Literatura, ca toate artele este chemată să exprime frumosul, spre

deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare
diferenţă dintre adevăr şi frumos este aceea că adevărul cuprinde numai
idei, în timp ce frumosul le cuprinde manifestate în materie sensibilă. 1
Cuprinzând lucrări artistice realizate cu ajutorul cuvintelor, literatura
reflectă realitatea prin imagini artistice, create cu ajutorul imaginaţiei,
având o valoare estetică.
Literatura pentru copii este literatura începutului de drum, iar
cei ce o păstoresc sunt copiii.
Indiferent că se adresează oamenilor mari sau copiilor de vârstă
preşcolară sau şcolară mică, literatura foloseşte limbajul artistic ca
material de expresie a poeziei şi a prozei, dar şi ca mijloc de realizare
artistică a imaginii poetice.2
Copilul de vârstă preşcolară sau şcolară mică se simte atras spontan
de extraordinarul situaţiilor şi al personajelor, îşi manifestă gustul pentru
contraste antitetice sau pentru gândirea prin perechi de opoziţii. 3.
Urmărind încântat un basm, copilul face un efort de atenţie şi de
structurare, iar bucuria copiilor rezultă şi din gimnastica intelectuală care
li se cere pentru a urmări, fară să sară ceva, o înlănţuire de peripeţii.
Această înlănţuire nu este atât de grea încât să nu mai fie amuzarztă, dar
nici atât de uşoară încât să lase mintea neocupată. literatura pentru copii este, în
fapt, literatură pur şi simplu, literatură pentru toată lumea, literatură frumoasă, în timp ce
literatura despre copii fiind inspirată din universul acestor vârste, ori străbătut de,
stăpânită de acel climat infantil-juvenil, în care sentimentele etice sunt atât de la ele acasă,
- la vârstele fragede propensiunea eticăfiind structurală este o literatură formativă, care
construieşte în plan moral şi estetic.
Literatura pentru copii poate să fie, aşa cum spun mai toţi comentatorii
(specialişti şi nespecialişti) un gen care se distinge nu numai printr-o tematică
specifică şi o schemă narativă prestabilită, ci şi printr-o scriitură aparte, cu o miză
(înşelător) „subţire”, light. Însă, aşa cum se poate demonstra prin analizarea
aplicată a unor texte pentru copii, simplitatea lor evidentă poate ascunde (v.
Nodelman 1996 şi 2000): profunzimi (nebănuite); valenţe pesimiste ale
optimismului afişat; sugestii periculos de (şi foarte plăcut) contraproductive în
raport cu mesajul aparent, pe care astfel îl subminează. Asemenea texte, deşi
receptate uşor, fără efort, nu se consumă o dată cu prima receptare, ele continuă

1 Ioan Andrău, Elemente de teorie literară pentru elevi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 11.

2Mariana Andrei, INTRODUCERE ÎN LITERATURA PENTRU COPII, Editura

Eminescu Bucureşti, Str. Sfântul Spiridon, nr. 8, Ap.6, Sector 2
3 H. Wallon, Les origines de la pensee chez l 'enfant, Paris, P.U.F., 1 945.
 să construiască semnificaţie şi după încheierea/la reluarea lecturii. Aceste texte,
care rezonează cu cititorul în chip magic, pot fi contradictorii – ori, mai degrabă,
ambivalente (în accepţiunea lui Lotman, preluată în Shavit 1986:65-68). 1
S-ar putea
spune că principala caracteristică a cărţilor pentru copii este una
extrem de
gratifiantă: negarea imposibilităţii. În aceste cărţi se întîmplă lucruri
imposibile
(sau măcar foarte improbabile) în viaţa reală, în afara textului.
Plăcerea textului
în acest caz este o plăcere fondată pe (/condiţionată de) sentimentul
de securitate:
prin lectură sînt trăite cu bucurie experienţe care, dacă ar fi reale, nu
ar fi la fel de
plăcute (v. Nodelman 2000:7). Convenţia textuală e cea a
miraculosului teoretizat
de Todorov: lumea ficţională este clar diferită de lumea reală;
imposibilul din
realitate se întîmplă în ficţiune, unde nu mai este imposibil, ci
reprezintă însăşi
legea de fiinţare a lumii aceleia imaginate.
Cum însă, în vremurile pe care le trăim, minorităţile sînt pe val, şi
genul pe
care îl discutăm aici are toate şansele unei reabilitări, ale dobîndirii
unui statut
(mai) înalt (sporul de demnitate/prestigiu corelîndu-se astfel,
binemeritat, cu
sporul incontestabil de putere reală: financiară, mediatică

