Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa abordez
schita „Caprioara„ de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o
singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de
timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare
accesibile copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de
protejare nutrit de mama fata de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia
asupra vietii pline de pericole, asupra sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne.
Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si creste
interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin
forma lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor,
autorul convertind un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de
sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere naratiune si descriere le este prezentat copiilor
tabloul natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele
la care sunt expuse. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca
o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat
si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei
subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului”. Este o scena a familiei plina de duiosie si
gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea pentru
a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai
pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata,
pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la
eterna noastra mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum
inainte va trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii launtrice
si invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari
unde va fi in afara de orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care
stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei
arma de aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri
pline de primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine voiniceste„
si „se avanta ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei
mame pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste
peste tot: lupul sta la panda, caprioara simte, „conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant
este descris cu maiestrie dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina
patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care
imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se topeste in adancul padurii fiind
un simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si
epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare
instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor
si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

1
 Eu consider ca perioada copilarieei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat
datorita faptului ca este cea in care desprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si
datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si
pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem
lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este
important pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt
valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le
dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de
el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste
sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului apartinand
unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele
dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de basm
a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni de
valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o
copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu
fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu chibriturile” de
Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care
traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a
realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor,
transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta
imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se
comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii
scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu
toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin
adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in
continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.

Eseu tema pe anotimpurilor

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare

accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a
acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza
pe copii cu perioadele referitoare la transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele
naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de
transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual
ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin
de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului
vestind victoria luminii asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza
la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n

2
valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are
atat perioade mai line cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna,
zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in
viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri
exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca un roi de fluturi
albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa
repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o
transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care
amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu
frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere specifice
fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile
zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce
cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care
oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “ Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul
liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia
bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si
micile vietuitoare. Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri :
“A gasit toata gradina / Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: “Maruntica de
faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru
iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele
muncii de vara: “ Mere, pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca
de pui”. (Demostene Botez, „Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut
provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun
/ Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si
uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc
– „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia
hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa
o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa
inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze
mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De
asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si
responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri,
vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.

3
Povestea lui Harap –Alb
de Ion Creanga
Povestea lui Harap-Alb este un basmu cult publicat in revista Convorbiri literare la
1. August.1877 si apartine celui mai de seama narator din Epoca Marilor Clasici- Ion Creanga.
Prin scrierile sale Ion Creanga se inscrie in realismul taranesc deoarece remarcabilul povestitor
s-a inspirat din inepuizabila comoara a literaturii populare.
Definitia data basmului de marele critic G. Calinescu „o oglindire a vietii in moduri
fabuloase” incadreaza Povestea lui Harap-Alb printre capodoperele genului.
Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice, cu o
actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum initiatic
de catre erou.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Povestea lui Harap-Alb in specia literara basm
cult, mentionam:
=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate
=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a ajunge
imparat, probe , obstacole la care acesta este supus;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – antagonistul – Spanul,
ajutoarele fantastice -calul, Sfanta Duminica, cei cinci tovarasi –Setila, Gerila, Flamanzila,
Ochila, Pasari-Lati-Lungila, donatorii – albinele, furnicile.
=>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale,
mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o
conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin
formula de final.
Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la
inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile
ei.
Tema basmului este reprezentata de lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera, Creanga
evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase
probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta
(Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor,
regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei
de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele
culte, raul este invins.
Reperele spatio-temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre
trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca
4
cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include
fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul,
regina albinelor, regina furnicilor.
Compozitia basmului -actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala
de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a
echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea
trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita
pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in
incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel
mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul
calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia
Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca
tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta
din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul
craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre
Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de
nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de
primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe.
Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ
al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este
chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb,
adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca
Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata,
pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de
formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea
fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume,
va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput
coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a
scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in
numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de
crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul
de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de
crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.

5
 Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa
de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei
trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi
pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija.
De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o
mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca
nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para
ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita
sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din
fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il
ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata
din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului
inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in
devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie
de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta
intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este
importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
Viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat
prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor
populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru,
frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa
treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta
Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind
experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea
unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative
scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca
scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

6
Testament de Tudor Arghezi
Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o opera
originala, care a influentat literature vremii. Plecand de la aspectele traditionale, ofera alternative
poetice(idei, atitudini, modalitati lirice)modern. Personalitate creatoare controversata, Arghezi
realizeaza o opera apreciata superlativ sau dimpotriva, revendicata de clasici si moderni
deopotriva. Opera sa impresioneaza prin varietate si inovatie.
Testament, de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane
din perioada interbelica si a fost asezata in fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite-
1927, avand rol de program (manifest) literar, realizat insa cu mijloace poetice.
Este o arta poetica deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului in societate.
Este de asemenea o arta poetica moderna deoarece in cadru ei apare o tripla problematica,
specifica literaturii modern: transfigurarea socialului in esthetic, estetica uratului, raportul dintre
inspiratie si tehnica poetica.
Se poate vorbi despre o permanenta a preocuparii argheziene de a-si formula crezul poetic,
Testament fiind prima dintre artele poetice publicate –Flori de mucigai, Epigraf, Frunze pierdute
etc.
Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug lasat mostenire unui fiu
spiritual.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata
drept unica mostenire “cartea”-metonimie care desemneaza opera literara.
Titlul poeziei are o dubla acceptiune: una denotative-actul juridic intocmit de o persoana in
care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-I fi indeplinite dupa moarte si una conotativa ce
face referire la cele doua parti ale Bibliei, Vechiul si Noul Testament in care sunt concentrate
invataturile prorocilor si apostolilor pentru omenire.
Astfel creatia argheziana devine o mostenire spiritual adresata urmasilor-cititori sau viitorilor
truditori ai condeiului.
Discursul liric este structurat in sase strofe cu numar inegal de versuri, incalcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului.
Incipitul poeziei este conceput ca o adresare directa a eului lyric catre un fiu spiritual si contine
idea mostenirii spiritual “Nu-ti las drept bunuri dupa moarte/ Decat un nume adunat pe-o carte”
Poetul se infatisaza ca o veriga in lantul generatiilor carora , incepand cu fiul evocat, le
transmite mostenire opera sa literara.
In cea de-a doua strofa “cartea” este numita “hristovul vostru cel dintai”, cartea de capatai a
urmasilor, un document fundamental al marturisirii existentei si trudei stramosilor.

7
 Ideea central in cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala, poetul
fiind un nascocitor ce transforma “graiul lor cu-ndemnuri pentru vite in cuvinte potrivite”.
In strofa a patra poetul transforma trecutul intr0un indreptar moral pentru urmasi “Am luat
cenusa mortilor din vatra / Si am facut-o Dumnezeu de piatra”
Cea de-a cincea strofa reda transfigurarea socialului in esthetic prin faptul ca durerea, revolta
sociala sunt concentrate in poezie, simbolizata prin vioara “Durerea noastra surda si amara/ O
gramadii pe-o singura vioara”
Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza, arta contemplative, pierde in favoarea mestesugului
poetic.
Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului, pe care o preia de la scriitorul francez
Charles Baudelaire din volumul “Les fleures du mal”-florile raului.
Conditia poetului in lume este redata in versul “Robul a scris-o / Domnul o citeste”, artistul
devenind un “rob”, un truditor al condeiului ce este aflat in slujba “Domnului”- cititorul.
La nivel lexico-semantic observam in poezie utilizarea unor cuvinte nepoetice, ce dobandesc
valente estetice potrivit esteticii uratului “bube”, “mucegaiuri”, “noroaie”
Ineditul limbajului arghezian provenind din suprapunerea diferitelor straturi lexicale arhaisme
–hristov, regionalism-gramadii, cuvinte populare-rapi, pe branci, uite, termeni religiosi-cu
credinta, icoane, Dumnezeu.
Versul “Facui din zdrente muguri si coronae” exprima idea transfigurarii estetice a realitatii
degradante.
Materialitatea imaginilor artistice conferind forte de sugestie a ideii poetice se realizeaza la
nivel stilistic unde intalnim:
-epitete rare “seara razvratita”, “Dumnezeu de piatra”
-oximoron –“Veninul strans l-am preschimbat in miere/ Lasand intreaga dulcea lui putere”
-enumeratia –“bube, mucegaiuri si noroi”
Concluzii
Opera literara Testament este o poezie ce se incadreaza in curentul literar modernism,
creatia sa artistica fiind atat produsul inspiratiei divine cat si al tehnicii poetice.
Un alt argument in favoarea modernitatii poeziei este reprezentat de faptul ca Arghezi
introduce in literature romana prin Testament, estetica uratului.
Incalcarea regulilor prozodice prin vers liber cu metrica si ritm variabil sunt de asemenea
argument ce atesta modernismul.
Poezia este o arta poetica de sinteza pentru orientarile poeziei interbelice, cu elemente
traditionaliste si moderniste.

8
Pasteluri
Miezul iernei
de Vasile Alecsandri

Cel mai de seama poet roman pana la Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri a daruit
literaturii romane o opera uriasa cuprinzand cele mai diverse genuri si specii literare.
Aflandu-se la Mircesti in vara anului 1867, Alecsandri are ocazia de a citi primele numere din
“Convorbiri literare” revista junimistilor, care ii face o buna impresie.
De aceea la invitatia lui Iacob Negruzzi, fiul lui C. Negruzzi, la colaborare, el raspune “Sunt gata
a va da mana cu toata inima”, astfel in martie 1868 apar iernaticele, in aprilie pastelurile de
primavara si in mai 1869 varaticele.
In forma de astazi ciclul “Pasteluri” a fost constituit de poet in 1875, cu ocazia aparitiei editiei
“Opere complete”.
In literature Alecsandri este considerat cel mai de seama poet al naturii, el introducand prin ciclul
“Pasteluri” o noua specie literara –pastelul- in care sunt infatisate aspect din natura prin
intermediul carora poetul isi exprima propriile sentimente.
El si-a construit pastelurile in acordul curgerii anotimpurilor si al muncii oamenilor, asociind
imaginilor picturale si o prezenta umana menita sa le insufleteasca.
Poezia Miezul iernei se incadreaza in categoria pastelurilor, Alecsandri creand aici
imaginea picturala a unei nopti geroase de iarna.
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al
miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si
astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel,
stejarii '' trosnesc '' in paduri, „stele par inghetate, cerul pare otelit” zapada cristalina sub lumina
lunii pare “un lan de diamanturi”.
Cadrul general este insotit de unul dintre motivele iernii – gerul “E un ger amar, cumplit!
Imaginea vizuala de ansamblu este completata de elemente sonore :”trosnesc stejarii”, “zapada
scartaie
In cea de-a doua si cea de-a treia strofa se contureaza imaginea transfigurarii naturii intr-un
taram magic, feeric, exprimata de poet admirativ.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui ''
templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele
coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va
aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.

9
 In strofa urmatoare (3), neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare
in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa
revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca
vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul
ingrozitor al crivatului.
In ultima strofa poetul revine la realitatea hibernala si compune un tablou al linistii
absolute, al neclintirii totale: ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in
atmosfera, pe zapada nici un pas ''.
Planurile real si fantastic se impletesc in secventa finala a poeziei prin aparitia unui lup asemuit
unei fantasme: „Dar ce va? In raza lunii o fantasma se arata/ E un lup ce se arunca dupa prada-i
spaimantata”
Fantasma este o aparitie frecventa in lirica lui Alecsandri fiind o aparitie misterioasa ce se
clarifica ulterior.
Spectacolul naturii este asemuit unui templu.
Figurile de stil creeaza un tablou surprinzator prin maretie, dar si terifiant totodata prin prezenta
gerului care ingheata totul, alungand orice urma de viata.
Epitetele simple sau duble scot in evidenta caracteristicile tabloului: 'ger amar,
cumplit', 'stelele par inghetate', 'cerul pare otelit”, 'zapada cristalina', 'campii
stralucitoare', 'vazduh scanteios', 'tablou maret, fantastic' etc.
Enumeratiile reprezinta figuri de stil centrale pe care se bazeaza structura pastelului, in
descrierea elementelor componente ale acestui templu urias, fantastic: 'Muntii sunt a lui altare,
codrii organe sonoare'; 'Totul e in neclintire, fara viata, fara glas' etc.
Comparatiile accentueaza trasaturi uimitoare ale peisajului: 'Fumuri / Ca
inaltele coloane'; 'stele / ard ca vecinice faclii”.
Repetitiile subliniaza incremenirea si lipsa vietii din acest tablou: 'fara viata,
fara glas. / Nici un zbor , nici un pas'.
Metaforele dau mai multa expresivitate versului, conturand imaginea acestui templu al naturii in
care fiecare element dobandeste un anume rol: 'Muntii sunt a lui altare, codrii organe sonoare',
'templu maiestos', 'farul tainic de lumina'.
Antiteza subliniaza contrastul dintre imagini: 'Fumuri albe se ridica / Si pe
ele se asaza”; 'Totul e in neclintire' 'E un lup ce se alunga '.
Personificarea subliniaza insusiri umane atribuite naturii: 'luna isi aprinde',
'o fantasma se arata'.

Poezia se constituie intr-o imagine arhitecturala de o maretie solemna, cu sugestii de lumina prin
epitetele- scanteios,senina, argintii, sugestii de sunet, de mister – farul tainic etc.
Aceste epitete ornante au rolul de a spori maretia cadrului hibernal ce evidentiaza natura intr-un
moment de maxima exultare.

10
 Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive '' codrii organe
sonore '', crivatul patrunde scotand note '' sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Ca elemente de prozodie detaliem ca poezia este alcatuita din 4 catrene.
Versurile ample, cu o masura de 15 silabe, aduc o muzicalitate de profunda vibratie, in care rima
imperecheata si ritmul trohaic au un rol important. Muzicalitatea versurilor creeaza o orchestratie
a naturii care subliniaza sugestiv
Concluzii
Prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia "Miezul
Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri zugravit cu mare maiestrie de Vasile
Alecsandri.
Poezia este unul dintre cele mai valoroase pasteluri ale «bardului de la Mircesti». Poetul descrie
tabloul plin de maretie al unei nopti de iarna, in care se simte coplesit de perfectiunea si
grandoarea naturii, incremenita de un ger naprasnic.
"Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan vizual ne
intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de plumb, cand
de opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati de geruri, luna ca
o icoana de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta asociatii teribile si sublime,
de naufragii polare". (Edgar Papu, Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)

11
Fabula:

Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.

Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a
ajuns, de la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator,
cunoscut pretutindeni, iar partenera sa din fabula, furnica, reprezentanta celor harnici, care isi
vad de treaba, pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte
indragit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat copiilor, cat si adultilor.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor,
facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati,
care ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu
defectele noastre.
De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul
inferior, cel putin aparent, aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul
ei, o solutie neasteptata, plina de intelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La
Fontaine „Vulpea si corbul”, cand a determinat-o pe vulpe sa scape din gura o bucata de cas,
atatandu-i orgoliul de a demonstra ca are glas frumos.
Inca dinaintea erei noastre, in Mesopotamia se scriau fabule. Au fost gasite de
arheologi tablite de lut provenind din bibliotecile acelor vremuri, in care animale au caracteristici
si naravuri omenesti si, chiar daca morala lor nu este una explicita, ca fabulele de mai tarziu, se
poate considera ca intentia era una de tip moralizator, ele semanand cu proverbele din vremea
noastra. Un exemplu este una dintre aceste inscriptii in care se spune: „Nu vorbesti despre ceea
ce gasesti; dar despre ce ai pierdut zici la toata lumea“. In vechea Indie, prin intermediul
antologiei Pañchatantra, redactata in limba sanscrita intre anii 570 i.Hr. si 300 i.Hr., animale
precum magarul, leul, maimuta, sarpele vorbesc de fapt despre moravurile omenesti, influentand
Occidentul prin versiunea tradusa in limba araba, circuland prin Persia, cu titlul Kalila wa Dimna
(Kalila si Dimna). Hesiod, cel mai vechi, dupa Homer, scriitor al Greciei, inca din secolul al
VIII-lea a scris fabula „Privighetoarea si eretele”, din care desprinde o morala care tine de
notiunea de dreptate. Dupa aceea fabula se dezvolta prin Esop (620-560 i.Hr.), cel despre care se
crede ca a fost un sclav filozof si fabulist, atat de talentat incat stapanul sau ii acorda uneori
perioade de libertate, datorita sfaturilor bune pe care le primea de la sclav. Esop scria anecdote si
fabule in stil epic, iar Socrate a pus scrierile sale in versuri.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde in secolul al IV-lea poetul roman Avinius a
scris patruzeci de fabule, acest tip de creatie literara fiind tot mai indragit. In Evul Mediu, tot mai
multi autori, unii chiar din mediul clerical, scriau fabule sub pseudonime, amendand diverse
moravuri. Prima poeta franceza, Marie de France, la finalul secolului al XII-lea, a publicat o
culegere de 63 de fabule, pe care le-a prezentat in fata regelui Henric al II-lea.

Greierele si furnica
In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei,
Esop, si abordat de o pleiada de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-un
ascutit simt al observatiei, descriind in fabulele sale, sub masca unor animale, moravurile si
proastele deprinderi ale societatii din secolul al XIX-lea.

12
 Acest comentariu face referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, moduri de
expunere, structura compozitionala, morala, prozodie, limbajul artistic si figurile de stil din
poezia "Greierul si furnica".
Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii
oamenilor lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand
consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.
Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua
personaje ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile
definitorii ale celor doua insecte.
Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a
reliefa obiectivitatea naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea
alegorica. Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o
distractie, "o desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca
unii - reprezentati de furnica - muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la
adapost de eventuale evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa
huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau,
cum se spune intr-o expresie populara, "a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura
fraza, morala acestei fabule ar putea fi: "Prevederea este mama intelepciunii".
Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica
statutul personajelor si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si
furnica.
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-
se, iar viscolul prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de
mancare pentru anotimpul rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu lacrimi in ochi la
furnica, rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la primavara.
Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului ca,
in timpul verii, pe cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala a
furnicii este ironica, chiar sarcastica: "Ai cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar la
vara fa ca mine."
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte
riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in
conversatia dintre personaje. Rima este imperecheata in prima secventa narativa (avem aici si o
rima imbratisata) si incrucisata in secventa dialogului (existand exceptia versului fara rima "Tu
ce faceai?").
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este
subliniata in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu
subiectul. Verbele sunt puse la plural, desi subiectul este la singular ("Furnica l-au ascultat", "l-
au intrebat").
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul
procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in
dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.
In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a
genului epic in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand
personajele greierul si furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de
stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare.

13
1.b Legenda
Legenda este o naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele
unor fenomene sau care evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice sau istorice. Ea
contine viziuni populare, naive, asupra lumii siinsista asupra aspectelor tragice ale conditiei
umane. Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale, actiunea spiritelor naturii sunt
subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice, descrierea unor
sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice
contin adevaruri bazate pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni consemnate
in documente.

Calin Gruia – Povestea florii-soarelui

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari.
Legendele pasarilor si plantelor isi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din
creatia populara: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Calin Gruia,
Alexandru Mitru etc. Acestia dau viata si prospetime unor adevaruri stiintifice, adevaruri
transfigurate prin modalitati artistice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o structura
complexa, asemanatoare basmului,in care sunt folosite modalitati artistice variate pentru a
explica originea si trasaturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin
alegorie, destinul tragic al “fetei lui Stefan-Voda”, al omului afectat de lupta fortelor opuse.
Tesatura metaforica si hiperbolica a motivelor muteniei, blestemului, predestinarii, Soarelui si
Lunei, din perspective reala si supranaturala, reprezinta un pretext pentru a nuanta, in
reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general – umane opuse: bine – rau, viata – moarte,
bunatate – rautate, lumina –intuneric.
Compozitia. Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade
narative, intretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se
intrepatrund: planul concret si cel transfigurat, care pastreaza datele existentiale. Evenimentele
sunt circumstantiale in “spatiul acestui pamant”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui
Stefan cel Mare”). Naratiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim
plan imaginea “fetei lui Stefan – Voda”. Fata, desi este de o frumusete unica, e muta, fapt ce
provoaca o tristete coplesitoare voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si vracii
cei mai vestiti ai timpului, dar fara rezultat. Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul domnului si
se prezinta in fata acestuia cu gand sa-l ajute. De la episodul venirii batranei la domnul intristat,
intriga se nuanteaza. Batrana il povatuieste pe Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla
sa “avea sa prinda grai, daca il va saruta pe alesul invitat”. Acest moment determina
imprevizibilul intamplarilor si al episoadelor. Sfatul batranei parea, pentru moment, ca aduce o
raza de speranta in sufletul voievodului. Dar Piaza-Rea, personaj malefic, forta a raului, simbol
al intrigii si vicleniei, prin vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea fetei de
“blestem”, anuntand Luna de “necredinta Soarelui”
Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct
si indirect, cu tonalitate de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema conditia de zana, si nu cea
de femeie, ce i-ar fi adus mai multa fericire. Jura ca se va razbuna pe voda. Insusirile
supranaturale si contrastante ale personajelor dau pregnanta mesajului, in gradarea episoadelor,

14
incepand cu “noaptea ospatului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o
zdrobeasca pe fata”, iar “Soarele, un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si cu toti curtenii”.
Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor si a fortelor
conflictuale: “Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi in fata Soarelui
si-I cere o gura de mantuire”, dar “Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem,
si i-a topit chipul in floarea galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei”.
Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel,
“Soarele furios face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina”, ca s-o aiba
aproape si ca sa se mai mangaie tatal ei.

15
Basmul cult

Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima

Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire [.] a vietii in moduri
fabuloase" (Calinescu). Este o opera narativa, de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie,
in care intamplarile povestite sunt fantastice, iar personajele sunt supranaturale si poarta valori
simbolice. Bogat reprezentant in creatia populara, basmul poate sa aiba si autor cunoscut, dar
sursa lui ramane tot folclorica. Publicat in 1870, in revista ,,Convorbiri literare", basmul in
discutie respecta, in linii generale, schema epica a prototipului popular.
Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila, fixata intr-
un timp indepartat si neprecizat: in vremea veche, un cuplu imparatesc isi traia zilele in durere,
din pricina ca soarta refuza sa-i daruiasca un urmas; acesta ar fi motivul imparatului fara
succesor, pe care l-am intalnit si in ,,Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" ori in alte
creatii folclorice.
Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta
din urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va
naste un print pe care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Conform
schemei narative a basmului popular, Fãt-Frumos creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand
ajunge la varsta barbatiei, pleaca in lume (motivul calatoriei initiatice).
Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos si un
imparat vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecarii eroului hotarat sa
se lupte cu urmasul imparatului vrajmas.
Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie si tinerii devin
frati de cruce. In virtutea acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama
Padurilor (care cerea jertfa de copii si pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase cele doua
buti pline cu apa si, respectiv, cu putere). Se pastreaza astfel eternul conflict dintre Bine si Rau
(prezent in basme), cu victoria celui dintai. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-Frumos o primeste pe
Ileana (fiica Mamei Padurilor) care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.
Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca. Rugat
de tanarul imparat vecin sa i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus si la alte
incercari: se tocmeste sluga la o baba, careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu
ajutorul imparatului tantarilor si al imparatului racilor (motivul animalelor/vietuitoarelor
nazdravane); la capatul timpului juruit, isi alege un cal (din cei sapte), drept plata a muncii sale.
Ca si in basmul popular, calul ales este slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul
lui, fata Genarului este rapita si adusa la cel care o iubea. Intre timp, Ileana orbise din pricina
lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-Frumos. Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta
va constitui finalul compensator.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V. Propp)
sunt respectate: situatia initiala, plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa) adusa de un raufacator,
incercarile prin care trece personajul pozitiv, lupta lui cu raufacatorul, victoria eroului benefic,
intoarcerea acasa si nunta. Fireste, intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in
realitate (sunt fantastice).
,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul
de basm cult:

16
a) Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat
germenii viitorului") pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de
unicitate (,,ca niciodata") si proiectia in fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau
purecii."); in schimb, autorul ii imprima o tenta filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia
(posibilitatea), in termenii lui Aristotel.
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit
cu ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca
miazanoaptea", imparateasa are fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie
inspaimantatoare in stil romantic: ,,Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei
- siruri de pietre de mori".
c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si
multimea florara amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca
visele marii"), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera
atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana).
In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M. Eminescu este un basm cult, intrucat
autorul imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu elemente specifice creatiei
sale.

17
 d Povesti

Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga

Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita
povestea Fata babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare.
Povestea scoate in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si
indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care
dispretuiesc munca si o fac in sila.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in
evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la
inima... era robace si rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata
mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in
toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-
un ciur plin de fuse”.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima...,
cartitoare si nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o
privea ca pe o „piatra de moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si
cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste
in toata lumea”. Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta pe masura ce se deapana firul
povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este remarcat de catelusa bolnava, de
fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu aceleasi cuvinte:
„Fata frumoasa si harnica”.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava,
curata de mal fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste
lighioanele Sfintei Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla
recompensa. Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si
constiincioase. Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea coapta
si tot prin munca se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada fermecata
din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite
si turme de oi ies din ea”.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care,
invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea
la suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea
nu indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand
este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept rasplata, ea da dovada de lacomie si
alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste mama vitrega si fata ei
este binemeritata.

Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu
care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca

18
munca, sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea. Ion
Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional

romanesc. Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu
cele ce se petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din
lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul
caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga
apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei
deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri.
Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare.
Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa
binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte,
cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor:
harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din
societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca
celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El
este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic,
crud si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila,
rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod
perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere
indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia
pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de
obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea
sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din
basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe
fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si
zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint
si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj.
Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste
dramatismul intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul
actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi
cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita
naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi
insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a
respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura
constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

19
 Povestirea si schita

Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul

Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu
obiceiuri patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca
cu schite, nuvele si povestiri. Ele vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907,
Intuneric si lumina -1912, Nuvele si schite -1903. A mai scris drama Sorana.
In schita Puiul tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita
din Africa isi face in marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui.
Ea creste puii cu boabele ramase pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau, dar acesta ii
da drumul. El nu a ascultat de mama lui si este mustrat. Puilor le cresc aripile si mama lor ii
invata sa zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare dramatica in viata prepelitei. Ea
izbuteste sa-l insele pe vanator zburand in apropierea cainelui, pentru ca acesta sa nu poata trage.
Puiul cel mare nu asculta de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si cade in lastaris.
Prepelita isi da seama ca el este pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil.
Miristea este arata, apoi este cules porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep
sa plece. Prepelita intarzie, fiindca nu se indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat.
Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru a-i salva pe ceilalti. Puiul ramas singur la
marginea lastarisului sta zgribulit de frig. Scriitorul reda moartea puiului imaginand-o asemeni
cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului, are dureri mari, fiindca ingheata. Apoi simte o
piroteala si retraieste crampeie din scurta lui viata: carambul cizmei vanatorului, aripa calda a
mamei, miristea. Moare cu ghiarele impreunate schitand gestul uman al rugaciunii.
Ideea este moralizatoare, deci clasica. Copiii care nu-si asculta parintii vor trai
dramatic experiente triste si grave, care ii vor face sa inteleaga valoarea sfatului parintesc.
Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare, puiul cel
mare tipul copilului neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului, raul, cel care distruge si
arata raportul profund gresit dintre om si vietuitoare.
Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor,
pasarilor, carora li se dau prin personificare calitati si trairi omenesti. Aceasta alegorie are in
vedere cultivarea unor comportamente sociale morale determinate de ascultarea parintilor. Odata
cu cresterea lor, copiii trebuie sa invete normele de conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se
comporte in familie, in societate, in imprejurarile grele ale vietii. Prepelita este asemeni unei
mame grijulii preocupata sa le dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea ii ocroteste sub aripile ei de
soare, ploaie, frig. isi pune viata, in primejdie, cand vine vanatorul, atragandu-l spre lastaris
pentru a-si salva puii. II cearta pe puiul cel mare cand face prima greseala si din neascultare este
prins de un flacau. Cea de-a doua greseala puiul o va plati scump. Este ranit si nu va mai putea
zbura. In inima prepelitei, ca in cea a unei mame, se da o lupta sfasietoare. Sa ramana cu puiul
schilod sau sa plece ca sa-i salveze pe ceilalti de gerurile iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si
raspunsuri umane intre prepelita, si puiul ranit. El atribuie celor doua personaje sentimente
umane sau hotarari ca acea luata de prepelita cand pleaca cu puii sanatosi. Puiul cel mare este
egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de ceilalti. Pedeapsa, pe care o ia are un caracter
moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie, ca prepelita pentru ceilalti, si-1 va

20
pierde. Va ramane singur in gerul aspru al vietii. De aceea, personajele au un caracter general,
prepelita este iubirea parinteasca a mamei, puiul cel mare este neascultarea specifica tinerilor,
care vor sa-si arate curajul, independenta. Ei calca porunca "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta" si
iesirea in afara legii are consecinte tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi
ca: lastaris, cu sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica,
herete, a se pitula. Pentru a ne sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si
cea a pasarilor scriitorul utilizeaza alegoria, imprumutand prepelitei, puilor, un comportament
uman exprimat si prin dialoguri. De exemplu, cand vine vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"
Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara in
apropierea cainelui pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze de cuib si de
pui. Aceasta imbinare intre descriere, naratiune si dialog da textului momente de intensitate ca
reproducerea cuvintelor vanatorului: „Unde fugi? Inapoi, Nero!"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste
margele verzi", "a ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui
caine", "bataia pustii", "ca sticla", "moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand
in rasul pamantului", folosind comparatii, metafore, metonimii, personificari, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul
si metafora "haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".
Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele ghiarei
impreunate ca pentru inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul povestirii ("Sandi, sa
asculti pe mamica!") arata intentia moralizatoare a autorului. Cine nu-si asculta parintii isi pierde
viata si sufletul.

