Povestea lui Dante și Beatrice

Realitate
Dante și Beatrice, ambii adolescenți, își încep povestea în Florența
secolului al XIII-lea. Dante Alighieri, născut în 1265, își descoperă dragostea
pentru Beatrice Portinari, încă de la o vârstă fragedă. Prima lor întâlnire are loc
într-o zi în care Dante, în vârstă de aproximativ nouă ani, o zărește pe Beatrice,
cu un an mai tânără, în grădina casei ei. Această întâlnire este punctul de
plecare al unei povesti de dragoste și devotament care va dura toată viața lor.
În adolescență, Dante și Beatrice se întâlnesc în diverse ocazii la
evenimente sociale și în cadrul înaltelor cercuri nobiliare ale Florenței. Dante
încearcă să-și ascundă dragostea sa pentru Beatrice în inima sa tânără și
înțeleaptă. Întâlnirile lor sunt marcate de priviri furtive, schimburi de saluturi și
momente de recunoaștere reciprocă a prezenței celuilalt. Momentul crucial în
povestea lor are loc în timpul celei de-a noua primăveri a lui Dante, când
dragostea lui pentru Beatrice devine tot mai profundă și mai clară. În ciuda
tinerimii, Dante își dă seama că Beatrice a devenit centrul universului său și o
sursă constantă de inspirație. Cu toate acestea, comunicarea lor rămâne în
mare măsură la nivelul gesturilor subtile și al privirilor semnificative. Pe măsură
ce adolescența se transformă în maturitate, Dante și Beatrice se întâlnesc în
diverse contexte sociale, însă dragostea lor nu evoluează spre o relație
romantică sau căsătorie tradițională. În schimb, legătura lor devine mai mult o
călătorie interioară și spirituală, în care Dante găsește în Beatrice o ghidare
constantă pentru dezvoltarea sa morală și spirituală.
Tragedia lovește în momentul în care Beatrice moare la o vârstă relativ
tânără, lăsându-l pe Dante într-o stare de suferință profundă. Cu toate acestea,
moartea ei devine, paradoxal, o sursă de forță pentru Dante. Beatrice devine o
figură divină în imaginația lui, ghidându-l dincolo de granițele lumii terestre.
„Divina comedie”
„Divina comedie” povestește călătoria lui Dante în cele trei lumi
ale ,,vieții de apoi", în care se proiectează răul și binele lumii terestre, fiind
condus la început de poetul Virgiliu, simbol al rațiunii, apoi de Beatrice, simbol
al credinței. Poemul este compus din trei părți, Infernul, Purgatoriul, Paradisul,
cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la
începutul Infernului, și este scris în versuri endecasilabice grupate în „terține”.
3 - Paradisul
Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește pe Dante și se întoarce în
Infern. Din acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței
divine. Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri
orientate spre înălțime. Aici este sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare
cerc corespunde unuia din corpurile cerești cunoscute în acea vreme: Luna,
Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe.
La sfârșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante, ghidat de Sfântul Bernardo,
adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopește cu Dumnezeu,
simbolul "Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele". Dacă în descrierea
Infernului și Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în Paradis el este
unicul creator. Tradiția Paradisului nu exista în literatură și fantezia dantescă a
creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid și de infinită gamă muzicală,
corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.