3 şi, deloc în ultimul

rînd, artistică
1 Opera ficţională ambivalentă face parte, concomitent, din două sisteme literare, fiind
receptată (în paralel) în mod diferit de două grupuri de cititori (care se deosebesc prin
orizontul de aşteptare, prin deprinderile de lectură, prin normele după care se conduc în
decodarea textului). Textul ambivalent desfăşoară un joc dinamic şi ambiguu între cele
două nivele.
 4
), prin convertirea diferenţei care creează sentimente de
insecuritate, de inferioritate, de inadecvare, într-o diferenţă asumată
cu
responsabilitate, cu simţ al valorii de sine şi cu îndrăzneala de a
evidenţia această
valoare.1
Extrem de populară în lumea întreagă – şi ca bun de consum, şi ca
obiect de
cercetare (destul de condescendentă, ce-i drept!) pentru critica
literară şi de artă,
specia fantasy a fost multă vreme ca şi non-existentă pentru români;
în foarte
rarele şi discretele ocazii în care ea le-a fost prezentată, a fost primită
cu rezervă
(cînd nu de-a dreptul cu indiferenţă5

), deşi în ultimii ani acest gen literar a fost

abordat cu aplomb şi cu har de autori cu priză la publicul tînăr din
România6
(public – măcar teoretic! – mai deschis spre nou şi mai familiarizat
cu trend-urile
„din afară”). Motivele acestei reacţii – atît de diferită (în comparaţie
nu doar cu
modelul de receptare occidental, ci şi cu răspunsurile, hotărît mai
calde, mai
interesate, mai vii, generate în rîndurile cititorilor/spectatorilor,
„amatori” sau
„specializaţi”, din ţări cu care România a avut şi încă are multe
lucruri în comun,
inclusiv, în unele cazuri, frontiere de varii dimensiuni) – sînt de
natură să intrige