Caprioara - Emil Garleanu

Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume
pitoreasca, de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi
are dramele ei mute, zguduitoare uneori.
Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza
o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece
intr-un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara,
impinsa de sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.
Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un
astfel de cadru, "pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei.
Intr-o scena plina de tandrete, iedul "si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele
mamei lui si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor
blana moale, matasoasa a iedului". Acestei situatii initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea
se tulbura cand in sufletul de mama al caprioarei "incolteste un simtamant staruitor de mila",
fiindca, venind vremea intarcatului, trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii
actiunii care urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde
vrea sa-l lase singur, convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta

21
vanatorului". Pana acolo mai erau insa de strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara
pune la incercare puterile iedului, care face fata tuturor incercarilor.
In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla
lupul. Presimtirea caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi",
ea se jertfeste pentru pui. Lupul, vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita
in sange, caprioara nu moare pana ce puiul, inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii.
Numai atunci ea "simte durerea, iar ochii i se turbura de apa mortii". Astfel se consuma o drama
zguduitoare din lumea celor care nu cuvanta, careia ii cade victima nevinovata caprioara. Ea
apare intr-o ipostaza umanizata, in postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii. Ca orice
mama, se zbuciuma ("in sufletul ei incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea
apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un
muget inabusit de durere"), dar cand este cazul se imbarbateaza si isi duce hotararea pana la
capat. Ajungand in inima padurii intunecate "ca un iad" este prevazatoare, trecand cu grija din
poiana in poiana. Instinctul matern o face sa presimta primejdia si atunci cand nu mai exista alta
solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu izvoraste din profunzimea
sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios.
Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele
doua moduri de expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si
narative, intrucat in tesatura epica a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate
prin intermediul comparatiilor si al epitetelor. Aceasta caracteristica a textului se observa inca
din primul fragment, cand, infatisand caprioara care isi dezmiarda iedul, autorul foloseste
epitetele "muschi gros, cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale, matasoasa" si comparatia
"cald ca o blana". Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele fiinta
frageda", "salturi indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci", "inima
intunecata", "straluceau lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si
cum ar mirosi genunea", "se avanta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima
padurii intunecata ca un iad" s.a. prin care sunt punctate unele elemente de cadru sau stari
sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni relatate prin naratiune. Se remarca, de asemenea,
lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste sa-l faca partas pe cititor la drama consumata,
sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de iubire si de jertfa a caprioarei, cat si prin
aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la indicativ-prezent: "sta",
"se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se topeste" etc.
Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar
comunicarea sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".

Tema scrierii
Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna
capabila chiar de sacrificiul suprem.
Compozitia. Expresivitatea valorilor estetice
Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a prevesti deznodamantul
tragic. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muschiul gros, cald, ca o
blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic,
catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si
limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului.”
Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble,
triple si o comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in

22
relief lupta sfasietoare din sufletul de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un
animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care
a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuie sa se desparta.”
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la
eterna noastra mama.
Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu.
„Un muget inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea
materna, caprioara se hotari sa-si duca puiul la „tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de
orice pericol. Acolo, pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara
nici o grija, si acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.”
Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei
arma de aparare o constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”, „salturile indraznete” „prin
locuri pline de primejdie” si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se
tine voiniceste” si „se avanta ca o sageata” .
Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste
incet”. Natura salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre
viata si moarte. De la luminozitatea poienilor – viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a
padurii – moartea. Intr-o grandoare impresionanta, lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza
treptat. Iesirea la un alt luminis si continuarea drumului este posibila numai pentru ied, caprioara
se va sacrifica pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice
pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin
ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a
iedului care „se topeste in adancul padurii” – simbol al salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre
iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara
simte durerea, iar ochii i se tulbura in apa mortii.”
Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii
plastice si epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in
epitete si comparatii. Schitele lui Garleanu au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele
constituie un mijloc de cunoastere a unor aspecte ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si
chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila. Lectura acestor schite le trezeste copiilor
dorinta de a observa mai atent viata din natura si mareste interesul pentru cunoasterea
vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica, schitele
lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.
Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa
contribuie la dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii,
pentru a observa amanuntele redate de scriitor si a le putea reproduce.

23
Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul

De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul literaturii
pentru copii . Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca :
„Palatul de clestar”, „Poveste”, „Neghinita”, „Bunica”, „Bunicul” etc. El creeaza opere de
profunda originalitate in care propune, cu o deosebita maiestrie, modele morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre
cele mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi
exprima sentimentele prin intermediul personajelor.
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o
marturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana.
Chipurile celor doi bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie
unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelasi nume, care
ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu. „Pletele lui albe
si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ... peste toate au
nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori”.
„Bunicul” este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate,
neastampar. Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra
elementelor de timp si de spatiu. E primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de miresme”.
„Bunicul sta pe prispa”. Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza
raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare. Traieste prin prezenta nepotilor si in acelasi
timp se teme ca, cei mari sa nu-i indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus repeta catre fiica sa:
„Lasati pe copii sa vie la mine!”. Nici suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului pentru
nepotii sai. Are obrajii inrositi de palmele primite, dar surade linistit.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile
bunicului. Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi
si a se comporta. Este bland, bun, intelegator, rabdator si credincios.
Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea
reala spre cea fantastica este reflectata de imaginatia copilului. „- Tata-mosule, as vrea sa imi
creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba”. De
asemenea, dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, plin de
curiozitate.
24
 Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare
sporadic, ca personaj secundar.
Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:
• epitete : „plete albe si crete” , „ochi blanzi si mangaietori” , „femeie uscativa” , „un
baietan si o fetita rosii si bucalai”;
• metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii multi si grei”;
• comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe”;
• repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !”;
• enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...” , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul” .
Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii
populare si religioas : „Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...” , „bata-va norocul !”
, „Lasati pe copii sa vie la mine!”, precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii
mosului!”, „voinicii mosului!”. Limbajul este organizat in propozitii scurte, cu o structura simpla
si o topica standard. Predomina constructiile morfo-sintactice verbale la inceputul naratiunii si
cele substantivale in cadrul descrierii personajelor.
Opera literara „Bunicul”, in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918)

a contribuit la dezvoltarea literaturii romane, ca si alti scriitori, in perioada de trecere de la marii
clasici la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si
prin scrieri in proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc.,
"Delavrancea a adus in literatura romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata
si, in scrisul romanesc, limba vie a celor care traiesc in contact cu pamantul". (G. Ibraileanu).
Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au
intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta,
uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de
pieptene, de la nas in jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce
ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care
niciodata bunica nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa
cada o ploaie albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.
El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care
un batran mic, barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de
aur" numai atunci cand cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este
zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa
obtina de la zana florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si
insa riscul de a fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".

25
 Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si
intunecoasa, pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu
capul in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe
nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea
caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat
de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod,
bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu),
cand copilul concluzioneaza raportand totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la
starea de veghe la cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia
soptit descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a
umorului inocentei, dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea
lui rapida, sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile
bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa,
cu parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza
prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu
nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul
in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab il
transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea
incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea
copilului izvorata din candoarea varstei si isi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul,
radea, imi desfacea parul carliontat, in doua parti, si ma saruta in crestetul capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o
fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe
nesimtite si adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.

26
 Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret
si alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica
spunea, spunea inainte, si fusul sfar, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de
multumire"), repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"),
carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca
un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura,
fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune in lumina starea
sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare,
mai ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai",
"pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor,
"ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii
"procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie
extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea
sunt insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si
Bunicul"

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata

De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui
masiva, impietrita intr-un suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind
parinteste generatiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor.
(G. Calinescu)

Mihail Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in
nordul judetului Iasi, ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache,
descendenta unei familii de razesi din satul Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a
avut ca invatator pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la Falticeni unde a urmat cursurile
gimnaziului Alecu Donici si, in cele din urma, la Liceul internat din Iasi, instutitie de invatamant
celebra in Moldova si Basarabia. Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu si maica-
mea au venit unul spre altul din doua extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in
aparenta bizare ale inaintasilor” .
El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a
mai urma cursurile vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail
Sadoveanu a ocupat mai intai functii modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al
cercurilor culturale satesti si al bibliotecilor populare. A avut responsabilitati in ierarhia inalta
culturala care i-au consacrat celebritatea: vicepresedinte la Societatea Scriitorilor Romani,
director al Teatrului National din Iasi, director al gazetelor bucurestene „Adevarul” si
„Dimineata”, membru al Academiei Romane dIn1923.
A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul
Sadoveanu, cand unul dintre cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui
mos Precu, Dureri inabusite) a fost premiat de Academia Romana. Neamul Soimarestilor,
aparut in anul 1915, inaugureaza seria romanelor sale de inspiratie istorica. La 50 de ani autorul

27
elabora in cateva saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa finalizeze trilogia Fratii
Jderi, un proiect epic amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel Mare. Dupa al
doilea razboi mondial el publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de inspiratie
istorica.
Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste,
exprimate intr-o maniera personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la
„Samanatorul” lui Vlahuta, Cosbuc si N. Iorga, si din 1906 la „Viata romaneasca” si „Insemnari
iesene”. Mentorii lui spirituali, care i-au profetit ascensiunea si elogiat cu sinceritate opera au
fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si
gospodina, numerosi copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se
adunau la masa zilnic peste 20 de persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial
cartile lui Sadoveanu au fost arse in piete publice, autorul fiind obligat sa se ascunda in munti
pentru a evita prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise seful Marii Loje francmasonice
din Romania, pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina presedinte al Marii Adunari
Nationale.
Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman.
Asemenea marilor scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si
macinata de ambitii desarte si izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un
observator atent al lumii vietuitoarelor, devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in
opera sa si alte teme: natura cu infinitele ei manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a
targurilor de provincie de la inceputul secolului XX s.a.

Dumbrava minunata
(prezentare generala)
„Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poporul este parintele meu literar, ca
trecutul pulseaza in mine ca un sange al celor disparuti, ca ma simt ca un stejar [...] cu mii si mii
de radacini infipte in pamantul neamului meu. Multumesc Domnului Dumnezeu ca am avut
copilarie!” (M. Sadoveanu)

Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior
ea a fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul numeste
mostenirea eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama, ea devine
victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani isi propune sa vanda Dumbrava din padurea
Buciumeni, singurul bun ramas fetei dupa moartea mamei sale. Prozatorul impleteste doua fire
narative: unul inspirat din viata nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile unei femei fara
suflet si un altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor.
Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau
este duduia Lizuca, capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta si
bruscheaza pe copila in fata oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin dumbrava si
intalnirile ei cu personaje de poveste, miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o expeditie
indrazneata, Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta Miercuri, Duduia Lizuca isi gaseste gazda
buna in Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu zana inchipuirii, La hotarul
imparatiei minunilor, Bunicii aveau livada si albine.
Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc
albastru ce ii venea stramb, cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii cazuti

28
si cu piciorusele parlite de soare iar cu genunchii nu tocmai curati”.„Nu era deloc frumusica si
delicata duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbriti de gene negre, aveau in ei cate o mica floare
de lumina”. Ea face de ras in fata musafirilor pe Doamna Mia, deoarece serveste serbetul din
chesea cu degetele, refuzand lingurita. Daca pentru Mia Vasiliu fetita este „o rusine si o
nenorocire”, servitoarea o numeste cu vulgaritate „gangania dracului”, o ameninta ca-i „spanzura
chelea pe bat”, considerand-o „dihanie si soi rau”. Intristat, copilul ii marturiseste singurului sau
prieten, cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au batut si azi, ma bat in fiecare zi”. Ea
hotaraste sa plece la bunici si face pregatirile necesare pentru o asemenea calatorie: fura o bucata
de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o hainuta, aduna cenusa pentru a o presara pe
drum.
Ea paraseste casa tatalui „spre toaca”. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se
intalneste in Dumbrava cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o
Domnita in jurul careia se aduna jivinele si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui
Statu-Palma, morarul. De asemenea, Lizuca asculta povestea Zanei inchipuirii, cea „subtire si
alba”, cu ochii albastri si cu „parul de aur pana la pamant”, de care se indragosteste Fat-Frumos,
caruia i se arata, deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de aceea cand m-ai
chemat, eu am venit. Si de acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si nacazurile tale vor
avea rascumparare, si-ti vor aduce mangaieri in ceasul mortii”.
Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o
gasesc adormita intr-o scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de
servitoare vin sa ia fetita acasa, numai ca bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii
Miei Vasiliu, ci si Dumbrava minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea minunata
petrecuta in padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-au inrait si nu mai protejeaza natura si
vietatile ei. De asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata ca fantezia poate atribui lumii reale o
imagine magica, mai atragatoare si convingatoare.
Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia Vasiliu
este o femeie tanara care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se sfieste sa
cocheteze cu tinerii ofiteri iar pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani. De aceea
averea Lizucai devine tinta acestei femei lacome. Insensibila la farmecul naturii, ea este
pedepsita de vietuitoarele acesteia, devenind victima albinelor din prisaca bunicilor Lizucai.
Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul
naratiunii sentimental-romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai
tanara care ajunge sa-i porunceasca si sa-i nedreptateasca fata din prima casatorie. Este schitat
aici conflictul traditional al unui basm in care mama vitrega alunga din casa copiii din prima
casatorie a sotului.
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in
mijlocul dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la
randul ei ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda
padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase.
Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun si
mai ales cu cei mici carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si
protectoare, copacii devin gazde primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea
soborul de langa scorbura mai departat, ca printr-o sticla fumurie. Domnita facu semn cu
varguta-i subtirica. Unul din prichindeii carunti se ridica si trase de la brau un ciocanel de argint.
Apoi alese cu graba un clopotel cu pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici, porni repede cu

29
faclioara aceea spre rapa paraului. Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva.
Aparea si disparea printre tufisuri. Dumbrava parcai nghetase in tacere, ca intr-un cristal. Peste
parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint, batand de trei ori in fereastra pamantenilor.
Faclioara se arata iar in negura paraului. Si prichindeii ramasi, ridicand soborul de sub rachita,
zambira cu prietenie duduii Lizuca si se trasera iar spre pestera fermecata. Usa tainica se
deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le. Licuricii se stinsera. Jivinele se
trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii inchisi, auzi langa
ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori” .
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului
sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara
Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.

