţia „mică, mică” are valoare superlativului, în
antiteză cu îndrăzneala furnicii: „înfiptă”. Arghezi individualizează personajul, îi atribuie
trăsături pozitive: furnica e harnică, prevăzătoare, cumpătată. Poetul o consideră ca pe o făptură a
propriului univers:
„Unde dormi, aici, departe?
Într-o pagină de carte?
S-ajungi virgulă târzie
Într-un op de poezie?”
Mesajul poeziei este educativ – fiecare trebuie să se menţină în universul său, de aici
imposibilitatea de a-ţi depăşi propria condiţie şi nevoia poetului de a ocroti mica vietate.
Poezia O furnică de Tudor Arghezi este accesibilă şcolarilor mici, folosirea cuvintelor şi
expresiilor populare, elidarea unor sunete („Un’ te duci?”), adresarea directă, ritmul variat şi
rima împerecheată apropiind textul de lumea copiilor.
 Noapte de vară
de George Coşbuc

                        Zările, de farmec pline,

                        Strălucesc în luminiş;
                        Zboară mierlele-n tufiş
                        Şi din codri noaptea vine
                        Pe furiş.
 
                        Care cu poveri de muncă
                        Vin încet şi scârţâind;
                        Turmele s-aud mugind,
                        Şi flăcăii vin pe luncă
                        Hăulind.
 
                        Cu cofiţa, pe-ndelete,
                        Vin neveste de la râu;
                        Şi, cu poala prinsă-n brâu,
                        Vin cântând în stoluri fete
                        De la grâu.
 
                        De la gârlă-n pâlcuri dese
                        Zgomotoşi copiii vin;
                        Satul e de vuiet plin;
                        Fumul alb alene iese
                        Din cămin.
 
                        Dar din ce în ce s-alină
                        Toate zgomotele-n sat,
                        Muncitorii s-au culcat.
                        Liniştea-i acum deplină
                        Şi-a înnoptat.
 
                        Focul e-nvelit pe vatră,
                        Iar opaiţele-au murit,
                        Şi prin satul adormit
                        Doar vrun câine-n somn mai latră
                        Răguşit.
 
                        Iat-o! Plină, despre munte
                        Iese luna din brădet
                        Şi se nalţă, încet-încet,
                        Gânditoare ca o frunte
                        De poet.
 
                        Ca un glas domol de clopot
                        Sună codrii mari de brad;
                        Ritmic valurile cad,
                        Cum se zbate-n dulce ropot
                        Apa-n vad.
 
                        Dintr-un timp şi vântul tace;
                        Satul doarme ca-n mormânt
                        Totu-i plin de duhul sfânt:
                        Linişte-n văzduh şi pace
                        Pe pământ.
 
                        Numai dorul mai colindă,
                        Dorul tânăr şi pribeag.
                        Tainic se întâlneşte-n prag,
                        Dor cu dor să se cuprindă,
                        Drag cu drag.