1 V., de pildă, „fenomene” (depăşind cu mult sfera literaturii) precum Stăpînul inelelor sau
Harry Potter.
V., în acest sens, şi Hunt 1998:1.
 şi, oricum, nu ne propunem să le descoperim şi să le analizăm acum
şi aici.
Precizam dintru bun început că genul fantasy reprezintă prelungirea
basmuluidincolo de sfera culturii arhaice.1
Basmul defineşte o specie a epicii populare (de regulă în proză) şi culte,
cu răspândire mondială, în care se narează întâmplări fantastice ale unor
personaje imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale năzdrăvane etc.), aflate
în luptă cu forţe nefaste ale naturii sau ale societăţii, simbolizate !rin
balauri, zmei, vrăjitoare etc. , pe care ajung a le birui în cele din
urmă.2.Termenii basm şi poveste sunt consideraţi, în general, sinonimi,
cel de-al doilea fiind mai frecvent în limbajul popular. De asemenea
numeroşi autori de basme le numesc poveşti. Totuşi unii cercetători
disting basmul de poveste, considerând că aceasta din urmă este o
naraţiune mai liberă de clişee tipice basmului, cu adaptări locale mai
pregnante şi cu mai puţine elemente fantastice. Basmul este delimitat şi
de legendă, care urmăreşte explicarea unor fenomene naturale sau
istorice, şi de snoavă, care este o scurtă naraţiune anecdotică. Pornind de
la realitate şi trecând în supranatural, într-o altă lume, care funcţionează
însă după reguli apropiate de cele omeneşti, basmul se caracterizează
prin fabulaţie senină, rară mare tensiune şi adâncime, prin finalul nupţial
sau glorificator al vitejiei şi a binelui. În funcţie de personaje, de
organţzarea şi desf'aşurarea acţiunii şi de caracteristicele naraţiunii,
basmele pot fi fantastice, dominate de elementul miraculos, nuvelistice,
mai apropiate de elementele realităţii, şi animaliere, dezvoltate din
vechile legende totemice. Basmul e un- gen vast, depăşind cu mult
romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie, morală etc.
Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anumite fiinţe
himerice, animale.Aceste ani male au comportament omenesc, iar
fiinţele fantastice precum zâne, căpcăuni, pitici, obiecte însufleţite
poartă valori simbolice. Acestea pot fi binele şi răul în diversele lor
ipostaze: frumosul şi urâtul, puternicul şi slabul, harnicul şi leneşul,
isteţul şi prostul. Basmul se încheie, de obicei, cu victoria forţelor
pozitive asupra celor negative. S-ar putea
1 MIHAELA CERNĂUŢI-GORODEŢCHI
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
2 7 G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, p. 5
spune că principala caracteristică a cărţilor pentru copii este una extrem
de
gratifiantă: negarea imposibilităţii. În aceste cărţi se întîmplă lucruri
imposibile
(sau măcar foarte improbabile) în viaţa reală, în afara textului. Plăcerea
textului
în acest caz este o plăcere fondată pe (/condiţionată de) sentimentul de
securitate:
prin lectură sînt trăite cu bucurie experienţe care, dacă ar fi reale, nu ar
fi la fel de
plăcute (v. Nodelman 2000:7). Convenţia textuală e cea a miraculosului
teoretizat
de Todorov: lumea ficţională este clar diferită de lumea reală;
imposibilul din
realitate se întîmplă în ficţiune, unde nu mai este imposibil, ci reprezintă
însăşi
legea de fiinţare a lumii aceleia imaginate.Extrem de populară în lumea
întreagă – şi ca bun de consum, şi ca obiect de
cercetare (destul de condescendentă, ce-i drept!) pentru critica literară şi
de artă,
specia fantasy a fost multă vreme ca şi non-existentă pentru
români.1.Genul fantasy reprezintă prelungirea basmului
dincolo de sfera culturii arhaice. În baza unei condiţionări culturale
(datorîndu-se
prezenţei concrete a unor texte în masa lecturilor direct – adică în limba
maternă
– accesibile), cuvîntul basm are în spaţiul românesc o rezonanţă arhaică,
evocînd
în exclusivitate prototipul popular şi, eventual, ipostaza literară
romantică
(eminesciană, cel mai ades), aşa-numitul basm cult (formulă cu totul
nefericită şi
inadecvată, după părerea noastră). Trăsătura esenţială a genului fantasy
1 MIHAELA CERNĂUŢI-GORODEŢCHI
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
se consideră a fi prezenţa
elementelor supranaturale/ireale; operă de ficţiune a unui autor literar
individual,
a unui scriitor, textul este amplu, are o structură elaborată, de tip
romanesc, şi
prezintă mărci personale şi în planul imaginarului, şi la nivel stilistic:
“[Fantasy
is] a term used (in the context of children’s literature) to describe works
of
fiction, written by a specific author (i.e. not traditional) and usually
novel-length,
which involve the supernatural or some other unreal element. Fantasy is
closely
related to the traditional fairy story, which is orally transmitted.”
(Carpenter &
Pritchard 1990, articolul despre fantasy) Irealul prezent într-o fantasy nu
se
reduce la convenţia simplă (din fabule, de exemplu) a atribuirii de
abilităţi şi
însuşiri specific umane obiectelor sau făpturilor non-umane.
Volumele Harry Potter formează o serie foarte populară în întreaga lume; ele aparțin genului
fantastic și au fost scrise de către autoarea britanică J. K. Rowling. Cărțile tratează o lume a vrăjitorilor,
protagonist fiind un tânăr vrăjitor numit Harry Potter, alături de prietenii lui Ron Weasley și Hermione