I.L. Caragiale – Dl. Goe

schita – demonstratie

I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si
prin schitele sale in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in
care erau educati copiii in familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul
infatiseaza un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o
schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima
indirect sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul
faptelor si al personajelor. In al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar
momentul calatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale sale, iar toate
nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de
toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in plan narativ,intamplarii principale
relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care
incepe cu expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu
desfasurarea actiunii (pierderea palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si
conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta, ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de
alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care
protagonistul este Goe, personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si
conductorul - actioneaza in functie de comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care
relateaza intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea)
pana in clipa sosirii in Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a,
atitudinea autorului desprinzandu-se din modul in care nareaza si pune personajele sa actioneze.
Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei opere epice: narator, actiune, personaje. Modul
de expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu dialogul, care evidentiaza talentul de
mare dramaturg al lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si
un comic savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.

30
 Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele
definitorii ale unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit
specia literara pe care o ilustreaza.

I.L. Caragiale - Vizita

IONEL-caracterizarea personajului principal

Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel
mai mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori
inestimabile ale literaturii poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce
doresc sa para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul
nostru dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect.
Portretul fizic al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de
vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca
maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este descris si mediul in care traieste
eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”, deoarece este
preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o
servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon,
unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de
altfel Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara
educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face,
de ziua sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de
caracterizare indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste
ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie,
de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e
otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la
inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand
s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste
admiratia mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-
ma sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza
jupaneasa, face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu
lipseste o doza de viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si
a literaturii romane.

31
 Romanul pentru copii si despre copii

Ion Creanga - Amintiri din copilarie

Memorialistica a reprezentat in secolul al XIX-lea o forma de expresie literara in

opozitie cu fantezia romantica oferind o imagine realista asupra existentei umane. Ea prezinta
realitatea „sincera” si „adevarata” a faptului de viata trait, oferind cititorilor iluzia similaritatii cu
propria existenta. Insemnarile zilnice, epistolarele, jurnalele de calatorie au trezit interesul unor
creatori de talie universala ai secolului romantic (Goethe, Fratii Goncourt etc.) care au simtit
nevoia sa-si prezinte anii de ucenicie, ca exemple de felii de viata „autentica”.
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei cititorilor
urmarind devenirea morala si sociala a unui erou de la nastere pana la implinirea ca sot si
parinte. De succes de public se bucura mai ales romanele ce au ca protagonisti copii orfani care
prin munca, ambitie si respect fata de valorile autentice reusesc a-si infrunta destinul potrivnic.
Operele romancierilor englezi Fielding sau Dickens isi gasesc reflectarea tarzie in romanele lui
Mark Twain populate de eroi inventivi, indragostiti de viata, adaptabili conditiilor din lumea
americana.
I. Creanga se alatura cu Amintiri din copilarie tendintei generale de transfigurare a
notatiilor intime in romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil apartinand cadrului
geografic, istoric si economic al Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El creeaza
un „roman al copilariei copilului universal”, cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al carui
protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile manifestarii bucuriei si dragostei de viata intr-un
cadru traditional de viata patriarhala, taraneasca.
Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la
inceputul fiecaruia dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si
vesel”, alcatuit „in trei parti care se tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat
vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai
voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate
32
partile; cu biserica frumoasa si niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste
satului”. In capitolul al doilea scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii
si copilele megiesilor „care erau pururea in petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezinta satul
dintr-o larga perspectiva: „Din sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-ti aminteasca pe
aceia care s-au hartuit odinioara cu Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si
Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boistea
si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la carele lor, unde plugurile raman singure pe
brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele fara jitar si nime nu se atinge de
ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de tiharai se afla vestita Cetatea
Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele fugarite de streche si
strejuita de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa”. Ultimul capitol se
deschide cu lauda adusa satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de traditii, cantece si
obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de pamanturi, obligati a practica indeletniciri
diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de regulile patriarhale de convietuire ce
intretin o stare de petrecere, netulburata de griji.
Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia
cu „prichiciul cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele.
Dupa ce se ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa,
curtea cu acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat.
La varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de
varsta sa.
Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca
distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica
descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele
Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La
Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze
paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei moderne, intiparite in
minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va
de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!”.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat:
cu cat cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni
insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare
voiosie si inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber
nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa
povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul” . El se
simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de
cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in
ras atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele
asimilate de mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu,
apreciat pentru cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care
azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din
invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel
Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de invatacei
„pusi pe petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi si canta din
fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele” si li se „faceau ciubotele ferfenita”.

33
 Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta,
bucher de frunte si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui
Macarescu, in ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin
trasaturi distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele
invataturii si mai ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare.
El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va
trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia
sa-si ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in
joaca lui nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic.
Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in fata
copilului ei drept o femeie „miraculoasa” care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa,
severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in
vremea copilariei mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci
bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag!
Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror
situatii. Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu
in lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana
la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut.
Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este
calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”,
„dorit de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”.
Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui
performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are
pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o
nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani.
Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a
bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator la jocul si
placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai din Brosteni un
prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o
adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema.
G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie
reprezinta in literatura romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe
o nesilita expresie de arta si a artei ca pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie”
iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi surprins intr-un moment de geniala
expansiune”.

34
Genul Liric
2.a Poezia despre copilarie

George Cosbuc - Iarna pe ulita

Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata
pentru prima oara in revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire
de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de
munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca
emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei
copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau
culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea
strofelor. „Iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre,
nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care
copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in George Cosbuc,
Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe
ulita nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea
copiilor. Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e
structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa
abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se
bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin
hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e
prea tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece
pe drum vrea sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul
nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita.
35
Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i nimic.
Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si
dominanta copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este
o vorba: „Daca-i cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la
Blaga, intr-o aforistica formulare a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si
iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare care ne aminteste
de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde afectiunea
si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara
poate sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata
grija, observare fina si precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „...
primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si
acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum
sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand
dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-
ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se
innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger,
prapaditi de foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita.
„Am ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era
vorba de noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al
satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)

La oglinda – George Cosbuc

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul

secolului al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe
vremea imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare
libertate decat ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul
ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta
Zamfirei”. Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele
sale poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de
autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul
taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a
poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc
al dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce
acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este
fata. Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul
infiriparii, pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se
astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele

36
simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la
infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un
vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare
importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin
oglinda. Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de
securitate, prin inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a
concluziona ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat.
Sentimentul acesta se impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se
bazeaza pe omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta
asistam la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre
final ele sunt interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba,
jos! Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca
altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de
verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima
imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4
silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al
ritmului observam ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative,
inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici
litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor
poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere
din literatura universala.

2.b Poezia despre natura si vietuitoare

George Toparceanu – Balada unui greier mic

37
 In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un
pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de
fabulisti in literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru
doua ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in
pragul iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o
morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca
mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii,
acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur,
o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al
sau artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-
datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, /
Pentru doi eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil
ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in
natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite”
si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna
cea intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al
dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, /
Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei
departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si
al vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, /
Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe
campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala,
doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi
pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui
de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat
printr-o imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un
subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o
sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer
imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca
m-am dus si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza
sentimentul de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... //
Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei
sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-
un plan mai larg, conditia artistului in societate.

Elena Farago
Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci, pe
nume Paximede. De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei frati,
mama si la 17 ani, tatal. Obligata a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui Ion Luca
Caragiale, ocupandu-se de cei doi copii ai acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu Francisc Farago,

38
director de banca in diverse localitati din tara, Constanta, Braila si Craiova, ea se dedica cresterii
si educarii celor doi copii din familia sa.
Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila,
apreciata mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al.
Macedonski iar in epoca interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu.
Poezia sa de factura simbolista a fost recompensata cu mai multe premii nationale si
internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate.
Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au
desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX.
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a
dedicat mai multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul
unui motan, Plugusorul jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii
si-au mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop, Bondarul
lenes, Motanul pedepsit.
In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente
de tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala
suava, obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie,
camp lexical si context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o
scrisoare adresata poetei, E. Lovinescu marturisea: „Randul trecut am lasat volumul d-tale
acasa. Cand m-am intors, cei trei nepoti ai mei invatasera toate poeziile dintr-insul. E un
zbucium in toata casa. De pretutindeni rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac,
cotcodac/ Puii sa-i impac”. Am ajuns numaidecat la aplicarea lui Pestalozzi ca sa scap de
povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata casa. Si inca ce popularitate
zgomotoasa ”.
Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a
furnicii de La Fontaine, careia i-au dat imagine romaneasca si alti poeti (de exemplu George
Toparceanu si Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalti confrati imagineaza un
dialog dintre bondar si furnica, pentru a evidentia harnicia acestei fiinte mici care duce in spate
graunti de mei mai mari de trei ori decat statura ei. Miloasa, furnica da crezare bondarului
„ceapcan” cand se jeleste ca nu are noroc de stapani buni si il invita sa munceasca impreuna. La
refuzul lui, furnica il cearta ca o gospodina, inselata in buna ei credinta:

O furnica mititica,
Cat un grauncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cat boiul ei.
Pe carare-n jale mare
Plange un bondar ceapcan:
– Mor de foame
Si n-am poame
Si-as munci
Dar n-am stapan! ...

– Hai si-mi cara din povara

Si sunt gata sa-ti platesc.
– Cum n-as merge! Dar pe lege

39
 Jur ca nu pot sa muncesc! ...

– Vai de tine! Ce rusine

Lenesule cersetor,
Nici de mila, nici de sila
Nu ti-as da un ajutor!...
(Bondarul lenes)

Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule

specifice limbajului colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere
antagonice: furnica cea harnica si increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan”, ce isi
scuza defectele morale atribuindu-le societatii ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre
furnica, la care munca perseverenta si grea nu a alterat fondul umanitar. Naiva, ea sare in
ajutorul greierului propunandu-i o viata de munca perseventa si tenace, similara cu a ei. Numai
ca greierele este un personaj care vorbeste mult si nu face nimic, refuzul descoperindu-i siretenia
si lenea. El este un cersetor ce exploateaza credulitatea celor ce au ghinionul sa-i iasa in cale.
In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la
mustrarea severa. Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in
pumnul sau:

– De ce m-ai prins in pumnul tau,

Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare?

De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot,

Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel

In pumnul ce-l strange sa-l rupa.
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic de el!

40
 A incercat sa-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea,

Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-insemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
(Gandacelul)

Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia
impleteste elemente epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un
baietel curios si este sufocat, din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-
o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de prevedere a
copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile dintre destinele lor:
are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme.
Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel
nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul plange si promite
parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar cu o
morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de
acestea de bucuriile varstei lor.
Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice
suportate de fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul
schiop, victima unui gest nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit
atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a adus atata suferinta consecintele gestului
necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai rea decat animalele

Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului

la cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi
amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare
pachet de poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am
avut timpul sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in Junimea; ele s-au cetit si
recitit de multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar urmator al Convorbirilor”.
Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al
acestui ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului

41
autohton, (iernatice, primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor)
iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul.
Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al vietii
patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi
specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal
uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic
etc. Sunt ilustrate si simboluri cu semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate
in marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui Vasile Alecsandri au
izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX. Ele inregistreaza rotatia
anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o raspantie a climelor,
unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu
armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din
Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa
de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al
spatiului rural si al muncii campenesti” . Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului lumina
devine mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al cerului si
berzele isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut”.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor
inspirat, starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si
nostalgice, incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive.
Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta
poetica a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se
infatisaza zeita inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare
din real si acordarea simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile –
iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri
de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice
inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie/ Si
crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau
vizita unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un
„val de aur” ce „curge printre flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia,
caldura focului aprins din camin renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale
ale inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie.
Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste himerele unei lumi posibile
transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se transmite starea de incantare in
fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si
groaza in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului.
Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui
anotimp, a carui frumusete inghetata si incremenita o admira insa.
Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii
Siretului, asa cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul
Siretului descrie un colt din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul
cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul
dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere a timpului, singura certitudine o reprezinta

42
viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu
epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu
sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii care dau peisajului
descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se ridica”, „raul se-nconvoaie
[...] ca un balaur”), cu personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se
duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul luncii,
dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul unei
capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in apele
raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.
Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se
contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de
viata in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona
alcatuita din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca
din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a.

Mihai Eminescu – Revedere

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de
tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista
"Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care
codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie
reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate
cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia
efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de
recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine
lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si
admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de
care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand
totodata si sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia,
reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul
filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual,
care marcheaza prin curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul
universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri
distincte: unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua

43
intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este
reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric,
codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta,
precum si bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-
Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma
metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care
poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil
popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului
fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara
doina mi-o ascult". Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp
de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind
cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin
bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/
Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul
filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea
ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire:
"Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde,
iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica,
versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei
trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta
acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/
Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el
ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este
vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei
ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim
argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu
raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si
principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene. Timpurile
verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie.
Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume,
iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta"
viscolul, doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului
ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru
codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar
noi locului ne tinem";

44
 - cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi
bate", "frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila
intre glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme:
"Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei
culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".

