Ghiță Pristanda

-caracterizare-

Ion Luca Caragiale (1852-1912) a creat o operă monumentală, remarcabilă prin arta
compoziției, scriitorul fiind cel mai priceput creator de caractere din literatura română,
satirizând sclipitor incultura, imoralitatea, corupția, prostia omenească în cea mai largă
accepție a cuvântului, trăsături ce se manifestă nu numai la indivizi izolați, ci la întregi
categorii sociale.
Comedia „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale s-a jucat cu un succesc răsunător pe
scena Teatrului Național din București, la data de 13 noiembrie 1884.
Ghiță Pristanda, polițaiul orașului este un personaj secundar, masculin, individual, care este
prezent în toate momentele-cheie ale acțiunii operei. Este un personaj mai complex și mai
interesant decât alți eroi ai comediei, poate și pentru că nu intră în interes direct cu
principalul conflict al operei, devenind un simplu instrument. Este învestit de autor cu un rol
principal în desfășurarea conflictului. Dispus să intre în toate grațiile stăpânirii, să execute
dispoziții contradictorii, să se afle pretutindeni, Ghiță nu este numai un individ cu funcție
administrativă, ci vârful unei instituții-poliția. El se află în fruntea „oamenilor lui”, cu care, ne
imaginăm, a confecționat steagurile și a realizat pavozarea, jocurile de artificii „luminația”,
oameni cu care a executat percheziția la domiciliul lui Cațavencu și „l-a umflat” pe individ, cu
care a intervenit, sub acoperire, la adunarea electorală, împrăștiind participanții lui, în fine, a
organizat manifestația de simpatie, cu tot protocolul festivist în cinstea noului deputat,
Agamiță Dandanache. Pristanda este ridicol, principalele trăsături decurgând din
manifestarea diversificată a comicului care definește contradicția dintre esență și aparență.
Comicul de caracter se compune, în mod indirect, din atitudinea, faptele și vorbele
polițaiului, iar în mod direct, din didascalii sau din opiniile celorlalte personaje, conflictul
dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.
Comicul de nume al personajului pune în lumină principalele trăsături de caracter ale
acestuia. Numele său propriu îi surprinde indirect rolul și caracterul: „Ghiță”-nume familiar,
diminutivat în apelativul guvernanților. Pristandaua-joc popular asemănător cu brâul, ce se
dansează după reguli prestabilite, conform comenzilor unui conducător-asociată lui Ghiță, îi
conturează caracterul servil, umil față de șefi, lipsit de personalitate.
Postura sa de funcționar care se străduiește ostentativ să-i slujească pe stăpâni „cu
credință” și inteligență- doar Tipătescu îl și stimulează „tu nu ești băiat prost”, de a trage
foloase suplimentare de pe urma devotamentului, îl fac pe ghiță un personaj comic.
Polițaiul orașului vrea să pară o autoritate oficială în societate („n-are și el ceas de mâncare,
de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creștinul...”), dar, în esență, atribuțiile sale se
restrâng la îndeplinirea oridnelor verbale ale prefectului, niciuna dintre preocupările sale nu
se consacră interesului public.
„Scrufulos la datorie”, este conștient că trebuie să-și servească șeful, nu din conștiința
„misiei” ci mai ales dintr-o etică susținută de interesul personal „famelie mare, renumerație
mică, după buget”. Funcționar servil, încalcă legea din dispoziția superiorilor și-l arestează
abuziv pe Cațavencu, deoarece primise ordin „verbal” de la conu Fănică: „curat violare de
domiciliu, da umflați-l!”.
Este arogant sau umil, în funcție de împrejurări, pendulează cu șiretenie primitivă având ca
centru de greutate propiul interes. Lipsit de demnitate și de coloană vertebrală, slugarnic, se
pune bine și cu Nae Cațavencu în eventualitatea că acestuia i-ar izbuti șantajul și-l măgulește
fără jenă, după ce, în prealabil, îi percheziționase casa căutând scrisoarea de amor și-l
arestase abuziv. Umil și lingușitor, profită de ocazie și se gudură pe lângă Cațavencu: „eu
gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdeauna ca să nu vă uitați la mine... adică pentru
misie... altele am eu în sufletul meu, dar de! N-ai ce-i face: famelie mare, renumerație după
buget, mică...”.
Se pretează la mici furtișaguri și este lingușitor cu șefii, ghidându-se după o deviză a
nevestei lui: „Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând...”.
Comicul de situație este ilustrativ ân scena numărării steagurilor pe care ar fi trebuit să le
cumpere pentru a pavaza orașul în cinstea apropiatelor alegeri (actul 1, scena 1). Pristanda
primise bani pentru patruzeci și patru de steaguri, însă el cumpărase numai vreo
„paispce...cinspce”. Ca să disculpe de abuzia lui Tipătescu despre cum „a tras frumușel
condeiul”, Pristanda numără steagurile arborate de câte două ori și adună greșit, numai ca
să-i iasă la socoteala „patruzeci și patru, în cap...”: „Două la primărie, optșpce, patru la școli,