Granger. Povestea se desfășoară în cea mai mare parte la Hogwarts, Școala de Magie, Farmece și
Vrăjitorii, o școală pentru tinerii vrăjitori și magicieni. Punctul central al poveștii îl reprezintă conflictul
dintre Harry și întunecatul vrăjitor Lord Voldemort, care i-a ucis părinții în misiunea sa de a domina
Nu cred ca exista cineva care sa nu fi auzit de baiatul care la
lumea vrăjitorilor.
varsta de 11 ani, a aflat ca este vrajitor, la fel ca parintii lui, despre care
credea ca au murit intr-un accident. Harry are cea mai frumoasa
aniversare atunci cand afla ca este admis la Hogwarts, unde urmeaza sa
studieze alaturi de alti vrajitori. Sunt foarte multe de spus despre autoare,
Joanne Rowling este in prezent una dintre cele mai cunoscute scriitoare
britanice ale tuturor timpurilor, seria Harry Potter facand-o celebra, dupa
ce manuscrisul fusese respins initial de 12 edituri. Lumea magiei în care trăiește
Harry este separată dar și foarte apropiată de lumea non - magică (Muggles). În timp ce universul
fantastic din Narnia este o alternativă la universul curent, iar universul din Stăpânul Inelelor reprezintă
un trecut mitic, lumea magică a lui Harry Potter există în același timp cu lumea obișnuită, având
 elemente magice interconectate lumii Muggles (oamenii non-magici). Multe școli, academii și localități
se află în orașe și sate din lumea reală, de exemplu Ministerul Magiei care se află în Londra. Acest
univers este format dintr-o colecție fragmentată de străzi secrete, poteci vechi, conace singuratice și
castele ce rămân invizibile în ochii persoanelor non-magice (cunoscuți ca „Încuiați”/ "Muggles", ex:
familia Dursley). Abilitatea de a produce magie este dobândită prin naștere, decât prin educație, iar cei
care au această abilitate trebuie să urmeze o școală, ca și Hogwarts, pentru a învăța să folosească și
să stăpânească magia. Cu toate acestea există și părinți-vrăjitori ai căror copii nu au abilitatea de a
folosi magia, aceștia numindu-se „noni” (ex: doamna Figg, Argus Filch). De asemenea, mai există și
vrăjitori a căror părinți nu au abilități magice, despre aceștia spunându-se că au „sânge-mâl” (eng.
"mudbloods") (ex: Hermione Granger). Vrăjitorii a căror părinți au abilități magice, iar ambii lor părinți
provin din părinți cu abilități magice au „sânge-pur” (ex: Ronald Weasley), iar cei care au doar un
părinte cu abilități magice sau au doar un părinte cu „sânge-pur”, iar celălalt are „sânge-mâl” au
„sânge-semipur”(eng. Halfbloods) (ex: Harry Potter, Lord Voldemort). Lumea magică și numeroasele ei
elemente fantastice sunt descrise într-un mod surprinzător de detaliat. Îmbinarea magicului cu
normalul este unul dintre principalele motive din roman; personajele din poveste trăiesc o viață
obișnuită cu problemele ei obișnuite, într-o lume cu totul magică. Volume Harry Potter:
1.Harry Potter și Piatra Filozofală (30 iunie 1997)(Harry Potter and the Philosopher's Stone)
2.Harry Potter și Camera Secretelor (2 iulie 1998)(Harry Potter and the Chamber of Secrets)
3.Harry Potter și Prizonierul din Azkaban (8 iulie 1999)(Harry Potter and the Prisoner of Azkaban)
4.Harry Potter și Pocalul de Foc (8 iulie 2000)(Harry Potter and the Goblet of Fire)
5.Harry Potter și Ordinul Phoenix (21 iunie 2003)(Harry Potter and the Order of Pheonix)
6.Harry Potter și Prințul Semipur (16 iulie 2005)(Harry Potter and the Halfblood Prince)
7.Harry Potter și Talismanele Morții (21 iulie 2007)(Harry Potter and The Deathly Hallows)
8.Harry Potter si Copilul Blestemat(Harry Potter and the Cursed Child)
Autorii de fantasies de prim rang – unii
dintre ei, semnificativ, şi teoreticieni ori critici analişti ai genului –
insistă (în
diverse intervenţii para-/metatextuale) asupra a două aspecte
esenţiale:
1) irealitatea nu este o convenţie de prezentare alegorică a realităţii
(chiar
dacă receptorul – în special, cititorul adult – este tentat să
intrepreteze cartea
astfel); sînt, în acest sens, de notorietate nemulţumirea lui J.R.R.
Tolkien şi
consecventa lui distanţare (energică) faţă de „gusturile sau opiniile
celor cărora le
plac alegoriile sau trimiterile la realitate. [...] cu toată sinceritatea,
îmi displace
alegoria în oricare dintre manifestările ei şi-mi displace şi mai mult
de cînd am
îmbătrînit şi am devenit destul de abil în a-i depista prezenţa. Prefer
istoria,
adevărată sau inventată, pe care gîndirea şi experienţa cititorului o
pot folosi în
varii forme. Cred că mulţi confundă «aplicabilitatea» cu «alegoria»;
numai că una
rezidă în libertatea cititorului, iar cealaltă în dominaţia intenţionată a
autorului”
(Tolkien 1999:10);
2) plonjarea (cu pasiune) în ireal poate fi calificată drept escapism,
dar nu ca
o formă de slăbiciune, ca incapacitate de adaptare, ca dezertare din
viaţa reală, ci
ca o formă de libertate spirituală, ca exerciţiu de evadare eficientă,
rodnică, din
monotonia şi tristeţea cotidianului, din derizoriul condiţiei umane (v.
Tolkien
1964:50-61).Lumea ficţională înfiinţată de o fantasy poate fi
recompunerea/proiectarea
lumii familiare într-o perspectivă insolită (ca în cărţile din seria
Winnie-the-Pooh,
ca în Peter Pan in Kensington Gardens), dar cel mai adesea este o
lume
secundară (cum o numeşte J.R.R. Tolkien9