Legenda - specie reprezentativă a literaturii pentru copii 3 1.Definiţie, clasificare, valori

morale în legende. 4 2.Legendele românilor - prezentare generală 5 3.Legenda etiologică –
Povestea Florii Soarelui 6 4.Legenda istorică – Condeiele lui Vodă, Legenda Vrîncioaiei 7
5.Legenda geografică – Babele 8

1.Definiţie, clasificare, valori morale în legende Legenda este o specie a literaturii

populare, mai ales în proză, dar şi în versuri, dee obicei redusă ca dimensiune, care, utilizând
evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea explicaţie genetică şi în genral cauzală unor
fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului, etc. După basmul fantastic
şi poveşti, legenda ocupă locul al doilea în proza epică populară şi cultă pentru copii. Legenda
este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse, având uneori elemente fantastice şi miraculoase,
bazate pe fondul real al unei întâmplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia. Dicţionarul de
terminologie literară defineşte astfel legenda: „... o specie a genului epic, o naraţiune în versuri
sau în proză, amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe, lucruri, momente
istorice, ţinut sau fapte aleunor eroi“ (C. Fierăscu, Gh. Ghiţă, Dicţionar de terminologie literară,
Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1969, p. 301). Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie
literar – artistică la interferenţa dintre basm şi mit, în care explicaţiile, cu elemente fantastice şi
miraculoase, pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se adauga uneori un
înveliş de glumă, încât, deseori, acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm, ci şi spre
snoavă. Legenda provine din latinescu lego, legere – a citi, legenda însemnând ceea ce trebuie
citit. A existat întâi sub forma populară, în versuri şi în proză, fiind apoi prelucrată în întregime
sau parţial, în literature cultă, unele titluri existând în parallel, ca de exemplu Legenda Florii
Soarelui, Legenda Rândunicii, Legenda Cucului. A. Clasificarea legendelor după vechimea şi

45
originea lor 30 1. legende populare, anonime, v. volumul Din legendele românilor, 2. legende
culte - în versuri – Alecsandri, Bolintineanu, - în proză – Călin Gruia, Dumitru Almaş. B.
Clasificare în funcţie de conţinutul lor 1. etiologice < gr. etios = cauză. Se mai numesc şi
explicative sau mitologice, întrucât trimit la originea unor fenomene naturale, plante şi animale a
căror apariţie este explicată prin povestirea unor întâmplări miraculoase. 2. istorice, în care se
povestesc anumite evenimente istorice, deformate prin intervenţia miraculosului sau a invenţiei
poetice. Ex: Toma Alimoş, Novac şi Corbul, C-tin Brâncoveanul etc. 3. hagiografice sau
religioase, în care se descriu vieţile sfinţilor. Prima categorie, legendele etiologice a fost
denunmită de B. P. Hajdeu deceuri, întrucât răspund la un de ce. În aceste legende, geneza
cosmică a faunei şi a florei este atribuită unor făpturi supranaturale. Apropiată de snoavă, de
poveştile cu animale, de basme şi uneori de balade, legenda se deosebeşte funcţional de toate
acestea, prin tendinţa ei explicativă şi prin fantastical subordonat acestuia (Dicţionar de
terminologie literară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970). Legendele au pătruns de timpuriu în
literature cultă: legendele istorice din Iliada şi Odiseea l-au inspirit pe Ion Neculce în O samă de
cuvinte, care le-a aşezat în fruntea Letopiseţului său. Primul poet roman care a prelucrat atât
legende mitologice, cât şi legende istorice a fost V. Alecsandri, în ciclurile Legende şi Legende
nouă. I-au urmat apoi Dimitrie Bolintineanu, V. Voiculescu şi alţii. Comparând legende din
volumul Din legendele românilor şi legendele culte cunoscute ale lui Călin Gruia sau Dumitru
Almaş cu basmul, se pot stabili câteva asemănări între acestea: • tematica variată, relevantă în
lupta dintre bine şi rău, adevăr-minciună, dreptate-nedreptate, sărăcie-bogăţie; • prezenţa
aceloraşi motive: - căsătoria mitică dintre frate şi soră – Soarele şi Luna; - lupta dintre voinic şi
balaur - Iovan Iorgovan; - înfruntarea dintre oştile turceşti şi forţele naturii – „gerurile răsăritene”
– Morcov Paşa şi Crivăţu; 31 - nevoia sacrificiului uman care asigură durabilitatea şi valoarea
creaţiei – Meşterul Manole; - recunoaşterea de către domn a fratelui pierdut în copilărie – Mircea
Ciobănaşul; • folosirea aceloraşi modalităţi artistice de compoziţie şi stil: personificarea şi
hiperbola, pe fondul antitezei, merg până la fantastic, devenind modalităţi estetice generale
pentru realizarea speciei şi pentru nuanţarea trăsăturilor umane ale personajelor (de exemplu, în
legendele despre Negru-Vodă, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau Cuza-Vodă).
Deseori, în legende sunt prezenţi trei eroi, care sunt supuşi la trei încercări, după care, mezinul,
fiind cel mai iscusit, mai înzestrat, învinge situaţiile dificile (Românaş). Dintre cele trei fete de
împărat, doar una e în stare „să aducă apă vie şi apă moartă din râul Iordan”, pentru feciorul
menit să ajungă ajungă domn (Negru – Vodă). Eroii sunt ajutaţi de calul năzdrăvan, de obiecte şi
forţe ale natruii neobişnuite. Astfel, Ştefan cel Mare „a bătut războaie drepte” şi datorită
prezenţei calului zburător. Cele mai multe situaţii pun legenda alături de poveste, de istorioară.
În realitate, aceasta este o povestire în care răzbate nevoia de concret şi anecdotic, fapt ce o
apropie de snoavă, cu personaje asemănătoare lui Păcală, pline de pitoresc, cu replici
imprevizibile (Un ostaş de-al lui Ţepeş). În acest exemplu, ostaşul român al lui Vlad Ţepeş –
realizat în viziunea clasică – exprimă ideea şi concepţia că demnitatea şi credinţa patriotică sunt
mai presus de orice bogăţie sau rang. Valori morale şi estetice În explicarea uno adevăruri,
hiperbola şi fantasticul îndeplinesc în legendă o funcţie estetico-etică. Legendarul e, prin urmare,

46
o modalitate de transfigurare a realităţii. Valoarea legendei nu constă atât în conţinut, cât în
forma literar – artistică de a comunica adevăruri şi a nuanţa bogate valori morale. Lectura sau
povestirea legendelor îmbogăţeşte fondul cognitiv şi afectiv al copiilor de vârstă preşcolară sau
şcolară. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor supradimensionate îi ajută pe
copii să descifreze mesajul estetic, fondul real al operei, concizia, simplitatea şi expresivitatea
limbii şi stilului, le dezvoltă capacităţile intelectuale şi verbale, trăsăturile de voinţă şi de
caracter.

Legenda istorică – Condeiele lui Vodă , Legenda Vrâncioaiei

Analiza textelor epice cu ajutorul lecturilor explicativă, comprehensivă şi interpretativă,

trebuie să pună în valoare resursele educative cognitive, estetice şi morale ale textelor, prin
strategii care solicită în mare măsură resorturile afective. Prin intermediul acestor texte în clase
II-IV, elevii se întâlnesc cu cele mai semnificative momente din istoria popoului român, cunosc
fapte de vitejie ale înaintaşilor, figuri de eroi ai poporului român. Citirea textelor cu conţinut
istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cât mai corecte cu privire la unele
noţiuni istorice, cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă, perioadă, mileniu, secol) sau
referitoare la viaţa economică (muncă, îndeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-
politică (clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate, exploatare // libertate,
suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor
lor să cultive sentimente / atitudini-valoare, în special patriotismul, manifestat sub forma
mândriei de a fi român, a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun, drept, moral.

E important să avem în vedere că sentimentele nu se învaţă aşa cum se însuşesc noţiunile

ştiinţifice, ci sentimentele se trăiesc. A trăi sentimentele declanşate prin forţa evocatoare a
faptelor de eroism înseamnă, în primul rând, a înţelege semnificaţia / sensul acestor fapte,
precum şi limbajul specific, folosit în aceste texte. Textele cu conţinut istoric sunt destul de
numeroase în manualele de limba română pentru clasele a II-a – a IV-a, unele dintre ele
înfăţişând fapte istorice prin intermediul legendei sau al altor creaţii literare, ca de exemplu al
poemului eroic sau al povestirilor / al schiţelor, cum am mai arătat, iar altele se apropie prin
conţinutul şi forma de prezentare de textele întâlnite în manualele de istorie, prezentând
personalităţi istorice - cum ar fi Nicolae Bălcescu, după Ioan Ghica, Alexandru Ioan Cuza, de
Victor Eftimiu - putând fi incluse şi la tema personalităţi, exemple, modele, alături de Ştefan
Luchian, Grigore Alexandrescu, Henri Coandă, Tudor Vladimirescu, Victor Babeş şi alţii.
Indiferent de deosebirile sub care apar, textele istorice înfăţişează date, fapte, fenomene sociale
care nu pot fi prezentate pe calea intuiţiei directe. În cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni
şi denumiri noi pentru elevi, care redau culoarea epocii respective. Limbajul unor texte aru un
caracter specific, aşadar este evident că înţelegerea lor creează elevilor anumite dificultăţi
comparativ cu alte categorii de texte. O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice.
Explicând geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui eveniment istoric,
legendele apelează de obicei la elemente fantastice. Datorită acestor caracteristici, precum şi al
unui limbaj specific mai greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor.
47
Dificultăţile nu apar atât în înţelegerea faptelor, cât mai ales în ceea ce priveşte înţelegerea
semnificaţiilor acestor fapte. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate
tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite, ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă.
Faptele de legendă, oricât de mult ar impresiona, se pot uita în cele din urmă; semnificaţia lor,
înţeleasă însă corect, îşi va pune amprenta pe întregul comportament al elevilor. De aceea în
abordarea acestor categorii de texte, întâlnite încă din clasa a II-a, se cere un mod de analiză care
din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai înţelegerea evenimentelor şi a faptelor de
legendă, 42 cât mai ales semnificaţia acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ. În
acest sens, în afara povestirii învăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu
pauzele şi gesturile cele mai potrivite, care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor, o
importanţă deosebită o au întrebările mai mult retorice în prima oră, care să focalizeze atenţia
asupra mesajului, să îi pregătească psihologic pe elevi, astfel încât în ultima lectură ,
interpretativă, după ce vor fi înţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj la
propria lor identitate de la trecut la prezent. Astfel întrebările extratextuale, deschise,
interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a accesului spre
sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decât prin iniţiere, aşadar nu trebuie
amânate până la ultima lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei
relecturi. Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o bogăţie de
valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. Istoria naţională povestită de poporul
însuşi, în legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte.
Legendele istorice relevă, în formă concisă şi sobră, având mărcile stilului oral, faptele oştenilor
români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia poporului, ca simboluri ale
demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul). În asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit.
Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa, vitejia.
Patriotismul voievozilor români, ca şi al oştenilor, este o însuşire firească, sensul existenţei lor
fiind slujirea intereselor neamului. Legenda populară Condeiele lui Vodă înfăţişează cu concizie
şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătrân cu ţările
vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării împotriva duşmanilor vremelnici.
Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular. Trăsăturile
personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii suggestive, evocate prin
naraţiune şi dialog. 43 Prin câteva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune
accent pe semnificaţia drumului lui Mircea, de la Târgovişte “spre ţara Leahului”, “ca să facă
legătură cu craiul, asupra ameninţării duşmane”. De exemplu în Legenda Vrâncioaiei se vor
putea pune următoarele întrebări intratextuale sau comprehensive (închise – cu un singur răspuns
găsit în text) // extratextuale sau interpretative (deschise – de tipul da, nu sau cu mai multe
variante de răspuns), care vor putea fi extrapolate şi la alte texte.

BASMUL 1. Definiţie. Clasificare 2. Tematică.Trăsături caracteristice 3. Particularizări-

exemple 4. Dimensiuni ale fantasticului Plăsmuiri ale minţii şi fanteziei populare, basmele
transpun într-un univers fantastic, fabulos, probleme majore ale vieţii oamenilor, comori de

48
înţelepciune şi experienţă seculară, năzuinţe şi aspiraţii, credinţa în bine şi frumos. 1. BASMUL.
– definţie, tematică, structuri compoziţionale, trăsături caracteristice. a. Definţie: Specia genului
epic, naraţiune în proză, îndeosebi, şi mai puţin în versuri în cuprinsul căreia cu mijloace
tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe
supranaturale din domeniu irealului. .Basmul este specie a genului epic, naraţiune în proză
îndeosebi şi mai puţin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiţionale se
povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale, din
domeniul irealului. G. Călinescu considera basmul “o operă de creaţie literară” cu o geneză
specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase, un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind
mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală. 2.Teme şi motive: 48 Tema generală a basmului este
lupta dintre bine şi rău, caracterizată însă diferit ca luptă între dreptate şi nedreptate, adevăr şi
minciună, curaj şi laşitate, bunătate şi răutate, hărnicie şi lene, generozitate şi egoism. I. legători
români: Petre Ispirescu, Ion Pop Reteganul, Ovidiu Bârlea. II. Culegători şi creatori: - în
literatura română: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Vahuţă, Barbu
Delavrancea, Mihail Sadoveanu. - în literatura universală: Ch. Perrault, Fraţii Grimm,
H.C.Anderson, A.Puşkin, M.Gorki, A. de Saint Exupiry. Dintre motivele frecvent întâlnite în
basme s-ar putea enumera: - existenţa umana limitată la timp( Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără
de moarte) - mama vitregă (Fata babei şi fata moşneagului) - eliberarea astrelor (Greuceanu) -
împlinirea unui legământ, a unei meniri (Ursitorile, Frumoasa din pădurea adormită de Fraţii
Grimm) Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiaşi basm. Basmele dezvoltă o temă generală
, aceea a luptei dintre bine şi rău, determinată de complexitatea vieţii şi prezentată într-o mare
varietate de aspecte conflictuale: - sociale (bogăţie-sărăcie, exploatare-lupta împotriva acesteia);
- morale (lene-hărnicie, îngâmfare-modestie, laşitate-curaj, viclenie-cinste, minciună-adevăr,
egoism-generozitate); - estetice(curăţenie-frumuseţe). Majoritatea basmelor soluţionează
conflictul prin victoria forţelor binelui asupra forţelor răului. Finalul tragic desprinde basmul
“Scufiţa Roşie” de Ch. Perrault din şirul celor încadrate în această schemă tip, în care binele
învinge răul. ”Morala” explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează
şi vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne chezura
faptele. Astfel: “...n-are rost să fim măcar miraţi Atuncia când de lup suntem mâncaţi.” 49
Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au însuşiri pozitive de caracter: vitejie, cinste,
modestie, generozitate, spirit de sacrificiu, puritate sufletească, curaj, frumuseţe fizică şi
sufletească, sensibilitate. a. Structură şi compoziţie Definirea basmului subliniază ca notă
caracteristică, prezenţa miracolului, fantasticului, deci desfăşurarea epică a acestuia cuprinde
întâmplări supranaturale. Naraţiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează
într-un anumit tipar compoziţional. Timpul desfăşurării acţiunii are fie valori arhaice, fie
fabuloase, toate aduse într-un etern prezent – Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti, sunt
posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor. Aceste valori ilustrează
aspiraţiile omului de a învinge o categorie obiectivă a existenţei. Spaţiul este alcătuit fie din
elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente
fantastice ca tărâmul celălalt, codrul de aramă etc. Caracteristice sunt formulele tradiţionale