douăzeci și patru, două la cătrindală la Sf. Niculae, treizeci”.
Incultura, lipsa de instrucție sunt evidențiate pregnant prin comicul de limbaj: deformează
neologismele „bampir”, „famelie”, „catrindală”, „scrofulos”, „renumerație”, are ticuri
verbale („curat”) care frizează prostia. De exemplu, alăturarea cuvântului „curat” altor
cuvinte, evidențiază un nestăpânit servilism, făcându-l penibil și ridicol: „curat mișel”, „curat
murdar”, „curat condei”, „curat ca un câine”, „curat, violare de domiciliu”, „curat
constituțional”. Ghiță nu este un om instruit, dar atracția sa spre exprimări prețioase îl
apropie de societatea bună. N-am putea spune că polițaiul nu e cuprins de veleități, dar
vocabularul adoptat defectuos sau pleonasmele precum „ce-mi dă în gând ideea” îi întind
nesesizate capcane.
Când Tipătescu remarca deșteptăciunea polițaiului, viza capacitatea lui de a intui
împrejurările, de a nu pierde din vedere interesul guvernanților și de a nu ieși nici el însuși
păgubit. În momentele de autoanaliză, Ghiță conștientizează condiția sa de om dependent
de hatârul stăpânilor, nevoit din motive materiale să se perfecționeze în exercițiul
slugărniciei: „Grea misie, misia de polițai... Și conul Fănică cu coana Joițica mai stau să-mi
numere steagurile...Tot vorba bietei neveste, zice <<Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot,
că sătulul nu crede la ăl flămând>>”.
 Prin intermediul caracterizării directe, reiese principala trăsătură a personajului, servilismul,
Prin indicațiile scenice, cu ajutorul cărora autorul își „mișcă” personajele și le dă viață, este
individualizat Pristanda: „schimbând deodată tonul, umilit ți naiv”.
Prin intermediul autocaracterizării aflăm că personajul, ca angajat al statului, este prost
plătit și duce o existență strâmtorată: „famelie mare, renumerație mică, după buget”. Din
prima scenă a actului I îl găsim pe Ghiță, ca o umbră, în jurul lui Tipătescu,
autocarcterizându-se că slujește devotat și aprobând mecanic opiniile prefectului, prin
cuvântul „curat”, până ajunge într-un comic de situație și limbaj, la sintagma oximoronică
„curat murdar”. De altfel, replica lui Ghiță nu-i total lipsită de logică. Cuvântul este folosit în
sensul lui figurat de „evident”, „fără îndoială”, ceea ce dă expresiei un sens superlativ, așa
cum intenționează personajul. Un sens cît se poate de plastic al respectivului automatism
verbal se evidențiază atunci cînd Cațavencu, protestând la arestarea lui, cuză că fapta
înseamnă „violare de domiciliu”, la care Pristanda, în ton cu realitatea, exclamă: „curat
violare de domicilu, dar umflați-l!”.
În ceea ce privește portretizarea realizată de celelalte personaje, Nae Cațavencu reușește să
surprindă menirea: „Într-un stat constituțional, un polițai nu e nici mai mult, nici mai puțin
decât un instrum.”. Deși își aduce aminte mereu de veniturile sale reduse, Ghiță nu este
prost deloc, după cum îl caracterizează Tipătescu: „O mai cârpești tu pe ici pe colo, dacă nu
curge, pică,las că știm noi”.
Principalele mijloace artistice de caracterizare indirectă a personajului sunt sursele
comicului foarte variate și sugestive, în conturarea trăsaturilor remarcându-se comicul de
situație, de caracter, de limbaj și de moravuri. Dialogul și monologul constituie modalități de
caracterizare indirectă, ca și vorbele, faptele și gândurile personajului.
Prin energia depusă și rolul său de a deveni indispensabil celor pe care îi slujește, Ghiță, ca
personaj comic, poate fi asociat unui Arlechino din comedia dell arte. Mai mult decât oricare
dintre personajele „cultivate” ale comediei, Ghiță știe să povestească frumos, cu exprimări
plastice, așa cum o face atunci când îi relatează prefectului aventura sa nocurnă în preajma
caselor lui Cațavencu, unde a auzit prima dată de o anume scrisoare. Povestirea iscoditorului
Ghiță are ritm, într-un stil oral, savuros, asemenea povestirilor lui Creangă: „... iar să mai
ciupim noi ceva de la onorabilul că nu strică... și, bnișor, ca o pisică, mă sui pe uluci și mă pui
s-ascult: auzeam și vedeam, cum v-auz și m-auziți, coane Fănică, știți, ca la teatru”, [...]
„toată gașca-n păr și fumărie de tutun... ieșea pe fereastră ca de la vapor” [...] „Diavolul de
popă n-are de lucru?”. Ghiță are umor, iar satira asupra lui se atenuează.
Așadar, Ghiță Pristanda se distanțează de un tipar fix, fiind un personaj surprins în dublă
ipostază: cea de profitor, dar și cea de persoană de care se proită. Toate aceste raporturi
existente între personaje, diversitatea lor tipologică și a modalităților de caracterizare
folosite de autor dovedesc marea măiestrie a lui Caragiale de a creiona o „lume” aparte prin
preocupările și prin relațiile interumane ce se stabilesc între membrii săi.

Bibliografie
Cartea de limba și literatura română-Editura Badea&Professional Consulting
Crispedia.ro
Liceunet.ro
Scribd.com