), distinctă de lumea reală, cu care se

află în raporturi mai degrabă ciudate şi neliniştitoare – precum în
Der goldene
Topf, Alice’s Adventures in Wonderland, Peter and Wendy, The
Wonderful
Wizard of Oz, The Hobbit, The Lord of the Rings, Die unendliche
Geschichte, The
Last Unicorn, ciclul The Chronicles of Narnia (v. Hunt 1994:185,
unde se
distinge între “domestic” fantasy şi “high” fantasy).
În fantasies, canonul basmului tradiţional (tema luptei dintre bine şi
 rău,
polarizarea morală a „personajelor”, eucatastrofa, structura
„prefabricată” a
naraţiunii etc.) este un reper constant, chiar dacă parţial şi numai
uneori respectat/
urmat. Din acest punct de vedere, basmele moderne poartă în
permanenţă cu ele,
vădit sau nu (poate chiar disimulat), modelul basmului popular oral,
înscriindu-se
într-o pasionantă istorie polemică a literaturii fabulosului. Practic, nu
există
element al basmului tradiţional care să nu fi fost demontat şi întors
pe toate
feţele, în cele mai diverse şi surprinzătoare (ca viziune şi/sau ca
formă de
expresie) texte literare.1
Din cele arătate mai sus, putem reţine, printre altele că literatura
pentru copii nu reprezintă forma simplificată a literaturii majore, ci
literatura în însăşi esenţa ei expresivă, nefiind considerată nici restrictivă
şi nici limitată în raport cu complexitatea sau bogăţia literaturii în general.
Pentru oamenii mari ca şi pentru copii, lectura este mijlocul principal de a-
şi completa cultura şi respectiv cunoştinţele. A învăţa pe copii să citească
înseamnă a le deschide calea dezvoltării intelectuale. Dar a citi nu
înseamnă a descifra semnele grafice ale unui text, ci a înţelege pe deplin
ceea ce se citeşte, a fi în stare să apreciezi valoarea şi exactitatea
conţinutului, a gândi, a judeca şi a lua o poziţie faţă de text. Chiar dacă
acest lucru se va petrece progresiv până în clasa a IV-a, pentru a se ajunge
aici, trebuie pornit încă din primii ani ai pătrunderii copilului într-o formă
de învăţământ.
Lectura copiilor trebuie atent supravegheată din punct de vedere al
accesibilităţii textelor pentru diferitele categorii de vârstă. De acest
principiu trebuie să ţină seama educatoarea sau învăţătorul, care, printr-o
selecţie adecvată şi motivată, trebuie să conducă spiritul de cercetare şi
1 MIHAELA CERNĂUŢI-GORODEŢCHI
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 curiozitatea copilului spre texte cu caracter informativ (cognitiv),
formativ, spre valorificarea virtuţilor estetice ale limbajului, spre
expresivitate. Este ştiut faptul că numai prin lectura unor texte literare,
copii îşi îmbogăţesc şi nuanţează vocabularul, învaţă să folosească
limbajul contribuind la realizarea unei exprimări corecte şi expresive.
Educarea cititului trebuie să ţină seama, printre altele, de exersarea
comunicării orale, în formele ei fundamentale: conversaţia (dialogul) şi
povestirea; creaţia de limbaj, în forme structurate (jocuri, poveşti, poezii)
şi nestructurate, spontane (invenţii lexicale, ritmuri ad-hoc, cântece etc.);
folosirea imaginară a spaţiilor sociale - camera de joacă, sala de clasă,
locul de joacă.1

1 Adela Rogojinaru, O introducere in literatura pentru copii, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1999, p. 158.