49
consacrate, introductive, mediane şi finale, care marchează structura subiectului. Formulele
introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica
realului. Unele sunt succinte “A fost odată ca niciodată” (Făt-Fzrumos din lacrimă), dar altele se
realizează prin proză ritmată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: “A fost o dată ca
niciodată; că de n-ar fio nu s-ar povesti, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele”
(Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de maorte). Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul
repetiţiei. Astfel, încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte,
nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură.
Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice,
miraculoase, dar construite în esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea fizică se armonizează cu
marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâţenia, cu defectele morale. Ele devin simboluri ale
binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului. 50 Elemente ale miraculosului şi
fantasticului sunt prezentate fie prin înzestrarea personajelor cu forţe supranaturale, fie prin
metamorfozarea unora sau chiar prin structura iniţială a eroilor. fantasticul îmbracă forme
diferite după momentul concret istoric, geografic. natura, prin elementele ei personificate, vine în
sprijinul personajelor principale, mesagere ale binelui. Plăsmuirile miraculoase pot fi plăsmuiri
ale răului ca: zmei, mume ale pădurii, diavoli etc. Basmul este o pledoarie pentru valorile extern
umane, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin
repetarea unor elemente de structură compoziţională prin liniaritatea personajelor, devine un
excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste. 3. Tema basmului Făt-Frumos din
Lacrimă, scris de Mihai Eminescu este lupta dintre bine şi rău, îmbinând motive ca: paternitatea,
prietenia, iubirea. M. Eminescu lărgeşte însă mult, depăşeşte aceste motive tematice prin
cuprinderea unor probleme de mare profunzime, ca relaţia dintre om şi timp, raportul dintre viaţă
şi moarte, sau cosmic şi terestru – ceea ce realul exclude, miraculosul creează ca posibilitate.
Complexitatea tematică generează o bogată structură compoziţională, specifică basmului
românesc, oferind un model de pr4elucrare originală folclorului. Miraculosul este diferit şi bogat
ca prezenţă în naraţiune. Astfel timpul este al vieţii, dar şi al morţii, al zilei dar şi al nopţii. Prin
basmul Făt-Frumos din Lacrimă, M. Eminescu realizează o minunată sinteză a motivelor
tematice şi a elementelor de structură compoziţională specifice basmului românesc, oferind un
model de prelucrare originală a folclorului. Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă
constituie o înfăţişare veridică a realităţii printr-o permanentă interferenţă între elementul real şi
cel fantastic. Profilul fizic şi spiritual al personajelor se conturează treptat, pe măsura derulării
firului epic, printr-o gamă bogată de procedee artistice. Tema basmului Albă ca Zăpada de Fraţii
Grimm este răutatea mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor.
Personajele principale sunt concepute în antiteză: Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a
bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului. 51 Scufiţa Roşie de Ch. Perrault este una din poveştile cele
mai îndrăgite de copii. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi
credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii. Pornind de la un motiv de
largă circulaţie în folclorul naţional şi universal (Europa, Asia, America), Creangă a creat
povestea Capra cu trei iezi. Este prezentată drama unei mame ai cărei copii au fost ucişi fără milă

50
şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. După
originea lor, basmele pot fi populare şi culte, cele populare fiind supuse variabilităţii, datorită
circulării lor pe cale orală, cele culte rămânând în forma în care au fost create. În basmul Făt
Frumos din Lacrimă personajul care întruchipează forţele binelui, Făt Frumos este viteaz,
curajos, generos, cu un simţ al datoriei frăţeşti. Făt Frumos îl va scăpa pe fratele lui de cruce, fiul
împăratului vecin, de Mama Pădurilor care-i cerea, drept bir, tot al zecelea copil al supuşilor săi.
Făt-Frumos renunţă la bucuriile dragostei spre a-i oferi fratelui său de cruce aceleaşi bucurii
răpindu-i-o pe fată. În Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă, fata moşneagului este
frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Ea, deşi “horopsită” de maşteră ş de fata ei, “era
o fată răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai şi amar de pielea ei”. Era copleşită de o mulţime de
treburi, fără să mulţumească totuşi pe babă şi pe “odorul de fiică-sa”. “Fata moşneagului la deal,
fata moşneagului la vale; ea după goteje prin pădure, ea cu trebăluitul în spate la moară, ea în
sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o
parte venea şi în alta se ducea.” Fata moşneagului, ajunsă la Sf. Duminică, o slujeşte cu credinţă,
gătind, spălându-i şi hrănindu-i “copilaşii” (balauri şi tot felul de jivine de care “foigăia”
pădurea). Modestă din fire, fata îşi alege ca răsplată “cea mai veche şi mai urâtă” ladă din podul
stăpânei. Cuptorul, fântâna, părul şi căţeluşa (mai degrabă fiinţe şi obiecte personificate, decât
elemente fanôastice) o răsplătesc din belşug cu, plăcinte crescute şi rumenite, cu “apă limpede
cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa”, cu “pere galbene, ca ceara de coapte ce erau şi
dulcica mierea” şi cu o salbă de galbeni. 52 În Capra cu trei iezi, Capra ne apare în două
ipostaze: cea de mamă grijulie şi de gospodină pricepută şi harnică. Ea este sensibilă, duioasă,
dar îşi urăşte duşmanul perfid şi este neînduplecată în actul justiţiar: “-Ba nu, cumătre, c-aşa mi-a
ars şi mie inima după iezişorii mei...” În Scufiţa Roşie, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este
ascultătoare, naivă, credulă, veselă, sensibilă la frumuseţile naturii. Cenuşăreasa este tipul
feminin ideal: frumoasă, bună, cinstită, harnică, modestă, răbdătoare, plină de dragoste şi
îngăduinţă faţă de tatăl său, care nu-i ia apărarea, supusă, sensibilă în faţa frumuseţilor naturii.
Aşa cum e drept, ea îşi găseşte răsplată cuvenită după faptele şi inima ei. Personajele negative
sunt de obicei fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar şi reale
(mama vitregă, surorile şi fraţii invidioşi, spânul, curteanul, sfetnicul mincinos) – cu chip de
monstru, animal sau om, personajele negative sunt dominate de ură împotriva oamenilor, de
viclenie, de laşitate, lăcomie, cruzime. Deşi au o forţă fizică extraordinară, personajele fantastice
(zmei, balauri, zgripţuroaice, zmeoaice, muma Pădurii) sunt vulnerabile, nu dispun de
inteligenţă, perspicacitate, calităţi indispensabile în confruntare cu duşmanul, de aceea sunt
învinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte. În Făt-Frumos din Lacrimă, forţele
răului (muma Pădurilor, baba-vrăjitoarea) urmează trăsăturile fixate de tradiţia folclorică: răutate
(aşa mare încât însăţi fiica, Ileana, se dezice de mama sa), viclenie, perfidie, ură împotriva
oamenilor împinsă până la limitele furiei autodistrugătoare. În Cenuşăreasa, prin antiteza de tip
alb-negru sunt puternic reliefate defectele mamei vitrege şi ale fetelor ei: mândrie, îngâmfare,
dispreţ pentru muncă, răutate de proporţii aproape incredibile, invidie, dorinţă de înălţare prin
minciună şi impostură, lipsă de cuvânt. Fata babei şi fata moşneagului. Lăcomia şi invidia o

51
determină pe fata babei să-şi ia “inima-n dinţi” şi să plece şi ea în lume. Spre deosebire de fata
moşneagului, “porneşte cu ciudă trăsnind şi plesnind”. Reface itinerariul fetei moşneagului, dar
peste tot “s-a purtat totul hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte”. A oprit copii Sf. Duminici, a făcut
bucate afumate, arse şi sleite, încât Sf. Duminică 53 “şi-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit” .
Drept răsplată, îşi alege lada cea mai nouă şi mai frumoasă, pe măsura lăcomiei ei. Capra cu trei
iezi. Lupul este de la început un duşman de lup... “care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape
iezii”, încărcat de vicii, indiscret/ “trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea
capra cu dânşii”, crud (“ştiu că i-aş cârmăşi şi i-aş jumuli...”) crumzimea lui mergând până la
acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de umple pereţii cu sânge). Este
un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, sintenţioase, ca din scripturi: “Apoi dă,
cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac puişorii cei mai tineri”, perfind, insinuînd că ursul ar
fi vinovatul. Lăcomia lui este zugrăvită plastic: “Atunci lupul nostru începe a mânca halpov şi
golgât, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”. În Scufiţa Roşie lupul reprezintă răutatea, viclenia,
lăcomia. Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a
dezvolta şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău. Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt:
hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău,
realfantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor, florilor – capra, iezii, lupul.) În basme eroii
şi acţiunile se grupează după nişte numere fatidice care se repetă. Trei sunt metamorfozările lui
Făt-Frumos, trei sunt iezii caprei, Cenuşăreasa merge la mormântul mamei de trei ori pe zi, iar la
bal trei nopţi la rând. 7, 9, 12, 17, 77 (3 feciori, 3 fete, 3 zmei, 3 zmeoaice, 3 mări, 3 ţări etc.)
Formele introductive ca: “A fost o dată ca niciodată; că de nar fio nu s-ar povesti, de când făcea
plopşorul pere şi răchita micşunele, de când se băteau urşii în coade” etc. au ca scop prezentarea
altor valori ale timpului şi ale spaţiului, desprinderea de logica realului. Formulele mediane
asigură continuitatea între episoadele, menţinând viu interesul cititorului “Ascultaţi, boieri,
cuvântul din poveste, căci d-aci înainte mai frumos îmi este”. Formulele finale reamintesc
necesitatea reîntoarcerii la realitate, revenirii în lumea prezentată alegoric. În general basmele au
un caracter moralizator (Capra cu trei iezi, Scufiţa Roşie). 54 Sub raport compoziţional, acţiunea
basmelor se plasează întrun timp arhaic fabulos care creează totuşi impresia unui prezent etern şi
într-un spaţiu nedeterminat, dar, în linii mari aceleaşi: codrii neumblaţi, împărăţii îndepărtate,
“tărâmul celălalt”, palate şi grădini din aramă, argint şi aur, sau bordeie umile care ascund
comori inestimabile, munţi care se bat în capete. Subiectul se structurează în nişte şabloane
cunoscute: feciorul cel mic e întotdeauna mai isteţ, fugarii aruncă în calea zmeoaicei obstacole,
mama vitregă goneşte fata moşului, fiinţele cărora li s-a făcut un bine, ajută personajele pozitive.

52
SNOAVA

Viziunea satirică şi valorile morale în snoave cu aplicaţii la “Isprăvile lui Păcală” de Petre Dulfu
Snoava I.1 definiţie, accepţiuni terminologice

I.2 subspeciile snoavei I.3 clasificarea snoavelor “Isprăvile lui Păcală”, de Petru Dulfu

II.1 Tematică şi compoziţie

II.2 Caracterul satiric şi educativ al snoavelor lui Petre Dulfu a valori cognitive şi morale
Lectura interpretativă – modalitate de accesibilizare a snoavelor lui Petre Dulfu

III.1 Discutarea reacţiilor cititorului

III.2 Reţeaua personajelor

III.3 Caietul de impresii de lectură

. Snoava: definiţie, accepţiuni terminologice În general, snoava este definită drept “specie
a literaturii populare, cu multiple şi străvechi infiltraţii în cea cultă, constând întro scurtă
naraţiune cu intenţii umoristico-satirice, în care elementele realiste (şi, uneori, naturaliste) sunt
împinse câteodată până la limita verosimilului, fără însă a se trece decât rareori în fantastic”
(Apud “dicţionar de termeni literari”, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti 1976, p. 407).

Cuvântul “snoavă” provine din vechea sloavă “izu nova”= “din nou”. În sens larg, snoava
este numită “poveste glumeaţă”, “poveste cu măscărici, cu minciuni, bazaconii, parascovenii,
taclale” 149 (“Snoava populară românească”, ediţie critică de Sabina – Cornelia Stoenescu,
Prefaţă de Mihai – Al. Cancovici, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. VI.)

Folcloriştii şi istoricii literari remarcă dimensiunea ei redusă în comparaţie cu basmul,

apoi faptul că ea demască aspecte negative din societate, defecte umane, vicii sociale, ţintind
efecte moralizatoare în sensul îndreptării răului prin afirmarea principiilor eticii populare. Prin
caracterul lor satiric şi moralizator, snoavele se referă nu la oameni ca persoane, ci la caracterul
acestora, la slăbiciuni şi defecte, încât din conţinutul lor, se poate constitui un “manual de morală

53
populară”, în care leneşii, proştii, mincinoşii, beţivii, lacomii, hrăpăreţii, linguşitorii ş.a. sunt
biciuiţi cu armele răului şi ridicolului. Umorul ia forme variate: de la râsul sănătos şi inofensiv,
în cascade, până la cel sarcastic” (A. D. de Rougement, Partea diavolului, traducere de Mircea
Ivănescu, Fundaţia Anastasia, 1994, p. 127). Aşadar funcţionalitatea snoavei constă în
restabilirea unor norme ale eticii populare încălcate de comportamente reprobabile.

În vecinătatea snoavei s-a născut gluma, considerată de unii o subspecie a snoavei.

Gluma este o naraţiune scurtă şi concentrată, încheiată cu o poantă, ce evidenţiază iscusinţa şi
inteligenţa creatorului ei. În timp ce snoava aparţine, prin origine şi conţinut, mediului rural,
gluma are o origine livrescă şi este specifică mediului citadin. Ea s-a născut datorită vieţii
moderne ahtiată după povestiri acurte, cu poante vesele, care solicită ascultătorilor o atenţie de
scurtă durată.

Anecdota este tot o povestire veselă şi cu un final moralizator, cu un pronunţat caracter

pitoresc, dezvoltată în jurul unui personaj cunoscut. În cele mai multe cazuri, anecdotă
povesteşte farsa pusă pe seama unui personaj istoric, pentru ai dezvălui caracterul sau poziţia faţă
de un eveniment trăit. Referindu-se la personalităţi cu renume, anecdota se aseamănă cu legenda
istorică. Ambele pun pe seama oamenilor mari ceva în legătură cu conduita şi capriciile acestora.
Aceleaşi resurse spirituale şi aceleaşi medii sociale au dat naştere poreclei, care înveseleşte
mintea şi satirizează caracterul. Porecla se compune dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte prin
care este stigmatizat năravul ori defectul cuiva.

Spre deosebire de celelalte specii amintite, snoava clasică are un statut literar distinct,
prin vitalitatea exprimată şi prin aria largă de răspândire. De obicei, povestitorul de snoave este
un temperament vesel, dotat cu spirit critic, inventiv şi cu putere de sinteză. Există mai multe
tipuri de povestitori de snoave: a) povestitori de snoave tradiţionale; b) povestitori de bancuri şi
anecdote; c) povestitori de snoave licenţioase sau de glume “fără perdea”. În toate epocile snoava
a fost un produs folcloric al râsului. Ea era prezentă în cupletele satirice rostite la petrecerile
“saturnale” ale Antichităţii romane, în povestirile licenţioase ale Evului Mediu, până la snoavele
cu caracter satiric puse pe seama unor eroi populari precum Nastratin Hogea (la turci), Ivan
Turbincă (la ruşi), Till Eulenspiegel (la germani) şi Păcală (la români). Pe de altă parte, snoava a
apărut şi din motivul că, în anumite epoci, nu se putea spune adevărul. Din perspectivă
cronologică, snoavele au fost introduse din colecţiile de basme ale folcloriştilor începând cu
epoca romantică. Prima colecţie este cea a fraţilor Grimm din 1812, iar în cultura română prima
colecţie care include snoave aparţine fraţilor germani Arthur şi Albert Scholtt, din 1845. Au
urmat colecţiile lui Petre Ispirescu, I. C. Fundescu, Theodor Speranţia ş.a. Precum alte creaţii
populare, snoavele au constituit un preţios izvor de inspiraţie pentru scriitorii noştri din diferite
epoci: I. Budai Deleanu, Anton Pann, Ion Creangă, I.L. Caragiale ş.a. Pe de altă parte unii
scriitori au prelucrat snoava populară, transpunând-o în versuri, cum a procedat Petre Dulfu cu
“Isprăvile lui Păcală”.

54
 După personajul principal din ele, snoavele au fost clasificate de către cercetătorii străini
în patru mari grupe: • snoave despre proşti; • snoave despre căsătoriţi; • snoave care au ca
personaj central femeia; • snoave care au ca personaj central bărbatul. Cercetătorii români au
întocmit o tipologie pe temeiul familiilor de subiecte şi ţinând seama de personajele snoavei şi de
relaţiilor lor sociale. După aceste criterii, au fost întocmite mai multe grupe: • snoave axate pe
relaţii sociale; • snoave care reflectă relaţii de familie; • snoave despre defecte fiziologice; •
snoave despre armată, preoţime ş.a. Cele mai cunoscute şi citite sunt snoavele româneşti care îl
au drept personaj principal pe Păcală, vestit prin isteţimea şi aventurile sale comice.

II. Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu Petre Dulfu are meritul de a fi versificat, într-o
viziune originală, cunoscutele snoave despre Păcală. Prin intermediul acestui personaj
exponenţial se exprimă atitudinea omului simplu faţă de unele concepţii retrograde, slăbiciuni ori
defecte omeneşti, pe care experienţa de viaţă multiseculară a poporului le condamnă şi le
sancţionează. Sunt aduse în prim-plan aspecte diverse din lumea satului de altădată şi prezentate
într-o viziune realistă, veridică.

II.1 Tematică şi compoziţie Opera sa se remarcă printr-o tematică variată: relaţii sociale,
familiale etc, întâmplările gravitând în jurul lui Păcală, care este secondat de tipuri caracteristice
din mediul rural: preotul hapsân, boierul lipsit de omenie, femeia necredincioasă, soţul
încornorat ş.a. Umorul, ironia, zemflemeaua, satira sunt doar câteva din modalităţile artistice
folosite pentru sancţionarea răului, sub orice formă ar apărea acesta. 152 Un “Cuvânt înainte” de
dimensiuni reduse subliniază frumuseţea snoavelor, rolul lor de-a amuza şi de-a instrui: “Ce ne-
am face tot cuamaruri, dacă n-ar mai fi pe lume şi câte-o poveste plină de-nveselitoare glume ...”.
(Petru Dulfu, Isprăvile lui Păcală, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993, p. 3)

Compoziţia ciclică a operei evidenţiază, în cele XXIV de episoade, care se succed într-un
ritm alert, calităţile omului simplu, capacitatea de a învinge greutăţile vieţii, păstrându-şi
nealterate cele mai alese însuşiri sufleteşti. Acţiunea este plasată în spaţiul geografic românesc,
într-un timp nedeterminat. Vechimea povestirii, farmecul ei arhaic sunt sugerate cu ajutorul
formulei introductive: “Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea apa-a curs pe Olt cam multă Undeva, pe-
aici, sub cerul scumpei neastre Românii”... Prezenţa elementului miraculos se remarcă în două
capitole: “Fluierul fermecat” şi “Moara dracilor”. Cadrul, populat cu elemente ale mitologiei
creştine, rămâne însă preponderent realist. Versificaţia cu măsuri lungi şi ritmuri variate,
adecvate conţinutului de idei, rima împerecheată, repetiţiile, inversiunile etc., imprimă versului
cursivitate, muzicalitate şi dinamism. Personajele sunt situate la antipod, având calităţi şi defecte
caracteristice: înţelepciune, generozitate, omenie sau dimpotrivă: prostie, lene, egoism etc. Cel
care animă lumea satului românesc este Păcală, eroul snoavelor şi autorul atâtor isprăvi. El este
compus pe contrastul dintre aparenţă şi realitate. În aparenţă pare un prost, un nerod, însă
cititorul cărţii lui Petre Dulfu îşi dă seama repede că Păcală utilizează arta prefăcătoriei, a
disimulării. El mimează prostia şi buimăceala pentru a-şi prinde potrivnicii în capcană,
pedepsindu-i după greşelile comise. Ciclul snoavelor lui Păcală se încheie rotund, prin revenirea
personajului, după ce a răscolit lumea cu “isprăvile” lui, evidenţiindu-i 153 păcatele şi
55
strâmbătăţile, în sat ca să vieţuiască asemănător unui gospodar obişnuit. Prin suita de întâmplări
hazlii, prin umorul dens, ca şi prin deosebita vervă satirică se realizează o oglindire a vieţii şi
spiritualităţii caracteristice poporului, din vremi imemorabile până astăzi. II.2 Caracterul satiric
şi educativ al snoavelor lui Petre Dulfu II. 2. a) Valori cognitive şi morale Atât snoava populară
cât şi cea cultă evidenţiază o serie întreagă de antinomii: bun-rău; inteligent-prost; cinstit-hoţ;
harnic-leneş; moral-imoral; stăpân-slugă; bogăţie-sărăcie; dreptate-injustiţie ş.a. Aceste concepte
şi principii etice, trăsături de caracter şi defecte general-umane nu sunt prezentate abstract şi nici
sub forma unor propoziţii moralizatoare, plate şi plicticoase. Ele transpar din spusele şi conduita
persoanelor, puse în situaţii comice care stimulează râsul şi motivează satira. Cele mai multe
snoave vizează viciile şi defectele oamenilor ca indivizi sau ale anumitor colectivităţi în
ansamblul lor. În snoava lui Petre Dulfu se ridiculizează: • Prostia omenească ce apare în diferite
ipostaze pentru că povestitorul conturează, pe o scenă imaginară, o galerie de proşti aflaţi în
grade felurite, ceea ce provoacă deopotrivă o reacţie de respingere din partea cititorului şi o stare
de bună dispoziţie când descoperă resorturile şi manifestările acestuia. Proştii sunt iniţiatorii unor
acţiuni fără noimă. Fie masculină, fie feminină, prostia întreţine hazul şi, prin contrast, purifică
spiritul şi luminează mintea. • Lenea masculină sau feminină care are un loc privilegiat în
snoave. • Zgârcenia şi lăcomia ce sunt trăsături ale unor boieri sau preoţi. Un preot se roagă să
fie lungită ziua de lucru a secerătorilor pentru a munci cât mai mult pe moşia sa. Boierii zgârciţi
sunt dispuşi să trăiască numai cu apă de izvor sau cu fasole stricată, fapt ce 154 provoacă
cititorului sentimente de compătimire şi condamnare, înveselind spiritele. • Femeia
necredincioasă care pune la cale diferite farse pentru a-şi înşela bărbatul. Situaţiile prezentate
devin comice, iar personajele sunt ridiculizate, conduita lor fiind dezaprobată de tinerii cititori. •
Relaţia stăpân-slugă ce pune în evidenţă trăsăturile pozitive de caracter faţă de cele negative. Pe
de-o parte avem: inteligenţa, înţelepciunea, cinstea, spiritul practic, aspiraţia spre adevăr şi
dreptate, iar pe de altă parte avem: prostia, lenea, stângăcia, răutatea. Personajele cu defecte fac
gafe, sunt incapabile de a judeca în mod corect faptele şi cad uşor în ridicol. Întrucât Păcală este
un erou comic al snoavei româneşti, se pune întrebarea: în ce măsură este un “model” de
conduită pentru cititorul tânăr? Sigur, acesta îl simpatizează pentru isteţimea, inteligenţa şi
inventivitatea puse în serviciul restabilirii dreptăţii şi adevărului. Apoi, şcolarul se distrează
copios de pe urma farselor înscenate de erou potrivnicilor săi. Însă, atunci când Păcală devine
crud, răzbunător, chiar sadic, el se transformă în “antimodel” pentru tinerii aflaţi în plin proces
formativ. III. Lectura interpretativă – modalitate de accesibilizare a snoavelor lui Petre Dulfu
Lectura interpretativă este o metodă care constă în explorarea asociaţiilor personale şi a
sentimentelor provocate de un text, analiza implicaţiilor premiselor sale. Discutarea reacţiilor
cititorului Elevii pot înţelege mai profund textul snoavelor dacă sunt încurajaţi să-şi exploreze
propriile sentimente şi asociaţii determinate de acesta. Se vor simţi mai implicaţi în lectură dacă
observă că reacţiile lor interesează. Întrebările prin care se obţin răspunsuri personale sunt de trei
feluri: • ce aţi observat în textul snoavei citite? Ce părţi din text aţi reţinut în mod deosebit? De
ce? • La ce v-au făcut să vă gândiţi aceste părţi reţinute? • Cum v-au făcut să vă simţiţi aceste
părţi? Această discuţie legată de reacţia cititorului la citirea snoavelor, a peripeţiilor lui Păcală,

56
poate duce la discuţii interesante dacă învăţătorul va ţine seama de următoarele aspecte: - s-ar
putea ca el să fie nevoit să demonstreze ce fel de răspunsuri aşteaptă; - trebuie să reducă discuţia
la povestire; - nu trebuie să “corecteze” răspunsurile elevilor. Reţeaua personajelor este o metodă
care îi face pe elevi să reflecteze la un text literar şi să facă asociaţii personale cu textul, să
exploreze problemele ridicate de acesta şi să discute trăsăturile literare care îl caracterizează.
Este o metodă grafică de descriere a personajelor şi de argumentare a descrierii. Elevii scriu
numele personajului într-un cerc în mijlocul paginii. Apoi, în cercuri satelit în jurul cercului cu
nume, scriu cuvinte care caracterizează acel personaj: Exemplu: Păcală – “Isprăvile lui Păcală”
de Petre Dulfu 156 Păcal ă curajo s înţelep t genero s inventi v cinsti t milos amuza nt Un alt
instrument cu multiple întrebuinţări care îi încurajează pe elevi să reflecteze le ceea ce au citit şi
să vină cu idei pentru ale discuta în clasă este caietul de impresii de lectură. Se cere elevilor să
împartă paginile caietului în două: în partea stângă se vor scrie fragmentele din text care le-au
atras atenţia, iar în partea dreaptă, elevii vor scrie un comentariu despre fragmentul respectiv.
Învăţătorul poate să-i pună pe elevi să schimbe caietele între ei şi să comenteze însemnările
celuilalt sau poate să adune caietele elevilor şi să le comenteze cu întreaga clasă. “Isprăvile lui
Păcală” de Petre Dulfu sunt îndrăgite de către elevi datorită umorului ce rezultă din ele, dar mai
ales datorită personajului principal, Păcală, care este iubit din pricina modului original în care
iese din încurcături şi găseşte rezolvări la anumite probleme, a modului în care îi pedepseşte pe
mincinoşi, zgârciţi,leneși etc.

57
 CANTEC-N. STANESCU Poezia "Cantec" face parte din volumul "O viziune a
sentimentelor" (1964) si este o poezie de dragoste care enunta starea de jubilatie a postului altfel
de pana acum. E o rostire aparte, un stil nou plin de prospetime si de parfumul unui spirit
original. De fapt toate poeziile de inceput ale poetului Nichita Stanescu stau sub semnul mirarii,
al iesirii din hibernare, al renasterii postului odata cu adolescenta. E o trezire la nivelul
senzatiilor, o explozie a fiintei ca prezenta, a sufletului in cosmos, a intregii organizari
plasmatice a trupului. Fericirea de a iubi e mai puternica decat fiinta. Intalnim in primele versuri
ale poeziei "Cantec" un plus de energii afective enuntate simplu dar rascolitor "E o intamplare a
fiintei mele:/ si-arunci fericirea dinlauntru! meu/ e mai puternica d ecat mine/ decat oasele mele."
Intalnim aici alte mijloace de expresivitate, un alt stil, de fapt absenta unui sul, care devine un stil
nou. Imaginatia postului este ea insasi expresivitate. Lucrurile sunt spuse simplu Fericirea
dinlauntru depaseste fiinta, oasele, durerea Dispar limitele, apar energiile fericirii unite care nu
sunt altceva decat energiile pasionale si energiile spirituale. Imbratisarea indragostitilor este
dureroasa prin scrasnetul oaselor si minunata prin fiorul apropierii, al contopirii, al indumnezeirii
prin iubire: "mereu dureroasa, minunata mereu". Dar dragostea la Nichita Stanescu sta si sub
semnul cuvantului, al rostirii, al faptuirii prin cuvant: "Sa stambe vorba, sa vorbim, sa spunem
cuvinte/ lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart/ fluviul rece in delta fierbinte/ ziua de noapte,
bazaltul de bazalt". Iata forta magica a cuvantului, puterea de a separa prin cuvant ziua de
noapte, dar mai ales bazaltul de bazalt, deci elementul divers, dar si acelasi element, care numai
aparent este identic. Altfel spus, dragostea separa dar sj uneste, identifica doua realitati care
deriva din una singura - androginul, care este atat de iubit de poeti, el semnificand in preistorie
perfectiunea. In strofa a treia, Nichita Stanescu se avanta ca fiinta plina de fericire intr-o anumita
lume, o lume tasnita in sus, o lume prelunga si in nesfarsire, o lume in coloana care duce la
irrvesnicire: "Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi/ tampla de stele, pana cand/ lumea mea
prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai inalt si mult mai curand".
Dragostea aici, inseamna pentru poet aspiratie catre puritate, catre inalt, dar ea inseamna sj
provocarea poetului catre creatie, plasarea lui in vesnicie. Ultima strofa a poeziei "Cantec" este
sub semnul mirarii ca atitudine exemplara in fata existentei noastre ca fiinte intamplatoare.
Contrariile se estompeaza se armonizeaza limitele se rup, are loc transcenderea de la unul la
altul: "Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se/
doua culori ce nu s-au vazut niciodata/ una foarte de jos, intoarsa spre pamant/ una foarte de sus,
aproape rupta/ in infrigurata neasemuita lupta/ a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt" Metaforele
sunt abstracte, nonfigurative "doua cantece... doua culesi..." Ele decanteaza fiinta umana de orice
impuritate atunci cand de fapt poetul cauta atractia contrariilor. Poezia se inchide cu un vers ce
pune fiintarea fiintei la nivelul intamplarii: "a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt".

58
 Legenda randunicai - Vasile Alecsandri LEGENDELE lui VASILE ALECSANDRI
Consecvent promotor al celebrei „ Introductii‖ a Daciei literare (1840), el insusi fondator alaturi
de Kogalniceanu si Negruzzi , Vasile Alecsandri a considerat ca folclorul si istoria nationala ca
surse de inspiratie, dau nota de originalitate literaturii romane atat prin subiect, cat si prin
expresie. In poezia de inspiratie istorica, poetul roman preia tehnici stilistice si motive de la
romanticii francezi si le autohtonizeaza. Prelucrand motive din legendele populare romanesti, din
care percepe o anumita simbolistica, asumandu-si tehnici de configuratie a personajelor din
literatura eroica populara, Alecsandri creeaza in „Legende‖ un univers medieval proiectat in mit.
Impreuna cu ciclul „Pasteluri‖ , volumele „Legende‖ si „Legende noua‖ alcatuiesc piatra de
rezistenta estetica a liricii lui Alecsandri. Publicate succesiv, intre 1872 si 1874, legendele au
caracter istoric, fantastic sau etiologic. Chiar printre „Doinele‖ sale, poetul pasoptist introduce si
cateva balade( Andrii Popa, Groza, Tatarul, Altarul monastirii Putna , Marioara Florioara), la
care se adauga inca cinci in volumul „Margaritarele‖. Din 1865, este stapanit de ideea unui
proiect epopeic, dupa modelul „Legendei secolelor‖ de Victor Hugo. Balade ca „ Stefan-Voda si
codrul‖ sau „Stefan-Voda si Dunarea‖(187?) au pregatit marele poem istoric in 8 parti
„Dumbrava rosie‖. Aceasta legenda este „cel mai important fragment de epopee din literatura
romana, superior din toate punctele de vedere fragmentelor de acelasi fel ale lui Heliade si
Bolintineanu ( Al. Piru, Surazatorul Alecsandri.). Acestui poem istoric di eroic, Alecsandri i-a
adaugat: Dan, capitan de plai; CuzaVoda; Oda statuiei lui Mihai Viteazul ; Razbunarea lui Statu-
palma; Grui-Sanger; Toamna tesatoare; Pohod na Sibir; Legenda ciocarliei; Legenda randunicai.
Legenda randunicai Scrisa la Mircesti in 1874 si publicata in volumul „Pasteluri si legende‖ in
1875, este dedicata d-nei Nyka Petre Gradisteanu Prelucreaza un text folcloric referitor la
metamorfoza unei tinere printese in pasare pentru a respinge iubirea Zburatorului. Ca sa scape de
imbratisarea nedorita a fapturii demonice, fata si-a abandonat vesmantul protector si s-a
transformat in floarea denumita „rochita-randunicii‖ Explicand regresiunea pe scara biologica a
unei fiinte omenesti intr-un element vegetal, legenda culta are un caracter etiologic, ca si basmele
prelucrate de Al Odobescu si integrate in structura eseului erudit „Pseudo-kinegetikos‖ Imbinand
mitul folcloric propriu-zis cu cel al eroului supranatural si malefic, Alecsandri le-a integrat in
splendide tablouri descriptive diurne si nocturne, inrudite cu spectaculosul natural din pastelurile
sale. Legenda este precedata de un moto, care reproduce un fragment de „cantic poporal‖
rezumand nucleul epic al intamplarii extraordinare. Poemul legendar evoca, in 4 fragmente
succesive, copilaria , adolescenta si devenirea spectaculoasa a unei frumoase fete intr-o vietate
destinata spatiului celest. Eroina este o „copila dragalasa‖ avand un nume predestinat -
Randunica. Perfectiunea trasarurilor sale o face comparabila cu „zambetul de soare‖ cu „albul
unui crin‖, cu stralucirea unei stele pe cer. Ursitoarea ii menise o soarta exceptionala, ca va
ramane vesnic tanara si fericita, atragandu-i pe numerosii muritori prin farmecele ei. I s-a mai
oferit o rochita alba, tesuta din razele lunii si brodata cu stele in forma de „altite‖. Cromatica
subliniaza castitatea si puritatea morala pe care copila le respecta. Ursitoarea a avertizat-o ca
frumusetea ei va atrage si incercarea malefica a Zburatorului de a-i castiga iubirea si de a o
amagi prin simularea unei afectiuni reciproce. Zana i-l descrie ca pe o faptura nestatornica,

59
superficiala si infidela, care simuleaza dragostea, incapabil s-o traiasca de fapt. Eroul fantastic
mimand doar conditia umana nu are preferinte sentimentale, ne se poate darui unei iubiri unice,
nu pretuieste feminitatea in sine, ci in stadiul ei primar, neprihanirea. Copila asculta indemnurile
protectoarei divine si nu se lasa amgita de inflcarata declaratie a personajului demonic. Cuvintele
lui de dragoste anticipeaza, prin impetuozitatea lor romantica si bogata figuratie retorica,
dialogurile erotice din „ Calin (file din poveste)‖. Respins de fata si avand un caracter razbunator,
precum cel al zmeului din poveste, Zburatorul pandeste momentul propice pentru a-i fura fetei ce
se scalda in lac rochita protectoare. Pastelistul Alecsandri se vadeste in legendele sale, imaginand
un seducator tablou nocturn. Pentru prima oara in lirica romaneasca, un poet indrazneste sa
picteze in cuvinte nudul feminin, trupul fetei fiind comparat cu „o dalba feerie‖ si ‖divina
incantare‖. Aparitia ei de vis trezeste elementele de natura personificate, care se comporta ca
niste virtuali indragostiti. Natura inzestrata cu atribute senzualomenesti ia parte la euforia
erotizata. Iesind la mal, infioarata de adierea noptii estivale, frumoasa copila se contempla ca
Narcis in oglinda acvatica. Nemaifiind aparata de haina vrajita, printesa isi pierde unicitatea si
„norocul‖ in lume, incalcand promisiunea facuta zanei bune. Cand Zburatorul, sigur de izbanda
apropiata, a vrut sa o cuprinda in bratele sale, fata s-a metamorfozat instantaneu intr-o randunica,
scapand imbratisarii fatale. O data cu ea, se inalta in vant si straiul fermecat din care au cazut pe
pamant florile ce vor purta de atunci numele pasarii : „Odoare-a primaverei: Rochiti de
randunele!‖

Ciuboţelele Ogarului, de Călin Gruia (repovestire) Era într-o toamnă. Iepurele se ducea la
iarmaroc, ca să cumpere nişte ciuboţele. El avea doar doi galbeni. Pe drum s-a întâlnit cu Ogarul,
care avea şubă şi ciuboţele noi. Iepurele l-a întrebat cât a dat pe ciuboţele, ca să ştie un preţ.
Ogarul i-a spus că doi galbeni. Cei doi au pornit la drum împreună, până s-a înserat. De aceea au
poposit la hanul Ursului. Ogarul a mâncat foarte mult, dar neavând bani, Iepurele a trebuit să dea
cei doi galbeni ai săi, deşi el nu mâncase nimic. Când Ogarul a adormit, Iepurele nu putea dormi,
de supărare. Cum îşi mai lua el ciuboţele? El a stat pe gânduri până la miezul nopţii, când i-a
venit o idee... nu tocmai frumoasă...: s-a dus în camera Ogarului şi acolo, lângă sobă, a zărit
ciuboțelele Ogarului... Atunci el a luat ciuboţelele, s-a încălţat cu ele şi a fugit! Dimineaţa, când
s-a trezit Ogarul, a vrut să se încalţe cu ciuboţelele... Dar a văzut că nu mai sunt lângă sobă! S-a
luat după urmele ciuboţelelor, a fugit, a tot fugit, dar nu a putut să-l prindă pe Iepure. Şi în ziua
de azi mai aleargă după el, iar Iepurele, când vede Ogarul, fuge de el. Cenusareasa , fratii Grimm
Cenusareasa este cea mai cunoscuta poveste de dragoste care nu are nevoie de nici o prezentare.
Ceea ce e mai frumos in toata acesta povestire e cum cei doi, din doua lumii complet diferite
reusesc sa cunoasca dragostea adevarata.Cenusareasa e o frumoasa fata care ramane singura pe
lume si trebuie sa se mute cu masa sa vitrega fiind scoasa din familie si devenind o servitoare...
in propria ei casa. Cand ea vrea sa mearga la bal mama ei vitrega nu o lasa sa se imbrace cu
hainele ei mai vechi desi erau foarte frumoase... ci le da fiicelor sale sa se gate de mers la bal
pentru ca ele sa fie cele mai frumoase in felul acesta sa reuseasca macar una sa-l impresioneze pe
print. Ramanand singura si plangandu-si amarul fetei i se arata o zana buna care reuseste sa o
faca frumoasa pentru balul care abia incepuse. O imbraca foarte frumos, dintr-un dovleac ii face

60
caleasca si din niste soareci amarati ii face doi cai grandiosi care sclipeau parca la cat erau de
albi. Ajunsa la bal frumusetea ei nu putea trece ne remarcata, toata lumea vedea cat era de
minunata, si ceea ce li se parea mai interesant e ca avea niste pantofi ca de cristal ceea ce nimeni
nu mai vazuse pana atunci. Printul o priveste neintrerupt chiar daca toate fetele care se gaseau
acolo incercau sa il cucereasca. Alba ca zapada, Fratii Grimm A fost odată o copilă de împărat cu
pieliţa obrazului albă ca neaua proaspătă, buzele roşii ca sângele tânăr şi părul negru ca abanosul.
. Se numea Albă-ca-zăpada. Dar mama copilei muri curând şi tatăl ei, împăratul, îşi luă o altă
soţie. Aceasta se voia cea mai frumoasă de pe lume. Întrebînd însă o oglinjoară fermecată, află că
Albă-ca-zăpada era mult mai frumoasă decât ea. De ciudă, porunci unui vânător de la curte să
ducă fata în pădure. S-o răpună şi să-i aducă, drept mărturie a faptei sale, inima copilei.
Vânătorul, mişcat de lacrimile nevinovatei fete, nu se simţi în stare s-o ucidă, Doborî în schimb
un pui de mistreţ, îi luă inima şi i-o duse maşterei. Rămasă în pădure singură, Albă-ca-zăpada
nimeri la căsuţa celor şapte pitici fauri ai munţilor. Aceştia o luară să rămînă pentru totdeauna la
ei. Împărăteasa era mulţumită acum că Albă-ca-zăpada pierise şi rămăsese astfel ea cea mai
frumoasă. Cu atât mai mare îi fu supărarea când - întrebând într-o zi oglinjoara — află că fata n-a
murit, şi gospodăreşte căsuţa piticilor iar aceştia o iubesc nespus, ca pe o surioară mai mică.
Mânioasă, se hotărî s-o ucidă ea însăşi. Înveşmântată ca o neguţătoreasă bătrână, se duse la
căsuţa piticilor şi o îmbie pe fată să cumpere o cingătoare. Îi puse chiar ea cingătoarea peste
mijloc. O strînse însă atât de tare, că Albă-ca-zăpada îşi pierdu răsuflarea. Piticii o găsiră seara
căzută pe podele. După ce îi desfăcură cingătoarea, o rugară să fie pe viitor mai prevăzătoare cu
cine bate la uşă. Împărăteasa întrebă iar oglinjoara. Află că Albă-ca-zăpada încă trăieşte. Şi,
preschimbată din nou în neguţătoreasă, izbuti să-i vâre copilei în părul ei bogat, negru, un
pieptene otrăvit. Fata fu iarăşi readusă în simţiri de piticii cei buni. A treia oară, înfuriată peste
măsură, împărăteasa cea rea se prefăcu în neguţătoreasă de mere. Îi dărui fetei un măr verde pe-o
parte şi rumen pe alta. Cînd Albă-ca-zăpada muşcă din măr, se înecă şi căzu ca moartă. De astă
dată, piticii, oricît se străduiră, nu mai izbutiră s-o readucă la viaţă. O plînseră îndelung şi,
îndureraţi peste măsură, o culcară într-un sicriu de cleştar. Sicriul îl aşezară într-o poiană
fermecată pe culmea unui munte. Un fiu de împărat trecu într-o zi pe-acolo. Văzu copila care
rămăsese la fel de frumoasă ca atunci când era vie. O îndrăgi şi-i rugă fierbinte pe pitici să-i dea
sicriul. Dorea să-l păstreze ca pe o comoară nepreţuită în palatul lui. În cele din urmă, piticii se
înduplecară. Slujitorii prinţului luară sicriul dar, cum mergeau pe cale, unul dintre aceştia se
împiedică. Sicriul se zgudui, fetei îi sări din gât bucata de măr otrăvit, şi ea se ridică, teafără şi la
fel de frumoasă ca mai-nainte. Mare a fost bucuria fiului de împărat. Au făcut o nuntă mare. Iar
maştera, neputînd îndura fericirea fetei, fugi în lumea largă şi se pierdu pentru totdeauna.

61